Ziduri care se deschid și ne închid

Cristi Nedelcu are și ghinion, dar și noroc.

Ghinion pentru că îmi va rămâne de-a pururi în suflet drept acela care mi-a împrumutat o carte de Peter Handke la scurt timp după ce acestuia i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură. În scrierea austriacului am descoperit magia simplității extreme, o abilitate rarisimă de a făuri tensiune și personaje din cele mai mundane situații și din cele mai banale cuvinte. Stilul lui Cristi Nedelcu este departe de asta, iar mintea mea refuză să îi disocieze.

Noroc pentru că ideea de la care și-a compus Cristi (profit de faptul că îl cunosc pentru a mă delecta cu rarisima plăcere de a tutui un scriitor într-o recenzie) volumul Graffiti este de un inedit care rezistă ca o redută împotriva neajunsurilor pe care i le-am găsit.

Așa cum o arată și titlul, scrierile sale pornesc de la diverse citate și inscripții descoperite de autor te miri unde prin urbea în care sălășuim amândoi, astfel că unele dintre ele nu îmi erau necunoscute.

De aceea, a descoperi ce povești a brodat Cristi în jurul lor a fost precum a deschide un ou Kinder – plăcerea surprizei.

Acum ajungem la ceva ce am a-i reproșa lui Cristi. Om de o imensă cultură (de care profit cu fiecare ocazie), nu reușește să se ascundă în totalitate în monologurile interioare ale personajelor sale. Câteodată vorbește unul dintre ele, câteodată el însuși. Și, pentru că, așa cum spuneam, deține un bagaj de cunoștințe ca al unei dive în turneu, acestea transpar uneori prea didactic, dovadă acele note de subsol explicative care n-ar fi trebuit să existe.

Cristi, lasă-l pe cititor să afle singur cine a fost Leon Troțki sau Zygmunt Bauman sau Ariane Mnouchckine! Să muncească pentru sensurile pe care le are de obținut!

Nu-l pot acuza pe Cristi de lipsă de ambiție. Să te aventurezi în fluxul conștiinței unui individ, care filtrează realitatea prin intermediul istoriei personale sau a atitudinii față de viață este poate cea mai afurisită provocare pe care și-o poate asuma un scriitor.

Tocmai pentru că am simțit că a țintit atât de sus, obiectez față de a decizia lui Cristi de a menționa lucruri mult prea ancorate în prezent. Am eu o idee de care nu mă pot dezbăra, că literatura trebuie să fie citibilă oricând și de către oricine, că trebuie să fie autonomă, dacă nu chiar independentă de perioada în care a văzut lumina tiparului.

Intuiesc prima întrebare pe care mi-ar pune-o Cristi aflând că i-am terminat cartea:

Bine, bine, dar care povestire ți-a plăcut cel mai mult?

Am răspunsul pregătit:

Auditul.

Aici, constrângerea mesajului de pe graffiti-ului fizic este integrată imperceptibil, atât în psihologie, cât și în firul narativ.

Și, pentru că eu însumi am ochi pentru Graffiti, am unul pe care poate că nu îl știi, Cristi, așa că te provoc să îți reiei penița și să povestești în jurul lui.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.