Aceasta este pelicula care va da castigatoarea de Oscar pentru rolul principal feminin. Nu o sa spun numai eu, ci cohorta de premii care au insotesc deja pe Brie* Larson.
Dupa vizionare, afirm cu simt de raspundere ca prima ora din Room e cea care ii aduce premiul, iar pentru restul n-ar strica sa il scoata pe micutul Jacob Tremblay la o inghetata babana la a mai tare gelaterie de la Hollywood, pentru ca ingenuul, dar foarte expresivul copil tine filmul, care pana atunci avusese tensiune si substanta, sa nu alunece prea rau pe panta melodramei.
Intre bucata de actiune care se desfasoara inauntru si cea care se desfasoara in afara e o fractura de consistenta pe care o atribui scenariului. Inteleg, insa, ca poate aceasta a fost intentia celor care l-au scris, sa redea un paradox al naturii umane: incarcerata si asuprita, se dovedeste a fi mai puternica decat cand beneficiaza de libertate.
Si pentru ca tot vorbim de interioare, exista o scena care are loc in masina, o scena esentiala pentru derularea actiunii, o scena care m-a entuziasmat prin dramatismul si inteligenta ei. Spotlight mi-a redat admiratia fata de jurnalistii de investigatie, iar aici doar cateva minute au reusit performanta de a-mi aminti de ce le datoram respect oamenilor legii.
Desi face uz de unele tuse cam prea groase, regia lui Lenny Abrahamson e precisa in a reda evenimentele prin ochii copilului, cu uimirea si candoarea care le filtreaza. Din nou mi se pare inspirata comparatia cu Spotlight, desi aici totul e la un nivel mai redus, mai intim.
Room este expresia unui fenomen imbucurator: filme mici care se strecoara in competitia de la Oscar.
* Mi se pare o coincidenta simpatica faptul ca in articolul anterior ma declaram incantat de branza Brie.
