Mărie și Mărioară

Anul trecut, pe vremea când evenimentele publice nu erau vitregite de vreo epidemie, am fost, pentru prima dată-n viață, la Festivalul Maria Tănase.

A fost o experiență precum festivalurile antice de teatru, prelungă, entuziasmantă și extenuantă.

La miez de noapte, când eram chitit să o șterg englezește, pe scenă a apărut Adriana Trandafir și ne-a oferit câteva fragmente din Pasărea măiastră, recitalul ei în stil Give ‘em Hell, Harry!, în care o reînvie pe artistă într-un mod care m-a făcut să uit de somn, oboseală și alte chemări fiziologice.

Nu doar interpretarea actriței m-a fermecat, dar și personalitatea pe care a întruchipat-o, subiect de legende, controverse și distorsionări masive.

Hotărât să umplu acest impardonabil gol din cultura-mi generală de român, dar și decis să nu mă las pradă idolatriei, m-am îndreptat către lucrarea lui Stejărel Olaru, Maria Tănase. Artista. Omul. Legenda.

Autorul este specializat pe evoluția și istoria serviciilor de informații (nu vrea să știu dacă și ca practicant, că poate am probleme), așa că sursele pe care le explorează vin masiv din această zonă, iar preocuparea sa de căpătâi este să dezlege ițele zvonurilor care au transformat-o pe Maria Tănase într-un fel de Mata Hari mioritică.

Cine vrea o biografie romanțată sau hagiografică va fi crunt dezamăgit, însă ca demers similar celui care se constituie în trama narativă din Citizen Kane, efortul lui Stejărel Olaru este admirabil.

Nu demontează în stil iconoclast piedestalul cântăreței, dar nici nu i se închină.

De fapt, leit ca în filmul lui Orson Welles, ești nevoit să pendulezi între impresia unei Mării rele de gură, avide de bani și concupiscente până la vulgaritate și a unei Mărioare lacome după afecțiune, dedicate celor pe care i-a iubit și generoase până la inconștiență.

Deși personaj central al cărții, Maria Tănase nu este nicidecum singura căreia autorul îi acordă atenție. Cei care s-au intersectat cu zbuciumata ei viața într-un fel sau altul beneficiază de prezentări plastice, savuroase și, de cele mai multe ori, inedite.

De fapt, dacă procesul epistemologic în ceea ce o privește este componenta cathartică a lecturii, galeria spionilor, muzicanților, afaceriștilor sau politicienilor care îi populează povestea m-a încântat de-a dreptul.

Trecutul României nu este glorios, nici plăcut, cât atât mai puțin frumos în sens absolut, dar, ca și viața din prezent, are un farmec pe care nu l-aș schimba cu al nici unui alt popor.

George Călinescu spunea despre nuvela Alexandru Lăpușneanular fi devenit o scriere celebră ca și Hamlet, dacă ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale.

Maria Tănase n-a ajuns la fel de celebră precum Édith Piaf, deși sunt surori de cruce într-ale suferințelor, apucăturilor și talentului, dar e suficient să-i dai un străin cântecele ei și distanța se micșorează.

Așa am procedat cu un prieten ceh, care a rămas tăcut vreo câteva secunde bune după Ciuleandra și mi-a spus:

I got the goosebumps.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o prezentare lucidă și documentată asupra unei gaițe cu strălucirea unei păsări măiestre.