Rebelles presque sans cause

Un arab, un evreu și un negru intră la o expoziție de artă modernă.

Nu e un banc, ci unul dintre momentele care compun odiseea de o zi și o noapte a dezrădăcinaților din La Haine.

Posteritatea a reținut din acest film latura revoltei tineretului suburban parizian, care există, neîndoios, și chiar i se oferă și circumstanțe agravante prin comportamentul poliției, însă, grație faptului că regizorul Mathieu Kassovitz este actor, pelicule e mult mai generoasă decât probabil își propusese.

Ca orice membru al breslei care s-a aventurat de partea cealaltă a camerei (am mai scris despre Charles Laughton sau Bradley Cooper), Kassovitz face totul apăsat și mai și oscilează între etnografic și dramatic, între tragic și picaresc.

Rezultatul, deși șovăielnic ca ansamblu, este totuși captivant.

Nu m-a copleșit senzația că, urmărindu-i pe cei protagoniști, văd o întreagă generație condamnată la lipsa de perspective, pentru că interacțiunile dintre ei sunt savuroase, ceva între Louis de Funès și Eugen Ionesco, iar pățaniile prin care trec sau pe care și le provoacă depășesc deseori granițele realismului (vezi secvența cu despuiatul și ruleta rusească sau cea a poveștii despre Holocaust din budă).

Un pic de tensiune există, generată de existența aceluiași element ca în excelentul Grzeli nateli dgeebi, fără a domni asupra trăirilor tale ca spectator atât de pregnant ca în creația georgiană.

Dacă n-ar fi beneficiat de niște interpreți haioși, La Haine, cu toate imaginile lui frumoase și alb-negru (alt indiciu că Mathieu Kassovitz a vrut să rupă gura târgului), n-ar fi avut prea mult foflei.

Însă aceștia sunt aleși de minune și, mulțumită timpului prelung pe care îl petreci cu cei și cu prim-planurile lor, reușesc să îți inducă acea familiaritate care te apropie de orice personaj, oricât de departe ai sta de tipologia lui în viața de toate zilele.

Eram odată în metroul din Paris noaptea târziu, doar eu și un grup cam ca al lor în vagon și nu m-am simțit prea confortabil. Însă, în compania unui tânăr și psihotic Vincent Cassel, a unui guraliv Saïd Taghmaoui și a unui aparent echilibrat tace-și-le-face Hubert Koundé m-am distrat, văzând cum încearcă tot felul de șmenuri, și i-am compătimit, devenind un pic mai înțelept în a-i înțelege pe adolescenții care strigă tare în tramvaie sau se îmbracă fistichiu.

Și mai e un aspect pe care antologiile cinematografice nu îl subliniază îndeajuns.

Reiau începutul:

Un evreu, un arab și un negru intră la o expoziție de artă modernă.

Nici unul dintre ei nu are vreo problemă cu religia sau culoarea pielii celuilalt.

Au probleme mai nasoale în viața lor.

Și au dreptate.

DJ Iulius aime la France!

Ocean’s 12 a fost pentru mine o dezamagire (pe vremea aia n-aveam idee cat de naspa o sa fie Ocean’s 13), dar ceva ce mi-a ramas in minte a fost scena cand Vicent Cassel trece printre niste lasere pe sunetul unei melodii captivante prin ritm.

Cassel, care m-a agasat infiorator in Eastern Promises are meritul de a fi cerut in mod expres ca melodia The a la Menthe, a celor de la La Caution sa fie introdusa in film si asa acesti hip-hoaperi francezi, care aduc a C.I.A.-ul nostru bastinas, au ajuns celebri.

Au un aer proaspat, asa ca, in afara de melodia consacrata, va mai ofer una, care mi-a atras atentia pentru ca se aude bine si are un videoclip care mi-a adus aminte de cele ale lui Peter Gabriel.

Vive la France!

De la rusi vine mafia

Cand am vrut sa scriu despre Eastern Promises, ma gaseam intr-o acuta criza de inspiratie, asa ca am adoptat un stil foarte prozaic:

Ce nu mi-a placut:

– Naomi Watts – nu tu rol, nu tu interpretare; face prea mult pe nobila speriata si ii iese prea putin.

– Vincent Cassel – de cum joaca nu ma iau, pentru n-am prea mari pretentii de la actorul asta; in schimb, m-a agasat tot filmul cu frizura lui nespalata, iar engleza vorbita cu accent rusesc de un francez e prea mult pentru mine.

La ce oscilez:

– regia – il apreciez pe David Cronenberg pentru ca stie ce vrea sa spuna si ii si reuseste in mare masura; are insa un je ne sais quoi greoi in stil, vizibil in Spider, A History of Violence si acum, in Eastern Promises; cred ca e incapatanarea de a nu fi spectaculos.

Ce mi-a placut:

– universul Mafiei ruse – nu stiu cat se apropie de realitate Eastern Promises si nici nu vreau sa stiu, pentru ca as fi deja mort; cu toate astea, duritatea si ritualurile pe care le-am contemplat in filmul lui Cronenberg ii fac pe goodfellas-ii lui Scorsese sa para niste baietasi cu acadele.

– Armin Muller-Stahl – un actor veteran, care demonstreaza ca, in spatele star-systemului, zac o groaza de talente prea putin cunoscute; desi nu face niciun gest care sa ateste violenta, in Eastern promises absoarbe cam 80% din cruzimea manifestata pe ecran; si asta doar cu privirea.

Ce m-a impresionat:

– Viggo Mortensen – de la talambul Aragorn, la durul si onestul calaret din Hidalgo mi s-a parut un progres; pana la ucigasul familist din A History of Violence mi s-a parut un salt consistent; dar in Eastern Promises e dincolo de cuvinte; data fiind si criza de inspiratie, mi-e greu sa ii descriu interpretarea; e, pur si simplu, un rus care vorbeste stalcit engleza, are niste super tatuaje pe corp, se bate formidabil si ascunde ceva.

Ce anume, nu va spun. Viggo Mortensen merita efortul sa ii vedeti filmul pana la capat.