Rebelles presque sans cause

Un arab, un evreu și un negru intră la o expoziție de artă modernă.

Nu e un banc, ci unul dintre momentele care compun odiseea de o zi și o noapte a dezrădăcinaților din La Haine.

Posteritatea a reținut din acest film latura revoltei tineretului suburban parizian, care există, neîndoios, și chiar i se oferă și circumstanțe agravante prin comportamentul poliției, însă, grație faptului că regizorul Mathieu Kassovitz este actor, pelicule e mult mai generoasă decât probabil își propusese.

Ca orice membru al breslei care s-a aventurat de partea cealaltă a camerei (am mai scris despre Charles Laughton sau Bradley Cooper), Kassovitz face totul apăsat și mai și oscilează între etnografic și dramatic, între tragic și picaresc.

Rezultatul, deși șovăielnic ca ansamblu, este totuși captivant.

Nu m-a copleșit senzația că, urmărindu-i pe cei protagoniști, văd o întreagă generație condamnată la lipsa de perspective, pentru că interacțiunile dintre ei sunt savuroase, ceva între Louis de Funès și Eugen Ionesco, iar pățaniile prin care trec sau pe care și le provoacă depășesc deseori granițele realismului (vezi secvența cu despuiatul și ruleta rusească sau cea a poveștii despre Holocaust din budă).

Un pic de tensiune există, generată de existența aceluiași element ca în excelentul Grzeli nateli dgeebi, fără a domni asupra trăirilor tale ca spectator atât de pregnant ca în creația georgiană.

Dacă n-ar fi beneficiat de niște interpreți haioși, La Haine, cu toate imaginile lui frumoase și alb-negru (alt indiciu că Mathieu Kassovitz a vrut să rupă gura târgului), n-ar fi avut prea mult foflei.

Însă aceștia sunt aleși de minune și, mulțumită timpului prelung pe care îl petreci cu cei și cu prim-planurile lor, reușesc să îți inducă acea familiaritate care te apropie de orice personaj, oricât de departe ai sta de tipologia lui în viața de toate zilele.

Eram odată în metroul din Paris noaptea târziu, doar eu și un grup cam ca al lor în vagon și nu m-am simțit prea confortabil. Însă, în compania unui tânăr și psihotic Vincent Cassel, a unui guraliv Saïd Taghmaoui și a unui aparent echilibrat tace-și-le-face Hubert Koundé m-am distrat, văzând cum încearcă tot felul de șmenuri, și i-am compătimit, devenind un pic mai înțelept în a-i înțelege pe adolescenții care strigă tare în tramvaie sau se îmbracă fistichiu.

Și mai e un aspect pe care antologiile cinematografice nu îl subliniază îndeajuns.

Reiau începutul:

Un evreu, un arab și un negru intră la o expoziție de artă modernă.

Nici unul dintre ei nu are vreo problemă cu religia sau culoarea pielii celuilalt.

Au probleme mai nasoale în viața lor.

Și au dreptate.