Rusu’ e om complicat.

O axiomă pe care mi-a enunțat-o domnul V. acum mulți ani și la care mă întorc periodic, de fiecare dată când sunt confruntat cu inestimabila ei valoare de adevăr.

Cel mai recent prilej a fost lectura romanului Cenușă și țărînă de Viktor Remizov.

Acțiunea are loc în taigaua siberiană, unde un incident izvorât dintr-un simplu impuls rebel deschide Cutia Pandorei, în care se păstra bine mersi armonia între practicile vânătorești și pescărești peste limita braconajului ale localnicilor și corupția binevoitoare a poliției.

Bulgărele de zăpadă evenimențial se rostogolește până la a provoca descinderea unei unități de trupe speciale trimise de la centru.

Scriitura lui Remizov este de calitate, indiferent că atinge natura veșnică sau pe cea umană, și e limpede că autorul în deplină cunoștință a tot ce spune, însă cartea nu este ușor de citit.

Nu pentru că n-ar fi antrenantă, ci pentru că e densă. A o parcurge înseamnă a călca pe un strat gros de zăpadă și a simți cum piciorul minții ți se afundă la fiecare pas. La final, te uiți în urmă, ostenit, dar fericit și revigorat, senzație pe care numai un frig curat de iarnă ți-o poate provoca.

Descrierile peisajelor hibernale ale nesfârșitei Siberii sunt fără cusur, însă ce m-a atras cel mai mult este modul cum Remizov, în grandioasa tradiție a profunzimii literare ruse, își construiește personajele.

La început sunt simple siluete, contururi nedefinite în ceața care învăluie pădurea boreală în primele ore ale dimineții. Pe măsură ce înaintezi cu lectura, figurile umane capătă adâncime, se umplu de viață, contradicții și trăiri pe care le înțelegem sau nu, așa cum noi înșine nu ne deslușim uneori.

Nimeni nu este lăsat deoparte. Polițiști sau vânători, localnici sau venetici, fiecare se dezvăluie prin gânduri sau intervenții auctoriale demiurgice. Unii îți sunt mai simpatici, alții nu, unii cresc în ochii tăi, alții scad, unii rămân verticali ca bradul siberian, alții se îndoaie ca trestia de baltă.

Însă îi cunoști pe toți și niciunul nu îți este indiferent.

Viața în aceste ținuturi este grea, așa că nu e de mirare că umorul e pasăre rară în Cenușă și țărînă. Totuși, se mai și râde în taiga, așa că o să vă mai prezint un amănunt omniprezent în roman într-un mod mai bășcălios, convins fiind că autorul n-ar avea nimic împotrivă:

Care este diferența dintre o nuntă și o înmormântare la ruși?

La înmormântare e măcar unul care nu bea votcă.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o epopee rusească în inima Siberiei.