Zombie Apocalypse

Nu credeam sa-invat vreodata a muri de plictiseala. Dar John Carter mi-a demonstrat ca se poate.
Cum? Printr-o combinatie de kitsch (si nu e neaparat vorba  de numele actorului principal), ineptie si cliseu. Cand nu e una, sunt celelalte doua sigur.

In literatura, John Carter este un personaj  dintr-o serie de 11 (!) romane, creat de acelasi care l-a dat lumii si pe Tarzan, Edgar Rice Burroughs. Habar nu am daca producatorii au ecranizat doar pe primul sau au bagat mai multe la malaxor, dar cert e ca au procedat ceva de genul: au aruncat cartea in sus si ce au citit unde a ramas deschisa cand a cazut, aia s-au caznit sa redea, fara sa le treaca vreun moment prin cap ca rezultatul total nu e neaparat logic.

Scena cu testosteron? Aduceti pe bine claditul Taylor Kitsch (in locul lui mi-as schimba numele, cred ca aduce ghinion) si puneti-l sa vorbeasca precum un tabagist inveterat, care a fumat de mic, inclusiv din mahorca bunicului.

Scena cu intrigi intergalactice? Aduceti un actor cat de cat in stare sa rosteasca niste replici, recte Mark Strong, tundeti-l chilug, dati-l cu pudra din belsug si faceti-i ochii albastri, bineinteles.

Scena de anvergura? Cheltuiti 250.000.000 de dolari pe efecte speciale foarte sclipicioase, ca oamenii sunt snobi si o sa le placa.

Cel mai simpatic personaj din John Carter; langa el, Taylor Kitsch.

In comparatie cu John Carter, Avatar e chiar un monument grandios de sensibilitate artistica.

Dupa ce s-au inregistrat cateva cazuri de canibalism, circula pe la americani isteria cu „zombie apocalypse”. Departe de mine gandul de a contesta o astfel de previziune infricosatoare, pe care au luat-o la analiza inclusiv publicatii serioase gen Time Magazine, dar cred ca nu vreun virus i-ar aduce pe oameni in starea de hoituri ambulante, ci astfel de productii audio-vizuale, care iti bombardeaza mintea cu prostii si te vlaguiesc de orice fel de energie intelectuala.

Run, motherfucker, run!