Ghid despre schimbarea lumii (gay version)

30arv6fMilk este un film despre activisti gay. Nu este un film despre activisti. Nu este un film despre gay. Este un film despre activisti gay. Cele doua caracteristici sunt inseparabile. Nu incercati sa priviti filmul numai dintr-o perspectiva pentru ca nu veti reusi. Luati-l ca atare.

Ce se intampla in Milk are toata trasaturile acelui tip de poveste despre care vorbeam in Ghid despre schimbarea lumii. Oamenii care schimba modul cum alti oameni gandesc si actioneaza si pretul pe care il platesc pentru aceasta.

Daca n-ar fi componenta gay, povestea n-ar iesi din pluton. Dar asa, are ceva aparte, care va pune puternic la incercare rezistenta la prejudecati a persoanelor hetero. Va sfatuiesc sa vedeti intai Brokeback Mountain, pentru ca acolo scenele de zbenguiala intre barbati sunt mai soft, iar aici dau in dulcegarii gen alintari cu frisca; oricum, nu mica mi-a fost mirarea sa vad pe un latino lover ca Diego Luna (Havana Dirty Dancing) ca face (si bine) pe gay-ul cu grave probleme sentimentale.

Ce m-a interesat in primul rand cand m-am apucat sa vad Milk a fost interpretarea lui Sean Penn, care l-a batut pe Mickey Rourke la Oscaruri. Inca o data, am ramas pe ganduri in privinta modului cum durul din Mystic River si retardatul din I Am Sam a intrat in pielea personajului sau, un tip charismatic, abil, un pic ipocrit si homosexual. Sean Penn are o versatilitate careia eu cu greu ii gasesc egal intre actorii zilelor noastre. N-am nici un motiv sa ii contest statueta.

21 de grame de neuroni

Cam atat am pierdut, contempland aparent nesfarsitul sir de suplicii psihice la care Alejandro Gonzalez Innaritu si-a supus personajele in 21 de grame. Norocul lui si ghinionul nostru a fost ca a avut la dispozitie niste actori formidabili, care au dat credibilitate suferintei. Narativul consta din ciopartirea celor trei povesti si amestecarea bucatilor astfel rezultate, dar tehnica asta isi vadeste falimentul pe la jumatatea filmului, cand orice om cu destula glagorie in cap isi cam da seama ce i se pregateste.

Desi 21 de grame e al doilea film din tripticul inchinat mantuirii prin suferinta, care l-a facut celebru pe regizorul mexican, eu l-am vazut tocmai acum si mi-a intarit convingerea ca Innaritu are o problema: ori e foarte nefericit si tine mortis sa ne trasmita si noua starea lui mizerabila, ori e atat de fericit, incat nu-si da seama cand trece granita dintre arta si tortura gratuita. Daca in prima pelicula din serie, Amores Perros, metaforicul si umanul sunt intr-un echilibru aproape de sublim, Babel si 21 de grame nu sunt decat niste exercitii de stil fara viata, desi pretind ca o preamaresc.

Ce ma enerveaza si mai mult la Innaritu e talentul lui incontestabil. Nu poti sa i-l negi cand ii urmaresti jocul nervos al cadrelor, unghiurile de filmare sau lucrul cu actorii. Cred ca regizorul asta trebuie sa intre sub mana de fier a unui producator gen Harry Cohn din perioada interbelica, in stare sa ii impuna sa schimbe finalul si sa ii bage pe Naomi Watts, Sean Penn si Benicio del Toro intr-un menage a trois.

Da, stiu, am exagerat, dar cateodata chiar imi doresc un happy end. Mai ales la un film ca 21 de grame.