Pretendenți la Oscar în 2020 – Epilog

Nu mai este mult până când vom afla câștigătorii Oscarurilor din 2020, așa că vă invit să explorăm cum au reușit pretendenții la aceste mult râvnite statuete să rezoneze cu mintea și sufletul meu:

Cel mai bun regizor – fiecare dintre nominalizați are merite, dar se pare că pronosticurile se îndreaptă preponderent către Sam Mendes și al său aparent continuu 1917, a cărui realizare nu este de lepădat din punct de vedere tehnic, însă mai impresionat am fost de Bong Joon Ho, principal artizan al foarte importantului Gisaengchung și chiar de către Quentin Tarantino, care face și desface westernul în Once Upon a Time …in Hollywood.

Cel mai bun actor într-un rol principal – Joaquin Phoenix suferă prea amarnic în Joker, ca și Leo în The Revenant, încât să nu câștige, într-un final, Oscarul, dar nu mi-ar displăcea să mă trezesc luni dimineața și să aflu că i l-a suflat Antonio Banderas, mai ales că am și avut un parfum de-al lui odinioară.

Cea mai bună actriță într-un rol principal – toti sunt chitiți să îi dea statueta lui Renée Zellweger pentru Judy (ironia e că Garland și-a dorit-o foarte mult, dar n-a apucat s-o ia), așa că Scarlett Johansson și Saoirse Ronan mai au de muncit în privința asta, fapt de care vom beneficia în primul rând noi, spectatorii.

Cel mai bun actor într-un rol secundar – un singur lucru îl rog pe Brad Pitt: înainte de a urca pe scenă să-și primească premiul, să meargă la fiecare dintre nominalizații de la această categorie și să le strângă mâna respectuos, deoarece a câștiga Oscarul (justificat, pentru că rolul său este unul subtil, așa cum opinam aici) într-o astfel de companie este o onoare cum puțini au parte.

Cea mai bună actriță într-un rol secundar – dacă Marriage Story, preferatul meu de la această ediția a Oscarurilor, nu are șanse la alte premii, măcar să ia Laura Dern la această categorie, iar eu o păstrez ca variantă de rezervă pe Scarlett Johansson pentru Jojo Rabbit.

Cel mai bun scenariu original – rațiunea merge către Gisaengchung, pentru a-i spori șansele în cursa pentru premiul cel mare, iar simțirea către Marriage Story, în timp ce păstrez câteva sinapse de simpatie și pentru Rian Johnson și savurosul său Knives Out.

Cel mai bun scenariu adaptat – mă pot delecta cu gândul că favoriții mei de la această categorie – Jojo Rabbit al lui Taika Waititi și Little Women al Gretei Gerwig – sunt cotați cu cele mai mari șanse, așa că mă simt precum Nastratin Hogea când și-a măritat fetele.

Cea mai bună imagine – pot spune că aici nu mă sfiesc să mă îndrept către 1917, care nu m-a zdruncinat nici intelectual, nici emoțional, dar mi-a oferit spre contemplare o suită amplă de imagini memorabile, dintre care cea mai intensă a fost a cea a ruinelor orașului scăldat în lumina demoniacă a bombardamentelor nocturne.

Cel mai bun montaj – favorit la cusături nevăzute este Ford v Ferrari, însă eu îmi declar endorsment-ul (că tot se zbat democrații americani să nominalizeze și ei pe cineva să îl înfrunte pe Donald Trump) pentru Gisaengchung, pentru că merită și pentru a-i spori șansele în lupta cu 1917.

Cele mai bune decoruri – întrecerea dintre 1917 și Gisaengchung se dă și în acest mic, dar semnificativ domeniu, iar aici îmi pot permite să acord un premiu ex aequo.

Cele mai bune costume – dacă am fost eu, bărbat și nu prea elegant din fire, impresionat de costumele din Little Women, bănuiesc că și majoritatea Academiei Americane de Film va fi la fel, dacă nu cumva mai oferă ceva frescei hollywood-iene a lui Tarantino.

Cel mai bun machiaj – o să câștige Bombshell, care o metamorfozează iar pe Charlize Theron și îl sluțește nasol de tot pe John Lithgow.

Cea mai bună coloană sonoră – muzica care însoțește discret Marriage Story a contribuit la seducția pe care a exercitat-o asupra mea, dar se pare că premiul se va îndrepta către Joker, un film nu atât de bun pe cât spun mulți, nu atât de prost pe cât spune CTP-ul, doar un film mediocru realizat fără greșeală.

Cele mai bune efecte speciale – N-am nimic împotrivă să câștige 1917, deși modul cum sunt întineriți Robert De Niro, Joe Pesci și Al Pacino în The Irishman este atât de bine lucrat, încât nu se simte decât rareori atingerea tehnologiei.

Cel mai bun film de animație – Toy Story 4, dovada vie a faptului că există colțișoare pe lumea asta unde calitatea nu scade nici la a nu știu câta poveste dintr-o serie. Bravo, Pixar!

Cel mai bun film internațional (noua titulatură a filmului străin) – ce a fost Roma în 2019 e Gisaengchung în 2020, adică favoritul nemilos, iar anul acesta, pentru că nu e vreun Green Book prin preajmă, îmi doresc un eveniment epocal (vezi mai jos).

Cel mai bun film – vă pot enumera o puzderie de filme de război care ar fi meritat mai mult Oscarul suprem decât 1917, așa că îmi direcționez speranțele către firava, dar înălțătoarea posibilitate ca Gisaengchung să câștige și distincția cea mare, nu numai pentru că spune ceva despre lumea noastră ce mulți ar trebui să ia aminte, dar și pentru că imi imaginez asta l-ar irita enorm pe Donald Trump.

În 2019 invocam așteptarea lui 2020. Acum reiau expectativa, dar, în dulcele stil clasic al societății informaționale, schimb 0 cu 1.

Să purcedem către Oscarurile din 2020

Ultimele două filme ale lui Quentin Tarantino, Django Unchained şi The Hateful Eight mi-au relevat un cineast care îmbătrâneşte şi îşi pierde direcţia, de parcă i-ar ţiui urechea artistică interioară.

Once Upon a Time in… Hollywood păstrează aceleaşi semne ale senectuţii care avansează, însă are şi răbufnirile geniului care ne-a oferit Pulp Fiction sau Inglorious Basterds.

Tarantino încearcă aici să îşi împace eterna nostalgie pentru cultura trecutului cu gustul pentru macabru şi violenţă paroxistică, dar parodică.

Impresia generală e că s-a întins mai mult decât i-a fost plapuma, iar ansamblul său de referinţe şi medii în care are loc acţiunea este şubred, însă, dacă ne referim doar la modul cum răsuceşte tropii western-ului, îi iese excepţional. Nu numai că pătrunde în spatele unui gen cinematografic care a avut o influenţă asupra mentalului colectiv asemănătoare cu a basmelor (titlul are mult tâlc, după cum veţi constata treptat), dar îşi mai şi compune propriul western.

Bucata în care Brad Pitt (a cărui interpretare este ea în sine o expresie a eroului acestui tip de filme) pătrunde în comunitatea aridă şi sinistră de hippioţi are toate ingredientele unui western: praf mult, tensiune, un protagonist care înfruntă un oraş ameninţător şi tăcere tulburată de rafale de vânt.

În aceste momente, ca regizor de sintaxă, Quentino îşi atinge vârful în Once Upon a Time in… Hollywood.

Cât despre ipostaza de regizor de actori, îmi face o deosebită plăcere să spun că este cea peste care nu se văd anii care au trecut.

Foarte simplu spus, Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt sunt încântători.

Primul are un rol care îl poartă de o parte şi de alta a artei actorului, de la sevrajul alcoolului şi gloriei trecute la puseele de talent în faţa camerei de filmat, rezultatul fiind o creaţie de o complexitate formidabilă, ca să nu mai zic de savoare, demnă de Oscar mai dihai decât cea din The Revenant.

De cealaltă parte, Brad Pitt n-are o partitură care să impresioneze scenă cu scenă, ci ca un întreg. Până la ultima jumătate de oră, când lasă zăgazul expresivităţii să cadă într-un mod delirant de amuzant, rolul său este al arhetipului eroului de western. Taciturn, gonind peste munţi şi câmpii (nu pe cal, ci pe cai putere), puternic fizic, dar şi integru psihic, măsurat în vorbă şi faptă, Pitt reuşeste să ni-i trezească în amintire pe grei precum John Wayne sau Clint Eastwood. Bate vânt de Oscar şi în cazu-i.

Până la un moment dat, despre preafrumoasa Margot Robbie eram pregătit să spun că este un bibelou umblător, însă îi revine o scenă-cheie, menită a ne face să înţelegem că, dincolo de bănet, glorie şi huzur, un actor trăieşte şi pentru plăcerea, aprobarea şi dragostea spectatorilor.

Am deja câţiva ani de când urmăresc previziuni avizate, aşa că, bazându-mă pe acestea şi pe fleru-mi de cinefil, vă declar:

Am pornit-o spre Oscarurile din 2020!