Să deschidem sezonul Oscarurilor din 2023

De câteva decenii încoace, orice film de Steven Spielberg e întotdeauna în discuție când vine vorba de Oscaruri.

Însă The Fabelmans nu este încă o mică decorație de pus într-un colț al vitrinei, ci acea creație pentru care, în mijlocul panopliei cu onoruri va trebui făcut un pic de spațiu pentru noi statuete.

Urmând pe calea unui Paolo Sorrentino în È stata la mano di Dio sau a unui Kenneth Branagh în Belfast, cineastul ne prezintă perioada esențială din viața sa, când are loc desăvârșirea intoxicării cu microbul artei, în paralel cu trecerea de la copilărie la adolescență.

Adică Boyhood al său.

Însă, pentru este Steven Freakin’ Spielberg, The Fabelmans nu este doar intim, ci și grandios într-un mod atât de discret, încât mă văd nevoit să îl compar pe regizor cu Roger Federer.

Vă aduceți aminte de senzația de a-l urmări pe elvețian realizând lucruri extraordinare fără aparent niciun efort?

Exact asta e impresia produsă de suita de secvențe de o varietate prea mare pentru fi redată aici pe care Spielberg le derulează și integrează de parcă ar etala tot ce știe și a învățat să facă de-a lungul unei cariere pe care cuvântul legendară nu o descrie destul. Un mozaic de trăiri și crâmpeie autobiografice fuzionează într-o poveste coerentă, precum acelea pe care ni le spunem interior, pentru a pune un pic de ordine în haosul devenirii noastre.

Toate acestea se văd cel mai bine adunate în personajul jucat de Michelle Williams. Deși adolescentul Sammy Fabelman, interpretat cu surprinzătoare abilitate de Gabriel LaBelle, este protagonistul filmului, figura ellidiană a mamei și relația ibseniană cu tatăl său e sursa de tensiune și durere care îl va împinge spre refugiul sfâșietor al artei.

Nu pot să nu îmi declar un pic uluirea în fața acestei ipostaze a lui Paul Dano. Rolurile de sinistru i-au venit tot timpul mănușă, așa că nu credeam că îl voi putea vreodată urmări ca un Wangel generos și taciturn în durerea pe care o poartă în suflet.

Ajutați de un scenariu care mustește de umor, pentru care e responsabil Tony Kushner, vechi tovarăș de isprăvi cinematografice al lui Spielberg, membrii distribuției își aduc aportul la umanitatea acestei pelicule, însă niciunul nu o înălță pe culmi atât de înalte precum o face Judd Hirsch drept unchiul Boris.

Vă invit să citiți ce scriam despre Avarul care s-a jucat de curând la Teatrul Național din Craiova, mai precis paragraful despre Angel Rababoc.

Acolo e descrierea detaliată a plăcerii pe care un astfel de moment mi-o trezește.

Este magia artei care te anesteziază temporar, îți suspendă orice altă facultate mintală decât aceea a încântării.

Pomeneam de Oscaruri la început, să facem bilanțul nominalizărilor pe care The Fabelmans le va acumula anul viitor:

Cel mai bun film, cel mai bun regizor (când va lua cea de-a treia statuetă a carierei, așteptați-vă la cele mai prelungi ovații în picioare din istoria Academiei), cea mai bună actriță în rol principal, cea mai bună coloană sonoră (cine altul decât maestrul John Williams?), cea mai bună triadă imagine+montaj+decoruri (vorbim de supremul meșteșugar al celei de-a șaptea arte, nu?).

La categoria cel mai bun actor în rol secundar, am o presimțirea care mă îndurerează – că nu o să-i vedem și pe Judd Hirsch, și pe Paul Dano acolo, ci doar pe unul dintre ei. Și merită amândoi.

Drept concluzie, revin, oare a câta oară, la vorbele lui Steve Martin ca gazdă a ceremoniei Premiilor Academiei:

În încheiere, aș vrea să-i mulțumesc lui Steven Spielberg. Nu de alta, dar nu se știe niciodată.

Numai lui Spielberg îi putea ieși schema asta

Când am auzit că Steven Spielberg are de gând să își facă propria versiune de West Side Story, două gânduri mi-au străbătut mintea.

Ori titanul a îmbătrânit și nu mai are energie pentru proiecte originale, așa că se proptește de gloria unui musical care e un veritabil bun de patrimoniu universal.

Ori titanul a îmbătrânit și vrea să demonstreze că încă se mai poate înhăma la mari provocări.

Un lucru era sigur.

Nu mi se părea că avem nevoie de acest West Side Story.

Și am constatat cu surprinzătoare plăcere că m-am înșelat.

Steven Spielberg n-a mai făcut demult filme mari, dar nu l-am văzut niciodată făcând un film prost, așa că nici la acesta nu m-am ostenit să găsesc beteșuguri de ordin tehnic și compozițional, pentru că, oricum, nu sunt.

Pe acest fond stilistic imaculat, mintea a avut altă treabă – să stabilească unde Spielberg a făcut reverențe față de predecesori (Jerome Robbins și Robert Wise) și unde a venit cu adaosuri sau reinterpretări proprii.

Evident, nu s-a atins semnificativ de muzică sau de coregrafie, ci doar le-a adus la zi într-un mod încântător. Secvența petrecerii dansante e amețitoare și nici n-apuci să te bucuri de vreun cadru, ca apare altul și mai și.

Melodia-test pentru doza de acreală pe care o ai în suflet (cu cât zâmbești mai repede și mai mult, cu atât ești mai ferit) – I feel pretty – e la locul ei, dar mizanscena relevă cel mai bine că Spielberg n-a lăsat să-i scape ocazia să pluseze ideologic în propriul West Side Story.

Povestea este structurată pe Romeo și Julieta, iar regizorul se asigură căadversitatea dintre cele două grupuri e palpabilă și foarte actuală. Pe de o parte, îi avem pe suprematiștii albi, campioni la absurditate și agresivitate, de cealaltă, pe portoricani, victime ale discriminării, dar și ale propriei încăpățânări de a rezista asimilării (se vorbește mult în spaniolă în film).

Pe acest fundal de adversitate a cărei vibrație răzbate până la noi, dragostea damnată dintre cei doi protagoniști iese mai puternic în evidență, e mai aproape de substanța piesei lui Shakespeare decât pelicula din 1961, te obligă parcă să te agăți și să îți pui speranța în ea.

Doamnelor și domnișoarelor, veți fi mulțumite să aflați că acest West Side Story este dominat de sexul frumos.

Bărbații de aici sunt belicoșii și aducătorii de belele, pe când femeile sunt lucide, pacificatoare (cu excepția unui moment-cheie) și au si partiturile cele mai generoase.

E aproape amuzant că marea slăbiciune a lui West Side Story cel de demult, adică protagonistul masculin, jucat fad de Richard Beymer, are una echivalentă în West Side Story al prezentului, mai precis Ansel Elgort, a cărui față cam cere palme, pe care le merită în realitate, din câte am auzit.

Dacă acest Romeo e un pic antipatic, Julieta lui Rachel Zegler este arhetipală: candidă și delicată pe dinafară, focoasă și animată de spirit practic la interior.

Și frumoasă, bineînțeles.

Mike Faist e un Riff odios, care redă minunat esența lui Tybalt, cel pentru care nu există decât dușmani, care trebuie găsiți și zdrobiți. Culmea, deși e motorul tuturor relelor din film, îmi era mai drag să îl văd pe el decât pe Ansel Elgort!

Cuplul latino din secundar este, de asemenea, dezechilibrat. David Alvarez e arătos, dar cam bățos și nu-l face uitat pe George Chakiris, însă Ariana DeBose e una mujer fuerte y de sangre caliente, ay caramba!

Cântă, dansează, plânge, iubește și suferă cu aplomb și domină fiecare minuțel care îi revine pe ecran.

În cazul ei, nu se poate spune că ar concura cu Rita Moreno din trecut, pentru că aceasta e aici, cu noi, la vârsta-i venerabilă de 90 de ani, într-un rol pe care reușește să-l ridice peste condiția de simplu catalizator de nostalgie.

E un liant între cele două versiuni ale West Side Story și un argument că există povești care merită spuse la fiecare generație.

Așa că revin la vorbele lui Steve Martin la ceremonia Oscarurilor pe care a prezentat-o prin 2003, parcă:

Într-un final, aș vrea să îi mulțumesc lui Steven Spielberg.

Nu de alta, dar nu se știe niciodată.

Veteranii la lucru

Bridge_of_Spies1Cand niste veterani ai cinematografiei se aduna si fac ce stiu mai bine, poate ca nu le iese o capodopera, dar nici nu prea au cum sa dea gres.

Bridge of Spies a prilejuit o astfel de colaborare fructuoasa si care ramane atractiva in toate momentele sale, chiar si in cele mai sablonarde sau un pic prea apasate.

Steven Spielberg este regizorul si face ce stie el mai bine: sa creeze spatii fara cusur, migalos construite, dinamic exploatate si impresionante la privit. Prabusirea avionului, navala agentilor FBI sau Berlinul in curs de scindare sunt mostre al mestesugului desavarsit al acestui cineast.

Fratii Ethan si Joel Coen (carora li se adauga Matt Charman) sunt scenaristii si fac ce stiu ei mai bine: sa plasmuiasa dialoguri destepte, ironice si amuzante. Si ei au partea lor de merit in faptul ca, desi Bridge of Spies are aproape doua si jumatate, din care doua numai de vorbit, plictiseala e tinuta la distanta de parca ar da peste un gard de sarma ghimpata.

Tom Hanks este protagonistul si face ce stie mai bine: e omul normal pus in situatii deosebite, pe care le rezolva prin inteligenta, abnegatie si integritate. Bestiala mea mama are o descriere foarte buna pentru acest extraordinar actor: are o fata de tractorist, dar e suficient sa deschida gura, ca il si indragesti.

Bridge_of_Spies2

Restul distributiei e ales cu mare inspiratie. In rolul spionului sovietic, Jack Rylance captiveaza printr-o excelenta placiditate filosofica, iar neamtul Sebastian Koch (Das Leben der Anderen, Zwarboek, Der Tunnel) si rusul Mikhail Gorevoy isi valorifica impecabil accentele si dictiile, dand savoare internationala acestei film.

Dincolo de povestea schimbului de agenti din timpul Razboiului Rece, Bridge of Spies are un aer patriotic nostalgic: americanii de acum, care se stiu cam cu musca pe caciula, isi aduc aminte ca era o vreme cand erau farul moralitatii si al libertatii in lume.

Bridge_of_Spies3

 

Tin Tin-te bineeeee!

Ca sa lamurim un lucru, la Tintin m-am dus in calitate de simplu interesat de un film de animatie regizat de Spielberg, nu ca nostalgic pasionat de respectivele benzi desenate.

Asa ca dezamagirea experimentata de aceia care fac parte din aceasta din urma categorie izvoraste din alta parte, in ceea ce ma priveste.

N-am ce vina deosebita sa gasesc acestui film. Are actiune din belsug, poate exagerat de multa, dar excelent regizata de pesemne cel mai mare tehnician pe care l-a dat vreodata cinematografia, imaginile sunt atractive, vocile actorilor (Jamie Bell, Daniel Craig si Andy Serkis) sunt bine plasate in gura personajelor aferente.

Ce nu am reusit sa gasesc in Tintin, desi am cautat cu insistenta a fost viata, suflul vital, ceva care sa imi absoarba, chiar si superficial, constiinta si sa imi insufle fiorul ca iau parte la o aventura imposibila in viata reala. Daca vreti neaparat un exemplu, am unul ideal: The Mummy, o productie care exploateaza universul Egiptului antic atat cat trebuie, care de la inceput, de la povestea tragica a lui Imhotep si a blestemului sau, pana la ultima secunda m-a captivat pe deplin, desi musteste de chestii ridicole (incercati sa ascultati cu atentie egipteana veche pe care o articuleaza personajele, Rachel Weisz, in special, si o sa va stricati de ras).

Revenind la Tintin, am impresia ca Spielberg l-a lucrat cu raceala omului obisnuit sa-si faca treaba bine si cu condescendenta celui mult prea constient de valoarea sa. Sunt convins ca el insusi s-a entuziasmat cand a vazut prima data giganticele creaturi din Jurassic Park sau ca si-a ascuns o lacrima in intunericul premierei de la Lista lui Schindler. Acum, insa, cred ca, dupa ce a revazut atent fiecare cadru, asemeni unui migalos corector de ziar, l-a dat la multiplicat si a si uitat de el.

Poate ca exagerez cu panteismul, dar cred ca si filmele au nevoie de un suflet.