Oscar vs. Oscar

Ca niciodată, nu numai că, mulţumită unei documentări continue, ştiu care vor fi principalii competitori de la Oscarurile de anul acesta, însă, chiar înainte de a se fi anunţat nominalizările, îmi cunosc şi campionul.

Acesta se intitulează Marriage Story, este regizat de Noah Baumbach, care semnează şi scenariul, şi prezintă povestea sepărării şi divorţului unui cuplu, ale cărui jumătăţi sunt angrenaţi în lumea artelor şi au un copil, care devine, în dulcele spirit Kramer vs. Kramer, miza unui conflict acerb.

Intenţionat am subliniat vocaţiile celor doi, pentru că sunt un element prea puţin explorat în recenziile, altminteri unamim favorabile, despre această peliculă.

Cei doi protagonişti (Scarlett Johansson şi Adam Driver, minunaţi, dar voi reveni asupra acestui aspect) sunt actriţă, respectiv regizor de teatru, iar eu am petrecut destul timp în preajma unor astfel de artişti, încât să ştiu că este un microcosmos în care, pe lângă tradiţionala gamă de simțăminte omeneşti, există o dorinţa de a fi apreciat care depăşeşte chiar şi narcisismul pe care insidios îl promovează în rândul tuturor utilizarea reţelelor sociale. A nu se înţelege că o asemenea profesie e populată de oameni mai răi ca noi restul, ci doar că aceia care oferă un act artistic trăiesc cu predilecţie pentru a fi aplaudaţi şi complimentaţi.

Acest mic amănunt potenţează drama personajelor principale şi se contrapune iubirii dintre cei doi, în privinţa căreia scenariul strălucit al lui Noah Baumbach nu lasă nicio urmă de dubiu.

În plus, am simţit şi o interesantă antiteză, mă încumet să spun deliberată, între New York, elevat, agitat, populat de oameni dedicaţi, şi Los Angeles, fastuos, relaxat şi populat de oameni adepţi ai savoir vivre. Adică un duel între Broadway şi Hollywood, pe care Baumbach are inteligenţa să nu îl soluţioneze.

Şi dacă aţi simţit o vagă şi plăcută similaritate între Marriage Story şi La La Land, să stiţi că nu sunteţi singurii.

Din lucrurile care îi despart, dar şi apropie pe cei doi se naşte un spectacol, căci asta este, chiar dacă unul subtil, în care trăirile sunt potenţate, scenele antologice curg una după alta, iar tu, privitorul, te simţi când bine, când rău, şi mai şi înveţi ceva.

Despre cei doi intepreţi am aceleaşi elogii pe care le-aţi întâlnit pretutindeni. Mi s-a părut că prima jumătate a filmului îi aparţine cumva lui Scarlett Johansson, care desfăşoară un zbucium sinusoidal cu o naturaleţe care m-a surprins, cu toate avertismentele anterioare vizionării.

Pendulul emoţional se deplasează apoi către Adam Driver, care m-a copleşit pur şi simplu. De acord, că e capabil de mai mult decât catastrofalul Kylo Ren ştiam din BlacKkKlansman, dar nu îmi imaginam că poate parcurge o asemenea varietate de reacţii cu o intensitate impecabil controlată sub acel aer un pic placid care îl caracterizează.

Momentul de transfer, dar şi de vârf pentru cei doi este acea confruntarea magnifică pe care Noah Baumbach are straşnica inspiraţie să o plaseze într-o cameră goală. Acolo, între pereţii albi suntem martorii unor titanice descătuşări actoriceşti, cumulând un episod care merită un loc de cinste în analele cinematografiei.

Cei doi au nominalizările asigurate, însă mi s-ar părea o cumplită nedreptate ca unul dintre ei să câştige, iar celălalt, nu. Mai bine să se ducă Oscarurile la Joaquin Phoenix şi Renée Zellweger, decât să văd acest cuplu despărţit şi în viaţa reală de talazurile competiţiei, aşa cum s-a întâmplat cu Emma Stone şi Ryan Gosling.

Prestaţia restului distribuţiei mă îndeamnă să reiau apelul către Academia Americană de Film, cel pe care l-am enunţat când vorbeam despre Parasite, referitor la introducerea unui premiu colectiv. Şi aici se vădeşte faptul că un film mare este un ansamblu care este mai mult decât suma prestaţiilor individuale.

Despre Laura Dern se spune că e în pole position în cursa pentru cea mai bună actriţă în rol secundar şi, într-adevăr, e greu de ignorat voluptatea onctuoasă cu care îşi îmbracă fiecare minut de prezenţă pe ecran.

A fost o plăcere să-l revăd pe Ray Liotta, încărunţit cât să-mi trezească o fărâmă din nostalgia de la The Irishman, însă vibraţia cea mai amplă, depăşind angajamentul şi aşa puternic generat de acest film, s-a înregistrat în acea bucată care îi aparţine lui Alan Alda.

Jovialul, vivacele, şturlubaticul interpret din M.A.S.H. îşi arată vârsta, însă nu doar prin inevitabilele semne fizice, dar şi prin înţelepciunea atitudinii. Faţă de lumea birocratizată şi eficientizată din jur, e o oază de umanitate pe care am face bine să n-o uităm.

Previziuni pentru nominalizările la Oscar?

Filmul e acolo, fără doar şi poate, cei doi protagonişti şi actriţa în rol recundar, aşijderea, scenariul original al lui Noah Baumbach e deja preferatul multora, nu doar al meu, chiar peste cele din Once Upon a Time …in Hollywood sau Parasite. În privinţa lui Noah Baumbach-regizorul am ceva emoţii, pentru că Greta Gerwig pare a fi dat lovitura cu Little Women, iar corectitudinea politică e o manie periculoasă în rândul membrilor Academiei.

Cu un pic de noroc, însă, Marriage Story va prilejui acea rară aliniere a astrelor, de care istoria Oscarurilor a mai avut parte doar la It Happened One Night, One Flew Over the Cuckoo’s Nest şi The Silence of the Lambs.

Menaj in trei, ba nu, patru

sarlett-johansson-penelope-cruz-vicky-cristina-barcelona-07

Cand il vad in propriile filme, Woody Allen ma enerveaza la culme. Ma enerveaza prin faptul ca, desi mic si urat, are aere de mare fante. Cand, insa, se abtine de la porniri sergiunicolaesciene, ma fascineaza prin modul cum scoate savoare si subtilitate din piatra seaca.

E cazul si in Vicky Cristina Barcelona. Doua tipe, una cu principii solide (Rebeca Hall), alta intr-o perpetua cautare a lor (Scarlett Johansson), vin in Spania pentru vacanta si sunt abordate de un pictor spaniol (Javier Bardem, dezgustator de fermecator), din aceste interactiuni nascandu-se o simpatica urzeala de complicatii amoroase. Care complicatii se complica exponential cand in scena apare nevrotica fosta nevasta a pictorului, jucata de o Penelope Cruz cu o gura cat o sura, in care incap fara probleme Oscarul, Bafta-ul si toate carca de premii pe care le-a castigat pentru rolul asta.

Gratie scenariului frivol si spumos al lui Woody Allen, menajul a trois ca solutie la cumplita problema a incompatibilitatii conjugale apare chiar aplicabil, cel putin mie unuia, ca barbat.

Voi ce parere aveti, fetelor? 🙂

Daca vreti sa ajungeti si voi acolo, trebuie sa va rezervati bilete de avion pentru Barcelona.