Frost/Nixon a reusit sa-mi produca o impresie mai profunda chiar si decat Slumdog Millionaire. Da, oscarizatul film indian e inedit, e cutremurator pe alocuri, dar pelicula regizata de Ron Howard are ceva irezistibil pentru mine: aerul unei tragedii antice.

Richard Nixon, presedintele apasat de stigamatul demisiei rusinoase e provocat la o serie de un interviuri de un realizator britanic, cam frivol, superficial si destul de moale. In rolul lui Nixon, Frank Langella face mai mult decat sa recreeze personajul istoric, plamadeste pur si simplu un om decazut, manipulator, dar extraordinar fara doar si poate, care mai are resurse in el sa ii faca pe altii sa il urmeze sau sa il asculte. Daca ma intrebati pe mine, si un Oscar ar fi prea putin pentru acest rol exceptional.

Dar Langella face mai mult decat sa interpreteze cu o forta supraomeneasca; in mod obisnuit, in fata unui asemenea rol, ceilalti actori s-ar multumi sa ramana in umbra, s-ar feri sa indrazneasca sa se masoare cu el, pentru a nu parea inferiori. Aici nu e cazul, fiecare interpret care are de impartit ecranul chiar si cateva minute cu Nixon se simte coplesit, dar da ce are mai bun. Michael Sheen e excelent in ipostaza sa de fante ajuns sa lupte ca un barbat adevarat, iar Kevin Bacon mi-a readus aminte cat de bine stie sa joace, fiind soldatul devotat care nu cunoaste decat un singur stapan. Oliver Platt si Sam Rockwell intregesc si ei galeria interpretarilor reusite.

Frost/Nixon mi-a reamintit ca, si in secolul XXI, un film adevarat nu se ascunde in spatele tehnologiei si isi arata stramosul adevarat: teatrul.