Pretendenți la Oscar în 2020 – Jojo Rabbit

Că Taika Waititi are o înclinație către un umor mai deșucheat și cu tentă de macabru știam de la mult prea puțin lăudatul pe cât ar merita What We Do in the Shadows.

Urme ale personalității sale artistice se mai găsesc și prin Thor: Ragnarok, dar temperate de așteptările adulatorilor acestui univers imaginar.

În Jojo Rabbit îl găsim iar în formă maximă, fapt vizibil chiar din aplombul cu care îl joacă pe Hitler, prieten imaginar al unui puști înscris în tineretul nazist, care descoperă că mama lui adăpostește o tânără evreică în podul casei.

Waititi e și regizor, și scenarist, iar multipla ipostază conferă filmului o coerență stilistică, absolut necesara pentru ca absurdul situațiilor să funcționeze.

Dacă mizanscena urmează cărări bătătorite, scenariul este de o inteligență care se relevă cu adevărat după ce ți se mai estompează ilaritatea sau tristețea sau duioșia pe care le smulge pe moment.

Satira la adresa naziștilor, ororilor și îndoctrinării regimului loc se poate curăța de specificul ideologic și extrapola la o subtilă radiografie a psihicului infantil, care adoptă mituri și le urmează orbește până încep să se bată nas în nas cu realitatea palpabilă.

Iar optimismul care reiese, cum că bunătatea inerentă bate spălarea pe creier, nu pare neverosimil.

Dar să nu devenim excesiv de patetici, pentru că Jojo Rabbit nu se ia prea în serios și, deci, n-are sens s-o facem noi.

Plăcerea principală pe care o oferă este în terfelirea multor grozăvii într-un mod periculos de ireverențios.

Aici se poate produce fractura: unii se vor simți jigniți, alții captivați.

Îi înțeleg pe cei dintâi și mă bucur că sunt precum cei din urmă.

Câteodată, singura armă pe care o avem în fața prostiei, răutății, agresivității (și lista poate continua) este umorul.

Sucit, negru, sadic, iconoclast, cum o fi, umor să fie.

Jojo Rabbit n-ar avea nicio câtime din efectul său hazliu-sinistru, dacă n-ar fi populat de interpretări una și una.

Ca Hitler, Taika Waititi s-a distrat de minune și am auzit că a regizat destule scene chiar îmbrăcat așa. Sam Rockwell nu mai avea nevoie să demonstreze cât de tare e ca actor de compoziție comică, dar o face din nou.

După ce, ani de zile, a fost doar un sex-simbol, Scarlett Johansson și-a făcut anul acesta intrarea în lumea bună a actoriei în stil mare, obținând insigna de membru într-un club foarte select: aceia care primesc nominalizări și la rol secundar, și la rol principal în același an.

După superba naturalețe din Marriage Story, actrița desfășoară aici un mozaic de reacții, unele superb îngroșate, altele minunat sub-interpretate, construind un argument viu al ideii că, și în dictaturile cele mai acerbe, există oameni care își păstrează bunătatea sau uzul rațiunii. Partitura ei ar fi, însă, caricaturală, dacă n-ar exista un mic element contrar, acela că, în ciuda calităților ei umane, această mamă nu-și cunoaște pe deplin fiul.

Un rol care ar fi putut fi doar interesant, dar căruia Scarlett Johansson îi înzecește valoarea.

Dar să dăm Führerului ce e al Führerului (Taika Waititi o să aprecieze poanta asta, deși unii dintre voi poate n-o s-o facă) și să recunoaștem că starul veritabil al filmului este micuțul Roman Griffin Davis. Trăirile sale, în special după ce demarează interacțiunile cu Elsa (Thomasin McKenzie), nu sunt cu nimic mai prejos în materie de diversitate decât arsenalul pe care îl etalează însuși Joaquin Phoenix în JoJoker (altă glumă la care mă bazez, dacă nu pe voi, măcar pe Taika Waititi).

Deoarece tematica filmului, înfățișarea fizică, dar mai ales frumusețea prestației artistice sunt similare, personajul principal din Jojo Rabbit m-a trimis cu gândul la Ivan Jandl din The Search.

Diferența notabilă și îmbucurătoare este că, după vreo opt decenii, putem să facem mai mult mișto de ideologiile totalitare și să exclamăm, precum simpaticul Jojo:

Fuck off, Hitler!

A se înlocui Hitler, după preferinţe, cu Donald Trump, Ali Khamenei, Vladimir Putin, Jair Bolsonaro, Xi Jinping etc.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari

Cursa pentru Oscar in 2019 – Vice

Da, asa cum va imaginati, Vice are legatura cu politica. De fapt, este cel mai politic film de la aceasta editie a Oscarurilor, cel mai fatis partinitor si, ca urmare, cel mai important.

Inainte de a va explica de ce merg in contra curentului, adica de ce nu ma raliez dezaprobarii larg raspandite fata de abordarea scenaristului-regizor Adam McKay, dati-mi voie sa aduc elogii afisului acestei creatii cinematografice.

Uitati-va la el; nu doar ca titlul are o minunata si veninoasa ambivalenta, dar figura stilizata trimite cu gandul atat la protagonistul prezentei pelicule, taciturnul Dick Cheney, dar si la un personaj mai sinistru decat toate cele sinistre din Sin City, un criminal in serie care actioneaza in tacere.

Diatriba atat de frumos comprimata in aceasta imagine este doar varful de lance dintr-un ampla desfasurare de forte intertextuale, de care uzeaza cineastul pentru a-si expune opinia (Nota bene!) despre evolutia neplacuta a istoriei recente. Pe parcursul filmului, Adam McKay nu ezita sa apeleze la monologuri shakespeariene, la metafore culinare (ce scena!), la conditii contrafactuale si la voci narative gen Sunset Boulevard, totul culminand cu senzationalele imagini de pe genericul de final.

Americanii, carora evenimentele si personajele respective le sunt mai apropiate si le trezesc conexiuni mai neplacute, au tot dreptul sa reactioneze negativ la o asa indrazneala artistica, insa mie, spectator mai detasat, demersul mi s-a parut infinit mai reusit decat Bohemian Rhapsody, tot biografie, dar mustind de platitudini.

Adam McKay nu vrea sa fie obiectiv, vrea sa fie acid. Are ideile lui si nu se sfieste sa le dea forma. Bunul simt il indeamna sa-si recunoasca orientarea doctrinara, fara sa faca mare caz si bravura din echidistanta, dar si sa recunoasca anumite tuse de umanitate ale lui Dick Cheney, motiv pentru care i-a suparat si pe cei din partea cealalta.

Sa faci un film asa cum iti vine la socoteala si sa te expui la oprobriul general este un act de curaj pentru care Adam McKay are toata stima mea.

Care stima sporeste exponential gandindu-ma ce interpretari a dirijat.

Christian Bale este uimitor prin disponibilitatea la a-si adapta masa corporala la necesitatile unui rol (vezi The Fighter vs. filmul de fata). Mai mult de-atat, caracterul secretos si retinut al realului Dick Cheney este superb punctat de actor cu un ansamblu de grimase reduse la minim si de o voce domoala, pe care numai un expert in combinatii politice impinse pentru limita legalitatii le poate avea.

In rolul sotiei cel putin la fel de ahtiate de putere, Amy Adams isi face simtita prezenta cu precadere in prima parte a filmului, cand are cateva momente demne de o Lady Macbeth. Nu o vad, insa, castigatoare la categoria ei, cea mai buna actrita in rol secundar, asa ca incep sa cred ca o paste soarta lui Deborah Kerr.

O veritabila surpriza a fost Sam Rockwell in rolul catastrofalului George W. Bush. Dupa partitura savuroasa din Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, m-as fi asteptat sa se dezlantuie si aici si sa il creioneze pe fostul presedinte ca pe un bufon. Dar nu, Rockwell il reda pe Bush Jr. fara ingrosari satirice, mai degraba ca pe o marioneta a masinatiunilor tartorilor din jur, desi intelectu-i redus transpare din destule dialoguri.

Politica e un joc murdar?

Da.

Avem nevoie de filme care sa ne reaminteasca asta?

Iar da.

Reuseste Vice asta?

Sigur da.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

The Favourite

Cui dam Oscarul in 2018? – Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Te uiti la titlu, voit prozaic si prelung, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.

Te uiti la numele celui care semneaza si regia si scenariul, Martin McDonagh, care ne-a mai dat dezastruos de amuzantul In Bruges si The Pillowman, poate cea mai inteligenta piesa de teatru pe care am vazut-o vreodata, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.

Te uiti la primele cadre cu numitele panouri, usor invaluite in ceata, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.

Aceste semnale sunt insa insuficiente pentru a te pregati pentru ce este de fapt Three Billboards Outside Ebbing, Missouri.

Adica o capodopera.

Na, ca am spus-o si nu mi-e defel rusine.

O mama indurerata de faptul ca sceleratul care a violat-o si rapit-o pe fiica ei in urma cu destula vreme nu a fost prins inca, plateste pentru a instala niste mesaje menite a zgandari reputatia serifului local.

Din aceasta premisa inteligenta in sine, McDonagh dezlantuie o insailare aiuritoare, dar perfect coerenta de situatii, reactii si contrareactii care le dau mai tuturor personajelor prilejul sa fie pe rand, dar nu in acelasi timp, brutale, sarcastice, indurerate sau altruiste.

Spre deosebire de Get Out!, unde starile contradictorii pe care mi le provoca filmul coexistau, aici psihicul mi-a fost deturnat intr-un continuu zig zag emotional: am ras, m-am induiosat si chiar m-am ingrozit, dar intr-o forma primara de fiecare data, nicio traire de moment permitand alteia sa se manifeste chiar atunci.

Uimitor este cum Martin McDonagh integreaza violenta naratiunilor sale. Fizica sau intelectuala, aceasta domina si Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, insa nu iti repugna, dimpotriva, este parte a unei incredibile ambitii din partea cineastului, aceea de a explica mareata si tragica dualitate a fiintei umane.

Aici intervine semnificatia unui anume cuvant din titlu, mai precis numele „Ebbing”. In engleza, „ebb” s-ar putea traduce prin „reflux”, acea perioada care urmeaza unui val mare care a maturat malul. Asa se comporta si personajele: actioneaza avantat, pentru ca apoi sa isi vad inversunarea sau convingerile retragandu-se treptat catre o stare opusa, mai echilibrata, finalul peliculei fiind desavarsita ilustrare a acestei idei.

Martin McDonagh a fost cumva ocolit de o meritata nominalizare la regie, insa daca nu ia Oscarul pentru scenariu original si nu oricum, ci magna cum laude, o sa platesc eu insumi niste panouri la Hollywood, ca sa-i fac de ocara pe cei din Academie.

Si interpretarile merita aceleasi onoruri. Frances McDormand isi compune o duritate aproape masculina, brazdata cand si cand de o fragilitate sfasietoare; m-a incantat Saoirse Ronan, dar intre tinerica si femeia matura, o prefer pe cea din urma.

Sam Rockwell e la randu-i in carti pentru o statueta in rolul de bruta fara intelect prea stralucit, dar cu potential sa nu fie chiar odios, dupa cum ne-o dezvaluie filmul pe parcus. Singurul mod in care il poate bate Willem Dafoe pentru The Florida Project este sa piarda voturi in favoarea unui partener de ecran, Woody Harrelson, la randu-i nominalizat si care isi face simtita prezenta mai ales cu vocea pe care o imprumuta celor trei scrisori.

Care scrisori?

Nu va spun, nici daca ma supuneti la toate mutilarile care au loc in Three Billboards Outside Ebbing Missouri.

Filmul acesta merita niste spectatori care sa-l vada cu gura cascata.

Ferice de filmele pe care le-am vazut inainte de Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (le aveti mai jos), pentru ca au putut sa-mi produca impresii nealterate, si vai de cele pe care le voi vedea de acum incolo.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Intentii onorabile

Trebuie sa fii negru la inima sa nu recunosti eforturile celor care fac un film care, fara sa te dea pe spate sau sa te tina cu sufletul la gura, iti lasa impresia ca a fost muncit cu daruire si cu un dram de idee.

Aceasta idee e concretizata in Moon intr-o baza spatiala selenara, unde un fel de miner-administrator solitar, interpretat de Sam Rockwell, se ocupa de extragerea unui praf de luna pretios si de trimiterea lui pe Pamant, asistat de un computer-robot avansat pe nume Gerty, o varianta mai prietenoasa a lui HAL 9000 din 2001: A Space Odyssey. La un moment dat, personajul face un accident cu un seleno-mobil si de aici se dezvaluie natura existentei sale de clona. Nu va enervati, nu va dezvalui mare lucru, pentru ca nu asta e principala atractie a filmului, ci caracterul sau introspectiv.

Totul e la nivel onorabil in Moon. Atmosfera de solitudine si claustrare e onorabil sugerata, nuanta foarte gri a filmului te transporta onorabil la suprafata lunii, jocul actoricesc multiplu al lui Sam Rockwell e onorabil, adica sustine povestea, dar nu o salta, asa cum face Tom Hanks in Cast Away, iar vocea lui Gerty, interpretata de Kevin Spacey este onorabil de placida, astfel incat sa redea o inteligenta artificiala la limita umanizarii. Acest personaj robotic prilejuieste si exercitiul de stil care mi-a placut cel mai mult – in cenusiul tern si albul enervant de imaculat al imaginilor, singurele pete de culoare sunt emoticoanele pe care Gerty le afiseaza ca sa isi exprima atitudinea in interactiunile cu partenerul sau uman. Onorabil este si mesajul pe care eu l-am desprins urmarind acest film – e nevoie sa te descoperi si sa te accepti inainte de a te elibera de trecut.

Cea mai onorabila si laudabila este intentia realizatorilor de a face un SF ca pe vremuri, fara explozii si salturi in hyper-space, bazat mai mult pe indemnul de a reflecta asupra conditiei omului din toate timpurile.