Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Cele trei carti din aceasta serie vizeaza practici si abilitati indispensabile omului de inceput de secol al XXI-lea:

Crowdsourcing – „Prosti, dar multi”, sintetiza Alexandru Lapusneanul o intreaga filosofie a multimii; in lucrarea de fata, Jeff Howe demonstreaza cum, in era Internetului si a comunicarii facile, multi inseamna, deseori, si destepti. Autorul exploreaza exemple de actiuni civice sau comerciale care au exploatat numarul celor care au aderat la ele, nelipsind exemple precum Wikipedia, dar si altele, mai surprinzatoare pentru mine, precum initiativa NASA de a solicita celor interesati sa masoare si sa identifice cratere pe Marte. Concluzia desprinsa din aceasta lectura este ca a ezita sa ceri in acest moment al istoriei, cand rugamintea-ti poate ajunge la un numar imens de persoane, te limiteaza si te condamna la subdezvoltare, insa nu strica un pic de atentie la filtrarea calitatii raspunsurilor primite.

I, Spy – Subtitlul cartii, How to Be Your Own Private Investigator este inca o odrasla a faimoaselor exagerari din specia „Cum sa fii asa si pe dincolo”; pun prinsoare pe ce vreti voi ca autorul Daniel Ribacoff, expert in domeniu, nu a impartasit toate trucurile pe care le are in maneca sau captuseala. Insa as minti, daca as spune ca lectura n-a fost una pasionanta. Am fost purtat printr-un tur virtual al meseriei de detectiv particular, presarat, pe ici, pe colo, cu un umor sanatos. Desi sfaturile, uneltele si precautiunile lui Ribacoff vizeaza spatiul nord-american, abstractizate, sunt aplicabile oriunde, iar capitolul dedicat vigilentei cetateanului fata de posibile activitati teroriste este atat o radiografie nepretuita a atitudinii americane fata de securitate dupa 9/11, cat si un manual pentru europenii pe care i-a palit aceeasi napasta, si nu doar o data.

The Gift of Fear – surata cu cea de mai sus in privinta subiectului si a profilului profesional al autorului, cartea lui Gavin Becker se concentreaza pe un anume instrument interior: frica. Familia, locul de munca sau sfera sociala sunt spatii unde aceasta emotie ne semnaleaza ca nu e totul in regula, iar modul cum o ascultam ne poate scuti de neplaceri sau ne poate salva viata. Mai putin hazliu decat Daniel Ribacoff, dar mai grav si mai convingator, Gavin de Becker pe poarta prin povesti cosmaresti menite a ilustra o idee esentiala: ca varf al regnului animal, omul nu mai are alti pradatori decat proprii semeni, iar frica este un inestimabil senzor al naturii, pe care ratiunea sau alte emotii il acopera taman cand am avea mai mare nevoie de el. Remarcabil mi se pare ca nicinu moment n-am simtit ca vigilenta propovaduita de autor poate degenara in paranoia – sfaturile sale nu depasesc zona bunului simt si se sprijina pe experiente reale. Iar capitolul in care ne relateaza goana in a-l captura pe un dezaxat, inainte ca acesta sa ajunga la vedeta careia ii pusese gand rau, nu se deosebeste cu nimic de un roman de suspans inalta clasa.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

 

 

 

Sa privim pictura! (LXIV)

Internationala

Ne intereseaza sau nu, ingrijoreaza sau nu, protestele incepute acum cateva zile si bataile de ieri seara sunt pe buzele si pe retina tuturor, asa ca merge sa privim lucrurile si dintr-o perspectiva artistica, nu? 🙂

Tabloul acesta al lui Otto Griebel (1895 – 1972), pictor a proletariatului si care a avut niste problemute si cu Gestapo, m-a fascinat de cand am pus pentru prima data ochii pe el in antologia Istoria uratului, ingrijita de Umberto Eco. E ceva respingator si nelinistitor in el, dar pana aseara nu eram foarte constient ce anume.

Luati fiecare figura umana in parte si veti descoperi indivizi care nu par a avea prea multa scoala, cultura sau chiar minte, fara ca toate astea sa fie neaparat vina lor. Acum priviti-i ca un intreg, luati aminte la masa de priviri hipnotice si de frustrare mocnita si veti descoperi cea mai de temut stihie a societatii umane: multimea.

Avere, rang, inteligenta, nimic nu rezista in fata multimii. Daca ajungi in situatia ca multimea sa se dezlantuie in comunitatea in care traiesti, ori i te laturi, ori te feresti din calea ei, altfel vei fi zdrobit.

La noi, multimea nu s-a dilatat inca suficient pentru a fi de neoprit si probabil ca va fi dispersata curand. Dar gandul linistitor ca astfel de porniri s-au diluat de-a lungul secolelor si ca lumea s-a civilizat in mod statornic va iesi cam zdruncinat dupa toata povestea asta.