Să privim pictura! (CXXXV)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

Hoinărind prin sălile Muzeului Jacquemart Andre din Paris, am descoperit două superbe picturi renascentiste care au mai multe în comun decât faptul de a fi fost realizate aproape în același timp.

Una este Fecioara cu Pruncul, Ioan Botezătorul și un bătrân de Luca Signorelli.

Cealaltă este Fecioara cu Pruncul, înconjurată de trei sfinți de Andrea Mantegna.

După cum se poate observa, ambele sunt variante de Maesta și impresionează prin frumusețea și pitorescul cu care artiștii o înfățișează pe Fecioara Maria.

Ambele ipostaze atrag atenția prin chipul și psihologia discretă și melancolică a acestui personaj feminin.

Ceea ce nu se poate spune despre Pruncul Iisus, care este reprezentat destul de nenatural, iar eu unul am în minte și alte exemple când bebelușul era de-a dreptul ridicol.

Și nu uitați că aici vorbim de două lumea mari ale lumii artei.

De ce nu le mergea penelul atât de bine când venea vorba de copii?

Să fie oare pentru că în acea perioadă rolul bărbaților în gestionarea bebelușilor era minim spre inexistent, iar ei aveau astfel prea puține repere estetice în această privință?

Posibil.

Să fi fost oare preocuparea pictorilor pentru figura feminină un mod de a aduce un compliment vreunei reprezentante a Evei la care râvneau mai mult sau mai puțin cast?

Nu este exclus.

Să fi fost oare aplecarea către complexitatea chipului Fecioarei Maria un mod de a depăși preocuparea strict dogmatică a comanditarilor tablourilor?

Tot ce se poate.

Multe întrebări, puține răspunsuri clare.

Ceea ce face a le căuta cu atât mai plăcut.

Urmașii Agathei (3)

By Iulian in Carti 0 Comment

Încă un pretendent la titlul de demn urmaș al Agathei Christie.

Titlu și autor: Ferma de Tom Rob Smith

Rezumat: Protagonistul este un nativ din Londra, cu părinți suedezi, care, ajunși la senectute, s-au mutat înapoi în țara natală, ca să încerce să pună pe roate o fermă. La puțin timp după aceea, se pomenește că mama sa îl caută în Londra, depănându-i o poveste tenebroasă, despre o conspirație din acea comunitate suedeză, care are de-a face cu abuzuri sexuale și care îl implică inclusiv pe tatăl lui. Povestea mamei are legătură și cu trecutul ei traumatizant, iar protagonistul, ca și noi, nu știe dacă e bolnavă psihic sau nu. Care este adevărul?

Originalitate – 9

Suspansul romanului este potențat masiv de faptul că detectivul fără voie are de deslușit indicii în spusele propriei mame. Știind că el însuși se face vinovat de o anume duplicitate față de părinți, tensiunea din fiecare pas al povestirii este aproape palpabilă.

Coerența narațiunii – 9

Aici este, de fapt, cea mai mare calitate a cărții, că susține misterul construind o investigație pe care o simți afectată de zbuciumul celor doi naratori (mama și personajul principal). În special hibele din narațiunei ei sunt atât de bine întreținute de autor, încât ești părtaș la suspiciunile fiului ei despre o posibilă afecțiune psihiatrică. Dar orice bănuială intră apoi în conflict cu alte și alte detalii plauzibile, astfel că ești nevoit să mergi înainte fără să pui un diagnostic clar.

Utilizarea mecanismului deux ex machina – 7

Tom Rob Smith își acordă timp și pagini pentru a țese principalul motor al suspansului, adică povestea mamei, iar apoi soluționările în căutarea cărora pornește fiul ei au loc un pic accelerat, dar nu într-un mod care să afecteze impresia profundă de care ești cuprins de la pagină la pagină.

Calitatea scriiturii – 8

Scriitorul nu face uz de vreo stilistică alambicată, deși tentația ar fi mare, dar fiind că totul pare deseori a izvorî dintr-o minte tulburată. Fluxul narativ decurge precis, astfel încât energia cititorului este canalizată în a-și pune permanent întrebări.

Impactul deznodământului – 8

Lucrurile se clarifică, uneori în mod plăcut, alteori nu, dar viața nu e doar o suită de happy-ending-uri. Există vaga senzație că s-a încercat îndulcirea lucrurilor celor mai grave cu un spirit de comuniune nițel idealizat, dar de speranță avem nevoie toți, nu?

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte din care înveți să citești dincolo de fapte.

Să privim pictura! (CXXXIV)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Fecioara Maria de Gonfalone

De cele mai multe ori, las o pictură să-mi glăsuiască singură.

E un test pentru artist – să fie capabil să-mi transmită ceva fără să aibă nevoie de explicații.

E un test pentru mine – să fie capabil să decodez semnificația ei fără să mai am nevoie de explicații.

Acest tablou, pe care l-am descoperit în muzeul din cadrul Catedralei din Matera și realizat în prima jumătate a secolului al XVI-lea de un artist din sudul Italiei, a întrunit ambele cerințe.

Am văzut în el un îndemn la egalitate, care să extindă atât la cei suficient de importanți să aibă o față distinctă, cât și la mulții nenumiți, care se pierd în negura istoriei și în subsolurile societății. Simetria compozițională a imaginii e grăitoare în acest sens.

După ce l-am contemplat și descifrat după mintea-mi de om al secolului al XXI-lea, am purces la validarea ambelor teste de mai sus, lecturând explicația alăturată.

Este vorba despre un tablou înfățișând-o pe Fecioara Maria a Golfalone, mai cunoscută și ca Mater Omnis (Mama tuturor), comandat de un fel de confrerie din Matera care se ocupa benevol ca orice sărman găsit mort pe stradă să fie îngropat creștinește.

Da, asta nu rezolva probleme acute ale nedreptăților acelei perioade, dar nici noi, în prezent, nu ne putem lăuda cu realizări supreme în această privință.

Mai e de lucru aici.

Însă, îi întind mâna artistul de acum câteva veacuri și îl invit să savurăm împreună reușita unui act de comunicare fără vorbe.

Cum să supraviețuiești istoriei

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Unora le place Brahms.

Nu sunt de acord.

Nu doar unora, ci multora le plac compozițiile acestui artist care nu s-a sfiit să adoarmă la un concert al lui Liszt (când era tânăr) sau să se inspire din muzica romilor, făcând-o celebră prin Dansurile sale ungurești.

O simfonie nu e ceva de glumă.

Asta spunea Brahms însuși și nu erau vorbe în vânt, ceea mi s-a arătat la cel mai recent spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, care a inclus și Simfonia nr. 1 în Do minor, op. 68 a compozitorului german.

Am simțit în ea un îndemn aproape milităros, o energie cazonă, sunete ca un îndemn de la vânătorilor ample de odinioară.

În contextul belicos în care ne aflăm, ar părea un pic periculos să te lași animat de asemenea trăiri, dar în creația lui Brahms n-am aflat nimic agresiv, ci doar entuzismant, la fel ca atitudinea maestrului Cristian Mandeal, care a fost primul care și-a tras energie din note, de nu i-ai fi dat cei 80 de ani printre care s-a regăsit și o ucenicie sub Sergiu Celibidache cel din Cravata galbenă.

Dacă simfonie a fost antrenantă, cealaltă parte de Brahms a spectacolului a fost încă și mai relevantă pentru mine.

Am simțit în Concertul nr. 1 în Re minor pentru pian și orchestră, op. 15 o alegorie a modului cum omul a supraviețuit vicisitudinilor istoriei.

În alte compoziții de gen, pianul și orchestra conlucrează, își unesc sonoritățile pentru a transmite mesajul muzical.

Aici, orchestra arunca provocări de tot felul solistei Oxana Corjos, iar aceasta le răspundea în felurite moduri, așa cum omul a dezvoltat ceea ce psihologia modernă numește strategii de coping.

Evitare, seninătate, reacție virulentă.

Toate și-au găsit expresia în claviatura pianistei.

Iar acel moment minimalist, în care Brahms a vădit o modernitate nebănuită, nu departe a unui Erik Satie sau chiar Philip Glass, și căruia Oxana Corjos i-a dedicat o migală aparte, mi-au părut ca o supremă introspecție a omului care reflectează la toate câte se întâmplă și își pune întrebări precum în poezia lui Rumi (traducere – Octavian Cocoș):

Dacă vei veghea toată noaptea
Şi-o vei amesteca cu zorii
De dragul inimii,
Ce crezi că se va întâmpla?

Dacă întreaga lume
Va fi acoperită de florile
Pe care cu trudă le-ai sădit,
Ce crezi că se va întâmpla?

Dacă elixirul vieţii
Ce-a stat ascuns în întuneric
Va umple deşertul şi oraşele,
Ce crezi că se va întâmpla?

Dacă datorită generozităţii
Şi iubirii tale
Câţiva oameni vor găsi adevărata viaţă,
Ce crezi că se va întâmpla?

Dacă vei turna un pahar
Plin cu vinul bucuriei
Pe capul celor deja beţi,
Ce crezi că se va întâmpla?

Hai, prietene,
Oferă iubirea ta
Chiar şi vrăjmaşilor.
Dacă le atingi inima,
Ce crezi că se va întâmpla?

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

La moda e mobile, ma Meryl no

By Iulian in Filme 0 Comment

E o replică simpatică în Project Hail Mary, referitoare la Meryl Streep, pe care bănuiesc că Ryan Gosling o spune nu doar ca datorie interpretativă, ci și ca un confrate:

She can play anything.

Așa e, numai Meryl Streep putea să resusciteze un personaj emblematic de acum douăzeci de ani, să îl umanizeze (cât se poate) și să-l fragilizeze, fără a a aduce atingerii savorii aparte de odinioară.

Există o scenă în The Devil Wears Prada 2 în care Miranda Priestly îi reproșează niște lucruri lui Andy a Annei Hathaway, folosind-se de paralela cu Cina de cea de taină în fața căreia se aflau.

Practic, simți că ai în față două opere de artă.

Aceasta continuare a filmului de succes din 2006 are de străbătut deja cunoscuta echilibristică între satsfacerea nostalgiei și aducerea narațiunii la zi din punct de vedere al conflictelor și problematicilor psihologice.

Îi reușește suprinzător de bine, căci criza presei tradiționale, asaltată de dezumanizantele restructurări și concepte precum EBITDA sau bonitate sau alte elemente de financiereză, dar și supusă capriciilor mogulilor ăstora din tehnologie, care n-au prea multă cultură, dar au prea mulți bani e o problemă care ni i-a dat pe toți demagogii ăștia care ne fac viața un calvar la nivel mondial.

Acesta este contextul construit de scenaristele Aline Brosh McKenna și Lauren Weisberger și în care personajele lui Anne Hathaway și Meryl Streep se văd nevoit să conlucreze, întru salvarea revistei lucioase care le-a adus odinioară împreună.

În schemă reapare și ușor revanșarda Emily Blunt, precum și Stanley Tucci, cu minunatul său aer stoic.

Haine frumoase și cadre meșteșugite, o coloană sonoră mai mult decât adecvată și apariții ale unor personalități din domeniu sunt metodele prin care regizorul David Frankel reînvie aerul de fițe inteligente pe care l-a emanat și The Devil Wears Prada cel de demult.

Însă filmul de acum sare în deliciu când se mută în Milano, adică în cea mai frumoasă țară din lume, pe care sper să o descopere fiecare pe viu. Dacă nu, avem măcar superba serie TV a lui Stanley Tucci însuși, intitulată Search for Italy.

Tot aici, Miranda Priestly a lui Meryl Streep se îmbogățește ca simbolism, luând aerul unui principe renascentist, machiavelic, rafinat și lipsit de scrupule.

Strălucirea ei o atrage după sine și pe a celorlalți membri ai distribuției, iar eu am plecat de la The Devil Wears Prada 2 cu zâmbetul pe buze și cu o îmbărbatare în suflet.

Când timpul nemilos ne-o va răpi pe Meryl Streep, ne vor rămâne Anne Hathaway și Emily Blunt.

Moda n-are decât să se schimbe, valoarea Hollywoodului să rămână la fel.

Miorița pe care o voiam

By Iulian in Filme 0 Comment

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Într-un orășel

Mândru englezel,

Iată vin în cale,

Se cobor la vale,

Trei turme de miei,

Cu un cioban,

Foarte ortoman,

Îi Hugh Jackman.

Și nu e ca păstorul ăla celebru din motive deloc plăcute pe care l-a văzut multă lume din tren între Roșiori și Videle, ci unul arătos și foarte cultivat care, în fiecare seară le citește cu glas tare romane polițiste, neștiind că turma lui de oi mândre și cornute, în frunte cu miorița laie bucălaie, le ascultă cu grijă și bagă la cap.

La un moment dat, baciul nostru cade răpus precum Nechifor Lipan, așa că oițele bârsane purced în investigație, ajutându-l pe polițistul cam tontălău al orășelului să dea de cap infamei crime care implică bani și un testament cu surprize.

Aceasta este ideea de la care pornește The Sheep Detectives, una care m-a cucerit instantaneu acum luni bune, când am aflat că, după aproape trei decenii, o să aflu, într-un final, cum s-a soluționat Miorița aia care mi-a mâncat zilele la admiterea la liceu.

Sccenariul semnat de Craig Mazin și Leonie Swann, inteligent și cu o morală mai înălțătoare decât fatalismul din balada noastră populară, este întrebuințat cu mare spor de regizorul Kyle Balda, care își folosește experința din păstorirea unor filme de animație precum Minions, ca să integreze efectele speciale ale mioarelor cu lumea cea reală, cu brazi și păltinași, preoți, munți mari, paseri, lăutari, păsărele mii și stele făclii.

Pe lângă o distribuție reușită în carne și oase, din care se distinge Nicholas Braun ca polițistul doar aparent la fel de prost ca Garcea și care e înnobilată de prezența Emmei Thompson, gurițele nu le mai tac oilor cu lână plăviță, împrumutând timbre vocale adecvate, precum ale Juliei Louis-Dreyfus (Elaine din exagerat de adulatul Seindfeld), Bryan Cranston (Water White din periculosul de adulatul Breaking Bad) sau Sir Patrick Stewart (Căpitanul Jean-Luc Picard din justificat de adulatul Star Trek: The Next Generation).

Profesorii de română cu fler au o șansă nesperată să predea Miorița într-un fel care să le și placă elevilor.

După lectură, să bage imediat o vizionare de The Sheep Detectives.

Baciul ungurean și cu cel vrâncean merită să meargă la ocnă pentru ce-au făcut, nu?

Să privim pictura! (CXXXIII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Scenă la fântână.

Când spui Constantin Daniel Rosenthal (1820-1951), te gândești la artistul pașoptist și revoluționar, autor al celebrelor picturi alegorice înfățișând România în zbaterile pentru emancipare sau al unor portrete de personalități din eșalonul superior al societății vremii.

Însă Muzeul de Artă al României din București găzduiește și o lucrare a sa care e de o superbă ambivalență.

Se intitulează înșelător de placid Scenă la fântână.

Pe un fundal de peisaj cu o perspectivă bine marcată, se găsesc două personaje, care, pare-se, s-au întâlnit cumva pe neașteptate lângă ghizdurile unei fântâni.

E limpede că aparțin unor clase sociale diferite și e clar că tabloul are o fină încărcătură erotică.

Întrebarea este:

Cine momește pe cine?

Domnul de la oraș încearcă oare să o vrăjească pe fata simplă de la țară?

Sau țărăncuța face pe sfioasă ca să îl prindă în mreje pe boierul cel respectabil și naiv?

Argumente ar fi pentru ambele ipoteze.

Mână lui întinsă ca o chemare.

Piciorul ei îndoit în față ca o îmbiere.

Capul și piepul lui ușor aplecate spre în față.

Mâna ei care ridică discret fota cea albă.

Greu de decis, dar plăcut de admirat.

Istoria în lucruri mici

By Iulian in De prin satul planetar, Intre vizual si conceptual 0 Comment

În vasta ofertă culturală a Bucureștiului, având împotrivă-i și toate formele de divertisment moderne, Muzeul ”George Severeanu” poate fi ușor împins spre subsolul atenției publicului.

Dar ar fi mare păcat, pentru că este un loc de o bogăție nebănuită.

Numele îi vine de la fostul proprietar eponim, distins radiolog din perioada interbelică și unul dintre fondatorii acestei discipline medicale în România, care a fost, deopotrivă, și un pasionat colecționar de antichități, care se regăsesc acum în acest muzeu.

Este vorba de o impresionantă varietate numismatică, dar și de o galerie amplă de vase antice, statuete și figurine, precum și de documente medievale românești.

Poate părea descurajant cuiva care nu are preocupări aparte într-ale muzei Clio, însă acest tezaur merită explorat de oricine, pentru că exponatele nu au numai o imensă valoare istorică, dar sunt și de un desăvârșit gust estetic.

Priviți, de pildă, grația acestei dansatoare, bănuiesc, pe care am descoperit-o pe un lekythos (vas antic grecesc cu gâtul lung). Artizanul sau, mai bine zis, artistul, s-a folosit de curbura recipientului pentru a sugera unduirea brațelor și a corpului. O seducătoare în adevăratul sens al cuvântului.

Un alt exemplu ar fi aceste monede emise la Histria în perioada sa autonomă.

Cele două chipuri alegorice orientate invers unul față de celălalt pot fi o metaforă avant la lettre a teatrului, cu tragediile și comediile sale, o expresie a cursului ciclic al istoriei sau o intuiție străveche a naturii duale a omului.

Cât despre această multitudine de monede republicane romane, par a ne aduce aminte că istoria Romei este mult mai vastă și mai complicată decât o fac să pară puzderia de documentare și lucrări de popularizare care îi sunt dedicate.

Muzeul ”George Severeanu” mi-a mai câștigat interesul și prin modul foarte modern și primitor în care este organizat. Poți explora sertare cu diverse artefacte, iar acele tablete în care introduci numărul exponatului pentru a obține explicații sunt o alternativă mult mai lejeră la omniprezentele panouri scrise cu litere de-o șchioapă.

Istoria se vede mare în lucruri mici.

Să privim pictura! (CXXXII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Portret de femeie (Mărioara)

Ca și în cazul portretelor lui Eustațiu Stoenescu, care mă obligă practic să mă opresc și să le contemplu, și acesta pictat de Ștefan Luchian m-a țintuit locului de cum l-am văzut la Muzeul de Artă al României din București, fără să-mi explic inițial de ce m-a captivat atât de mult.

Se intitulează Portret de femeie (Mărioara) înfățișând-o, probabil, pe o membră a familiei Mănescu, de care pictorul a fost relativ apropiat.

Imortalizând cu propriile-mi mijloace acest tablou, am avut ocazia să îl examinez apoi mai atent și să descifrez mecanismele plastice prin care Luchian mi-a luat ostatică atenția.

Uzează de puține culori, iar ce este mai important, chipul, dominat de roșul buzelor, este prins între negrul de sus și albul de jos. Obligându-te la a înfrunta această vădită dihotomie, autorul nu îți dă de ales decât să te uiți la portretul în sine.

Asimetria compoziției este o altă idee care funcționează impecabil. Vaga tensiune mentală pe care o simți văzând un portret de acest fel te obligă să privești cu mai mare băgare de seamă la trăirile protagonistei importalizate pe pânză.

De regulă, când cineva te privește cu capul înclinat, e semn că are o activitate cerebrală intensă și nu pune prea mare preț pe ce tocmai i-ai spus.

De aici și privirea Mărioarei, care exprimă o neîncredere dublată de o fină tristețe, ca și cum ar spune:

– Offf, iar încerci să mă duci cu vorba!

Iată, așadar, câte ne poate spune un artist mare, fără să pară că o face în mod deliberat.

Urmașii Agathei (2)

By Iulian in Carti 0 Comment

Continuăm incursiunea în lumea celor care aspiră să calce pe urmele Agathei Christie cu un autor puțin spus inedit.

Titlu și autor: Emma de Jean Reno

Rezumat: O maseuză de la un centru de talasoterapie din Bretania poartă pe conștiință moartea mamei ei, are un har anume cu mâinile și îl farmecă pe un înalt oficial omanez, tânăr și arătos, motiv pentru care primește o ofertă de a călători în acea țară și, chipurile, a pregăti viitorul personal al unui spa de lux. Urmează o idilă fierbinte și o poveste de spionaj cu trădări și răsturnări de situație.

Originalitate – 5

Romanul nu strălucește prin originalitate absolută, s-au mai văzut povești cu drame interioare și civili aruncați fără voia lor în mijlocul unor intrigi geopolitice, iar scorul, cât e el, reflectă mai degrabă ineditul auctorial. Cine ar fi bănuit că Jean Reno, durul din Leon și din alte părți sau amuzantul din seria Vizitatorii are ambiții literare?

Coerența narațiunii – 7

Nu se poate spune că acțiunea din Emma nu evoluează, ba chiar există o componentă de mântuire psihologică. Vina care o apasă pe protagonistă și blocajul mental care o împinge să se aventureze pe acele meleaguri străine sunt soluționate și vin ca rezultat al încercărilor prin care trece. De realism nu poate fi vorba, până la urmă, e operă de ficțiune, nu?

Utilizarea mecanismului deus ex machina – 2

Sunt foarte drastic în această privință, pentru că sunt multe situații delicate sau chiar periculoase din care Emma noastră iese prin utilizarea acelor mâini ale dibace de maseuză, iar asta mi s-a părut tras de păr. Ca să nu mai zic de vulnerabilitatea amantului în fața farmecelor ei, chiar și când logica ar fi dictat altfel.

Calitatea scriiturii – 7

Centrul de relaxare din Franța e doar schițat ca un cadru narativ, în schimb partea cea mare din Oman e sugestiv evocată, cu tot farmecul și pericolele pe care le asociem îndeobște cu Orientul, mai ales că totul e filtrat de europeancă frumoasă și acționând de capul ei. Jean Reno pare a se delecta și cu intense și carnale trăiri feminine, ceea ce mă îndreptățește să cred că a beneficiat și de ceva sprijin stilistic din partea unei urmașe a Evei.

Impactul deznodământului – 5

Foarte devreme se vădește că Emma e o carte scrisă într-o apăsată cheie feministă și totul converge spre marea emancipare a eroinei eponime. Dacă romanul are succesul scontat de autor și editori, nu e exclus să ne fi pricopsit pe termen lung cu o Lisbeth Salander care se pricepe la ameliora junghiuri și torticolis.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte scrisă de te miri cine.