Pe urme de Oscar (11 si 12) – Studii asupra sexualitatii

carol1Ca un facut, anul acesta, la Oscaruri, au existat doua filme care trateaza probleme de sexualitate reprimata si eliberata, care ofera recitaluri actoricesti si care, stilistic, sunt construite inspirat.

Fraza care deschide articolul e doar o justificare pentru aceasta recenzie la dublu, deoarece asemanarile dintre Carol si The Danish Girl nu se opresc aici.

Ambele filme sunt lente si necesita rabdare din partea privitorului, care incepe sa fie rasplatit prin acumularea psihologica de pana atunci.

Si o pelicula, si alta vizeaza perioade de mult apuse (Copenhaga interbelica si America anilor ’50), recreate cu grija, prin decoruri si costume. La Tom Hooper – The Danish Girl a constatat o mai mare atentie acordata detaliului istoric, dar n-am ce sa-i reprosez nici lui Todd Haynes – Carol.

The_Danish_Girl1Amandoua scenariile exploateaza superb tacerile ca mijloc de expresie si non-verbalul ca indiciu pentru ce nu se spune. Scenariile sunt, totusi, inegale, cel din The Danish Girl fiind, daca nu rudimentar, subtirel, in timp ce replicile din Carol au finete si senzualitate in contextul gesturilor care le insotesc.

Revin la interpretari, pentru ca lor li se datoreaza interesul pe care cele doua filme mi l-au trezit si intretinut. The Danish Girl genereaza creatii mai zbuciumate psihologic, inevitabil, avand in vedere ca e vorba de un barbat care descopera ca vrea sa fie femeie; Eddie Redmayne confirma ca n-a luat Oscarul chiar de florile marului si e in stare sa joace si fara a sta protapit intr-un scaun, desi observ ca are o predilectie pentru personaje chinuite. Alicia Vikander e meritorie in ansamblul de trairi ale unei sotii care isi pierde consortul in halul asta, dar parca nu pe ea as fi vazut-o castigatoare la actrita in rol secundar.

De cealalta parte, in Carol, Cate Blanchett si Rooney Mara sunt sublime, fiecare in felul ei. Prima uzeaza de niste gesturi afectate care enerveaza la inceput, pentru ca apoi sa devine parte din personajul pe care il vezi aproape aievea, iar cea de-a doua lucreaza minunat cu privirea, deopotriva inocenta si concupiscenta. Fascinant este insa sa le vezi impreuna, cand atractia dintre ele e aproape palpabila.

carol2

Nu in ultimul rand, Carol si The Danish Girl sunt demonstratii adresate omului de azi, care se poate exprima in public si intimitate cum vrea (ma refer la societatile democratice, nu la cele totalitare care se incapataneaza in mod ingrijorator sa existe) ca au existat perioade cand a iubi in felul tau era un delict si indemnuri sa actioneze ca acele vremuri sa nu se mai intoarca vreodata.

The_Danish_Girl2

The Martian

Bridge of Spies

The Revenant

Mad Max: Fury Road

Spotlight

Sicario

Steve Jobs

The Big Short

Room

The Hateful Eight

Anomalisa

Serialul Oscarurilor – Episodul 7

Miserables1Astazi este ziua dedicata unui favorit. Desi n-are nicio treaba cu Valentine’s Day, se poate spune ca aceasta creatie cinematografica mi-a castigat inima.

Intr-un an cu filme care mai de care mai oscarizabile, Les Miserables reuseste sa se ridice un pic peste ele pentru ca, in primul rand, are meritul de a lua o poveste nemuritoare si de a o rescrie, astfel incat sa ramana aceeasi, dar si sa aiba un aer proaspat si inedit. Am crescut cu romanul lui Victor Hugo, cu ecranizari, cu desene animate, iar acum vad ca una dintre acele valori in jurul carora s-a construit personalitatea mea e inca acolo. E un sentiment inaltator si reconfortant.

Les Miserables este musical, adica se canta. Se canta mult, foarte mult, dupa calculele mele 98% din timp. Exista un moment cand iti dai seama ca n-ai sa auzi replici rostite, ci doar fredonate; e un pic debusolant, dar nu va lasati coplesiti de el, acordati filmului timp si e imposibil sa nu va lasati sedusi de magia acestui amalgan de voci.

Am folosit cuvantul „amalgam” intr-adins, pentru ca actorii din Les Miserables canta fiecare pe limba lui; de aici impresia ca unii canta mai bine, iar altii mai prost. Criticile in acest sens l-au vizat in principal pe Russell Crowe, caruia am sa-i iau un pic apararea; nu din punct de vedere artistic (nu ma ajuta urechea muzicala, pe care n-o am deloc, de altfel), ci din al contextului. Ia imaginati-va pe Javert, sumbrul si robotizatul politist, cantand cu o voce suava si cristalina; nu prea merge, nu? De asemenea, regizorul Tom Hooper a fost luat la rost ca i-a pus pe actori sa cante in situ, nu in studio, pentru a fi dublati apoi. A fost o decizie riscanta, dar care a dat roade, pentru ca a insuflat viata filmului, care nu mai e doar o poveste in care se si canta, ci una pur si simplu cantata.

Hugh Jackman, care e un actor prea bun, incat sa n-aiba macar o nominalizare la Oscar, o priveste acum, pentru un rol foarte dificil. Dupa forta animalica pe care o degaja la inceput, Jackman trece la o sub-interpretare inspirata, in conditiile in care un musical de obicei potenteaza expresivitatea, conturandu-l excelent pe Jean Valjean drept un om care se straduieste din rasputeri sa isi ascunda trecutul si care isi vede viata imbogatita intr-un mod neasteptat prin aparitia micutei Cosette.

Anne Hathaway isi poate face deja loc in vitrina pentru statueta; o spun numeroasele premii luate pana acum, la care adaug si umila mea parere: calitatea rolului ei este ca inglobeaza cea mai multa actorie in stare pura (metamorfoza fizica, alternante bruste de trairi) pe langa partea muzicala. Unde mai pui ca nu-mi aduc aminte ca ochii ei minunati sa fi iesit vreodata atat de mult in evidenta.

Miserables2

Ca si la Lincoln, ma vad nevoit sa ii laud pe ceilalti actori la gramada, ca sa nu transform acest articol intr-un pomelnic. Ce o sa remarc, insa, e armonia care domneste intre generatiile care compun acest film, de la Cosette mica si Gavroche la tinerii Eponine, Marius sau Cosette adolescenta pana la veteranii Javert si Valjean. O mentiune speciala voi face, totusi, pentru cuplul Thernardier, format din Helena Bonham Carter si Sacha Baron Cohen (omul asta chiar stie sa interpreteze, daca are ce!), care nu se abat de la spiritul personajelor din roman, dar pe care le reinventeaza in cheie umoristica.

Ca regizor, Tom Hooper controleaza fara cusur acest complex auditiv si vizual, stiind cand sa apese pe acceleratie si cand sa il lase la relanti. Nu o sa incep din nou cu jelania ca de ce nu e printre nominalizati, dar promit sa ii iau in curand la puricat pe Ang Lee si pe Michael Haneke, sa vedem de ce sunt ei acolo si artizanul acestei superbe pelicule nu. Despre David O. Russel si Silver Linings Playbook m-am lamurit si va voi impartasi impresiile in episodul urmator.

In volumul 1001 filme de vazut intr-o viata, articolul despre Singin’ in the Rain se incheie cam asa: Datorita acestui film, viata este mai frumoasa. Ma incumet sa extrapolez si sa spun: datorita speciei musical-ului, viata este mai frumoasa.

Miserables3

Sa vedem pe cine a depasit Les Miserables in inima mea:

Episodul 1 – Argo

Episodul 2 – Zero Dark Thirty

Episodul 3 – Django Unchained

Episodul 4 – Beasts of the Southern Wild

Episodul 5 – Lincoln

Episodul 6 – The Master