Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare (2)

Probabil vă miră titlul și genul căruia îi aparține acest film.

Însă nu greșesc cu nimic introducând în panoplia peliculelor despre care voi vorbi și Forbidden Planet, deoarece este încă o exploatare creativă a unei opere shakespeariene mai alunecoase decât pare la prima citire/ vedere – The Tempest.

Modul cum se soluționează subiectul piesei este convențional, însă a o transpune și a lăsa să răzbată caracterizarea personajelor, în special a celui principal, este ceva deschis unei puzderii de abordări.

De-a lungul timpului, am văzut o versiune cu iz italian, lejeră și haioasă, una japoneză cu tentă de magie gen Hayao Miyazaki, una lituaniană ingenioasă și cu tentă freudiană și una românească, suprarealistă și răsturnată ideatic.

Un echipaj de navă spațială pământeană ajunge pe o planetă îndepărtată, pe care mai găsesc doar doi locuitori: un om de știință și pe fiica acestuia (Anne Francis), ingenuă și ferită de contacte interumane până la acel moment.

Pare cunoscut, nu-i așa?

Din acest moment, o să fiu zgârcit cu detaliile, deoarece filmul regizat de Fred M. Wilcox are suspans și răsturnări de situație, însă o să vă mai spun că nu lipsesc Caliban sau Ariel, dar în forme un pic diferite decât ce v-ați imagina.

În rolul acestui Prospero, Walter Pidgeon este excelent ales pentru gravitatea persoanei, dar și pentru ambiguitățile pe care le transmite, însă orice cinefil va fi fascinat de actorul care îl interpretează pe căpitanul echipajului terestru.

Acesta nu este altul decât un foarte tânăr Leslie Nielsen (filmul e realizat în 1956), șugubățul polițist din seria comică Naked Gun, dar și din alte producții care le satirizează pe altele mai celebre.

Aici este cât se poate de serios, deoarece se vede pus în situația de a da de cap macabrelor evenimente care se declanșează după sosirea navei sale.

Cu o etate de câteva decenii bune, te-ai aștepta de la Forbidden Planet să pară ridicol la nivelul efectelor speciale. Ei bine, deși unele își vădesc vârsta, concepția și chiar realizarea lor încă impresionează și sprijină oroarea și tensiunea care se acumulează până la final.

Ajunși acolo, sunt convins că veți fi de acord cu mine că Forbidden Planet este încă un motiv să îi fim recunoscători lui William Shakespeare pentru materia primă pe care o oferit-o creatorilor de pretutindeni.

Hai că până în 2021 nu mai e chiar așa mult!

Cinematograful despre el insusi

bad and beautifulE ciudat si interesant sa constati ca o definitie veritabila a dragostei reiese dintr-un film care nu are un subiect acest simtamant, care, mai mult, e chiar terfelit in desfasurarea sa.

The Bad and the Beautiful este un sirag de trei povesti despre cum un producator fara scrupule se foloseste si raneste un regizor, o actrita si un scenarist, fiecare obiectul unei pretinse afectiuni a personajului principal la un moment dat.

Sub o structura narativa schematica si vadit inspirata de Citizen Kane, regizorul Roberto Rosellini desface invelisul stralucitor al Hollywood-ului si ni-l dezvaluie in toata meschinaria si dezumanizarea lui. Tehnologia si metodele de lucru s-au schimbat, poate, intre timp, insa indraznesc sa cred ca modul de a confectiona un star, lupta pentru fonduri, infidelitatile sau presiunile pentru redactarea unui scenariu raman de actualitate.

Mai mult decat orice, scenele in care diversi actori trec de la gesturi hieratice in fata camerei la unele pline de lehamite in spatele ei ne demonstreaza cat de inrobiti suntem la produsele fabricii viselor si cata diferenta e intre construtele fictive care ne hranesc imaginatia si realitatea deloc glorioasa.

Scenariul e acid tot timpul, spiritual deseori si chiar poetic pe alocuri, iar cuvantul „sex” (filmul e realizat in 1952!) este mentionat de un numar surprinzator de mare de ori.

bad and beautiful3

In ipostaza producatorului amoral si charismatic, Kirk Douglas face unul dintre marile sale roluri. Cunoscut pentru expansivitate si virilitate, le reduce aici turatia, reusind in acel fel sa proiectez un aer de permanenta duplicitate, pe care noi, spectatorii, o simtim, dar partenerii de ecran, nu.

Acestia se disting la randul lor prin interpretari reusite: Lana Turner isi exploateaza o latura non-actoriceasca, aceea de vedeta in afara ecranului, insa compenseaza printr-o puternica manifestare de isterie, intr-o scena de o intensitate aproape palpabil. Walter Pidgeon, un tip altminteri impozant reuseste, la fel ca si protagonistul, sa isi reduca din charisma, tocmai pentru ca figura sa stearsa sa serveasca rolului de contabil lipsit de imaginatie, iar Gloria Grahame e adorabila prin snobism si naivitate in rolul sotiei scenaristului blazat.

bad and beautiful2

Daca elimini pielea de pe un om, imaginea ramasa este dizgratioasa la prima vedere. Si totusi, la o examinare mai atenta, esti fascinat de extraordinarul mecanism care ne permite sa existam si sa ne manifestam.

Avand in titlu cele mai potrivite epitete, The Bad and the Beautiful ne spune acelasi lucru despre Hollywood.

bad and beautiful4

 

O lume se destrama

Miniver1Despre regizorul William Wyler se spune ca nu mai este la moda, ca si despre una dintre realizarile sale, Mrs. Miniver. Pot sa inteleg pe ce s-ar fundamenta aceste afirmatii, dar imi rezerv dreptul de a nu fi de acord cu ele.

William Wyler este cineastul arhetipal al epocii de aur a Hollywood-ului, cand erau produse filme care par prafuite multor contemporani ai mei, chiar si pentru simplu motiv ca sunt alb-negru. Wyler a fost un excelent tehnician, atat al construirii discrete a mediilor in care activeaza actorii, cat si al unor scene de anvergura (exemplu peremptoriu: cursa de care din Ben-Hur) si i se reproseaza indeobste ca nu a avut un stil pe care sa i-l recunosti oriunde si oricand, cum era cazul cu Orson Welles.

Acest defect e usor de demontat, intrebati-va doar: ce e mai important, sa il recunosti pe un regizor inca de la inceputul unui film, dar acesta sa te lase rece, sau sa n-ai habar cine l-a realizat si sa-i cauti regizorul dupa, chitit sa il tii minte?

Wyler detine un record absolut: cele mai multe nominalizari si cele mai multe premii Oscar ale actorilor pe care i-a dirijat vreodata vreun regizor, dar aceasta performanta a venit cu pret – era asa de nazuros cu interpretii, incat rareori vreunul a mai acceptat sa lucreze din nou cu el.

Mrs. Miniver este unul dintre filmele deosebite ale lui Wyler. Avem aici toate trasaturile pe care le-am enumerat mai sus: scene de amploare, dar si unele discrete si sugestive in care actorii stralucesc. Pelicula a fost realizata cu un scop propagandistic, de ce sa ferim de cuvinte, de a-i familiariza pe americani cu vicisitudinile la care erau supusi englezii in timpul razboiului impotriva Germaniei naziste, dar si de a insufla curaj celor care infruntau zilnic bombardamente si privatiuni.

Povestea se centreaza pe familia Miniver, a carei doamna care da si numele filmului vede cum viata-i idilica si indestulata se destrama treptat. Greer Garson este Mrs. Miniver si e superba in multiplele ei ipostaze, de mama de soldat, de mama de copii mici, de sotie, de soacra binevoitoare (da, exista si asa ceva) si de femeie. Ingenua Teresa Wright este nora sa, iar cele doua sunt protagonistele scenei care singure se poate constitui intr-un manifest anti-razboi: prim-plan cu figurile indurerate ale celor doua mari actrite, care il urmaresc pe fiu, respectiv sot, cum pleaca sa infrunte moartea.

miniver2

Restul distributiei, de la copii la batrani, contribuie prin prestatii excelente la acest tablou profund uman al unei comunitati in valtoarea razboiului. Remarcabil in privinta lui Mrs. Miniver este ca tacerile au rol egal cu vorbele. Sunt taceri prelungi si profunde, in ipostaze subtil studiate, care te apropie si mai mult de personaje.

Wyler cauta situatii melodramatice, dar le gaseste cu atata finete, ca nu deranjeaza, ci sensibilizeaza; de referinta ramane scena in care doamna si domnul Miniver (flegmaticul si haiosul Walter Pidgeon) incearca sa incropeasca o discutie nostalgica in hambarul zguduit de bombele care cad in jur.

Pana la Paradisul reconcilierii si vindecarii din The Best Years of Our Lives a trebuit ca lumea sa treaca prin Infernul din Mrs. Miniver, iar William Wyler a fost cronicarul neintrecut al acestor avataruri.