Inca patru romane SF mi-au asaltat mintea in cel mai placut mod cu putinta:
Ancillary Justice – indrazneala narativa este cea care impresioneaza cel mai mult la cartea lui Ann Leckie: intr-un imperiu galactic, tehnologia permite ca nave inteligente (precum personajul lui Anne McCaffrey din The Ship Who Sang) sa beneficieze si de un lot de soldati, numiti „ancillary”, care ii impartasesc constiinta, astfel ca autoarea propune superbe pagini de virtuozitate scriitoriceasca, in care aceleasi imagini si evenimente sunt descrise din diverse unghiuri, chiar si fizice. Povestea o urmareste pe o astfel de „ancillary”, atat in trecutul impersonal, cat si in prezentul in care este separata de orice alta entitate si parcurge un complicat plan de razbunare impotriva stapanului imperiului, care este, la randu-i, un fel de „ancillary”. Lucrurile se incalcesc pana la a deveni aproape incomprehensibile in a doua jumatate a romanului, insa nu atarna mai greu in balanta decat deliciile din partea de inceput.
The Fountains of Paradise – calitatile binestiute ale lui Arthur C. Clarke, adica desavarsita arta a descrierii si capacitatea de a elabora evolutii socio-tehnologice ample, se imbina aici cu pasiunea pentru locul in care si-a petrecut ultimii ani ai vietii: Sri Lanka. O versiune fictiva a acestei tari, insa descrisa cu suficienta dragoste si acuratete, incat sa fie localizata usor, este cadrul in care are loc un proiect grandios, constructia unui lift spatial, care ar uni pamantul si cerul, vis al omenirii de la Turnul Babel incoace. Dificultati si momente de rascruce al initiativei, himerice la inceput, tot mai consistente pe masura ce trece timpul, sunt punctate cu mana sigura de Clarke, care ne ofera si cateva caracterizari subtile de personaje, altminteri secundare in importanta fata de imaginea colosala care se creioneaza treptat in fata ochilor nostri mentali.
Infomocracy – chiar si in momentele cand scriu aceste randuri au loc niste alegeri care pot influenta cursul istoriei, asa ca lectura cartii scrise de Malka Older e o placere aproape necesara. Intr-un viitor care nu pare asa indepartat sau improbabil, fiecare comunitate de o suta de mii de oameni isi poate alege ce sistem de guvernamant vrea, de la ecologie raspicata la nationalism feroce, iar gruparea care prinde cele mai multe astfel de circumscriptii castiga Supermajoritatea, o miza atat de importanta, incat unora le trece chiar prin cap sa trucheze procesul electoral. Povestea de suspans care se desfasoara in acest cadru aduce in prim-plan mai multe personaje, eficient conturate, dar conventionale, ca si multe dintre interactiunile dintre ele. Insa votul meu de incredere fata de autoare n-a fost influentat de aceste neajunsuri; m-au convins micile detalii, care schiteaza o lume pestrita ideologic, si umorul. Cand vine vorba despre politica si alegeri, e indispensabil.
American Gods – aceasta serie este despre romane SF, iar monumentala realizare a lui Neil Gaiman este aici pentru ca a castigat si Hugo Nebula, iar o certificare mai apasata de apartenenta la acest gen literar nu cred ca exista. Insa romanul e dincolo de orice fel de clasificare. E o aventura care m-a tintuit mental, care m-a transpus in acea stare de a sorbi orice cuvant si de a savura surprizele care nu inceteaza sa apara. Povestea il are in prim plan pe o personaj pe nume Shadow, care, prin nume si caracterizare, este deliberat ambiguu, si care strabate o America sfasiata de un conflict acerb, dar nevazut: cel dintre zeii vechi si cei noi. Pe langa asta, in contrapunct, avem diverse istorisiri prin care Gaiman exploreaza mitologii diverse cu o senzationala versatilitate, astfel incat nu o data mi l-am imaginat pe Mircea Eliade citind aceasta carte si surazand aprobator. American Gods nu este un roman SF. American Gods este un roman mare.
