Veteranii la lucru

Bridge_of_Spies1Cand niste veterani ai cinematografiei se aduna si fac ce stiu mai bine, poate ca nu le iese o capodopera, dar nici nu prea au cum sa dea gres.

Bridge of Spies a prilejuit o astfel de colaborare fructuoasa si care ramane atractiva in toate momentele sale, chiar si in cele mai sablonarde sau un pic prea apasate.

Steven Spielberg este regizorul si face ce stie el mai bine: sa creeze spatii fara cusur, migalos construite, dinamic exploatate si impresionante la privit. Prabusirea avionului, navala agentilor FBI sau Berlinul in curs de scindare sunt mostre al mestesugului desavarsit al acestui cineast.

Fratii Ethan si Joel Coen (carora li se adauga Matt Charman) sunt scenaristii si fac ce stiu ei mai bine: sa plasmuiasa dialoguri destepte, ironice si amuzante. Si ei au partea lor de merit in faptul ca, desi Bridge of Spies are aproape doua si jumatate, din care doua numai de vorbit, plictiseala e tinuta la distanta de parca ar da peste un gard de sarma ghimpata.

Tom Hanks este protagonistul si face ce stie mai bine: e omul normal pus in situatii deosebite, pe care le rezolva prin inteligenta, abnegatie si integritate. Bestiala mea mama are o descriere foarte buna pentru acest extraordinar actor: are o fata de tractorist, dar e suficient sa deschida gura, ca il si indragesti.

Bridge_of_Spies2

Restul distributiei e ales cu mare inspiratie. In rolul spionului sovietic, Jack Rylance captiveaza printr-o excelenta placiditate filosofica, iar neamtul Sebastian Koch (Das Leben der Anderen, Zwarboek, Der Tunnel) si rusul Mikhail Gorevoy isi valorifica impecabil accentele si dictiile, dand savoare internationala acestei film.

Dincolo de povestea schimbului de agenti din timpul Razboiului Rece, Bridge of Spies are un aer patriotic nostalgic: americanii de acum, care se stiu cam cu musca pe caciula, isi aduc aminte ca era o vreme cand erau farul moralitatii si al libertatii in lume.

Bridge_of_Spies3

 

Se trezi si Iulica

Da Vinci CodePun ramasag pe o cota de 1 la 3 ca asta va fi reactia a trei sferturi dintre voi cand va voi spune ca intentionez sa scriu despre The Da Vinci Code – filmul.

Si unde mai pui ca nici macar n-am citit romanul pe care se bazeaza, asadar decizia-mi va fi si mai inexplicabila in lipsa tandemului carte-film. De fapt, si de ecranizare m-am ferit la vremea ei. Cand vedeam valuri, valuri de oameni care merg la cinematograf din an in 9 mai (ca sa nu ma iau de sarbatoarea de curand trecuta) cum se imbulzesc in cazul acestei pelicule, am spus un mare pas.

Asta pana intr-o seara ploioasa cand am prins The Da Vinci Code pe un canal de televiziune. Condescendenta care a insotit primele scene s-a transformat in interes, care a ramas constant pana la finaluri – sunt mai multe succesive, pentru toate gusturile sau pentru a premia diverse grade de rabdare ale privitorilor – 1. rabdarea care se epuizeaza cand inca e intuneric in sala; 2. rabdarea de tipul „ia hai sa mai stam, ca poate prindem ceva la generic”; 3. rabdarea maladiva de tipul „am dat bani, vreau sa mi-i scot pana la ultima centima”.

Treaba cu finalurile e singurul mare minus al unui thriller antrenant, care exploateaza (Nota bene! nu exploreaza) chestiuni istorice in mod inteligent, dar sablonard. Controversa religioasa nu ma intereseaza catusi de putin, daca as lua-o in serios, ar insemna sa inghit tot ce mi-a servit cinematografia pana acum, iar eu am stomacul sensibil.

Personajele sunt mediocre spre bune: Audrey Tautou este un obiect decorativ insufletit; Jean Reno este durul francofon de serviciu; Tom Hanks nu e Robert Downey Jr si, de aceea, e mai credibil in rolul de detectiv care se bazeaza pe cultura generala, nu pe bicepsi, tricepsi si fesieri; Paul Bettany da niscaiva fiori in calitate de instrument fanatic; Ian McKellen fura fara discernamant scenele tuturor celor cu care intra in contact. Nu intamplator, bucata de film care contine marea dezvaluire a Cinei cea de Taina e de efect nu pentru ipoteza in sine, ci pentru pasiunea de care actorul englez se lasa furat pe masura ce isi deruleaza expozeul.

Da Vinci Code2

Tema muzicala a lui Hans Zimmer e reusita oricum am intoarce-o si face din finalul de nivel 3 (cel pentru chitrosi – vezi mai sus) un moment inaltator, chiar si dupa desumflarile pricinuite de finalurile anterioare.

Pe langa experienta cinematografica placuta, The Da Vinci Code imi staruie in minte pentru ca mi-a oferit o interesanta lectie de viata: pe cel ce se elibereaza de prejudecati il asteapta delicii nebanuite.

Da Vinci Code3

Vreau sa fiu ca Tom Hanks!

Tom Hanks nu e singurul actor care a reusit performanta sa castige doua premii Oscar in ani consecutivi:  in 1994 pentru Philadephia si in 1995 pentru Forest Gump. Venerabilul (nu pot sa-i spun altfel, desi a fost si el tanar la un moment dat) Spencer Tracy a obtinut, de asemenea, doua statuete, una in 1938 pentru Captains Courageous si alta in 1939 pentru Boys Town.

Fara a-i scadea in vreun fel meritele, cred ca Tracy a avut o misiune mai usoara, pentru ca, in acea perioada a Hollywood-ului, interpretarile erau mai „romantice”, asa ca gravitatea si aerul sau realist n-au avut mari probleme sa se impuna.

Tom Hanks, insa, a castigat intr-o perioada cand lumea filmului cunoscuse deja o extraordinara dezvoltare si in conditiile in care membrii Academiei mai dau premiile si pe baza unor compensatii (nu-i dam anu’ asta, ca e subiect controversat, lasa ca-i dam noi cumva la anu’) sau afinitati.

Asadar l-am luat pe Tom Hanks ca model, sperand sa pot reusi la RoBlogFest o performanta ca a lui. In 2011, cu ajutorul vostru, pentru care va mai multumesc o data, am castigat la categoria Cel mai bun blog de filme, asa ca anul acesta, in 2012, sper sa reeditez realizarea.

Pentru aceasta, am nevoie de ajutorul vostru. Cei care m-au sprijinit anul trecut isi mai aduc aminte ca era nevoie sa iti faci cont (ei nici nu trebuie sa isi faca altul, doar va logati cu contul de anul trecut – daca nu il mai stiti, doar cautati „roblogfest” in mail si veti gasi sigur mesajul in care sunt specificate numele de utilizator si parola).

Pe sustinatorii cei noi ii anunt ca e nevoie sa isi faca un cont. Din cate am remarcat, site-ul merge mai bine ca anul trecut, asa ca toata treaba asta n-ar trebui sa dureze mai mult de cateva minute. Totusi, va trebui sa pendulati un pic intre site si mail pana sa aveti contul activat, apoi dati un click in sectiunea voteaza si de acolo va descurcati fara doar si poate :).

UPDATE: Exista doua runde de vot. Prima dureaza pana pe 27 martie, asa ca sper sa am nevoie de ajutorul voastru si in cadrul celei de-a doua. La aceea e mai simplu, doar aveti contul facut deja, nu? 🙂

Istorie bufa

Sa spui istoria la misto, dar exact, nu-i de ici de colo; ai nevoie de umor si de o documentare temeinica. Charlie Wilson’s War e un exemplu fericit de un astfel de film, care te binedispune, dar care iti da si de gandit, pentru ca e departe de a fi o cronica patriotarda despre cat de bine si de frumos au combatut americanii pe dusmanii democratiei.

Charlie Wilson e un congresman afemeiat si vicios, demagog pana in varful unghiilor, dar care, convins de o amanta cu apasate vocatii crestin-umanitare (o Julia Roberts blonda si mai uscativa ca oricand), se baga in nesperatul proiect de a-i sprijini pe afgani impotriva invadatorilor sovietici. Pentru Tom Hanks, a reda un amestec de smecherie, charisma si vagi, dar autentice, bune intentii nu-i greu, de aici si impresia ca pentru rolul asa n-a asudat deloc (asa cum a facut-o, de pilda, in Cast Away).

Suportabila usuratate a abordarii sale actoricesti iese si mai mult in evidenta cand partener de ecran ii este Philip Seymour Hoffman, in rolul unui deloc spectaculos, dar versat, agent CIA, care il asista pe politician in complicata urzeala care ii va aduce impreuna pe evrei si pe dusmanii lor de moarte, egiptenii, sauditii sau pakistanezii. Hoffman e irezistibil prin figura si prin voce, iar daca prima n-o fi neaparat meritul lui, a doua ii apartine fara doar si poate. Scena in care cei doi se cunosc este antologica, atat prin modul cum este structurata, cat si prin prestatiile amandurora.

Pe cat de haioase sunt intrigile de alcov, pe atat de decent sunt prezentate ororile razboiului, iar finalul se constituie intr-o funesta premonitie, demential sintetizata de personajul lui Seymour Hoffman intr-o istorioara zen, si pe care evenimentele ulterioare n-au facut decat sa o confirme: cautand sa-si invinga dusmanii prezenti, americanii n-au facut decat sa ii instruiasca pe cei viitori.