O blasfemie asumată

Toţi aceia care au un cult pentru Gabriel Garcia Marquez sunt rugaţi să ia loc sau să se oprească, în cazul în care lecturează acest scurt articol din mers, ca să nu cumva să intre într-un stâlp sau coş de gunoi stradal.

Romanul lui Miguel Angel Asturias, Oameni de porumb, este mai mare decât Un veac de singurătate.

Mai mare ca stil, mai mare ca impact emoţional, mai mare ca virtuozitate narativă.

Fiecare dintre cele trei trăsături poate fi detaliată, dar la ce bun?

Nu vă voi mai spune decât atât:

Am citit Un veac de singurătate şi nu regret.

Dar nu mă voi întoarce asupra lui vreodată.

Am citit Oameni de porumb şi simt că, peste vreo zece ani, când mintea îmi va fi evoluat, îl voi reciti, pentru că mai sunt cotloane neexplorate ale prozei guatemalezului, precum triburi pierdute prin jungla amazoniană.

Gracias, Señor Asturias!

Călătorind pe meridianele literaturii – Investigaţie mozambicană

Un nou circuit menit să mă conducă prin incredibila diversitate a literaturii universale a început cu un popas în Mozambic.

O ţară cu un trecut zbucimat, chiar şi cel recent, iar asta se reflectă în romanul Veranda cu fragipani al lui Mia Couto.

Având o structură vag asemănătoare cu Crima din Orient Express a Agathei Christie, cartea urmăreşte investigaţia de la un azil de bătrâni al cărui director a fost ucis, însă naraţiunea detectivistică este doar cadrul unei alegorii a unei naţiuni sfâşiate în diverse feluri.

Pe de o parte, avem zbaterea unui creuzet etnic în care omogenitatea este inexistentă: negrii n-au încredere în albi, albii sunt apăsaţi de trecutul colonial, iar mulatrii pătimesc din ambele sensuri.

Pe de altă parte, ca orice ţară africană, şi Mozambicul este depozitarul unei culturi ancestrale, cu fricile, datinile şi ororile ei, contrapuse spiritului modern, pe care detectivul din capitală şi legile sale îl întruchipează.

Peste toate acestea domneşte spectrul hâd al râzboiului, încheiat pe câmpurile de bătălie, dar nu şi în sufletele oamenilor.

Dacă mai menţionze şi că întreaga naraţiune este guvernată de o metempsihoză, atunci o să înţelegeţi parţial admiraţia pe care o am pentru performanţa scriitoricească a autorului, care nu scapă din mână coerenţa alegoriei nici în cele mai bizare momente.

Am spus „parţial”, pentru că e nevoie să intri în contact direct cu proza lui Mia Couto pentru a-i simţi valoarea. Dincolo de incursiunea într-o cultură atât de depărtată de a noastră, este poezia scriiturii, care oferă prilejuri de contemplare a sublimului la fiecare pagină.

La post-scriptumul acestui articol veţi găsi un exemplu care singur poate servi drept argument pentru a vă pune Veranda cu fragipani în fruntea listei de lecturi viitoare.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru rânduri precum acesta:

Cuvintele sunt chei care se frâng în uşile pe care le-au deschis.

Alergand prin literatura

In atletism exista doua probe de alergare, opuse ca durata si abordare, dar care solicita, in fond, aceeasi pregatire fizica si mentala: 100 de metri garduri si maratonul.

Prima intinde coardele agilitatii fizice la maxim, intr-un timp atat de scurt, incat nu ai voie sa gresesti. A doua este cea a rezistentei, a esalonarii cat mai eficiente a efortului.

Intamplator, doua dintre romanele cele mai recent citite mi-au provocat experiente mentale similare.

Cavalerul inexistent de Italo Calvino este o carte scurta, dar foarte exigent in ceea ce priveste resursele intelectuale pe care le solicita. In tabara imparatului Carol cel Mare exista un cavaler care nu exista. Nu va impacientati, n-am luat-o razna. Asta e doar primul lucru care te izbeste in acest pseudo-roman cavaleresc, care rasuceste in asa hal canoanele de gandire, valorile si situatiile, incat, dupa final, care survine rapid de altfel, ramai cu o iritanta apetenta pentru reflectie. Si mai suparator este ca nu-i poti gasi vreun cusur acestei alegorii absurde si satirice.

Copiii din miez de noapte de Salman Rushdie este la polul opus. Are multe sute de pagini si ceva din trufia Unui veac de singuratate, adica ambitia autorului de a scrie romanul total, care sa scape de o interpretare comprimata in doar cateva randuri. Ideea: in noaptea proclamarii independentei Indiei, se nasc 1001 de copii inzestrati cu puteri magice. De-ar fi asa de simplu! Daca vezi romanul ca pe o istorie a mentalitatilor Indiei in secolul XX, ignori deliberat latura fantastica; daca il simti ca pe o cronica a pierderii ireversibile a inocentei copilariei, te faci ca ploua in privinta diatribei politice.

Un singur aspect va ramane in afara disputelor: limbajul luxuriant si imaginatia atat de fecunda a lui Rushdie, incat rivalizeaza negresit cu a lui Marquez. Si indianul si columbianul si-au atras de bunavoie asupra-le blestemul cate unei creatii inegalabile. Cand cititi Copiii din miez de noapte, nu va fortati sa intelegeti, pentru ca nimeni nu poate rezista unui asa diluviu de metafore si plasmuiri; incercati sa va cufundati in universul acestei carti si sa o simtiti si veti fi daruiti cu o experienta mai ceva decat orice cinematograf 8d.

Zoe, fii inspirata!

Si Zoe Valdes mi-a ascultat indemnul.

Eternitatea clipei e o carte scrisa fara har, dar cu inspiratie autentica. E asa-zisa poveste a unui chinez plecat in cautarea si recuperarea tatalui sau, emigrat in Cuba. Tanarul nostru, foarte inzestrat, de la cunostinte medicale, la arte martiale, meditatie si potenta, peripeteste pe meleaguri diverse, iar actiunea e oricum, numai lineara nu.

Asa-zisa, pentru ca periplul sau capata accente de odisee, drumul nefiind decat un pretext pentru a da frau liber imaginatiei. Cu ocazia asta, am priceput si eu ce inseamna de fapt realismul magic. E acel mod de a scrie ca si cum ai fi normal, dar cu o sticluta de metal in buzunar, plina cu nebunie concentrata, din care mai tragi cate o dusca din cand in cand.

Mai pe inteles: se intalnesc doi iubiti care nu s-au mai vazut de mult. Pana acum, nimic special. Vor sa se sarute. OK, in regula. Deodata, unul dintre ei scoate o limba lunga de cativa metri, isi infasoara partenerul si strange. Apoi ii da drumul si celalalt ii spune: Aproape ca uitasem ce parfumata iti e rasuflarea. Intalnire tipica de indragostiti, nu?

Meritul involuntar al lui Zoe Valdes este ca, nefiind o scriitoare la fel de inzestrata precum Marquez, Asturias sau Carpentier, a fost nevoit sa se exprime intr-un realism magic mai apasat si, deci, mai evident.

Asta nu inseamna ca Eternitatea clipei e o carte slaba. Dimpotriva, este placuta si chiar ofera cateva momente speciale care te fac sa traiesti exact ce exprima titlul.