Un théâtre dans un théâtre

Îmi face o deosebită plaisir ca, de Ziua Națională a Franței, să scriu despre un film remarcabil al cinematografiei sale – Le dernier métro.

Povestea este a unei actrițe (de-a pururi eleganta Catherine Deneuve) care se vede pusă în situația de a gestiona multiple provocări: teatrul ca instituție, punerea în scenă a unei noi piese, caracterul suspect al unui actor mai nou (Gerard Depardieu), secretul adăpostit în pivniță și avansurile ofițerilor germani.

Pourqoui allemands?

Parce que totul are loc în timpul ocupației, iar prin acest context Francois Truffaut construiește o păpușă Matrioșka narativă de o mare subtilitate.

Inițial, filmul mi s-a părut realizat cam îngrămădit: camere, o scenă de teatru nu foarte încăpătoare, pivnițe și niște străzi pietruite destul de dosnice.

Dar, pe măsură ce acțiunea continuă și suspansul se acumulează, se vădește și inteligența regizorală a acestei mise-en-scène.

Și înăuntru, și în afară, totul e teatru, totul e prefăcătorie.

Nu doar că suntem martori la durerile facerii unui spectacol dramaturgic, dar asistăm și la stânjenitoarele interacțiuni duplicitare între francezi și germani.

Și unii, și alții se prefac că totul e în regulă, că nu există nicio diferență între ocupanți și ocupați, deși privilegiile unora și condiția inferioară a altora se manifestă constant.

Vorba bardului de peste Canalul Mânecii:

All the world’s a stage,

And all the men and women merely players.

Indiferent de cel rol joacă în această stratificată piesă, Catherine Deneuve strălucește. Rar se poate găsi vreo actriță care să fi părut mai frumoasă în floarea vârstei decât tânără. Filmul este construit în jurul ei, dar interpreta duce aceasta povară, suplimentată de niște complicații sentimentale neașteptate, cu grație și discreție.

Și Gerard Depardieu face dovada imensului său talent prin aceeași plurivalență actoricească, deși figura-i inimitabilă nu te poate convinge cu niciun chip că a fost vreodată tânăr.

Restul distribuției e compus din actori la fel de simpatici și cu partituri pe măsură, compunând ansamblul unui microcosmos care se străduiește să supraviețuiască, ba mai mult, chiar să creeze, în niște condiții deloc favorabile.

Francezii n-au uitat perioada ocupației germane și încă încearcă să o evoce într-un mod demn, dar și expiator, așa cum o face Patrick Modiano în romanele sale.

Le dernier métro tot din această ambivalentă dorință izvorăște, dar mai mărturiește și un adevăr simpatic și universal valabil:

Câteodată minciuna îți salvează viața.

Biologică și sufletească.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.