Non-ficţiuni pe care le-am citit (34)

Mi-am zis să nu las să treacă anul şi să nu vă spun despre alte lucrări de non-ficţiune pe care le-am citit:

Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile – într-o eră în care filme precum Joker încearcă să propună o anume perspectivă asupra tulburărilor mintale (în acel caz, din spectrul celor grave), o carte precum a lui François Lelord şi Cristophe André este un instrument util de a conştientiza măcar câte tipuri de comportamente deviante putem găsi în jurul nostru. Un fapt pe care mă simt dator să îl enunţ este că nu cred că astfel de tulburări de personalitate (narcisică, paranoică, histrionică sau schizoidă) se împart atât de didactic pe cât o fac autorii, ci există într-un continuum, care variază de la foarte grav la de-abia sesizabil, iar întrepătrunderile dintre două sau mai multe de astfel de manifestări sunt inevitabile. Însă cei doi specialişti fac o treabă bună în a structura un material atât de complicat şi veşnic supus interpretărilor, atât în rândul lor, cât şi al publicului larg; abordarea lor este o lecţie în sine – pe lângă creionarea comportamentului tipic, indică şi ce să nu facem în preajma unor astfel de persoane, precum şi (o idee demnă de reflecţie) situaţiile în care astfel de personalităţi dificile au rezultate sau sunt de folos. Sunt convins că vă doriţi ca expertul în securitate la care apelaţi să fie un pic paranoic din fire.

Supernormal – ca în destule alte cazuri de cărţi de psihologie provenite din lumea anglo-saxonă, şi aceasta păcătuieşte printr-un subtitlu explicativ un pic prea glorios: Childhood Adversity and the Untold Story of Resilience. Altminteri, este o lucrare amplă şi coerentă, despre feluritele traume pe care mulţi dintre noi suntem condamnaţi să le suferim în copilărie, precum şi despre miracolul unora dintre noi, care depăşesc cele mai acute vitregii şi abuzuri şi ajung oameni de seamă, de succes şi, cel mai important, de foarte bună calitate. N-aş spune că Meg Jay oferă vreo reţetă anume, căci lupta pe care o duce fiecare individ este unică, însă îmbină sugestiv datele statistice cu studiile de caz, pentru a creiona diverse situaţii, dintre care măcar unele îi sunt familiare oricui. Autoarea evită superficialitatea şi nu redă doar poveştile şi sfârşiturile lor cvasi-fericite, ci şi preţul, uneori cumplit de scump, pe care un astfel de luptător îl plăteşte pentru a rămâne funcţional psihic. În final, mi s-a cimentat convingerea că nu trebuie să ma sfiesc să îi judec pe oameni. Până la urmă, de ce să nu îi preţuiesc mai mult pe aceia care care au trecut prin infern şi au scăpat de acolo, ba mai mult, îi şi ajută pe alţii să iasă din abis?

The Screwtape Letters – dacă e cineva pe-aici supărat că scriu despre o carte care, teoretic, este despre religie, atunci îl rog să iasă rapid de pe blogul meu şi să se ducă la dracu’. Nu de alta, dar este victimă sigură a necuraţilor, iar seria de epistole pe care diavolul experimentat Screwtape (în română, Sfredelin) le adresează ademenitorului junior Wormwood (în română, Amărel) explică în detaliu de ce. Pentru mine, C.S. Lewis nu este autorul universului Narnia, care nu m-a atras de loc, ci al acestei simple, dar spumoase şi foarte inteligente radiografii ale păcătoaselor de moravuri cu potenţial autodistructiv ale omului modern. Da, unele scrisori vizează exclusiv trăirea religioasă, iar altele ar contrazice deschiderea matrimonială din prezent, însă, per ansamblu, după ce am citit The Screwtape Letters, mă simt mai luminat în cap şi mai clarificat (curat n-am cum mă numi, că aş fi ipocrit) la suflet. Dacă ar fi să adun vreo juma’ din non-ficţiunile pe care le-am citit până acum, să le toc mărunt şi să le fierb, iar apoi să sorb înţelepciunea astfel rezultată, nu cred că ar avea atât efect, cât această carte pe care aş pune-o şi sub pernă, dacă nu m-aş teme că un aşa fetişism mă va duce în ghearele lui Aghiuţă. Nu numai că am şi râs cu hohote de nenumărate ori, însă mi-aduc aminte că, la un spectacol menit a-l omagia pe Ilie Gheorghe, marele actor a declamat cu un patos diavolesc de comic un fragment din Închinarea lui Sfredelin. Ah, aş face pact cu Mefistofel, numai să-l ascult recitând cartea asta în întregime!

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Cinematografie clinică

Când urmam nişte cursuri de consilier de dezvoltare personală, cele mai multe dintre colege (căci erau toate femei) studiau sau absolviseră Psihologia şi se plângeau de cât de puţină practică reală avuseseră parte în privinţa unor cazuri reale de afecţiuni mintale.

Nu mi-a dat prin cap atunci să le spun să se îndrepte spre cinematografie, unde pot găsi o suită numeroasă de personaje remarcabile, suferind de tulburări de personalitate de diverse intensităţi, redate cu un aşa simţ al plauzibilului, încât nu cred că greşesc când spun că ar fi materiale didactice excelente.

Între aceste roluri se distinge prin claritatea aproape clinică a manifestărilor cel al Isabellei Adjani din L’histoire d’Adèle H.

O tânără din Franţa traversează Oceanul Atlantic până în Canada, pentru a fi pe urmele ofiţerului pe care îl iubeşte până la fetişism. Acolo cade pradă dezamăgirilor, privaţiunilor şi, mai ales, propriului psihic distorsionat.

Regizorul Francois Truffaut e grijuliu cu decorurile şi costumele, însă e limpede că principala sa preocupare este să-şi urmăreasca protagonista şi să-i pună în valoarea înspăimântător de vastul arsenal interpretativ.

Este greu să spui despre o persoană care coboară treptele nebuniei încet, dar sigur, că este magnifică. Însă Isabelle Adjani, cu frumuseţea-i misterioasă şi un pic neliniştitoare, exact aşa este în acest film. Reacţii faciale, postură, dar şi vocea gândurilor sunt puse în slujba construirii acestui trist monument. Chiar şi în cele mai neplăcute momente, e ceva artistic în creaţia ei.

Construit fragmentar, adică fără prea multă cursivitate din punct de vedere narativ, L’histoire d’Adèle H. lasă loc de analiză a factorilor care favorizează această scufundare în genunile maladiei mintale.

Sigur, predispoziţia pentru trări extreme, iluzii nefondate şi decizii proaste este acolo, în spatele acelei priviri căreia Adjani îi conferă o fixitate elocventă în sine. Însă tot atât de adevărat este că Adèle este bântuită de amintirea surorii moarte, strivită de ipostaza de fiică a marelui Victor Hugo), încorsetată de condiţia de femeie (incluzând aici şi dependenţa financiară) în secolul al XIX-lea (vezi şi Thérèse Desqueyroux) şi, mai presus de toate, lipsită de afecţiunea celui pe care îl iubeşte.

Aşa că, în timp ce că delectaţi cu minunata interpretare a Isabellei Adjani, luaţi aminte.

Unde întâlniţi o similară configuraţie comportamental-situaţională, procedaţi cu grijă.

Persoana aceea poartă înăuntru-i o bombă cu ceas.

Frustrari mocnite

Daca sunteti un utilizator normal de Facebook (adica pierdeti vreo doua ore insumate pe zi cu ochii atintiti pe un ecran), exista sanse foarte mari sa fi remarcat un citat din multele care populeaza retelele sociale:

Fii bun cu ceilalti, fiecare om pe care il intalnesti duce o lupta in inauntrul sau.

Paternitatea acestui aforism e disputata, insa adevarul pe care il intruchipeaza in partea sa de final e incontestabil, iar Trei etaje de Eshkol Nevo nu face decat sa il consolideze.

Aceasta carte de literatura universala este promovata drept o „imagine vasta si diversa a societatii israeliene” si intr-adevar, exista anumite particularitati care se desprind la o lectura mai atenta: faptul ca mai toti cetatenii, barbati sau femei, servesc in armata, organizarea de tip kibbutz, protestele generatiilor tinere impotriva coruptiei sau urmele latente ale Holocaustului.

Insa ma prind cu ramasag ca majoritatea cititorilor s-a concentrat pe universalitatea trairilor interioare ale celor trei voci ale romanului. Conceputa ca monologuri redate pe suporturi diferite (discutie din care lipseste interlocutorul, epistola sau marturie inregistrata) ale unor indivizi care interactioneaza fugitiv, cartea ne ofera un maraton al ideilor preconcepute, al justificarilor si al resorturilor intime care imping la greseli cu urmari funeste.

Cele trei parti sunt inegale ca perfomanta a scriiturii, solilocviul meu preferat fiind primul, care m-a impresionat prin artificiul absentei celuilalt participant la discutiei si prin modul subtil in care se intrezareste o tulburare de tip paranoid.

Insa triada monologala reuseste sa ramana omogena ca efect global, acela de disconfort pe care il resimti in fata manifestarilor cuiva caruia nici nebun nu-i poti spune, dar nici in intregime normal nu-l poti considera.

Dar, socotind ca fiecare dintre noi poarta inauntru o mare involburata, cine e normal pana la urma?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au ajutat sa-mi dau seama ce greu e sa fii propriul psiholog, daramite al altora.

Mrs. Strangelove

eve1O alta varianta de titlu ar fi fost „De trei ori femeie”, insa alegerea finala a vizat performanta actoriceasca uluitoare a lui Joanne Woodward, care mi-a adus aminte de cea legendara a lui Peter Sellers din filmul pe care l-am parafrazat.

Protagonista este motivul principal pentru care The Three Faces of Eve merita vazut, la care s-ar adauga cateva momente de umor, al caror responsabil este Lee. J. Cobb, doctorul care o trateaza pe suferinda de personalitate multipla.

Povestea exact asta este: o femeie sufera de tulburare de personalitate multipla si interactioneaza cu un terapeut care o ajuta sa isi gestioneze bizara si rara afectiune. Din punct de vedere clinic, filmul e destul de simplist, cele trei versiuni ale personalitatii sunt destul de transparent ilustrarii ale trinitatii lui Freud: Sine, Eu si Supra-Eu. Si metodele de a o trata sunt mult tributare psihanalizei, adica vizeaza sa afle ce anume din copilarie a cauzat fractura interioara.

Va plac sau nu aceste lucruri, credeti sau nu in ele, conteaza prea putin. Interpretarea lui Joanne Woodward ofera destule, incat sa absoarba orice fel de critica la adresa lentorii actiunii sau a conventionalitatii mesajului.

eve3

Ce mi-a placut in mod deosebit a fost cum e pusa in valoare: la inceput trecerile de la o ipostaza la alta se fac cu ajutorul montajului – intre Eve depresiva si Eve flusturatica se interpune un cadru scurt cu interlocutorul; apoi, vedem tranzitia direct si atunci putem admira in plenitudinea subtilitatii superbele variatii: ridicari de sprancene sau colturi ale gurii, luminozitate a ochilor sau tonalitate.

Cand i s-a aratat scenariul acestui film, Orson Welles a spus ca oricine va juca in rolul principal va lua Oscarul. Asa s-a intamplat, insa Joanne Woodward n-a fost simpla beneficiara a unui rol generos. Si l-a insusit, l-a modelat pe propria persoana si ne-a oferit o creatie de neuitat.

eve2

 

Povesti foarte crude si deloc insolite

relatos1Inainte de a continua cu lectura, intrati pe site-ul www.psycentral.com la sectiunea Quizzes, faceti toate testele de acolo si, numai daca iesiti bine de tot la capitolul sanatate mintala, puteti sa va aplecati asupra recomandarilor mele despre Relatos salvajes. Altfel, fugiti ca de foc de acest film si de tot ce voi spune despre el.

Presupunand ca mi-ati ascultat prieteneascul sfat (desi, daca suferiti de narcisism sau tulburare pasiv-agresiva, sigur n-ati facut-o), sa va spun cum e treaba cu aceasta pelicula argentiniana care n-are mila fata de omenire, incluzandu-ne aici si pe noi, privitorii.

Relatos Salvajes consta din sase segmente narative despre manifestari psihotice, dezaxate, grotesti si violente ale naturii umane. Sunt diferite, insa au cateva elemente in comun.

Toate sunt realizate cu mare precizie regizorala, cu o raceala aproape clinica, menita sa ne indrepte atentia spre exact elementele care presupun impact.

Sunt surprinzatoare, mai ales gratie tertipului de a imobiliza privitorul cu orori prezentate fara perdea (defecat, injunghiat, vomitat), pentru a-i servi apoi un moment de rascruce, previzibil altminteri in conditii de calm si detasare.

relatos2

Remarcabil este, insa, ca toate aceste povesti au si scaparari de umor. Sa te pomenesti razand in timp ce unii se strang de gat sau incearca sa musamalizeze un accident cu victime nu e ceva obisnuit. Inca nu m-am hotarat daca umorul infuzat este supremul stigmat aplicat prostiei umane sau este calea de a supravietui intr-o lume in care au loc astfel de lucruri. Ca rumanu’ impartial, inclin catre amandoua.

relatos3

Relatos Salvajes este un test de sanatate mintala in sine: daca la final simpatizati cu vreunul dintre personaje, poate ca e mai bine sa consultati un specialist.

Rapid.