Da si nu

Cei de la Gazeta Sporturilor mi-au facut o oferta pe care n-am putut-o refuza. In doua saptamani succesive, prima carte din trilogia Millenium, de Stieg Larsson, la un pret uman, nu prohibitiv precum cel practicat in librarii.

M-am abatut putin de la zgarcenia-mi specifica, impins de curiozitatea de a vedea de ce s-au vandut cartile acestui suedez in milioarde si milioarde de exemplare in intreaga lume si de ce oameni cu scaun la cap in privinta literaturii si cu gusturi subtiri, precum Mario Vargas Llosa si Dan C. Mihailescu, le-au laudat.

Am citit astfel Millenium 1 – Barbati care urasc femeile si m-am lamurit cum sta treaba. Romanul e plasat in valtoarea realitatilor contemporane suedeze, cu tehnologii aduse la zi si cu moravuri pe masura (sex fara obligatii, perversitati si sadisme, criminali in serie, fraude de milioane si corporatii fantoma). Cartea are doua fire narative, al unui jurnalist economic, barbat bine in floarea varstei, care da un mega chix intr-o investigatie si este angajat de un fost mare industrias, ajuns la senectute, sa afle ce s-a intamplat cu nepoata lui, disparuta acum cateva zeci de ani, si al unei hackerite cu alura punk, inteligenta, slabanoaga si sociopata. Inevitabil, cele doua trasee se vor incrucisa la un moment dat.

Ca roman politist, Millenium 1 are ingrediente deja testate de altii, dar pe care le exploateaza la maxim. O familie cu o istorie indelungata, cu multi membri, cu multi suspecti, un cadru restrans, destul de izolat, care favorizeaza acumularea tensiunii, si un fir logic al modului cum se desfasoara investigatia.

Ca roman pur si simplu, insa, Millenium 1 este slab. Se vede de la o posta ca Stieg Larsson n-a fost scriitor de profesie, ci jurnalist, prin vocabularul precis, dar limitat, prin inconsecventa modului cum se plaseaza ca narator, ba omniscient, ba absent, prin balastul de informatii statistice si de fire narative secundare pe care le expediaza superficial. Nu zic nimic de stangismele autorului, pentru ca nici macar o minune de stat providential-asistential precum Suedia nu merita scutita de un astfel de frecus.

Cea mai mare nereusita a romanului ramane, in opinia mea, exact acel element mult laudat de altii: personajul principal, hackerita geniala Lisbeth Salander. Nu mi-a placut deloc cum a fost compus si cum mi s-a varat pe gat un paradox clasic al literaturii politiste – suma de defecte vs. inteligenta superioara pe care o fac sa straluceasca si mai mult. Ale lui Lisbeth Salander sunt prea apasat scrijelite si nu ma conving catusi de putin ca mai lasa loc si unei activitati cerebrale intense. Prefer pedanteria lui Poirot, aroganta lui Holmes, lehamitea lui Maigret sau caracterul sters al lui Miss Marple. Unde mai pui ca influenta Elisavetei asupra misterului care ma captivase a avut aerul unui deus ex machina, care o fi mers pe vremea lui Euripide, dar nu-si are locul intr-un roman de suspans al secolului al XXI-lea.

Ca o concluzie, as citi restul de Millenium-uri, dar numai in caz de super promotie sau de marinime din partea prietenilor mei cu bani :P.