Ocaziile nu se răzbună, dar nici nu se întorc

Tedy Ursuleanu – Fotografie de Alex Gâlmeanu pentru proiectul 100, publicat în DoR

Mă uit înapoi şi îmi dau seama că am avut norocul, dar şi inspiraţia de a nu rata prea multe dintre spectacolele care s-au perindat la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova în cadrul proiectului 11plus1 independent/ contemporan.

Aş minţi, dacă aş spune că toate m-au încântat sau m-au uimit, însă, luate împreună, toate aceste reprezentaţii mi-au relevat frământări şi direcţii în artă românească, dar şi în societate, în ansamblul ei.

Luna noiembrie a anului 2019 oferă încă două astfel de spectacole, care par emblematice pentru tot ce am spus mai sus:

Pe 5 noiembrie 2019, la Craiova vine 153 de secunde, o creaţie teatrală inspirată din mărturiile lui Tedy Ursuleanu, una dintre supravieţuitoarele tragediei de la Colectiv. Spectacolul este situat la confluenţa documentarului, jurnalismului şi poeziei şi, potrivit celei care l-a regizat, Ioana Păun, nu este unul comemorativ, ci mai degrabă o asumare comună a problemelor unei generaţii şi o analiză lucidă a efectelor diluării tragismului unei mari drame, nu doar a indivizilor care au trăit-o direct, ci a tuturor.

Nu vă aşteptaţi la scene zguduitoare, 153 de secunde este o metaforă, deoarece aceste este mecanismul cel mai eficient al artei.

Pe 19 noiembrie, Craiova va găzdui spectacolul Ea e băiat bun, o creaţie a regizorului Eugen Jebeleanu şi care îl are drept protagonist pe Florin Caracala.

Inspirat de filmul documentar Rodica e băiat bun de Marian Ilea şi Gheorghe Dinu, reprezentaţia se compune ca un puzzle al unui el care se consideră mai mult o ea. Un subiect încă spinos într-o ţară care mai deunăzi a avut un referendum pe tema familiei tradiţionale, iar pe lângă faptul că a contura şi propaga un astfel de demers e un act de curaj, eu, unul, sunt curios şi să fac o comparaţie cu The Danish Girl.

După cum vedeţi, luna noiembrie a lui 2019 ne oferă două ocazii de a ne zdruncina niţel psihicul, tocmai pentru a-l aşeza mai solid după aceea.

Biletele sunt disponibile pe platforma online: https://ebilet.tncms.ro/ebilet și la Agenția teatrală (telefon: 0251 413 677).

11plus1 a fost de 10+

Saptamana aceasta a avut loc ultimul act al proiectului 11plus1 independent/ contemporan, un proiect al celor de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, pe care l-as vrea reeditat (dar cu spectacole noi, ca sunt lacom de senzatii inedite) in stagiunea urmatoare. Si cum placerea consta in ce traiesti, dar si in ce iti amintesti, m-am gandit sa fac o anamneza a tuturor pieselor si reprezentatiilor din cadrul acestei initiative:

Me, Myself and I

Me, Myself and I – spectacolul de dans care mi-a deschis apetitul pentru cele de acest gen si care mi-a oferit imaginea unui pustan atarnat de niste draperii in moduri care sfidau gravitatia, dar care simulau un zbor icarian de mai mare frumusetea.

The Great Scheme of Things – aici atitudinea mi-a luat-o pe cai ambivalente: pe de o parte, am fost sufocat de stridentele si repetitiile acestui spectacol, iar un moment care a depasit pragul critic de ridicol mi-a prilejuit un ras spasmodic, insa detasarea ulterioara m-a ajutat sa gasesc noima in aceasta hiperbola a tarelor societatii moderne.

Layer(s) – voi fi sincer, spectacolele de dans au fost tot timpul cu o treapta de interes sub cele de teatru in ceea ce ma priveste; nu insa si aceasta, care are o idee de o simplitate sublima, dar pusa in scena in mod atat de eficace, incat aproape ignori faptul ca interpreta se dezbraca la nudul gol, cum spunea bunicul. Am spus aproape, iar daca tu, Costache, citesti aceste randuri, simt nevoia sa iti reamintesc ca ai pierdut. Enorm.

Layer(s)

Doua femei contemporane – doua atlete desavarsite, intruchipand laturi ale feminitatii lumii moderne; paradoxal, cele mai atractive momente nu au fost acelea in care protagonistele s-au contorsionat in moduri care imi provoaca rupturi musculare mentale, rememorandu-le, ci acelea in care au declamat platitudini deliberat alese.

Lasa-ma sa… Om – pe acesta l-am ratat, insa au niste prieteni binevoitori care imi tot spun ca am fost fraier ca n-am facut un efort. Nu, nu Costache, altcineva.

When Darkness Becomes Light – imaginati-va siluetele pictate de Michelangelo pe pe tavanul Capelei Sixtine, in miscare si intr-un clar obscur a la Caravaggio; parca niciodata nu m-am simtit eu, mascul heterosexual, mai fascinat de frumusetea coapselor unei femei, iar acum inteleg de ce Brancusi a ales sa se aplece asupra acestei parti a corpului unei urmase a Evei.

MaRo

MaRo – unguri si romani in diverse situatii, toate stupide; in rest nu va spun decat ca m-am prapadit de ras, m-am stricat de ras, m-am tavalit pe jos de ras, m-am schimonosit de ras s.a.m.d.

Refractie. O perspectiva asupra autismului – potpuriu de momente care sugereaza sau descriu viata prin filtrul unei persoane cu autism; induiosatoar si inaltatoar pe alocuri, spectacolul a fost completat de discutia complexa si inteligenta de dupa incheiere.

Habemus Bebe – un mozaic de trairi si ipostaze ale maternitatii, confirmate de cunoscutii din sala care au copii; cea mai haioasa amintire ramane melodia hip-hop despre alaptat, asezonata cu hahaitul lui Traian Basescu.

Habemus Bebe

O femeie – nu l-am vazut si regret, asa ca merg repede mai departe.

Pe jumatate cantec – o piesa scurta si amara despre ce inseamna sa te lasi prins in capcana de a nu iti urma chemarea.

Omul-perna – nu se putea gasi un final mai bun pentru acest proiect decat aceasta exceptionala piesa scrisa de Martin McDonagh, acelasi care ne-a oferit la fel de exceptionalul Three Billboards Outside Ebbing, Missouri; pentru ca am avut ocazia sa vad spectacolul mai demult, mi-am cedat locul de bunavoie, avand grija sa trimit la el o cohorta de prieteni. A doua zi, toti erau socati si incantati deopotriva.

Omul-perna

11plus1 independent/ contemporan, editia a doua, te astept cu bratele, ochii, mintea si urechile deschise!