Testamentul granzilor

Să fim sinceri și să recunoaștem fără înconjur că nu era neapărată nevoie de The Irishman.

Avem trilogia The Godfather, avem Goodfellas, avem Donnie Brasco, iar acestea sunt doar vârfurile unui sub-gen cinematografic în care viața mafioților este explorată într-un mod în care pretențiile realiste nu înnăbușă o oarecare tendință de glorificare.

Avem filmele de mai sus și le vom avea câtă vreme oamenirea va fi interesată să le păstreze.

Însă, pe cineaști precum Martin Scorsese sau actori precum Robert De Niro, Al Pacino sau Joe Pesci îi avem doar vremelnic printre noi, iar The Irishman este un testament artistic menit a spune:

Iată cine suntem și de ce am fost în stare!

Înainte de a avansa în substanța acestui testament, permiteți-mi încă o mențiune despre scurgerea inexorabilă a timpului.

Acum un sfert de veac, Harvey Keitel și Anna Paquin compuneau o parte din distribuția excepționalei creații a lui Jane Champion, The Piano. Aici i-am regăsit, dar cu un adaos de ani pe care sunt nevoit să mi-l atribui și mie.

Povestea din The Irishman, a cărui lungime e demnă de un magnum opus, vă este binecunoscută, cred.

Un locatar de azil (ipostază care ea însăși trimite la aceeași fragilitate a memoriei din Citizen Kane) ne vorbește despre traseul și ascensiunea sa în rândurile organizațiilor mafiote și sindicale (uneori îngemănate) ale Americii postbelice.

Situațiile care îl duc pe Robert De Niro până în preajma cercurilor puterii ilicite sunt familiare, însă Scorsese demonstrează că vârsta înaintată nu i-a știrbit cu nimic abilitatea și lejeritatea de a construi narațiuni și de a le infuza cu suspans, oroare și chiar umor.

The Irishman capătă într-adevăr consistență și se detașează întrucâtva de eticheta de pastișă a iluștrilor predecesori când povestea se strânge în jurul grandiosului triumvirat și a loialității sfâșiate a protagonistului.

Ca și acum câțiva ani la Foxcatcher, și aici am simțit asemănarea cu o tragedie greacă antică, în care doar câteva personaje și conflictele lor chintesențiale relevă adevăruri încă valabile despre natura umană.

Cei doi poli ai dramei sunt Al Pacino și Joe Pesci, ambii proaspăt nominalizați la Globurile de Aur și, sper, și la Oscaruri.

Dacă Pacino etalează același arsenal coleric, dar pe care îl compune în așa fel, încât să reiasă un caracter coerent, Pesci impresionează prin gravitatea reținută, dar nu mai puțin amenințătoare decât psihopatia din Goodfellas.

Acele scene când acești trei giganți (deși nici unul nu este înalt) ai cinematografiei interacționează unul cu altul m-au încântat și m-au pus pe gînduri.

Oare băiețelul prietenului care mi-a făcut favoarea de a-mi oferi vizionarea pe Netflix va mai ști oare cine au fost acești titani?

Sau le va cunoaște simplele avataruri digitale, direcție în care însuși Scorsese a împins lumea filmului prin acea întinerire artificială?

La fel cum sunt recunoscător soartei că am fost contemporan cu atâtea Fedaluri, tot așa mulțumesc providenței că am crescut și trăit cu filme ale lui Martin Scorsese, Robert De Niro, Al Pacino și Joe Pesci.

Serialul Oscarurilor – Episodul 8

Silver Linings1Pana sa-l vad, acesta era filmul de la Oscaruri pe care aveam cea mai mare pica. Intre timp, obida mi s-a mai atenuat.

La categoria Cel mai bun actor intr-un rol secundar speram sa-l vad pe Leonardo DiCaprio, pentru personajul sau naucitor din Django Unchained. Toate au mers bine la inceput, la alte premii aparea impreuna nominalizat alaturi de partenerul de ecran Christoph Waltz, dar, consternare, la Oscaruri a fost inlocuit de Robert De Niro pentru Silver Linings Playbook. M-am facut foc si para: Cum, s-a gasit si De Niro sa mai interpreteze ceva cat de cat si gata, s-au si entuziasmat toti?

Manat de aceasta indignare, m-am asternut pe vizionat filmul, o poveste in care izul familiar al comediei romantice despre doi neadaptati care ajung impreuna se imbina cu acela un pic mai inedit al explorarii universului persoanelor cu afectiuni mentale usoare, dar enervante pentru cei din jur.

Incepe filmul, apare si Robert De Niro, se termina filmul si supararea mea, desi intelectual vorbind, avea motive sa se mentina, se metamorfozeaza in induiosare. Veteranul joaca bine in rolul tatalui plin de manii de parior si nu foarte priceput in ale comunicarii cu fiul, dar nu-l intrece pe DiCaprio. Ce am remarcat si mi-a dat de gandit a fost batranetea pe care am citit-o pe chipul lui De Niro. Nu vreo oboseala data de varsta, mai degraba un proces ireversibil care nu il ocoleste nici macar pe acest membru de frunte al Panteonului cinematografiei. Mi-am dat seama ca sunt un norocos ca sunt contemporan cu acest maestru, ca am ocazia in timp real sa fiu surprins de varietatea si maiestria creatiilor sale. Leo este tanar, mai are timp sa ii oblige pe cei de la Academie sa admita ca gresesc ignorandu-l.

Mai exista un motiv pentru care mi s-a inmuiat pica impotriva lui The Silver Linings Playbook: Bradley Cooper. Marturisesc ca, la inceputurile ascensiunii sale la Hollywood, l-am considerat un fel de Matthew McConaughey, adica un tip pe care il ajuta fizicul suficient, incat sa nu fie nevoie sa se strofoace prea mult cu actoria, desi potential ar avea. Aceasta prejudecata mi-a fost zdruncinata in Limitless si spulberata cu totul aici. Cooper este plin de energie, de nebunie, de expresivitate, iar privirea sa, care altminteri pare inghetata, are exact aerul psihotic necesar pentru a-i intregi personajul suferind la comitetul central si din amor.

Partenera de idila, Jennifer Lawrence este simpatica, dar parca am mai vazut combinatia „tipa sucita, dificila, dar adanc iubitoare inlauntru”. Reactiile chimico-verbale dintre cei doi se deseneaza amuzant, asa ca n-am de ce sa ma plang.

O s-o fac, totusi, ca doar nu era sa las Silver Linings Playbook sa scape doar cu vorbe de lauda. N-am nici cuvinte de ocara, dar nu ma dau batut pana nu declar ca regia lui David O. Russell n-are ceva atat de remarcabil incat sa fie preferata celor ale lui Ben Affleck et comp. Regizorul (mult mai prezent si incisiv in The Fighter, de pilda) face bine lucruri conventionale, inclusiv scenariul, pentru care e de asemenea nominalizat si care, de la jumatatea filmului incolo, se angajeaza pe un fagas standard de comedie romantica.

Silver Linings Playbook e un exemplu interesant de creatie cinematografica in care multele interpretari reusite atrag elogii si pentru restul componentelor.

Silver Linings2

Care ii sunt competitorii pana acum?

Episodul 1 – Argo

Episodul 2 – Zero Dark Thirty

Episodul 3 – Django Unchained

Episodul 4 – Beasts of the Southern Wild

Episodul 5 – Lincoln

Episodul 6 – The Master

Episodul 7 – Les Miserables

Morfologia basmului

Un faimos teoretician, Vladimir Propp, a emis ipoteza ca basmele seamana intre ele, cu o structura tipica:

1. O situatie initiala de echilibru, care este periclitata de un element al raului;

2. Se realizeaza o actine reparatorie printr-o aventura eroica;

3.  Armonia se restabileste si eroul este rasplatit.

Daca il judecam dupa criteriile acestea, Stardust e un basm in toata regula si inca unul foarte misto.

Are de toate: suspans, actiune, chimie placuta intre cei doi tineri protagonisti, bildungs roman, ca tot suntem in perioada tezelor nationale, umor negru, un dram de horror si interpretari bunicele, cu mentiuni pentru Michelle Pfeiffer, care, la anii ei, arata mai bine decat orice starleta de la Hollywood si din alte parti, si, Peter O’Toole, care apare vreo cateva minute, dar suficient sa il tii minte tot filmul. Rolul lui de Niro e un fel de ciorba Nasul la psihiatru reincalzita la cuptorul cu microunde.

Dincolo de toate insa, ce imi doresc cel mai mult sa spun despre Stardust este ca a facut sa vibreze ceva in mine mai dihai decat a facut-o toata seria Lord of the Rings.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus recenzia-asa!