Pofta de Shakespeare

o furtuna_craiova1

O piesa de Shakespeare realizata la Teatrul National din Craiova mi-a readus aminte ca in curand va avea loc festivalul cu acelasi nume, iar asta e indeajuns sa imi genereze fiori de placere anticipata.

Nu numai faptul ca O furtuna este scrisa de marele Will mi-a catalizat aceasta anamneza, cat mai ales calitatea ei exceptionala.

Cu Silviu Purcarete ca regizor de Shakespeare m-am mai intalnit pana acum de doua ori, dar niciodata nu l-am simtit mai inspirat in a-si pune amprenta inventiva si lugubra asupra materialului dramaturgic. O furtuna este un spectacol cu efecte vizuale aproape filmice, dar care aici ti se compun intr-o singura incapere. Miscarea actorilor corespunde perfect scenografiei si orice element de butaforie aparent inutil isi vadeste pana la final utilitatea scenica.

O sursa suplimentara de placere a fost sa ii revad pe doi actori craioveni veterani Constantin Cicort – amuzant de grotesc si Ilie Gheorghe – un Prospero impunator si strabatut de o adanca tristete, care m-au incantat si educat cu creatiile lor inca de cand am descoperit teatrul acum nostalgic de multisor ani.

o furtuna_craiova2

Interesant si meritoriu mi s-a parut si rolul dublu Miranda/Caliban al lui Sorin Leoveanu; evident, cel in care transcende genurile e condamnat sa para caricatural, insa a compensat prin cel al personajului animalic, pe care l-a abordat cu o intensitate un pic infricosatoare, o alternativa cu nimic mai prejos fata de versiunea lituaniana care m-a incantat acum doi ani.

Reputatul si nobelizatul psiholog Daniel Kahneman spunea ca emotia traita si amintirea ei sunt doua lucruri diferite, iar un factor esential in aceasta este finalul. O furtuna a reusit sa unifice aceste doua aspecte: m-am minunat pe tot parcursul ei, iar cele cateva minute din incheiere, care proiecteaza o viziune cu totul inedita pentru mine, mi s-au intiparit un minte ca si cum ar fi incrustate cu fierul rosu.

Si uite-asa mi s-a facut o pofta de Shakespeare de nu pot s-o descriu in cuvinte.

Sa vina Festivalul!

o furtuna_craiova3

Sursa imagini: www.tncms.ro.

Mai e speranta, mai e

revolverulNu stiu cum s-a intamplat, dar la piesa „Unde-i revolverul?” n-am reusit sa ajung decat acum, desi este in repertoriul Teatrului National din Craiova de peste doi ani.

S-a facut ca am mers la aceasta piesa in timpul haosului simpatic numit „Saptamana altfel”, perioada in care profesorii si elevii au avut program de voie (sau de nevoie). Ca urmare, sala mare a teatrului din Craiova era plina de pustime, fapt ce m-a tulburat un pic, pentru ca mi-a luat ceva timp pana sa identific niste spectatori mai varstnici decat mine. In atare conditii, m-am gandit ca exista sanse ca piesa sa nu fie dusa pana la capat, cum era sa se intample acum cativa ani la o alta, cand directorul si regizorul Mircea Cornisteanu a aparut inopinat pe scena si a tinut o cuvantare mult prea elevata pentru varsta puberilor care incepusera sa chiuie cand se stinsese lumina.

Dar lucrurile n-au evoluat asa. Copiii au stat relativ cuminti, cu exceptia catorva pe care i-a chinuit in mod repetat vezica sau plictiseala, iar implinirea unei temeri majore (sunete penibile de telefon) n-a venit, culmea, de la vreun scolar, ci de la un profesor, din grupul celor care scrutau sala cu aerul ca le miroase ceva stricat si cu o privire care glasuia ceva gen: Tineretul din ziua de azi e sub orice critica.

Si mai imbucurator, piesa in sine i-a captivat pe elevi si i-a tinut, cu exceptiile mentionate mai sus, tintuiti in scaune, asata fara ca subiectul sa fie neaparat usurel. Unde-i revolverul? este o parabola, simpla in esenta, complexa in manifestare, a axiomei ca, indiferent ce clasa sau categorie sociala detine puterea, o foloseste spre folosul propriu si intru dominarea celorlalte.

Distributia este formata din actori unul si unul: un veteran – Valer Dellakeza, un semi-veteran – Angel Rababoc, doi maturi – Marian Politic si Sorin Leoveanu si un tanar – George Albert Costea. Toti au interpretat formidabil roluri ambivalente si de tot hazul, dar, fara a le face vreo nedreptate celor mai mari ca varsta si experienta, o sa declar ca mezinul George Albert Costea este cel care infuzeaza piesa cu energie, este cel care da dinamism unei manifestari artistice altminteri prea statice pentru publicul cel tanar, care a gustat reprezentatia pe deplin.

Tineri in public, tineri pe scena. Stiu ca o sa am aerul unui venerabil (ceea ce refuza sa cred ca sunt), dar pot sa spun cu o indreptatita insufletire: mai e speranta, mai e.

Vedi Palilula e poi muori

Stateam in intunericul salii de cinema de la Patria si priveam Undeva la Palilula, cand, deodata, ce-mi trece prin cap? Nu un glont, ca in banc, ci o idee: ce bine ca s-a inventat suprarealismul! Dai de un film ciudat, dar interesant si nu stii de unde sa-l apuci? Pac, suprarealismul! Vezi imagini tulburatoare, morbide chiar, dar nu te poti sustrage farmecului lor? Pac, suprarealismul! Vezi personaje inimaginabile in lumea reala, dar care pastreaza, totusi, o nevazuta filiatie cu aceasta! Pac, suprarealismul!

Asa mi-am tinut in frau acea emisfera a creierului responsabila cu logica, pe parcursul filmului regizat de Silviu Purcarete. Undeva la Palilula incepe cu unele cadre relativ lungi cu un tip carand ditamai geamantanul prin ninsoare. Vericule, daca si filmul asta ma obliga sa vizionez zece minute cum unul umbla si fumeaza si mananca, precum in Politist, adjectiv sau Eu cand vreau sa fluier, fluier, atunci am tulit-o. Aceasta dezonorabila intentie mi-a fost insa prevenita de intrarea in comunitatea cosmareasca, dar delirant de amuzanta a Palilulei, moment in care au demarat scene care se succed, nu cu repeziciune, dar cu un inedit greu de descris in cuvinte. Vrei fir narativ? Pac, suprarealismul!

Ce am remarcat mai intai a fost calitatea imaginilor, cu care nu s-ar fi sfiit sa se prezinte nici Alfonso Cuaron in zilele lui bune. Clare, inventive, colorate in spiritul filmului (adica sa nu va asteptati la alde Jean Renoir), imaginile sunt ca o limba imaginara de cameleon, care te inhata si te trage in universul Palilulei. Apoi apar personajele, care se intrec in a-ti smulge hohote de ras. Aici eu, craiovean prin nastere si domiciliu, am incercat o placere suplimentara. Pe langa George Mihaita, Aron Dimeny sau Horatiu Malaele, apar Sorin Leoveanu (care e N-E-G-R-U), Ilie Gheorghe, Angel Rababoc sau Valentin Mihali. Frumos, n-am ce zice, dar au mai aparut ei pe marele ecran. Da, dar daca iti spun ca in seara cand am vazut filmul, erau un fel de premiera, asa ca aproape toti acestia se aflau raspanditi in sala unde ma gaseam si eu? Aha, e ceva cand simti ca afli undeva in spatiu si timp cand se petrece ceva remarcabil pentru o urbe atat de oropsita ca a noastra.

La un moment dat, apar si excesele in microcosmosul palilulian, dar, culmea, odata cu ele, se intrezareste si un sens. Jos cu suprarealismul, traiasca simbolismul! Stai cuminte, ca nu e nici chiar asa. Doar simti o paralela intre perioada comunista, cu farmecul si puturosenia ei, si cea post-decembrista, cu asa-zisa ei libertate, cu snobismul si artificialitatea ei. Si, daca n-o fi asa, ce, o sa se supere Silviu Purcarete pe mine? Sau voi? Vorba poezioarei:

Se supara cei prosti de-o gluma buna,

Iar cei inteligenti de una rea.

Cum nu stii despre-a mea ce-o sa se spuna

Tu fii prudent si nu te supara.