Intre doua tot te ploua

afis-o-luna-la-taraStagiunea 2016-2017 a Teatrului National „Marin Sorescu” din Craiova a inceput navalnic si spumos cu o premiera – O luna la tara, adaptare dupa piesa lui Ivan Turgheniev.

In orice alt univers, combinatia de drame sentimentale a la russe, aluzii deocheate si hiperbole declamatorii ar fi dat gres, insa, in acesta in care am norocul sa ma gasesc, piesa regizata de Cristi Juncu a gasit un echilibru intre perenitatea psihologica a operei si divertismentul accesibil.

Ca pasionat de boardgames, am fost cucerit dintru inceput, cand am vazut ca, intr-un colt al scenei, cateva personaje jucau The Settlers of Catan; tot in acest timp, alte personaje, vadit mai importante, purtau o discutie in alta parte, iar atentiei mele i s-a lansat provocarea divizarii, efort pe care am fost nevoit sa il repet pentru urmatoarele doua ore. Aceasta solicitare mi-a relevat intelepciunea organizarii mizanscenei, care pe langa aerul necesar rustic al sipcilor care o incadrau, a depasit stadiul de simple decoruri si a devenit un spatiu viu, populat de personaje vii, care se zbat in ghearele erosului in fel si chip.

o-luna-la-tara2

Despre interpretari, numai de bine. Claudiu Bleont, cu un o infatisare ce se revendica de la Charlot, e in mare verva in multiplu rol, atat de personaj ca atare, cat si de voce a constiintei unor dame derutate si derutante. Adrian Andone si Valentin Mihali au roluri schematice de tot hazul, iar o placere suplimentara a fost sa o revad pe Tamara Popescu, deoarece de aceasta mare doamna a scenei craiovene ma leaga o amintire importanta: juca rolul Vetei in O Noapte furtunoasa de acum multisori ani, prima mea incursiune in lumea teatrului cu si pentru oameni mari.

o-luna-la-tara1

Initial, mi s-a parut ca Iulia Colan se limiteaza la ce ii iese foarte bine, femeia nevrotica, ipostaza in care am regasit-o in Ultimul Amant fierbinte sau in Pescarusul, insa, pe masura ce piesa a inaintat, a inceput sa ruleze un amplu arsenal dramatic, dar mai ales comic. Alaturi de ea se gaseste o generatie de actori tineri despre care pot afirma fara sovaiala ca vor duce mai departe traditia calitatii teatrului din Craiova. Imi povestea mama ca l-a descoperit pe Valer Dellakeza inca de la inceputurile carierei sale si a intuit ca va fi mare actor de comedie; timpul i-a dat dreptate si sper sa pot ajunge si eu la varsta ei sa spun acelasi lucru despre cei de acum.

o-luna-la-tara3

Daca inca nu v-am convins sa mergeti la O luna la tara, va mai spun atat:

Tractor pe o scena de teatru ati mai vazut?

Sursa imagine: Pagina de Facebook Florin Chirea

Vedi Palilula e poi muori

Stateam in intunericul salii de cinema de la Patria si priveam Undeva la Palilula, cand, deodata, ce-mi trece prin cap? Nu un glont, ca in banc, ci o idee: ce bine ca s-a inventat suprarealismul! Dai de un film ciudat, dar interesant si nu stii de unde sa-l apuci? Pac, suprarealismul! Vezi imagini tulburatoare, morbide chiar, dar nu te poti sustrage farmecului lor? Pac, suprarealismul! Vezi personaje inimaginabile in lumea reala, dar care pastreaza, totusi, o nevazuta filiatie cu aceasta! Pac, suprarealismul!

Asa mi-am tinut in frau acea emisfera a creierului responsabila cu logica, pe parcursul filmului regizat de Silviu Purcarete. Undeva la Palilula incepe cu unele cadre relativ lungi cu un tip carand ditamai geamantanul prin ninsoare. Vericule, daca si filmul asta ma obliga sa vizionez zece minute cum unul umbla si fumeaza si mananca, precum in Politist, adjectiv sau Eu cand vreau sa fluier, fluier, atunci am tulit-o. Aceasta dezonorabila intentie mi-a fost insa prevenita de intrarea in comunitatea cosmareasca, dar delirant de amuzanta a Palilulei, moment in care au demarat scene care se succed, nu cu repeziciune, dar cu un inedit greu de descris in cuvinte. Vrei fir narativ? Pac, suprarealismul!

Ce am remarcat mai intai a fost calitatea imaginilor, cu care nu s-ar fi sfiit sa se prezinte nici Alfonso Cuaron in zilele lui bune. Clare, inventive, colorate in spiritul filmului (adica sa nu va asteptati la alde Jean Renoir), imaginile sunt ca o limba imaginara de cameleon, care te inhata si te trage in universul Palilulei. Apoi apar personajele, care se intrec in a-ti smulge hohote de ras. Aici eu, craiovean prin nastere si domiciliu, am incercat o placere suplimentara. Pe langa George Mihaita, Aron Dimeny sau Horatiu Malaele, apar Sorin Leoveanu (care e N-E-G-R-U), Ilie Gheorghe, Angel Rababoc sau Valentin Mihali. Frumos, n-am ce zice, dar au mai aparut ei pe marele ecran. Da, dar daca iti spun ca in seara cand am vazut filmul, erau un fel de premiera, asa ca aproape toti acestia se aflau raspanditi in sala unde ma gaseam si eu? Aha, e ceva cand simti ca afli undeva in spatiu si timp cand se petrece ceva remarcabil pentru o urbe atat de oropsita ca a noastra.

La un moment dat, apar si excesele in microcosmosul palilulian, dar, culmea, odata cu ele, se intrezareste si un sens. Jos cu suprarealismul, traiasca simbolismul! Stai cuminte, ca nu e nici chiar asa. Doar simti o paralela intre perioada comunista, cu farmecul si puturosenia ei, si cea post-decembrista, cu asa-zisa ei libertate, cu snobismul si artificialitatea ei. Si, daca n-o fi asa, ce, o sa se supere Silviu Purcarete pe mine? Sau voi? Vorba poezioarei:

Se supara cei prosti de-o gluma buna,

Iar cei inteligenti de una rea.

Cum nu stii despre-a mea ce-o sa se spuna

Tu fii prudent si nu te supara.