Trei scriitori intr-un doctor

Exista oameni care stiu sa scrie, dar nu au ce spune.

Exista oameni care au ce spune, dar nu stiu sa scrie.

Si mai exista si acea rara specie de oameni care si au ce spune, si stiu sa scrie.

Nota bene! Nu vorbim despre scriitorii de profesie, care traiesc din ce astern pe hartie, ci de aceia care vin din alt domeniu.

Axel Munthe este rezultatul acestei fericite asezari a astrelor sau rodul unui norocos aranjament neurochimic, iar argumentul suprem pe care imi face placere sa il invoc este Cartea de la San Michele.

Ma codesc sa-i categorisesc lucrarea drept carte de literatura sau de memorialistica sau de orice altceva, pentru ca, de la capitol la capitol, Munthe vireaza in directii nebanuite.

Acum e autobiograful lipsit de menajamente, apoi se metamorfozeaza in portretist sarcastic, deodata devine avocat al animalelor, pentru ca, in unele momente, sa nu se sfiasca sa patrunda pe taramul realismului magic, desi profesia de slujitor al lui Hipocrate il impinge spre ateism.

Dedicat ajutorarii saracilor, pe care ii trateaza fara bani si fara fasoane, chiar si in cele mai mizere conditii, pe care le descrie cu o precizie, dar si plastic, fiind, totodata si doctor al celor cu stare si titluri de noblete, suedezul mai reuseste o performanta in materie de alunecare printre chingile tipologiei: ai spune ca e socialist, dar ii lipseste acel tezism obtuz, nici aristocrat nu-i poti zice, deoarece el insusi tine cumva sa se distanteze de aceasta lume.

Sper ca toate cele spuse pana acum sa va convinga ca a incerca sa rezum Cartea de la San Michele in mod clasic e o sarcina dificila si chiar inutila.

Sper, insa, si sa va fi convins sa va aplecati asupra ei, pentru ca eticheta care i se atribuie deseori – „una dintre cele mai citite carti ale secolului al XX-lea” – nu e intamplatoare.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au aratat cum dintr-un doctor au iesit trei scriitori, daca nu mai multi.

Lasa un comentariu.