Nu fac parte din generatia care sa fi trait, suferit si iubit cu Edith Piaf, dar nici nu imi sunt necunoscute cantecele ei. Langa mine, insa, mama recunoastea personaje si evenimente si ii fredona melodiile.
Frantuzoaica asta urata si cu voce in stare sa miste si o statuie a fost o fiinta incompleta afectiv care a pierdut si putinul de care a avut parte, care se dedat la excese si careia numai muzica i-a oferit cand si cand izbavirea. Departe de mine gandul de a arunca piatra.
La Vie en Rose seamana izbitor cu Ray, adica se sprijina pe interpretul principal si pe muzica. E uimitor pentru mine cum gagicuta Marion Cotillard, pe care o remarcasem in Taxi doar pentru ca e frumusica, a fost in stare sa se metamorfozeze, sa absoarba suferinta, instabilitate, sensibilitate pentru ca apoi sa le improaste si sa inunde cu ele ecranul. De mult sustin ca m-am saturat ca Oscarurile sa fie luate de actori care joaca personaje reale, pentru ca, teoretic au o munca mai usoara, dar in cazul ei nu pot decat sa ma bucur.
Cat despre muzica… ei bine, ce sa zic? Daca n-aveti chef sa vedeti filmul sau vi se pare prea trist, macar ascultati-l. Nu veti regreta!
Ma bucur ca tinerii au descoperit o muzica veche de care s-au indragostit si o artista ce s-a daruit cu patima pentru a-i bucura pe spectatori.
Daca vreti sa aflati mai multe despre viata aventuroasa si trista a celei ce a fost numita Vrabiuta, cititi
cartea scrisa de sora sa, dar mai bine ascultati-o pe EDITH PIAF!
Baieti si fete, sa ascultati de mamele voastre, pentru ca merita!
Destul de dura exprimarea…viata ca o betie, fiinta incompleta afectiv… Poate mai degraba drama unei femei care a pierdut aproape tot ce a iubit si ca multi dintre noi si-a cautat alinarea si libertatea in dependenta? O viata plina de excese…dar cu rugaciuni neincetate catre Sfanta Tereza…
Filmul este revelator si m-a facut sa o regasesc pe Edith Piaf. Sa inteleg mai bine tremurul vocii si disperarea din Padam Padam. Cantecele ei, puse cap la cap, alcatuiesc pulsul oricarei vieti…
Iti recomand Ostrov & Changeling….daca nu le-ai vazut deja…
Bee, betia este o stare foarte ciudata: ai momente de maxima euforie, de fericire si uitare, dar durerile de cap si greturile de dupa sunt greu de comparat; asa am vazut eu viata lui Edith Piaf. Cat despre faptul ca era incompleta afectiv, nu inseamna neaparat ca rad de ea sau o condamn, dar sa judecam totusi: i-a lipsit ocrotirea unui tata, afectiunea unei mame, visele despre dragoste ale oricarei fete (a copilarit printre prostituate), marea iubire a fost un barbat insurat care a sfarsit tragic. Nu poti fi om intreg sau sanatos afectiv cu asemenea patanii in viata; ne-o spun de la psihologia profesionista la bunul simt.
Si eu am regasit-o pe Edith Piaf cantareata; de acum incolo nu va mai fi doar a alor mei, ci va fi si a mea.
Cunosc multi oameni care, in ciuda unui trecut cat se poate de crud, sunt mult mai ‘completi’ sufleteste decat multi dintre noi. Si cred ca si tu. Stiu ce e betia, si nu pentru ca am experimentat-o eu ci pentru ca am cunoscut oameni care sufera de aceasta boala. E mult mai mult decat o fluctuatie intre euforie si migrena, e pur si simplu o dependenta care te distruge incetul cu incetul…
Edith Piaf…ce vremuri…si acum imi mai aduc aminte de un film vizionat pe la varsta de 5 sau 6 ani, vocea ei ma urmareste in continuare…
Ca sa fac un rezumat al discutiei:
„Quand il me prend dans ses bras
Il me parle tout bas,
Je vois la vie en rose.”