Una dintre activitatile preferate pe care le aduc cursantilor mei se refera la „downshifting”, acel ceva pe care il schimbi in viata ta si renunti la „rat race” (goana dupa a avea o masina mai buna, un apartament mai mare… mai… mai… mai etc.), alocand mai mult timp pentru tine, pentru familie si pentru a trai, in general.
Into the Wild e povestea unui om care a facut exact asta, dar mult mai apasat decat o recomanda si cele mai infocate carti despre cum sa fii fericit. Chris McCandless e un tip inteligent si incapatanat care de-abia a terminat facultatea si care ia o decizie drastica: isi doneaza economiile, se documenteaza despre viata in salbaticie si pleaca hai hui sa faca autostopul. Dupa ce prinde gustul ipostazei de nomad, isi propune sa petreaca o iarna in Alaska in deplina singuratate.
Povestea e sparta si alterneaza episoadele de solitudine cu cele care descriu odiseea hoinarului si personajele interesante pe care le intalneste. Din aceasta pendulare se naste farmecul filmului, altfel un pic greoi in a-si castiga bunavointa privitorului: eu, unul am avut nevoie de vreo ora si pana sa-i prind rostul, sa ma acomodez cu filosofia uneori prea distilata a replicilor si sa inteleg cum a gandit Sean Penn constructia acestui film.
Abordarea sa regizorala mizeaza pe un montaj foarte reusit, pe peisaje inspirat alese si pe interpretari excelente. In rolul principal, Emile Hirsch dovedeste o abilitate uimitoare in a reda deopotriva vigoarea si slabiciunea si pare a se fi supus unor privatiuni fizice similare cu ale lui Tom Hanks in Cast Away. Cu diferenta ca partitura sa nu ni-l face neaparat simpatic, precum se intampla cu Robinson Crusoe cel modern.
Fata de Chris McCandless a.k.a Alexander Super Tramp, atitudinea privitorului e ambivalenta: cand simti ca a luat decizia corecta si te munceste o umbra de dorinta sa le lasi balta totul si sa pornesti la drum, cand dezaprobi raceala, binevoitoare, dar implacabila, cu care respinge sau rupe relatiile cu aceia care ii cauta afectiunea.
Figurile pe care le intalneste in peregrinarile sale m-au nimic din savoarea lui O Brother, Where Art Thou? a fratilor Cohen, dar sunt umane si toate par a avea o poveste de spus. Fara sa aiba prea multe replici, William Hurt si Marcia Gay Harden demostreaza ce actori mari sunt, conturand o familie disfunctionala care aproape justifica decizia fiului de a-si lua campii. Vince Vaughn e foarte simpatic in rolul unui vataf de tractoristi (cu bucata sa de film am rezonat in mod special, pentru ca mi-a fost dat sa petrec cateva zile printre astfel de muncitori agricoli), Hal Holbrook e emotionant si surprinzator de plin de vigoare actoriceasca la cei aproape 90 de ani cat avea in momentul filmarilor, Catherine Keener si Brian H. Dierker formeaza un cuplu de hippioti buni la suflet, pana si acest monument de placiditate care este Kristen Stewart intra binisor in pielea unei pubere care il place pe vagabondul care ar fi putut fi milionar, dar n-a vrut.
Am mai avut parte de filme care lasa morala in sarcina celui care l-a vizionat, dar parca niciodata n-am simtit ca la Into the Wild ca mi s-a tesut pana in fata ochilor o sumedenie de fire pe care eu insumi trebuie sa le innod. Si nu-i usor, pentru ca vin din directii diferite si gadila diverse aspecte ale personalitatii mele. Dar o alegere tot am facut.
Cand vad oameni agitati si stresati prin orasele mai mari decat cel in care locuiesc eu (in Craiova, oamenii nu par a se omori cu munca, dimpotriva), stau si ma intreb: oare de ce se grabesc asa? Si totusi, sa renunti la societate pentru a te intoarce in preistorie e o optiune la fel de proasta.
