Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Sezoanele se schimbă, dar nu şi pasiunea pentru lectură, a cărei manifestare a rezultat în titlurile de mai jos:

Nudge – o carte celebră din domeniul economiei comportamentale, cu doi autori de marca – Richard H. Thaler şi Cass R. Sustein – dintre care primul este chiar un recent laureat de Premiu Nobel. Conceptul care dă şi titlul lucrării – „nudge” – s-ar putea traduce prin ghiontul discret pe care companiile şi instituţiile statului îl pot da individului, astfel încât acesta să ia cea mai bună decizie pentru sine şi pentru societate, totul în spiritul unui concept interesant, „paternalism libertarian”, menit a împăca atât dreptul omului de a alege, cât şi vestita sa incapacitate de a se purta raţional în dese rânduri. Exemplele prezentate acoperă multe domenii, însă unele se referă la realităţile din Statele Unite ale Americii, asadar mai puţin aplicabile pretutindeni, însă abordarea generală este o idee formidabilă, care merită explorată, dezbătută şi exploatată. Un bonus al acestei este capitolul care conţine reflecţiile asupra unui mod laic de a organiza instituţia căsătoriei, inteligente şi dătătoare de perspective.

The Future of Mind – peste tot ni se spune că trăim într-un „secol al creierului”, iar Michio Kaku duce această preocupare la culmi ameţitoare. În mod structurat, documentat, dar rezonabil de accesibil, autorul face incursiuni în căile prin care ştiinţa viitorului (sau chiar a prezentului) îi va spori omului capacităţile cerebrale, astfel încât mituri precum telekinezia sau telepatia să devină practici zilnice. Unele fragmente ale cărţii sunt fascinante sau de-a dreptul înspăimântătoare, mai ales că Michio Kaku şi-a făcut un punct de onoare din a prezenta doar tehnologii care există măcar în fază experimentală, dar în altele, deşi tot el declarase că nu se abate niciodată de la principiile fizicii, parcă se lasă furat de plăcerea speculaţiilor şi a previziunilor un pic prea îndrăzneţe. Chiar şi temperându-i entuziasmul, viitorul ne rezervă o combinaţie de delicii şi orori nemaivăzute.

So You’ve Been Publicly Shamed – in stilu-i aparte, caracterizat de incisivitate, lipsă de inhibiţii, rezervă în a judeca şi umor clasa I, Ron Jonson explorează un fenomen recent în formă, ancestral în fond: linşarea online. Protagoniştii acestei cărţi sunt persoane care au minţit sau au spus tâmpenii în public şi, mai ales, în marea învolburată a Internetului şi care şi-au văzut vieţile compromise de furia colectivă şi anonimă a opiniei publice virtuale. Deşi am râs copios în anumite momente, tonul general al lucrării nu este nepărat unul încurajator: chiar şi după aceşti condamnaţi (deseori pe drept) îşi ispăşesc vina cu vârf şi îndesat, nu se pot ascunde de memoria impacabilă a motoarelor de căutare, iar uitarea, marele dar făcut naturii umane, nu mai funcţionează în cazul lor. Ron Jonson nu se dezminte şi se fereşte a da verdicte definitive, folosindu-se de candoarea cu care îşi filtrează şi redă investigaţia pentru a ne lăsa să reflectăm mai bine despre impulsul de a scrie vreun „Huoooooo, hoţule, prostule, curvo!” pe net. Nu de alta, dar s-ar putea să ne pălească toate astea ca un bumerang mai târziu.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

Non-fictiuni pe care le-am citit (23)

Non-fictiuni pe care le-am citit (24)

Non-fictiuni pe care le-am citit (25)

Non-fictiuni pe care le-am citit (26)

Non-fictiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Manual anti-pradatori

Fie ca esti om normal si vrei sa stii cum sunt „ceilalti’, fie ca esti chiar asa si esti curios sa te vezi descris, o carte care se cheama The Psychopath Test te atrage instant, mai ales ca autorul este acelasi cu acela al unei carti, deja ecranizate, cu un titlu cel putin la fel savuros: The Men Who Stare at Goats.

Combinatia de jurnalism, psihologie aplicata si finante comportamentale deja nu mai e o noutate in domeniul publicisticii, dar Ron Jonson ii adauga o componenta irezistibila: umor englezesc pursange.

Ca sa va faceti o idee in ce hal de ilaritate m-a dus aceasta carte, sa va spun mai intai ca sunt administrator al unui test international de limba engleza. Adica verific niste calculatoare, instruiesc pe participanti ce si cum si, daca nu apar cele 1001 de probleme probabile sau celelalte 1001 de probleme posibile, am vreo doua – trei ore in care pot sa citesc, sa ma joc Tetris sau sa ma zgaiesc pur si simplu la pereti, ca ierbivore nu am la indemana.

De data aceasta, am ales sa citesc si nu orisice, ci taman The Psychopath Test. Ca sa nu ma loveasca anchilozarea prea mult, obisnuiesc sa ma mai plimb printre pupitre cu volumul in mana, lecturand cate un paragraf si aruncand cate o privire pe monitoarele candidatilor. Cand citeam cartea lui Ron Jonson, radeam atat de mult, incat nu o data unii candidati mi-au aruncat priviri speriate, crezand ca  performanta lor academica e motivul. Asa ca, nevrand sa le perturb karma intelectuala, m-am retras in coltisorul meu, unde am luptat din rasputeri sa imi stapanesc hototele.

De unde tot amuzamentul asta? Pornind de la o farsa misterioasa trantita unor oameni ilustri de pe tor globul, Ron Jonson parcurge un traseu precum cel cartografic al lui Indiana Jones in cautare de raspunsuri despre originea, manifestarea si protejarea impotriva psihopatilor.

Autorul nu e, insa, un simplu releu al impresiiilor si informatiilor pe care le aduna, ci un filtru la fel de subiectiv ca orice individ din lumea aceasta. Cade prada farmecelor unui mitoman, se sperie de un asasin in masa, ii ia la misto pe scientologi, il dispretuieste usor pe un CEO fara inima si incepe sa-si puna sub semnul intrebarii propria sanatate mintala.

Toate acestea se deruleaza cu o scriitura cu umor englezesc de rasa, al carui pedigree se intinde siguramente pana la Wodehouse sau Jerome K. Jerome. Chiar si in momente grave sau cand e vorba de oameni cu serioase probleme la comitetul central, Jonson nu face rabat de la acest simt, indispensabil intr-o lume plina de pradatori.

Aceasta este concluzia testului pentru psihopati, ca traim intr-o lume populata de multe ipochimene fara constiinta, care abuzeaza de ceilalti, ii lovesc si ranesc fara sa simta vreo bruma de remuscare, iar abordarea democratica a reeducarii nu face decat sa le ofere arme noi de disimulare. Jonson ajunge la o concluzie la care ader si eu: n-are niciun sens sa te chinui sa-i schimbi, nu trebuie decat sa-i identifici si sa te feresti de ei ca de foc.

Lucid si integru ca jurnalist, autorul abordeaza totusi si pericolele grabei de a eticheta pe cineva, precum si limitele unui instrument, oricat de bine conturat, in a evalua cu precizie personalitatea unui om.

Oricum, daca intentionam sa traim frumos si in siguranta in secolul XXI, avem nevoie de cursuri de auto-aparare de baza, un spray paralizant in geanta si lista asta in minte cand interactionam cu cineva.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un ghid delicios de depistare a pradatorilor umani.

P.P.S. Daca vreti o explicatie sumara, aproximativa, dar sugestiva, a conceptului de „psihopat”, aveti acest teaser.