Cuceriri SF (14)

Printre picaturi, excursii, dileme existentiale si toate cele ce formeaza o viata omeneasca s-au strecurat si alte patru romane SF:

The Space Merchants – rod al colaborarii dintre Frederik Pohl si Cyril M. Kornbluth, aceasta carte scurta, alerta si veninoasa propune o viziune asupra omenirii in care agentiile de publicitate manifesta puteri mafiot-totalitare. Protagonistul, lider intr-o astfel de agentie, se inamoreaza de o doctorita cu vederi pe care le-am cataloga de stanga si se vede prins in tot felul de patanii picaresti, pe care le descrie cu un cinism plin de verva si umor. Desi, intr-adevar, traim intr-o lume in care imaginea si realitatea nu se mai disting asa usor, unele aspecte din The Space Merchants par anacronice; altele, in schimb, precum exploatarea si sclavia mascata a celor de pe plantatii intristeaza prin actualitate.

The Andromeda Strain – un roman care demonstreaza aproape clinic cum se construieste un suspans de calitate. Langa un orasel american aterizeaza un obiect zburator neidentificat si o molima misterioasa si inspaimantatoare ii decimeaza pe locuitorii acestuia. Autoritatile si oamenii de stiinta pornesc intr-o cursa contra cronometru de a intelege si stavili raspandirea unui virus care poate duce la pieirea intregii omeniri. Michael Crichton stapaneste atat tehnica inducerii tensiunii, cat si un vocabular stiintific convingator, incat zbaterea protagonistilor si rasturnarile de situatie merg ca unse, desi parca apasa cam mult pe asa-numitele „carlige” (in engleza, „cliffhangers”) de la finalul fiecarui capitol, menite sa te imbie sa mai dai o pagina. Cunosc pe multi care abia asteapta sa intram in contact cu o civilizatie extraterestra; dupa ce am citit The Andromeda Strain, nu mai sunt deloc convins ca e o idee buna.

Ciberiada – placerea lecturii romanelor SF este de data mai recenta, insa fata de basme ma leaga un atasament longeviv, iar Ciberiada a reusit cumva sa-mi dea ocazia sa le traiesc impreuna. Povestirile care compun cartea lui Stanislaw Lem ii au ca protagonisti (fara a fi exclusiv despre acestia) pe simpaticii Trurl si Klapaucius, pe care nu imi vine sa ii numesc roboti, desi reise ca asta ar fi, deoarece sunt inzestrati cu o asa umanitate, incat substratul tehnologic al naratiunilor se face usor uitat. Si daca preferati povesti mai consistente, cu perspective mai ample asupra marilor probleme existentiale ale omenirii intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, tot e greu sa rezistati inventivitatii lingvistice a autorului (nu stiu cat s-a pierdut in traducerea din poloneza, insa ramane destul chiar si asa) si umorului sau aparent infantil. Recomandata tuturor varstelor.

Stranger in a Strange Land – aiurit, amuzant, inconoclast, dezlanat, un pic misogin, stralucit, multe epitete se pot asocia acestui roman grandios al lui Robert A. Heinlein. Povestea in care autorul isi infiltreaza critica sociala, dar isi si dezminte propriile idei, este a unui om crescut pe Marte de o civilizatie avansata, ajuns pe Terra si subiect de intriga si afectiune din partea multora, prilej cu care descopera multifatetata si derutanta natura umana si pune bazele unei religii de un kitsch adorabil. Stranger in a Strange Land e printre putinele carti de gen pe care le-as vedea transpuse in piese de teatru, pentru ca beneficiaza de niste peroratii atat de savuroase ale unui personaj pe nume Jubal Harshaw, incat ar putea concura cu un numar reusit de stand up comedy. Romanul a lasat posteritatii si un cuvant-cheie, „grok”, atat de seducator in rezonanta si sematica lui, incat simt ca mi l-am insusit si eu. E am grok aceasta carte, sper sa o grok si voi.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Prea mult Tarkovski strica

Nu cred ca admiratorii lui Tarkovski reprezinta vreo majoritate covarsitoare in marea de cinefili contemporani, dar, chiar si asa, sunt sigur ca sunt destui care se uita chioras la ecran citind titlul. Daca sunt fani ai rusului, inseamna ca au rabdare, asa ca ii rog sa aiba si cu mine, pana reusesc sa explic.

Nu a trecut mult imp de la tentativa nebuneasca de a reda in cuvinte o capodopera in imagini, ca m-am si aventurat din nou sa privesc un alt film al lui Andrei Tarkovski, Solyaris. Un faimos roman SF sta si aici la baza lui, de data asta scris de Stanislaw Lem, deci implicatii filosofice absconse avem din belsug.

Ca sa ma achit si de obligatia redarii intrigii: un astronaut deziluzionat si inca nemangaiat dupa pierderea sotiei merge pe statia orbitala Solyaris, unde impreuna cu ultimii doi membri ai misiunii, incearca sa inteleaga ce vrea sa le spuna entitatea de pe Planeta cu acelasi nume, redata sub forma unui ocean ce isi schimba forma si culoarea din motive numai de ea stiute. Atmosfera de inexplicabil care domina statia orbitala este intregita de intruparea extraterestra a defunctei neveste a personajului principal, care este initial lipsita de constiinta si memorie, dar pe care le dobandeste treptat.

Cam pana aici pot sa merg cu logica. Desi nu pare la fel de inaccesibil ca Stalker, Solyaris este cel putin la fel de greu de rezumat in cuvinte. E genul de film care trebuie simtit, admirat, incercat cu degetul sovaitor al mintii, dar niciodata explicat pe de-a-ntregul. Ma rog, puteti incerca, daca vreti, dar sa nu ziceti ca nu v-am avertizat.

N-am incotro si o sa continui cu paralelele cu Stalker, pentru ca altfel, filmul asta ar sta undeva suspendat in vid, fara vreun termen de comparatie. E foarte vizual, ca si celalalt, dar aici vizualul nu mai e un scop in sine, e mai mult un mijloc de a transmite emotii si stari de spirit. Apropo de asta, exista o scena la inceput, care mi s-a parut cea mai inalta forma a independentei cinematografului fata de celelate arte: un fost astronaut, care a experimentat din plin ciudatele trairi de pe Solyaris, isi conduce masina pe niste autostrazi futuristice; imaginea e alb negru, dar sunt cateva culori plasate dibaci, cat sa nu le vezi din prima, dar nici sa nu le ratezi, iar muzica are ceva dinamico-nelinistitor. M-am uitat la scena asta si nu m-as mai fi saturat de ea. De ce? Habar n-am.

O statie orbitala cu personaje nevrotice si o entitate extraterestra e un cadru numai bun pentru tras sperieturi. M-am gandit ca, molcom fiind, Tarkovski nu are inclinatii sa-mi provoace asa ceva, dar culmea, s-a intamplat. Si fara pic de spatiu intunecat, colti sau muzica sinistra. Aici se vede maiestria rusului, in opinia mea – te trec fiorii, ramai blocat, iar Tarkovski te scutura usor de umeri si iti zice: Sa nu-mi spui ca te-ai speriat! Daca da, atunci totul e numai in mintea ta, pentru ca eu n-am facut nimic in privinta asta. A se aplica si la intelesuri ale filmului.

Fata de Stalker, in Solyaris actorii au mai mult scenariu de rontait si, ca urmare se poate vorbi de interpretari. Natalia Bondarciuk  e cea care clar atrage atentia, si pentru ca e frumoasa, si pentru ca e singura femeie, si pentru ca joaca admirabil. Desi e neindoios plamadita din carne si oase, ii lipseste ceva uman. Sau poate doar ea are acel ceva, pe cand cei din jur l-au pierdut. Din nou, habar n-am.

Din toate cele enuntate mai sus, precum si din multe altele, declar sus si tare ca Solyaris e un film greu si cu greutate. Si tocmai ca sa nu cada greu la creier, e bine sa lasati cel putin sase luni, daca nu un an, intre vizionarea a doua creatii ale lui Tarkovski. Oricum nu e cazul sa va grabiti, pentru ca rusul nu are multe, dar sunt toate unul si unul.

Pentru cei care adora durerile de cap

Citind GOLEM XIV de Stanislaw Lem, mi s-a reactivat o senzatie ciudata si aproape neplacuta pe care nu am mai simtit-o de cand am vazut Odiseea Spatiala: 2001, regizat de Stanley Kubrick. Eram gripat si eforturile intense de a patrunde sensurile elevate si absconse ale acestei capodopere cinematografice, indeosebi la scenele de la final, m-au secatuit de puteri si mi-au intors boala cu cel putin o saptamana.

Cartea polonezului e structurata sub forma unei pseudo-relatari despre existenta meteorica si derutanta a unei inteligente artificiale superioare, denumite GOLEM XIV. Prima parte a romanului prezinta o scurta descriere a evolutiei tehnologice care a condus la aparitia acestei entitati; evident, nevoile militare au dat nastere unui astfel de proiect, apoi asidua zbatere pentru perfectionare si petru depasirea adversarilor (romanul e aparut in 1981, deci in timpul Razboiului Rece) ii duce pe precursorii lui GOLEM XIV in preajma oamenilor de stiinta.

Partea a doua a cartii este cea care provoaca migrene si se constituie sub forma unor prelegeri pe care GOLEM XIV le ofera pe tema conditiei omului, ca parte a universului, si constatari asupra naturii sale paradoxale. Evident, eu n-am facut decat sa va rezum dupa umilul meu intelect ceea ce eu banuiesc a fi fost subiectul acelor pagini, care au un asa nivel abstract si o densitate atat de mare a conceptelor incat, in incapatanarea mea de a pricepe ceva, am simtit cum imi zvacnesc tamplele. Perversitatea romanului, pentru ca altfel nu am cum sa o numesc, este ca surmenajul intelectual nu provoaca indignare, asa cum s-ar cuveni in fata oricaror lucruri pe care nu le intelegem, ci un fel de stranie placere. In acest punct, mi s-a relevat o noua comparatie cu domeniul cinematografiei, de data aceasta cu o prelegere la fel de inaccesibila din finalul superbului anime Ghost in the Shell.

Din aporie, GOLEM XIV trece apoi intr-o subtila satira. Partea a treia prezinta reactia omenirii in fata inteligentei abstracte si superioare a mega-computerului, cu teama si tenditele teroriste pe care acest ale inspira si cu dilema amutirii sale dupa ultima prelegere. De ce a preferat GOLEM XIV sa taca? Oare oamenii nu au mai prezentat niciun interes, datorita fragilitatii si instabilitatii lor sau inteligenta artificiala a constientizat ca intelectul fara sentimente este inutil? Dupa dureri de cap, persistenta cugetarii.

GOLEM XIV este o carte pe care o poti recenza o data, dar pe care trebuie si merita sa o citesti de cel putin trei ori.