Trecutul felicită prezentul

E interesant că, la distanță de vreo câteva generații, cinematografia niponă oferă doi regizori care manifestă o așa fină înțelegere a naturii umane și relațiilor dintre indivizi, încât tu însuți (puteți folosi femininul, dacă aparțineți acestui gen, ca să nu aud acuze de sexism și supremație masculină) te simți radiografiat sufletește.

Tokyo monogatari al lui Yasujiro Ozu e expresia de acum câteva decenii a acestei discrete profunzimi, iar Aruitemo aruitemo (Still Walking, tradus fad în română drept O zi în familie) al lui Hirokazu Koreeda este cea a prezentului.

Și în pelicula cea nouă are loc o reuniune la domiciliul unui cuplu în vârstă, care primește vizita fiicei și a fiului, precum și a familiilor aferente, pentru a-l comemora pe fiul cel mare, dispărut în condiții care se dezvăluie treptat.

Mai puțin inedit decât Mankibi kazoku (Shoplifters) și mai puțin deprimant decât Dare mo shinarai (Nobody Knows), acest film al lui Koreeda e cel mai fluid în acumularea psihologică și cel mai generos cu momentele de amuzament, înduioșare și ambiguitate care caracterizează, chiar și în lumea reală, relațiile cu un oarecare grad de disfuncționalitate.

Nimic ostentativ, însă, iar aici maestrul Ozu ar aproba cu acea înclinare specific niponă a capului realizarea confratelui de peste decenii, atât ca scenarist subtil și savuros, cât și ca orchestrator de imagine și montaj.

Așa cum marele cineast din trecut reușea să-ți captureze atenția prin niște cadre prelungi, compuse cu migala unei gravor de stampe, Koreeda operează de minune cu spații mici, unde ești obligat să te concentrezi pe mimica actorilor, mai ales când reacționează la vorbe extradiegetice.

Paul Ekman, specialist în comunicarea non-verbală, cu precădere cea facială, a introdus termenul de micro-expresii, mișcări aproape imperceptibile ale unor mușchi ai feței, rezultat al zgândăririi unei emoții.

Ca asiatici, interpreții din Aruitemo aruitemo (fără cusur toți, de la copii la bătrâni) sunt cu vreo două trepte de emfază mai jos decât omologii de pe cele două părți ale Atlanticului, așa că a decoda ce simt este un exercițiu și un test de empatie.

Nu contează să îl treci, contează să îl parcurgi.

Înțelepciunea constă în a lua aminte și la greșelile altora, pentru că nu ai timp să le faci pe toate.

În Japonia, se spune că oricine te poate învața ceva îți este sensei.

Așa că le mulțumesc lui Yasujiro Ozu Sensei și lui Hirokazu Koreeda Sensei.

Domo arigato gozaimashita!

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.