Cursa pentru Oscar in 2019 – The Favourite

Bineinteles, politica de la Oscaruri este la locul ei si in ceea ce priveste The Favourite, insa acum sub-tema nu este discriminarea, ci ambivalenta sex-putere, doua pulsiuni umane care se confunda adeseori.

Yorgos Lanthimos si-a faurit in timp o stilistica pe care o vad foarte similara celei a lui Alejandro Gonzalez Inarritu: stralucit tehnician si sadic inteligent, care reliefeaza laturi neplacute ale naturii umane, unele pe care nu prea le agreem, tocmai pentru ca ne recunoastem in ele.

The Favourite ar fi putut foarte bine sa se intituleze All about Eve, nu doar pentru ca protagonistele sunt niste aprige urmase ale consoartei lui Adam si uzeaza de acel arsenal care le este specific numai lor, dar si pentru ca intriga o urmeaza pe aceea a peliculei lui Joseph L. Manckiewicz: femeia consacrata ia sub obladuire pe una mai tanara si aparent ingenua, dar care nutreste o mare ambitie si care i se substituie treptat in ierarhia pe care cea dintai o domina.

Triunghiul concupiscento-politic pe care se construieste aceasta macabra parabola a puterii este compus din Olivia Colman drept maladiva Queen Anne, Rachel Weisz drept autoritara Lady Sarah si Emma Stone drept
scorpia camuflata Abigail. Initial, categorisirea rolului Oliviei Colman drept principal fata de cele ale partenerelor de ecran, trecute la secundar, mi s-a parut doar o gaselnita pentru a nu se submina una pe alta in lupta pentru Oscar, asa cum o fac si in universul fictiv.

Insa partitura reginei se dezvaluie treptat, iar caracteru-i caricatural initial capata nuante, pe care suntem lasati sa le ghicim de excelenta retinere in mijloace de expresie a Oliviei Colman.

Cei doi poli de putere au exprimari artistice diferite; e lesne de observat ca Emmei Stone ii revine bucata mai suculenta si mai bogata in scene adorabil de odioase, insa asta nu ii scade din merite lui Rachel Weisz. Dimpotriva, aceasta ne ofera o interesanta pendulare intre feminitate si ipostaza vag androgina, spre deosebire de rivala, care uzeaza exclusiv de tertipuri femeiesti.

Scenariul lui Deborah Davis si Tony McNamara le ofera replici acide, insidioase si inteligente la tustrele, dar si celor cateva personaje masculine care, de remarcat, nu par niciodata a fi stapanii acelei lumi, asa cum ne-a invatat istoria ca s-ar fi petrecut lucrurile in acea perioada. The Favourite devine astfel si un manifest feminist revizionist si, de ce nu, necesar.

La inceput l-am asemuit pe Yorgos Lanthimos cu Alejandro Gonzalez Inarritu, insa, daca ma refer strict la modul cum a regizat acest film, o alta comparatie devine inevitabila: cu Barry Lyndon, acea capodopera injust ignorata a lui Stanley Kubrick. Si perioada istorica este similara, dar si preocuparea pentru lumini si umbre, aici uneori prea apasata, dar care si genereaza momente memorabile, precum silueta fantomatica a lui Rachel Weisz, invaluita de un clar-obscur a la Georges de la Tour. Ca si in cazul marelui rival de anul acesta, Alfonso Cuaron, se simte si la Lanthimos dorinta a arata ce meserias este. Si este, n-ai ce spune.

The Favourite este campion la nominalizari (are zece, egalat fiind doar de Roma), insa ramane de vazut cate se vor concretiza. Depinde de cat de tare au stomacul membrii Academiei.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

Dragostea doare

Filme despre barbati care isi pierd femeile iubite s-au mai vazut.

Filme despre lupta impotriva corporatiilor care nu se impiedica de cateva vieti omenesti cand e vorba despre profit s-au mai vazut.

Combinate, mai rar.

The Constant Gardener e remarcabil pentru ca imbina ambele categorii de mai sus intr-un mod natural, in care niciuna dintre laturi nu o stanjeneste pe celalta, ci dimpotriva, ii adauga noi dimensiuni.

Ralph Fiennes este un diplomat britanic in Kenya, moale si lipsit de ambitie, caruia i s-ar potrivi de minune expresia „painea lui Dumnezeu” (si cand te gandesti ca acelasi actor a fost Voldemort, Hades sau infamul colonel din Schindler’s List!). Sotia sa (Rachel Weisz) este la extrama opusa: activista infocata, taioasa, decisa, care nu ezita sa-si riste viata pentru a dezvalui detalii sinistre din activitatea in oropsita tara africana a unor companii farmaceutice internationale.

Insistenta ii aduce un sfarsit tragic, iar sotul, chinuit de durere, remuscari si indoieli in privinta fidelitatii ei, incepe un periculos periplu prin care incearca sa ii reconstituie activitatea. Prin montajul ce tulbura linearitatea povestii, filmul se joaca un pic cu mintea noastra si cu impresiile pe care ni le facem, mai ales despre personajul lui Weisz.

Desi Fiennes e cel pe care il vedem in cea mai mare parte a timpului, Rachel Weisz ne fura atentia atunci cand apare. E altfel decat atunci cand am descoperit-o si m-a fermecat in The Mummy – zapacita, finuta si draguta fara a fi frumoasa; aici emana energie, e acida si parca si trasaturile i s-au inasprit intre timp. Cu toate acestea, nu pot sa contest ca injecteaza vitalitate in film, ca ii imprima acea nota de strigat de durere impotriva nedreptatilor lumii.

Dezolantele peisaje ale favelelor africane (regizorul este acelasi din Cidade de Deus si asta se simte, stilistic vorbind) si muzica trista contureaza cadrul in care drama unuia se impleteste cu a celor multi, rezultand un sfasietor indemn la reflectie asupra fragilitatii vietii pe pamant.

Filosofia istoriei

Cand un regizor contemporan cu viziune si stil se incumeta pe taramul filmului istoric e pentru mine un prilej de bucurie. Inseamna ca voi vedea un crampei din vasta poveste a omenirii, spusa in genul marilor productii de odinioara, precum Cleopatra, Spartacus, Ben-Hur sau The Agony and the Ecstasy.

Din acest motiv nu infierez atat de mult hulitul Alexander al lui Oliver Stone. E un film cu destule defecte (e kitschos, are un actor principal neinsipirat ales si comprima prea mult epopeea lui Alexandru cel Mare), dar are un sens, adica regizorul sau a incercat sa spuna ceva, chit ca l-am prins intr-o perioada cam proasta si a iesit ceva alterat. Cu riscul de a fi acuzat de teribilism, va marturisesc ca, intre impecabil realizatul Kingdom of Heaven al lui Ridley Scott si taratul Alexander, il prefer pe acesta din urma.

Agora, in regia lui Alejandro Amenabar nu dezamageste insa prin nimic. Spaniolul isi exploateaza din nou abilitatea de a crea atmosfera (precum in tenebrosul The Others), dar si pe cea care vizeaza complexitatea si ambivalenta relatiilor interumane (precum in tulburatorul Mar adentro), la care adauga finetea cu care reconstituie un cadru istoric, Alexandria romana in secolul IV d.Hr. Imagini panoramice fugare in care, in departare, se desluseste una dintre minunile lumii antice, Farul din Alexandria, cadre rapide cu statui ale vechilor zei egipteni si strazile prafuite sunt elementele discrete, dar sigure, cu care regizorul ne apropie de acele timpuri.

Personajul central este femeia filosof Hypatia (interpretata de Rachel Weisz), care starneste pasiuni diverse in randul barbatilor care o inconjoara: un discipol al ei, de familie buna si cu o viitoare cariera de magistrat, tanjeste fara speranta sa ii devina sot; un sclav foarte tanar o adora in secret pana la fetisism, fiind atras insa si de religia care se instaura treptat ca dominanta – crestinismul; episcopul Alexandriei, care actioneaza sistematic pentru distrugerea tuturor adversarilor, ii pune gand rau. Singurele preocupari ale Hypatiei sunt insa filosofia, colocviile cu elevii ei si astronomia. Ii respinge cu gratie pe cei care ii vor favorurile si se tine departe de disputele religioase care dau orasului un aer dantesc.

Aceste conflicte, care se constituie in baza tramei narativa si care modeleaza reactiile personajelor, reprezinta punctul nevralgic al filmului si cel pasibil sa dea nastere la controverse. Crestinismul este prezentat ca un curent religios agresiv, ai carui adepti instiga la violente sau chiar se dedau la ele. Amenabar evita insa tezismul accentuat, infatisandu-i si pe adeptii cultelor pagane si pe evrei ca partasi la atrocitatile care macina Alexandria. Luptele de strada devin  momente poetice, vazute din inalturi, astfel incat fiintele omenesti nu apar decat ca niste insignifiante insecte sortite pieirii in valtoarea nemiloasa a istoriei, la fel cum devastarea faimoasei bibliotecii, depozitara intelepciunii antice, ia forma unui delirant dans al pergamentelor.

Desi are destule momente de actiune, Agora nu e un film trepidant. E o drama istorica in care dialogul isi ia partea leului. Rachel Weisz pune suflet in prestatia sa, dar e limitata de conditia de femeie intelectual, lipsita de impulsuri erotice. Mai expresivi sunt cei din jurul sau, cu precadere tanarul sclav, interpretat de Max Minghella, prins in iuresul noii credinte, dar incapabil sa isi inabuse dragostea pentru fosta stapana.

Cei doi se vor gasi impreuna in finalul de o sfasietoare frumusete, care conduce la trista si inevitabila concluzie: pentru ca o lume sa se nasca, o alta trebuie sa moara.

Un miracol

Domnule Aronofsky,

Nu ma cunoasteti si, probabil, nu ma veti cunoaste niciodata. Sunt un om simplu, cu o slujba simpla, cu o viata simpla. Ma duc dimineata la birou, scriu niste cifre pe un monitor, apoi le tiparesc si ma intorc seara acasa. Prieteni am cativa si nu ma intalnesc foarte des cu ei. Singura mea pasiune este sa privesc filme. Singura mea bucurie este sotia mea. Era. Destinul a vrut sa mi-o rapeasca prea devreme. Intr-o seara, a fost lovita de o masina, a ajuns in coma la spital si a murit la cateva ore dupa.

Din acel moment, viata mea s-a rupt. Nu a mai insemnat nimic. Nu am putut sa mai muncesc, sa mai zambesc, aproape nici sa mai mananc. Asa ca, la un moment dat, m-am hotarat sa imi pun capat zilelor. Am cumparat niste otrava pentru soareci, pe care voiam sa o presar in ultima mea cina.

In acea seara, un prieten, care mi-a suportat toate starile si care a incercat, cum s-a priceput el mai bine sa imi insufle din nou pofta de viata, m-a invitat la un film. Am acceptat, ca sa nu dau de banuit. Filmul se numea The Fountain.

Mi-au atras atentia imaginile de la inceput, apoi povestea din ce in ce mai ciudata m-a prins, iar muzica a facut sa vibreze ceva in mine. Nu prea tin minte nume de actori, dar nu o sa-i pot uita pe Hugh Jackman si Rachel Weisz care m-au emotionat prin daruirea cu care joaca. Dar nu pentru asta va scriu acum.

Tot filmul nu am priceput nimic. Decat la final. Atunci am inteles ce inseamna sa lupti pentru dragoste si tocmai asa sa te indepartezi de ea, sa iti dai seama prea tarziu, sa traiesti cu regretul si sa te bucuri ca exista totusi memoria care te tine aproape de cel drag. Am simtit ca e bine sa iubesti, oricum ar fi. Si am inteles ca, pentru sotia mea, trebuie sa traiesc, sa muncesc si sa fac bine celor din jur, pentru ca ea va fi intotdeauna alaturi de mine.

M-am intors acasa, am luat otrava si am aruncat-o cat mai departe, ca sa nu ajunga in mainile altcuiva din greseala.

Va multumesc,

Un om