Zâmbetul etrusc*

Era o după-amiază plăcută de început de septembrie în Roma.

După o zi de hoinărit și după o plăcută odihnă în Parcul Borghese, prietenii cu care eram au acceptat să mă însoțească la Villa Giulia din apropiere, care adăpostea Muzeul Etrusc, pe care îmi doream neapărat să îl văd.

Bucuria de a fi acolo a fost augmentată de fascinația cu care tovarășii de călătorie descopereau comorile unei civilizații care încă le dă de furcă istoricilor.

Exponatul care atrage atenția fără putința de a-i rezista este minunatul Sarcofag al soților**.

Iată-l mai jos, iar imaginea surprinsă de telefonul meu slăbuț nu poate ascunde acel zâmbet enigmatic, cum numai la statuile și basoreliefurile de la Angkor Wat am mai remarcat.

Este un zâmbet al seninătății?

Este un zâmbet al superiorității?

Este un zâmbet menit a acoperi o durere profundă?

Întrebări fără răspunsuri definitive, dar pe care le abordează, totuși, Lucy Shipley în cartea Etruscii.

Deși nu este o lucrare exhaustivă, nu e ocolit niciun aspect reprezentativ din cele puține care s-a păstrat de la această civilizație italică – mormintele ca mărturii ale vieții, rolul atipic de înalt al femeilor, practica divinației, originea incertă sau limba încă nedescifrată.

Arheolog de profesie, autoarea își începe fiecare incursiune în trecut de la un set de obiecte reprezentative, însă nu se limitează la limbajul arid al descrierii pur fizice. E o muncă de detectiv condamnat la probe sumare și care are nevoie să nu se lase furat de frumusețea unei ipoteze, doar pentru că opinia generală a încetățenit-o.

Dincolo de informațiile despre etrusci, acest permanent apel la scepticism și la coroborarea probelor și mărturiilor face din acest volum un fel de îndreptar gnoseologic.

Și, pentru că istoria nu aparține niciodată doar trecutului, ci, prin exprimarea și interpretarea ei, și prezentului, Lucie Shipley acordă un număr semnificativ de pagini prezentării modului cum laturi ale civilizației etrusce sunt sau au fost exploatate ideologic.

Am început cu vizita la Villa Giulia și voi sfârși tot acolo.

Știam că la Muzeul Etrusc mă voi afla față în față cu artefacte neprețuite, precum Tăblițele de la Pyrgi sau Apollo din Veii, dar nu eram pregătit pentru o surpriză colosală.

Ne odihneam pe o bancă, admirând un prelungă vitrină cu vase superb decorate, când o doamnă care supraveghea ne-a întrebat zâmbind:

– Sunteți exact cinci, iar acum e liber, nu vreți să coborâți și la subsol?

Mirați, am urmat-o și am pătruns într-un mic mormânt etrusc, dezasamblat dintr-o necropolă mai mare și reconstituit fără cusur acolo.

A fost momentul când și cel mai bombănitor dintre companionii mei, care tânjea după un cappuccino de când pășisem în muzeu, a rămas mut de uimire.

Etruscii de Lucy Shipley și acea amintire m-au silit la următorul obiectiv:

După ce pandemia devine mai indulgentă, în speranța că recesiunea economică nu va fi aspră, voi călători în cea mai frumoasă țară din lume, iar printre destinații se vor număra Tarquinia și Cerveteri.

* Am ales acest titlu fără să fi știut în prealabil că este și al unui roman de Jose Luis Sampedro.

** Trăgând cu urechea la explicațiile ghidului unui grup de turiști francezi, am aflat că denumirea de ”sarcofag” este cumva improprie, deoarece se crede că ar fi de fapt o urnă funerară.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că, oare a câta oară, mă văd nevoit să constat că istoria este cea mai frumoasă poveste.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.