Suflete cenusii

suflete_cenusiiNu vi s-a parut niciodata insuportabil paradoxul ca raul din oameni capata expresii atat de rafinate, incat e o excelenta materie prima pentru fictiune?

Suflete cenusii, de Philippe Claudel e o bijuterie otravitoare, o naratiune dura, fragmentata de un monolog interior care conduce catre un final amar ca fierea. Cadavrul unei fetite de 10 ani si incercarea de a-l afla pe faptas sunt descrise de un membru al comunitatii in care s-a petrecut, retrospectiv si cu numeroase divagatii. Fundalul nu este ales intamplator, este Primul Razboi Mondial, primul dintre socurile care au pus omenirea fata in fata cu propria uratenie.

Mai multe personaje sunt creionate in cursul acestei anamneze, cu un stil in care lirismul impecabil se impleteste cu precizia psihologica, dar cel mai fascinant este chiar naratorul, un om care nu se detaseaza prin nimic fata de povestea pe care o spune, ci, dimpotriva, participa la ea afectiv, o deruleaza si o deformeaza conform propriilor trairi, care sunt scrise cu un simt al dezastrului iminent, dar care, totusi, lasa loc si de surprize.

De obicei ma strofoc sa gasesc un titlu cat mai incitant, haios sau sugestiv pentru ce scriu. Acum, pur si simplu ma vad nevoit sa ma plec in fata adevarului pe care il exprima titlul cartii lui Claudel.

Intre sfinti si bestii suntem noi, marea de suflete cenusii.

Sa privim pictura! (XXII)

Fara speranta

Fara speranta

Va mai aduceti aminte ca m-am luat de Salvador Dali? Am o sumedenie de motive sa ii contest suprematia in curentul suprarealist, iar unul dintre ele este Frida Kahlo.

Nu mi-e rusine sa recunosc ca am descoperit-o pe aceasta pictorita mexicana dupa ce am vazut filmul care ii poarta numele, in care Salma Hayek, pe care nu credeam in stare de altceva decat de actiuni fierbinti gen Desperado, a avut un rol superb.

Picturile Fridei sunt expresia unui suflet chinuit, fortat sa isi duca zilele in inchisoarea unui trup olog. Doza de disperare si neputinta, care zace latenta in fiecare dintre noi, la ea rupe zagazul si se revarsa pe panza cu o forta animalica, mistica, inspaimantatoare si fascinanta totodata.

E ciudat ca aproape te bucuri ca o persoana a suferit intr-atat, incat sa dea la iveala asemenea opere.

Viata ca o betie

Nu fac parte din generatia care sa fi trait, suferit si iubit cu Edith Piaf, dar nici nu imi sunt necunoscute cantecele ei. Langa mine, insa, mama recunoastea personaje si evenimente si ii fredona melodiile.

Frantuzoaica asta urata si cu voce in stare sa miste si o statuie a fost o fiinta incompleta afectiv care a pierdut si putinul de care a avut parte, care se dedat la excese si careia numai muzica i-a oferit cand si cand izbavirea. Departe de mine gandul de a arunca piatra.

La Vie en Rose seamana izbitor cu Ray, adica se sprijina pe interpretul principal si pe muzica. E uimitor pentru mine cum gagicuta Marion Cotillard, pe care o remarcasem in Taxi doar pentru ca e frumusica, a fost in stare sa se metamorfozeze, sa absoarba suferinta, instabilitate, sensibilitate pentru ca apoi sa le improaste si sa inunde cu ele ecranul. De mult sustin ca m-am saturat ca Oscarurile sa fie luate de actori care joaca personaje reale, pentru ca, teoretic au o munca mai usoara, dar in cazul ei nu pot decat sa ma bucur.

Cat despre muzica… ei bine, ce sa zic? Daca n-aveti chef sa vedeti filmul sau vi se pare prea trist, macar ascultati-l. Nu veti regreta!

21 de grame de neuroni

Cam atat am pierdut, contempland aparent nesfarsitul sir de suplicii psihice la care Alejandro Gonzalez Innaritu si-a supus personajele in 21 de grame. Norocul lui si ghinionul nostru a fost ca a avut la dispozitie niste actori formidabili, care au dat credibilitate suferintei. Narativul consta din ciopartirea celor trei povesti si amestecarea bucatilor astfel rezultate, dar tehnica asta isi vadeste falimentul pe la jumatatea filmului, cand orice om cu destula glagorie in cap isi cam da seama ce i se pregateste.

Desi 21 de grame e al doilea film din tripticul inchinat mantuirii prin suferinta, care l-a facut celebru pe regizorul mexican, eu l-am vazut tocmai acum si mi-a intarit convingerea ca Innaritu are o problema: ori e foarte nefericit si tine mortis sa ne trasmita si noua starea lui mizerabila, ori e atat de fericit, incat nu-si da seama cand trece granita dintre arta si tortura gratuita. Daca in prima pelicula din serie, Amores Perros, metaforicul si umanul sunt intr-un echilibru aproape de sublim, Babel si 21 de grame nu sunt decat niste exercitii de stil fara viata, desi pretind ca o preamaresc.

Ce ma enerveaza si mai mult la Innaritu e talentul lui incontestabil. Nu poti sa i-l negi cand ii urmaresti jocul nervos al cadrelor, unghiurile de filmare sau lucrul cu actorii. Cred ca regizorul asta trebuie sa intre sub mana de fier a unui producator gen Harry Cohn din perioada interbelica, in stare sa ii impuna sa schimbe finalul si sa ii bage pe Naomi Watts, Sean Penn si Benicio del Toro intr-un menage a trois.

Da, stiu, am exagerat, dar cateodata chiar imi doresc un happy end. Mai ales la un film ca 21 de grame.