Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Motive obiective m-au împiedicat să vă povestesc despre cele mai recente cărţi de non-ficţiune pe care le-am citit, dar o voi face mintenaş:

Arta de a trăi bine – încă o colecţie de sfaturi de la Rolf Dobelli, de data aceasta despre cum să ai o viaţă bună. Evident, e greu de definit acest epitet, însă, dacă ar fi să centralizez şi să sintetizez ideile autorului, aceasta ar însemna să duci o viaţă liniştită şi fără prea mult zbucium. Ca şi în cartea anterioară, nici aici Dobelli nu excelează prin originalitate, având meritul de a da o formă narativă unor principii enunţate de nume mari din filosofie, psihologie sau economie. Însă tot am rămas cu câte ceva, cum ar fi sistemul „tit for tat” sau regula lui 37%.

Sfânta Rusie – o carte admirabilă, atât prin erudiţia de care se slujeşte autorul, cât şi de coerenţa demonstraţiei sale. Alain Besançon urmăreşte un concept care, iniţial, pare vag şi neimportant, ambivalenţa atitudinii ruşilor faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi, înspăimântătoare, fascinantă şi care ne-a marcat istoria, a tuturor, nu numai nouă, a românilor. Parcurgând cu nesaţ şi cu o minte turată la maxim paginile acestui volum mic, dar încăpător intelectual, mi-am dat seama de un lucru: de când suntem prichindei, ni se spune despre adstratul slav din limbă română. Poate că e cazul să ne gândim că şi mentalitatea ne este tributară ruşilor, aproape la nivel genetic (asta ca să fac trecerea către ultima carte din aceasta serie).

Povestea secretă a speciei umane – se vorbeşte mult despre genetică şi ADN în ultima vreme şi, într-adevăr, pare domeniul care fie ne va duce la autodistrugere, fie ne va înălţa pe o treaptă superioară a evoluţiei, aşa lucrări de popularizare în acest domeniu sunt inevitabile. Christine Kenneally întreprinde o amplă incursiune în modul cum genele, dar şi felul în care au fost privite de-a lungul istoriei ne modelează şi ne direcţionează povestea de viaţă. Se simte în stilul autoarei motivaţia personală, deoarece este australiancă, iar populaţia acestei ţări relativ recent apărute are o reputaţie aparte. Christine Kenneally acoperă un teren vast, poate prea vast, în care regăsim şi explicaţii ştiinţifice, şi investigaţii jurnalistice (cele mai meritorii fiind interviurile luate chiar de ea), iar toate acestea stârnesc o sinusoidă apăsată a interesului. Însă demersul era necesar şi este de apreciat în amploarea lui, de aici şi poziţia de cinste pe i-am acordat-o acestei lucrări. A contribuit însă şi o poezioară plasată ca motto al unui capitol, care este atât de reuşită şi ilustrativă, încât nu exagerez când spun că este însăşi esenţa cărţii:

Au dat-o-n bară, şi tatăl tău, şi mama.

Poate fără să vrea, dar au comis-o rău.

Cu-ale lor erori te-au îndopat, ia seama,

Şi-au mai plusat cu-erori din jur, de dragul tău.

(This Be the Verse de Philip Larkin, în traducerea lui Petru Dimofte)

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Alte trei carti de non-fictiune si-au deschis paginile si tainele pentru mine:

Iesirea din depresie – Titlul este un deziderat ideal, insa, asa cum am vazut si in superba carte a lui Andrew Solomon, merita luptat pentru el. Autorul prezentei lucrari, Dominique Barbier, este un profesionist in domeniu, iar daca abordarea sa este mult mai putin literara, in schimb, din punct de vedere structural si pedagogic, este impecabila. Foarte utila mi s-a parut abordarea depresiei din punct de vedere al categoriilor de varsta, cu prezentarea particularitatilor pentru fiecare dintre acestea, pentru mine, ca barbat, de mare interes fiind paginile despre manifestarile femeilor care tocmai au nascut. De mentionat ca doctorul Barbier, francez sadea, contesta sistemul american de clasificare a acestei maladii.

The Art of Thinking Clearly – Nu e nicio problema daca vi se activeaza scepticismul cand cititi cuvantul „arta” din titlu, si mie mi s-a intamplat la fel. Prin scriitura pertinenta si deseori amuzanta, Rolf Dobelli a depasit acest obstacol spre mintea mea, mai ales ca a mai avut de furca si cu neajunsul familiaritatii: multe dintre experimentele si studiile pe care isi sprijina asertiunile imi erau cunoscute din alte carti. Au existat, insa, destule informatii si idei noi, la care s-a adaugat si ineditul faptului ca autorul este un jucator la bursa de profesiei si a transpus erori frecvente de judecata din perspective economice, pe care ar merita sa le cunoasca si guvernantii romani, trecuti, prezenti si viitori.

The 48 Laws of Power – La o privirea de ansamblu, cartea lui Robert Greene ar avea o sumedenie de motive sa-mi displaca – e izvorata din acel pur stil american „cum sa…”, iar multe dintre legile enuntate incurajeaza ipocrizia si cinismul. Patrunzand mai indeaproape in aceasta voluminoasa lucrare, m-a captivat fara putinta de scapare luciditatea anumitor comportamente propuse si, mai ales, m-a incantat bogatia episoadelor, anecdotelor si pildelor istorice si literare de care s-a slujit autorul pentru a-si ilustra preceptele. Ca mare fan al muzei Clio, am avut inca o data posibilitatea sa constat ca in spatele unor personalitati precum Bismarck sau Richelieu, exista si alte figuri mai putin cunoscute, dar fascinante: Victor Lustig, omul care a vandut Turnul Eiffel (de doua ori!), Yellow Kid Weil sau P. T. Barnum, despre care am aflat cu bucurie ca va fi subiectul unui film cu Hugh Jackman, programat sa fie lansat la finalul acestui an. Cumva, Robert Greene poate fi acuzat ca le ofera escrocilor/dictatorilor de pretutindeni un manual de prostire/inrobire a semenilor, insa cartea e in aceeasi masura si un compendiu de tehnici de auto-aparare intelectuala fata de asemenea comportamente. Iar istoria ramane cea mai frumoasa (si mai instructiva) poveste.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)