Au venit Rinocerii!

unnamed

Momentul la care ravneam de ceva timp a venit in sfarsit!

Toata asteptarea, toata acumularea de interes si curiozitate mi-au fost achitate cu varf si indesat de spectacolul Teatrului din Craiova, incat am mai si ramas dator cu niste laude.

Pe care nu pot decat sa le adresez aici, prin umilele mele mijloace.

Rinocerii nu este o piesa facila, pentru a gusta pe deplin spectacolul pus in scena de Robert Wilson ar fi nevoie sa fi citit piesa (si niste explicatii ale ei) in prealabil. Nu bag mana in foc ca toti posibilii spectatori ar fi atat de constiinciosi, insa ma pun chezas ca nu este unul care sa nu fie impresionat de spectacolul estetic ce li se manifesta in fata ochilor.

Luminile si sunetele, culorile si grohaiturile, pantomina exagerata, dar perfect stapanita a actorilor si o voce narativa ca nicio alta a maestrului Ilie Gheorghe compun o experienta care gadila deopotriva simturile si intelectul. Primele inregistreaza varietatea formelor, iar al doilea le integreaza intr-un tot.

Ce sunt acesti Rinoceri pana la urma? Sunt iuresul unei idei care ii cucereste pe oameni, calcand in picioare pe putinii care prefera sa isi pastreze individualitatea, oricat de marunta si mizerabila ar fi. Rinocerii sunt fascinanti, te simti in siguranta in mijlocul lor si nu e de mirare ca multi se alatura goanei lor, insa ar trebui sa tina cont de ce spunea William Butler Yeats:

But I, being poor, have only my dreams;
I have spread my dreams under your feet;
Tread softly because you tread on my dreams.

Mergeti la Rinocerii, grabiti-va ca Rinocerii, fiti hotarati ca Rinocerii, pentru ca Rinocerii merita.