Nu poţi scoate mă-ul din români

Am întâmpinat cu bucurie ideea că un film românesc se aventurează dincolo de fruntarii şi nu oricum, ci exploatând fascinantul univers al fluierătorilor Silbo din Insulele Canare.

La Gomera al lui Corneliu Porumboiu este povestea unui poliţist român corupt care călătoreşte pe insula eponimă, pentru a învăţa limbajul cu pricina, cu scopul de a-l elibera din închisoare pe un traficant de droguri. Totul este facilitat de o damă bine, ca în orice neo-noir care se respectă.

Peisajele care deschid filmul sunt superbe, premisa era incitantă, se vorbea când în română, când în spaniolă, când în engleză, ce să mai, totul părea menit pentru exorcizarea stilului şi tematicilor acelora meschine ale cinematografiei neaoşe.

Dar nu.

Pentru că La Gomera are ambiţia de a avea o structura narativă vădit tarantinoniană (chiar cu titluri de personaje pentru fiecare capitol), ne vedem rapid purtaţi în Bucureşti, iar poliţistul care stă la filaj într-o dubă se întoarce la un moment dat să mănânce dintr-o cutie de polistiren, aceea pe care o cunoaşte toată România care nu mai găteşte.

Atunci mi-a dat un fier ars prin inimă.

Şi temerile nu au întârziat a-mi fi confirmate.

La Gomera este o suită de răsturnări de situaţie care se vor spectaculoase, dar care, utilizate în exces, chiar şi aplicând permisivitatea logică a filmelor de gen, devin ridicole. Pastişele după pelicule celebre similare (inclusiv scene de sex artistic sau cuţite la duş) sunt torpilate de stilul lui Corneliu Porumboiu, acela din Poliţist, adjectiv, unde retrospectiv gândindu-mă, lentoarea avea oarece sens în conturarea atmosferei.

Însă fractura cea mai mare este la nivel de actori.

Cei din partea spaniolă sunt pitoreşti, ameninţători, aducându-mi aminte în anumite momente de lumea demiurgic-mafiotă din Pájaros de verano.

De cealaltă parte, ai noştri. Ca să fiu mai sugestiv, imaginaţi-vă că, într-un aeroport din străinătate, aşteptând să vă întoarceţi în ţară, auziţi deodată Cântec de cătănie a lui Ionuţ Fulea dată la maxim pe un telefon, başca un „Hai să-mi bag p**a!” din apropiere. Ah, dulcele parfum al patriei!

Partiturile şi interpretările românilor din La Gomera utilizează intens pe „mă”.

Ce facem, mă?

Unde te duci, mă?

Crezi că scapi, mă?

Mă-ul n-ar fi în sine singura problemă, însă prestaţiile româneşti au o blazare şi o îngroşare a efectului aşa-zis actoricesc, încât contrastul cu naturaleţea confraţilor hispanici (vezi numai discursul domol şi sinistru al naşului din Canare) este ca o pată de cerneală spoită cu seringa pe Las Meninas.

Campioni la a agasa sunt femeia fatală Gilda, procuroarea Magda şi poliţistul Alin. Cât despre Vlad Ivanov, un actor pentru care am o stimă deosebită, am să încerc să fiu finuţ:

N-ar fi trebuit în veci să accepte rolul ăsta.

Pe cât de neconvingător e aici, unde apare pe toată durata filmului, pe atât de pregnant şi-a făcut simţită prezenţa în cele câteva minute din Toni Erdman, ca să nu mai zic de inubliabilul dom’ Bebe.

Acum, să nu credeţi că m-am plictisit la La Gomera. Dimpotrivă, am râs bine de tot.

Dar nu din motivele pe care şi le-au dorit realizatorii.

P.S. La întrebarea febrilă din ochii voştri care îmi parcurg rândurile, vă răspund afirmativ:

Da, există şi în La Gomera o scenă în care cineva soarbe din ciorbă.

Discutii grele

bacalaureat1Ca roman, nu puteam sa nu ma amuz vazand Bacalaureat si gandindu-ma cum i-a tras Cristian Mungiu pe sfoara pe straini, prezentandu-le o pretinsa fresca a disfunctionalitatii societatii noastre.

Departe de mine gandul ca nu s-ar mai intampla lucruri precum cele infatisate aici, insa caracterul ostentativ al situatiilor, arhetipurile umane ultra-ingrosate si, mai ales, decorurile decrepite nu pot fi decat trucuri de cineast care vrea sa proiecteze o lume, nu neaparat cea reala, ci una care sa-i serveasca scopurile.

In cazul de fata este Romania generatiei nascute si educate inainte de ’89, care sufera dezamagiri amarnice si face compromisuri, mai sperand doar sa caute implinirea in proposarirea odraslelor. In aceasta paradigma se inscrie personajul principal (jucat cu admirabila gravitate si retinere de Adrian Titieni), pe care pica norocul sa ii fie agresata fata fix inainte de Bac si care se face luntre si punte sa ii aranjeze nitel examenele, incercand, in acelasi timp sa isi gestioneze relatiile cu o sotie depresiva, o amanta insistenta si o mama bolnava.

bacalaureat2

Aceste avataruri il duc in postura de a purta discutii care de care mai grele, statice vizual, dar intense psihologic. Dincolo de dezaprobarea fata de demersul ca intreg, ii recunosc lui Mungiu meritul de a-si fi stimulat actorii cu aceeasi iscusinta ca in 4 luni, 3 saptamani si 2 zile. Primele elogii merg, evident, catre protagonist, apoi, spre exemplificare, catre de-a pururea excelentul Vlad Ivanov in rolul politistului, catre Lia Bugnar in cel al mamei care de-abia se mai da jos din pat, si asta doar ca sa-si aprinda o tigara, sau Petre Ciubotaru in cel al vice-primarului care vorbeste clar cand era vorba de chestiuni nevinovate si din varful buzelor cand abordeaza invarteli nu tocmai legale.

bacalaureat3

La nivel micro, scenariul e stralucit, dar, ca ansamblu, deschide o sumedenie de fire narative care raman despletite mai ceva ca fecioarele Hortensiei Papadat-Bengescu. „Opera deschisa!” s-au extaziat criticii straini deja orbiti de icoana lui Arsenie Boca tronand in holul mamei sau de ciorba sorbita indelung la lumina lumanarilor.

Spuneam ca Romania infatisata de Mungiu nu (mai) e chiar cea reala si ca semintele schimbarii prind deja si am sa-mi argumentez convingerea cu mijloace furnizare de filmul insusi. Pe langa clasicele cadre lungi, arsenalul regizoral al cineastului nostru s-a imbunatatit cu o abilitate de a genera tensiune de thriller pur, de care noul mare expert in domeniu, Denis Villeneuve (Prisoners, Sicario), ar fi mandru.

Bacalaureat – cum sa faci bine reclama proasta Romaniei.

Bonus pentru rabdare

Pentru ca vazut, Politist, adjectiv de Corneliu Porumboiu si pentru ca mi-am facut si cont pe Twitter (http://twitter.com/IulianF), pe care il folosesc in mod curent, m-am gandit ce as fi transmis eu de la acest film, evident, si daca as fi avut si iphone-ul de care unii au ajuns sa fie obsedati.

IulianF: Incepe filmul, oh boy, oh boy, oh boy!

IulianF: A aparut Dragos Bucur. Baiat bun, actor bun :D!

IulianF: Il urmareste pe unu’

IulianF: Asta dureaza de vreo 15 minute. Hmmmm…..

IulianF: In sfarsit, prima scena mai inchegata cu dialog. Savuroasa, marca Porumboiu 🙂

IulianF: Iar scene de-alea lungi si doar cu Bucur. Ba fumeaza, ba sta la un filaj…

IulianF: Cam enervante. Urat din partea lui Porumboiu sa ma supuna la asa ceva :(.

IulianF: Ahaaaaaa. Incep sa prind tertipul regizorului.

IulianF: Te chinuie cu scene de-astea si apoi te rasplateste cu dialoguri haioase.

IulianF: Tocmai a avut loc o discutie cel putin la fel de savuroasa, cu nevasta de data asta.

IulianF: Desi a trebuit sa-l suport mancand inainte vreo 10 min…

IulianF: Foaaaarteeee taaaareeeee; incep sa prind si spilul filmului.

IulianF: ce urmareste Bucur cu ancheta lui despre copiii care consuma hasis.

IulianF: Cred ca l-am subestimat pe Porumboiu…

IulianF: CEA MAI MISTO SCENA DIN FILM!!!!!!

IulianF: Nu v-o spun, nici sa ma taiati!

IulianF: Iar scena de-aia prelunga> Dar acum stiu despre ce-i vorba

IulianF: Nu ma mai enervez ;).

IulianF: A aparut si Vlad Ivanov, Dom’ Bebe din 4, 3, 2. Super actor.

IulianF: Foarte originala si subtila scena, desi e, evident, prea lunga.

IulianF: THE END. Verdict – film tare, vedeti-l!

IulianF: Daca nu o faceti, veti scuti niste timpi morti.

IulianF: Pe care oricum il veti pierde. Asa ca, vedeti-l si veti castiga…

IulianF: Niste dialoguri cel putin la fel de tari ca in A fost sau n-a fost?

Cea mai tare dintre scenele pentru care merita sa il suportati pe Dragos Bucur fumand, stand, mancand etc.

Cea mai tare dintre scenele pentru care merita sa il suportati pe Dragos Bucur fumand, stand, mancand etc.