Daca ati fost la cele doua proiectii ale avanpremierei filmului Morometii 2, atunci va invit sa cititi ce am scris mai jos. Daca nu, sariti la ultimul paragraf, altfel va veti vedea incapatanarea pedepsita prin alterarea propriilor impresii de ale mele.
Morometii cel dintai este o capodopera. O spun fara sa ii dau acestui cuvant tare vreo nuanta. Asta e si gata.
Sa faci Morometii 2 la o distanta de peste treizeci de ani, dupa ce primul film ti-a iesit desavarsit, este un pariu putin spus riscant.
Insa Stere Gulea si l-a asumat si a ales aceeasi cale pe care a urmat-o si Francis Ford Coppola cu The Godfather: Part II: pentru ca primul The Godfather este deja materie prima de legenda, sa te aventurezi a-l continua presupune a plusa cumva. Iar regizorul a mizat pe o complexitate sporita.
Morometii 2 nu are cifra aceasta in coada doar pentru ca ii urmeaza primului, ci pentru ca are doi protagonisti, pe Ilie Moromete si pe Niculae, alter ego-ul lui Marin Preda iesind din adolescenta si apucand-o pe calea publicisticii, fapte descrise de romancier in autobiografia Viata ca o prada.
Rezulta astfel un amalgam de planuri narative si un mozaic de personaje care pot descuraja pe privitorul nefamiliarizat cu universul morometian (na, ca limbajul de lemn al comentariilor de la limba romana si-a implinit menirea), insa care mai atenueaza din comparatii.
Inevitabilele comparatii.
Prima este, bineinteles, aceea dintre Moromete al lui Victor Rebengiuc si Moromete al lui Horatiu Malaele. Doi actori diferiti, ca infatisare si ca stil, astfel ca personajele sunt condamnate a fi diferite, iar aici impresiile pot varia. Fie ne raportam la etalon, adica coplesitoarea creatie a predecesorului, si atunci prezentul Moromete este inferior, fie privim acest nou protagonist in ansamblul de conflicte exterioare si interioare in care este plasat, si atunci aerul molcom si retinerea interpretativa a lui Malaele, brazdata doar pe ici pe colo de pusee de expresivitate, apar ca o justa intruchipare a filosofiei de viata a acestui român chintesential pe care l-a plasmuit Marin Preda.
Poate ca, acum zece ani, aceasta dualitate de perceptie mi-ar fi lipsit. Insa am imbatranit si eu, nu numai Moromete.
Comparatiile legate de personaje pot continua: Dana Dogaru vs. Luminita Gheorghiu in rolul Catrinei, Razvan Vasilescu vs. Mitica Popescu in rolul lui Cocosila, Oana Pellea vs. Gina Patrichi in rolul Guicai s.a.m.d. N-am energie sa le detaliez, insa va stau la dispozitie, in caz ca ma interpelati referitor la oricare dintre ele.
Tanarul Iosif Paștina in rolul lui Niculae a beneficiat de prezumtia de necunoastere din partea mea si a profitat de ea oferindu-mi o interpretare reusita, in care se simt si un iz de Marele Singuratic, si deschiderea catre citadin din Delirul, si sfiala unui adolescent rural.
Au existat cateva momente cand toate procesele-mi cognitive ample, de comparare, categorisire, evaluare au luat o pauza si au lasat incantarea pura sa isi ia tainul. Sunt acele cateva minute de ecran pe care le are Gheorghe Visu, a carui prestatie este (stiu, jocul de cuvinte e previzibil, dar nu ma pot abtine) de vis. Energia sa debordanta contrasteaza cu aerul apasat elegiac al peliculei si face uitat chiar si marele pacat al acestei productii cinematografice.
Acela ca vocile sunt nu rareori prea putin inteligibile. E ceva ce romanii inca nu au reusit sa stapaneasca (pe langa multe altele, dar sa ne limitam la cea de-a saptea arta), indiferent de valoarea globala a realizarii (vezi 4 luni, 3 saptamani si 2 zile). N-o fi vreo intamplare ca la Oscaruri se dau premii pentru editarea de sunet si mixajul de sunet. Oamenii aia stiu ei ce stiu.
O sa-mi permit o gluma cu maestrul Stere Gulea, pe care am avut privilegiul sa-l cunosc personal cu aceasta ocazie: poate ca impedimentele destinate auzului spectatorilor erau deliberate, cu scopul de a le directiona atentia catre vizualul filmului.
Care este impresionant, intr-adevar. Aceeasi imagine alb-negru (cum altfel?), menita a proiecta atemporalitatea, insa altfel decat in Morometii cel dintai. Si aici e loc de comparatii. Fata de picturalul mai static al predecesorului, in Morometii 2 avem unghiuri mai multe, planuri mai largi si jocuri mai subtile cu profunzimile.
Ochii ne sunt purtati prin decoruri reconstituite cu grija, care transpun „vesnicia care s-a nascut la sat”. Partea urbana a filmului are un aer nu mai putin autentic, iar scena demonstratiei brutal reprimate, cu toate betesugurile ei (in plan departat se vad niste blocuri cam prea comuniste), m-a captivat prin indrazneala de scoate cinematografia romaneasca din gaoacea interactiunilor mici si de a o duce in zona grandorii de care n-am mai avut parte de pe vremea raposatului Sergiu Nicolaescu.
Ce am remarcat, mi-a placut si mi-a fost confirmat de explicatiile lui Stere Gulea a fost ca Morometii 2 nu plateste polite comunismului care, teoretic, e mort si ingropat in Romania, ci isi propune sa fie o fresca a transformarii, catalizate de ideologie sau de varsta.
Timpul are rabdare cu oamenii, dar si oamenii cu el, ca altfel nu ajugeam sa vedem pana la urma si Morometii 2.
Si daca v-ati incapatanat sa ajungeti cu lectura pana aici, va rog sa uitati tot ce v-am spus, sa va luati prietenii si sa mergeti la acest film.
Intotdeauna am considerat ca Morometii este cel mai bun film romanesc. Nu numai pentru ca ador cartea lui Marin Preda, dar si pentru ca, luata separat, pelicula regizata de Stere Gulea e extraordinara prin modul cum creeaza un microcosmos mustind de umanitate, singura situatie cand comedia si tragedia pot coexista fara a supara verosimilul. La 20 de ani dupa, Horatiu Malaele reia reteta cu Nunta Muta si ii iese de belea.