Există filme care se acresc odată cu trecerea timpului, însă The Truman Show nu este unul dintre ele.

Când a apărut, acum mai bine de douăzeci de ani, avea un gust tare şi înţepător, de Tămâioasă cu un grad ridicat de aciditate, recomandat pentru consum imediat, ca orice vin alb.

După două decade în care tehnologia şi mentalităţile au evoluat (sau involuat, după preferinţe), filmul, regizat de Peter Weir cu măiestria unui oenolog de cea mai înaltă clasă şi îmbogăţit precum minunata licoare de Porto de scenariul strălucit al lui Andrew Niccol, se prezintă precum un vin roşu grandios, cu un buchet de sensuri atât de actuale şi pregnante, încât te înfiori ca şi cum taninurile ţi-ar invada nemilos cavitatea bucală.

Dezgolirea existenţei cotidiene, publicitatea insidios integrată acesteia, irezistibila atracţie faţă de vieţile altora, dispariţia intimităţii, bugete incomensurabile alocate divertismentului sunt arome foarte familiare, nu-i aşa?

Trăirile gustative imediate sunt potenţate de antiteza celor doi actori principali: nevrotismul hilaro-trist al lui Jim Carrey şi caracterul demiurgic reţinut al lui Ed Harris, la care adăugăm subtila manifestare a Laurei Linney.

Post-gustul este acela care copleşeşte, însă. Să simţi că, şi după o perioadă de maturare considerabilă, o peliculă a intuit cu atâtă înfricoşătoare claritate mecanismul iluziilor care ne compun existenţa este un gând care persistă, nu pe limbă, ci direct în cortex.

Latinii aveau o vorbă mare:

In vino veritas.

The Truman Show este un astfel de vin.

Scoateţi-l din beciul uitării, lăsaţi-l să respire pe noile ecrane şi delectaţi-vă cu gustu-i vizionar.