Dictatura a fost parte integranta a istoriei Americii Latine, asa ca era inevitabil sa se reflecte in literatura. Atat de generos este insa acest taram, incat a generat creatii de exceptie, diferite ca stil, dar unite in tematica.

Avem Domnul Presedinte de Miguel Angel Asturias, Recursul la metoda de Alejo Carpentier, Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez si Sarbatoarea tapului de Mario Vargas Llosa. Pe acestea le citisem pana sa ajung la Eu, Supremul de Augusto Roa Bastos.

Fiecare dintre ele are ceva aparte. Romanul lui Asturias este foarte calm si pare ca ascunde ororile sub o proza eleganta, fara evenimente zguduitoare; sub finetea guatemalezului simti insa clocotind nedreptatea si strigatul impotriva ei. Cel al lui Carpentier este construit cu migala, redand toate aspectele specifice unei dictaturi, si are un voit aer artificial, pe care eu l-am interpretat ca fiind sageata cubanezului impotriva falsei legitimitati pe care si-o aroga orice astfel de regim. Ca radiografie a dictaturii, romanul lui Marquez aduce oarecum cu al lui Carpentier, dar se distinge prin suvoiul narativ specific columbianului, cu fraze lungi, care se intind pe pagini intregi, pastrandu-se insa in niste limite de imaginatie cuminti; probabil tema l-a obligat pe Marquez sa fie mai retinut. Cartea lui Llosa il caracterizeaza pe peruan intocmai: dura, cu o tehnica narativa impecabila si cu o preocuparea intensa de a contura personaje si situatii verosimile si teribile.

Eu, Supremul are ca subiect si personaj central tot un dictator, dar este diferita. Toti ceilalti mari scriitori s-au aplecat asupra acestui fenomen nociv, dar aparent inevitabil in acea zona a lumii, dintr-o pornire de protest pe care eu o consider inerenta unui intelectual veritabil, fiind insa consacrati de alte opere decat cele care trateaza dictatura. Augusto Roa Bastos si-a pus insa la bataie toate puterile creative, intentionand nu numai sa redea o figura si o epoca, dar si sa atinga inaltimea empireica a romanului total.

Paradoxal, pentru a ajunge acolo, paraguayanul s-a cufundat intr-o proza abisala, dorind parca sa se intoarca la origini, la acel moment atat de frumos exprimat de sintagma „La inceput a fost cuvantul”. Reusind aceasta incursiune, Roa Bastos exploateaza faza de increat a cuvintelor, care inca nu isi gasisera un corespondent in lumea reala, jongland cu ele intr-un mod care poate ameti pana si pe cel mai antrenat cititor.

Romanul se declara ca pornind de la figura a lui Jose de Gaspar Rodriguez de Francia, fondatorul Paraguayului, iar putinii care sunt familiarizati cu detalii din istoria acestei tari le vor identifica in roman. Dar nici ei nu se vor putea sustrage ambiguitatii care caracterizeaza aceasta carte, structurata sub forma unei voci care porunceste, dicteaza, viseaza, care are doar farame de dialog si este preponderent un solilocviu al unui muribund, un delir al unui suflet care nu mai stie nici macar daca va ajunge in rai sau in iad.

Eu, Supremul se distanteaza de restul romanelor despre dictatori, pentru ca nu pledeaza pentru rautatea absoluta a protagonistului sau. Putem sa il vedem ca pe un exemplu al modului cum puterea absoluta rupe ombilicul cu realitatea, dar am simplifica creatia lui Bastos, care manifesta si subtilitatea de a introduce niste note de subsol ale unui asa-zis Compilator, care, sub pretentia obiectivitatii, confirma, dar si infirma, fapte rele, dar si bune, ale Supremului. Astfel ca, desi s-ar gasi indeajuns de multe trasaturi care sa il caracterizeze negativ, o judecata definitiva devine imposibila (ceva similar am simtit si continui sa simt legat de Citizen Kane).

Eu, Supremul este un roman greu de citit, iar eu, unul, am fost aproape bucuros cand l-am terminat. Dar, uitandu-ma la el in biblioteca, stiu ca ma voi intoarce la el candva. Nu stiu cand. Dar stiu ca ma voi intoarce.