Oare cât ne-am schimbat?

Unele dintre cele mai surprinzătoare și savuroase scene din House of Gucci sunt acelea în care protagonista apelează la o vrăjitoare, pentru a desluși întorsăturile viitorului, dar și pentru a găsi calea înapoi înspre inima soțului, deviată spre blondă.

Aceste momente sunt, probabil, menite a proiecta o latură irațională personajului jucat de Lady Gaga, dar e cazul să recunoaștem că nu se petrec doar pe tărâmul ficțiunii.

Vrăjitoarele și vrăjitoria există sub diverse forme de când lumea și au atras atenția de cînd lumea.

Se întâmpla și acum aproape 100 de ani, în coproducția suedezo-daneză Häxan (Vrăjitoare).

Realizat în 1922, perioadă de apogeu a cinematografiei mute, acest film al cărui artizan este Benjamin Christensen este foarte greu de categorisit.

Are părți atât de didactice, încât uneori pare smulsă dintr-o școală online avant la lettre.

Are un narator atât de auctorial, încât pare un eseu cu tente anticlerical-socialiste ale realizatorului.

Are transpuneri atât de literale ale unor practici și mituri despre vrăjitoare, în special cele din Evul Mediu, încât pare o comedie.

Are secvențe lucrate cu un așa meșteșug dramatic și vizual, încât pare un thriller supranatural din care regizorii de azi încă mai au de învățat.

Adulat de adepți ai bizarului, precum suprarealiștii sau ilustrul scriitor narcoman William Burroughs pentru efectele hipnotice ale transpunerii supranaturalului, Häxan m-a impresionat pe mine, unul, în primul rând prin inteligența cu care redă mecanismele psihologice ale paranoiei colective, ale denunțului, ale interogatoriilor țintite și ale construirii unor narațiuni care să explice frici și angoase.

Deși am apreciat erudiția pe care o pune o în joc pe parcursul filmului, m-am simțit ușor amuzat de condescendența sentențioasă a cineastului și cam sceptic față de unele concluzii psihanalitice.

Însă finalul m-a găsit în deplin acord cu demersul său ca întreg.

Da, vrăjitoarele nu mai pupă dosul lui Belzebut și nici nu mai zboară pe mături ca să se adune de Sabat.

Dar îi avem pe demonizabilii Bill Gates și pe Gyorg Soros, vaccinul e unealta Necuratului, Oculta Mondială are planuri odioase pentru muritorii de rând.

Și îi mai avem și pe cei care, crezându-se foarte deștepți, îi consideră pe ceilalți proști.

Oare cât ne-am schimbat?

Și cât nu?

Patrizia Delizia

Dintru început vă spun: Lady Gaga este delicioasă în House of Gucci.

Și când e Lady Macbeth, și când e o țață, și când e fragilă, chiar și când e acră.

Accent italian? Nu prea, dar, como se dice aici la voi, nu importă (pentru House of Gucci Reloaded, îl recomand pe Răducioiu drept consultant lingvistic).

Abilitățile actoricești ale Gagăi mi-erau cunoscute din A Star Is Born, dar acolo erau proptite de tematica filmului și sprijinite de faptul că avea și de cântat.

Aici, însă, defilează pe un catwalk de reacții, cu o nonșalanță și o intensitate care uneori o fac uitată pe zănatica artistă.

Iar asta în condițiile în care e înconjurată de o paradă de creații actoricești haute-couture.

Al Pacino mușcă din scenariu cu emfaza de odinioară, Jeremy Irons aduce acea distincție care e numai a lui, Salma Hayek e devastator de comică în rolul unei vrăjitoare, iar Adam Driver dovedește încă o dată cât de înzestrat e, parcurgând credibil traseul de la pămpălău la fasonat.

Fiecare dintre actori pare a ne spune să nu luăm pelicula foarte în serios, dar niciunul nu o face precum Jared Leto.

Burdușit de machiaj, acest veritabil cameleon revarsă pe ecran un arsenal interpretativ atât de bombastic, încât până și Johnny Depp în Pirates of the Caribbean: The Curse of the Black Pearl (singurul film din serie care contează) pare un monument de subtilitate.

Nu m-ar mira să-l văd luând Zmeura de Aur și Oscarul pentru același rol, deși i-l doresc pe cel din urmă, pentru că ajunsese să mă facă să râd numai văzându-l.

Eu în haine de fițe și de marcă nu mă îmbrac, dar am snobismul meu, care mă ține la distanță de gloata de detractori ai acestei producții, care îi deplâng superficialitate scenariului, de parcă n-ar fi fost crescuți cu Dallas și Dinastia, dacă n-or fi fost chiar concepuți, botezați și înțărcați în timpul lui Tânăr și neliniștit (pentru cititorii mai tineri, acestea sunt telenovele din partea de miazănoapte a Americilor).

Prin intermediul regiei dinamice a lui Ridley Scott, care demonstrează și mai abitir decât în The Last Duel că își trăiește o a doua tinerețe, prin coloană sonoră strălucită, variind de la Rossini la David Bowie, care contrapunctează sarcastic momentele acțiunii, precum și prin regalul interpretativ pe care am avut onoarea a vi-l expune, mi s-a oferit din nou ocazia să încerc acea satisfacție răutăcioasă de a vedea că și în lumea celor dezgustător de bogați colcăie patimi de cea mai joasă speță.

Iar Italia rămâne cea mai frumoasă țară din lume, chiar și când e scenă pentru crimă, lăcomie, ipocrizie sau prostie.

Bine le mai zice Orson Welles alias Harry Lime în The Third Man:

You know what the fellow said – in Italy, for thirty years under the Borgias, they had warfare, terror, murder and bloodshed, but they produced Michelangelo, Leonardo da Vinci and the Renaissance. In Switzerland, they had brotherly love, they had five hundred years of democracy and peace – and what did that produce? The cuckoo clock.

Fereastra lui Johari

Există în psihologie și consultanță un instrument numit Fereastra lui Johari (de la numele celor care l-au elaborat – Joseph Luft și Harrington Ingham).

Rolul său este de a explora diversele fațete ale cunoașterii de sine, atât prin prisma introspecției, cât și a raportului cu modul cum te privesc cei din jur.

Întotdeauna m-a fascinat chenarul din dreapta sus, așa cum apare în imagine, pentru că se referă la ceea ce afli despre tine prin intermediul celorlalți.

Uneori sunt lucruri pe care nu le bănuiai, alteori sunt lucruri care nu îți plac și pe care ți-e greu să le accepți.

Nu știu dacă Ismail Kadare a avut acest model teoretic în minte când a scris Generalul armatei moarte, dar cea mai de seamă trăsătură a cărții este că face o radiografie elocventă a Albaniei natale și a populației ei cu ajutorul impresiilor și trăirilor unor străini.

Un general al unei țări vecine (nenumite, dar ușor de identificat în Italia) vine în Albania pentru a recupera osemintele soldaților căzuți aici cu prilejul invadării țării în timpul unui război (de asemenea nenumit, dar ușor de identificat drept a doua conflagrație mondială) petrecut cu două decade în urmă.

Această sinistră și laborioasă sarcină relevă tumultul unui spirit cazon lipsit de direcție, iar zbaterile acestui comandant m-au trimis cu gândul la cele similare din capodopera lui Dino Buzzati, Deșertul tătarilor.

Însă romanul lui Kadare atinge cele mai înalte piscuri de sublim și expresiv când, bucată cu bucată, obicei cu obicei și peisaj cu peisaj, compune tabloul Albaniei, această țară mică și muntoasă, populată de oameni aprigi, belicoși, care și-au păstrat aerul ancestral în ciuda tuturor cuceritorilor care s-au abătut asupra lor.

E oare o întâmplare că acest popor vorbește o limbă care nu e înrudită cu nicio altă din marea familie indo-europeană?

Nu cred, ci este semnul că acești păstori pentru care pușca și vendeta sunt un mod viață au fost greu de supus.

M-am mirat când am aflat că Generalul armatei moarte a fost scrisă în plin regim al lui Enver Hodja, un dictator comunist cel puțin la fel de feroce precum Ceaușescu, dar nu și că a fost ignorată de compatrioți, pentru că n-avea nimic din realismul așa-zis socialist (de fapt naționalist) dominant în epocă.

Ismail Kadare reușește cumva să fie un etnograf liric, un povestitor captivant și un patriot lucid.

Sper că nu voi adăuga și numele său la galeria celor pentru care Nobelul n-a venit la timp.

De la cine a învățat Serena să câștige și să țipe la arbitri

Pe Serena Williams am văzut-o de multe ori câștigând și țipând la arbitri.

Tocmai de aceea, finala de la Wimbledon din 2019, când Simona Halep a bătut-o în doi timpi și trei mișcări a fost cu atât mai delicioasă.

Dar nu pot să nu spun și că atât Serena Williams, cât și sora Venus sunt două titanide ale tenisului, iar asta nu prin vreo apariție meteorică, precum Jelena Ostapenko sau Emma Răducanu (nu mă înjurați, dar puștoaica are nevoie să se așeze mental până să devină o mare jucătoare), ci printr-o longevitate extraordinară.

Dovada – cele două surori au jucat una împotriva alteia finala de la Australian Open în 2003, dar și în 2017, iar între aceste date fiecare dintre ele și-a trecut în cont un număr mare și foarte mare de turnee de mare șlem.

De unde vine această pohtă de glorie și capacitate de efort prelungit, fizic și mental?

King Richard ne propune ipoteza că artizan al acestui irepetabil succes de familie ar fi tatăl lor, un tip căpos nevoie mare, dificil spre insuportabil, dar dedicat și iubitor în felu-i aparte.

Dacă deja vi se pare că sună a film motivațional american, nu vă înșelați.

Pelicula regizată de Reinaldo Marcus Green este încă o mostră a uluitoarei abilități a Hollywood-ului de a lua o poveste reală, de a o simplifica și modela după o rețetă pe care tot mapamondul o știe și pe care nimeni nu o poate duplica și de a scoate din ea o odă închinată unor valori morale de care avem atâta nevoie, încât ne bucurăm să le vedem manifestându-se oriunde, chiar și în ficțiune.

Gândiți-vă la o scenă clasică, canonic-emoționantă.

Oricare.

Pun pariu 3 la 1 că o s-o găsiți și aici.

King Richard e insistent comparat cu The Blind Side și, pe undeva, paralela e îndreptățită.

Însă, spre deosebire de Sandra Bullock, care trece peste tot și toți precum un tanc blond, personajul lui Will Smith este departe de a fi vreo stihie a binelui, vreun spirit infailibil sau vreun pedagog impecabil. Actorul știe să își dozeze charisma de care beneficiază din oficiu, fie pentru a transmite o tiranie ermetică, fie pentru a lăsa să se întrevadă și fragilitatea omului care vine de jos și se găsește în situația de a interacționa cu aceia din cercurile înalte ale puterii.

E o versiune revăzută și adăugită a marelui său rol din The Pursuit of Happiness.

Multe scene sunt construite pentru a-l pune în valoare și a-i netezi drumul către Oscar, dar asta nu înseamnă că n-are rival într-ale interpretării.

De fapt, una dintre cele două mari calități ale filmului este că oferă multor actori momente de grație. Și, cum duelurile cele mai intense pe care le-au avut de înfruntat surorile Williams au fost chiar acelea care le-au pus față în față, cea mai serioasă competiție pentru atenție este între Will Smith și Aunjanue Ellis în rolul nevestei cu personalitate atât de solidă, încât până și cea mustind de obstinație a consortului face cucuie lovindu-se de ea.

Un alt aspect pe care l-am apreciat este că filmul n-a ocolit spinoasa problemă a preferinței către una dintre surori, fapt care, pentru cealaltă a însemnat un motiv în plus să aibă performanțe și mai și. Câte destine n-au fost oare direcționate de micile gesturi prin care părinții favorizează, imperceptibil chiar pentru ei înșiși, pe unul dintre copii.

Cine are avea de câștigat văzând King Richard?

Părinții, pentru că au ceva de învățat.

Copiii, pentru că ar avea ceva de învățat.

Părinții și copiii, pentru că au ceva de discutat.

Antrenorii și profesorii, pentru că au ceva meserie de furat.

Chibiții de la Oscaruri, pentru că au viitoare nominalizări de rumegat.

Da, sezonul 2022 se deschide treptat, noi să fim sănătoși, să îl dezbatem pe îndelete când îi va veni sorocul.

Și nu strică un pic de sport între timp.

Istorie la firul ierbii

Profesorul Gheorghe Buzatu ne spunea la un curs că despre Al Doilea Război Mondial s-au scris mai multe cărți decât despre toate celelalte subiecte din istorie la un loc.

Chiar și în acest ocean editorial, o carte precum aceste Însemnări de jurnal ale unei femei anonime din Berlinul pe cale de a fi ocupat de ruși în primăvară lui 1945 tot remarcabilă rămâne.

Povești despre grozăviile pe care o populație civilă le suferă când armata învingătoare dă iama într-un oraș există destule, însă intimitatea, sinceritatea și profunzimea mărturiei acestei doamne o ridică peste simpla condiție de memorii și o transformă într-un monument comemorativ, la fel de copleșitor pe cât sunt grupurile statuare faraonice de prin Rusia sau alte țări combatante.

E limpede că paginile jurnalului au fost cizelate ulterior redactării, dar asta nu m-a împiedicat să rămân în mod repetat perplex, constatând câtă tărie a avut autoarea în a înregistra evenimente zilnice pe care într-o situație normală le-am numi reprobabile: violuri, furturi, înșelăciuni.

Regulile de morală obișnuite se suspendă în vremuri de criză, iar peripețiile acestei doamne, pe care le-am putea numi chiar picarești, dacă n-ar fi atât de tragice, sunt o lecție că nu suntem stânci de principii, ci plămadă care se înmoaie, pe măsură ce stomacul se golește.

Acela care are impresia că se poate descurca fără astfel de compromisuri să arunce primul piatra!

Educată și independentă peste media epocii sale, autoarea este o veritabilă precursoare a mișcării feministe, dar nu în modul deșănțat care subminează această inițiativă, ci într-unul pe care eu, bărbat, nu îl pot contesta, ba chiar îl susțin:

Zilele astea am văzut cum sentimentele mele față de bărbați – și sentimentele tuturor femeilor față de ei – se schimbă. Ne pare rău pentru ei, îi vedem atât de amărâți și lipsiți de putere. Sexul slab. În sufletul femeilor ia naștere un fel de dezamăgire colectivă. Lumea nazistă, care era stăpânită de bărbați și glorifica bărbatul puternic, începe să se clatine și odată cu ea, mitul ”Bărbatului”. În războaiele trecute, bărbații puteau pretinde că au privilegiul de a ucide și a fi uciși pentru Patrie. În ziua de azi avem și noi, femeile, parte de așa ceva. Asta ne-a transformat, ne-a îmbărbătat. La sfârșitul războiului, între multele înfrângeri suferite se va adăuga și eșecul masculinității.

Am destui prieteni inteligenți, cu stare, cu studii superioare, care consideră că a studia trecutul este inutil.

La ce te ajută în viață?

Citind Însemnările de jurnal ale curajoasei din Berlin, am înțeles de ce au atitudinea asta.

Istoria este cam incomodă.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o voce puțin știută, dar care merită cunoscută.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Lumea poate fi privită din diverse unghiuri, să vedem câteva dintre ele:

Misbehaving – un cercetător de Nobel își deapănă firul evoluției profesionale, prilej cu care vedem cum a evoluat concepția despre domeniul economiei comportamentale, adică modul în care luăm decizii financiare (și nu numai), nu întotdeauna logic. Richard H. Thaler n-a fost numai un om curios, care n-a ezitat să pună întrebări, dar a avut și norocul să fie contemporan cu alți gânditori de marcă, precum Amos Tversky și Daniel Kahneman, iar în acest climat intelectual e mai lesne să îți vină idei inovatoare. Deși au fost momente când domeniile luate în vizior de autor, precum jocul la bursă, m-au lăsat rece, proza lui Thaler este plăcută, iar pe parcurs am cules mici trucuri despre cum să-mi analizez mintea, precum și pe a altora.

Numbers Don’t Lie – cifrele nu mint, când te uiți la ele în detaliu, cu luciditate și cu dorința de a releva starea de fapt, nu a o distorsiona, spune Vaclav Smil. Ca întreg, demersul său este titanic. Luat pe bucăți, e când arid, când pasionant, ceva ce presupun că variază în funcție de interesele fiecăruia. Oricum, adunând date și organizându-le într-un mod coerent, cercetătorul american de origine cehoslovacă ne răcorește nițel optimismul că vom trece la energia verde în viitorul apropiat, dar mai domolește și panica generată de gândul că ne vor cumpăra chinezii pe toți la un moment dat. Iertat fie-mi jocul de cuvinte, chiar și chestiunea cărnii este tranșată în mod echilibrat: nu e nevoie să devenim un mapamond de vegetarieni, ci doar să o consumăm mai cu măsură. Ca pe toate, de altfel, pentru că datele arată că planeta e cam cocoșată de apetitul speciei noastre.

Marile mistere ale picturii – față de chestiunile serioase de mai sus, contemplarea unor tablouri pare o bagatelă. Însă, sub îndrumarea unui specialist vădit pasionat de subiect, am simțit că fiecare pictură din acest volum este ca o investigație, care uneori dezvăluie amănunte nebănuite. Structurată în capitole egale, incluzând o descriere generală a câte unei picturi, urmată de aplecarea unei lupe asupra unor colțișoare sau detalii, panoplia compusă de Gerard Denizeau suscită repetate exclamații de uimire. Și încântare. Nu doar că unele creații pe care credeam că le știu bine și-au deschis noi porți de înțelesuri, dar autorul reușește să explice și noima unor tablouri pe care eu le situez la periferia artei veritabile, precum pătratele suprematiste ale lui Malevici. Dincolo de educația scrisă, albumul e și un îndemn la acțiune: Iulică, nu pierde nicio ocazie să pășești într-un muzeu care adăpostește câteva picturi! Ochii, mintea și sufletul îți vor purta veșnică recunoștință.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Wild Wild South-West

Undeva în sud-vestul României, niște frumoși nebuni ai marelui oraș Craiova insistă, în ciuda tuturor problemelor epidemiologice, financiare, materiale, emoționale, interne, externe, să aducă bucuria în sufletelor altora.

Printre aceștia se numără și cei de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Căci bucurie am simțit ascultând cele două compoziții ale lui Sabin Pautza, chiar dacă prima dintre ele s-a intitulat „Blues and Trouble” pentru vioară și orchestră.

Blues and Trouble. Două stări omniprezente acum.

Sub imperiul lor să fi fost și tot m-aș fi înseninat la cea de-a doua, Divertisment nr. 3 pentru vioară și orchestră, care a relevat mai pronunțat latura americană a activității reputatului compozitor, nelipsind, însă, niște intarsii din folclorul nostru mioritic.

Un singur regret mă încerca ascultând ritmurile sprințare și șugubețe ale secvențelor acestei creații: că eleganța vestimentară a muzicienilor n-a fost înlocuită de data asta de costume adecvate. Pe Simina Croitoru aș fi văzut-o în cămașă cadrilată și blugi albăstrui, cu ciubote pintenate, cu care să fi ținut isonul minunatelor alunecări ale arcușului.

Iar energia debordantă a dirijorului Matei Pop ar fi meritat niște cizme cu carâmbul revărsat și o pălărie cowboyască pe o țâfnă.

Dar nu-i bai, tot am trecut oceanul și așa.

Pentru cea de-a doua componentă a spectacolului – Simfonia nr. 6 în Si minor, op. 74, „Patetica” de Piotr Ilici Ceaikovski – e nevoie de un mic excurs lingvistic.

Supranumele atribuit de autor acestei lucrări a fost ”pateticheskaia”, cuvânt din rusă care înseamnă ”pasionată”, tradus ulterior un pic eronat în franceză drept ”pathétique”, termen care a pătruns și în limba romînă, desemnând ceva solemn și menit a impresiona (Nota bene, a nu se confunda cu englezescul ”pathetic”, care în română s-ar traduce prin ”jalnic”).

Cunoscând această mică distorsionare de nume, eram curios cum voi recepta această simfonie.

Mai aproape de spiritul rus sau de cel francez?

Fatalism sau rafinament?

Gravitate sau lejeritate?

Profunzime sau plutire?

Duelul intercultural nu s-a concretizat, pentru că le-am simțit pe toate.

Dacă n-aș fi fost expus la geniul lui Ceaikovski înainte, aș fi fost copleșit de bogăția expresivă din lăuntrul minții și imaginației acestui om.

Acum l-am mai contemplat o dată și am simțit recunoștință față de aceia care îl readuc la viață.

Ei, frumoșii nebuni ai marelui oraș.

Imaginile sunt surprinse de același blogger meloman pasionat care este Daniel Botea.

Supraviețuirea e o virtute

Spunea cineva, cândva că nu există națiune cu o istorie mai zbuciumată în secolul al XX-lea decât cea chineză.

E greu de cuantificat un astfel de volum de traume, dar, dacă e doar să urmărim succesiunea de avataruri ale personajelor din Huo zhe (Să trăiești), o astfel de afirmație devine verosimilă.

Filmul lui Zhang Yimou este odiseea măruntă, dar nu mai puțin grandioasă, a unui cuplu care străbate valurile transformării Chinei dintr-o societate tradițională, cu belelele ei, într-una comunistă, cu excesele ei, via un război civil devastator.

Deși fiecare dintre secvențe atinge doar ce li se întâmplă lui Xu Fugui (You Ge) și Xu Jiangzhen (preafrumoasa Gong Li), putem extrage specificul perioadei cu multă exactitate, iar acesta este meritul regizorului, fără doar și poate.

L-am văzut pe Zhang Yimou construind fresce mai poetice sau mai intime sau mai spectaculoase, însă aici dezvăluie două trăsături care îl plasează definitiv în panteonul marilor cineaști ai lumii – profunda înțelegere a fundamentelor naturii umane și umorul.

Cei doi soți au de îndurat privațiuni și pericole de tot felul, ideologice și personale, dar le fac față printr-o delicioasă combinație de servilism și inteligență.

Există alte filme în care protagoniștii sunt precum stejarii, stau drepți în fața intemperiilor, dar li se întâmplă să mai fie și frânți.

Soții Xu sunt precum trestia, se dau după cum o cer circumstanțele, însă nu e vreun moment în care să le-o iau în nume de rău. Dimpotrivă, abilitatea de lor de a supraviețui, nu doar unor transformări societale radicale, dar și unor tragedii personale, este încântătoare și îți dă speranță.

Oricât de greu ar fi acum, cu pandemia și debandada politică și criza economică, știu că au existat vremuri infinit mai grele, dar pe care alții le-au trecut, reușind să își păstreze și o urmă de zâmbet pe chip.

Ajungem la aspectul cel mai surprinzător al acestei pelicule. Realizată în 1994, într-un moment de maximă destindere și deschidere a Chinei către exterior, demonstrează o așa sănătoasă și savuroasă ironie față de demagogia și stupizenia unor laturi ale regimului comunist (precum Revoluția Culturală sau Marele Salt Înainte), încât nu diferă cu nimic față de producțiile hollywoodiene.

Să râzi inteligent de propriile defecte e semn că îi inspirat aerul libertății.

Care s-a cam rarefiat între timp, pentru că, după câte am constatat, în prezent, Zhang Yimou abordează teme aprobate oficial, cu rezultate lipsite de strălucire, deci merită să prețuim Huo zhe drept o bijuterie irepetabilă.

Ca în alte filme ale sale din acea perioadă de creație (Ju Dou sau Sorgul Roșu), personajul principal masculin are partitura mai amplă, însă e imposibil de ignorat prezența scenică și intensitatea dramatică ale lui Gong Li, mai ales ca mater dolorosa.

Huo ZheSă trăiești.

Asta e cel mai important.

După aceea, vin toate.

Una o să stea cu noi, alta nu

Două cărți franțuzești mi-au trecut prin mâini și prin minte recent.

Una e prețioasă ca stil, alta e neprețuită ca fond.

Una fantazează, alta observă.

Una face paradă de cultură, alta oferă cultură.

Una e superfluă, alta e concisă.

Una e de citit doar o dată, alta de nenumărate ori.

Una îi detestă pe oameni, alta îi iubește, în ciuda defectelor.

Una preamărește arta, cealaltă se ridică la rang de artă.

Una va fi acoperită de uitare, cealaltă va sta cu noi mult timp de-acum încolo.

Cred că ați intuit despre care vorbesc și mai cred că aceea care va rămâne cu noi acum va fi aici chiar și când noi nu vom mai fi.

Indiana Jones și românca

Un aventurier cu geacă de piele și pălărie cu boruri largi pilotează un avion și caută un artefact valoros al incașilor, alături de o damă bine.

Indiana Jones?

Semnalmentele corespund, într-adevăr, dar este vorba de fapt despre Charlton Heston în Secret of the Incas.

Considerat îndeobște sursă directă de inspirație pentru Raiders of the Lost Ark, acest film regizat de Jerry Hopper conține, pe lângă protagonist, destule scene și elemente care să sprijine acest titlu de mare noblețe.

Există însă și diferențe.

În primul rând, spre deosebire de personajul lui Harrison Ford, un intelectual vivace, cel al lui Heston este o lichea adorabilă, care livrează replici sarcastice și afișează o virilitate golănească.

L-am văzut pe Charlton Heston în diverse ipostaze, însă nu credeam că una ca asta îi poate ieși atât de bine.

Chiar când narațiunea se poticnește și alunecă pe panta abruptă a sentimentalismului, interpretarea sa rămâne la fel de savuroasă.

Spre deosebire de peripețiile lui Indiana Jones, Secret of the Incas nu debordează de acțiune, însă compensează prin performanța de a fi fost filmat chiar prin Cuzco și la Machu Picchu și de a beneficia de aportul masiv al localnicilor.

Multe aspecte culturale sunt surprinzător de precis punctate, iar când realizatorii își permit libertăți estetice sau istorice, rezultatele sunt spectaculoase – cântecele ritualice ale pitoreștii Yma Sumac n-or fi chiar ca pe vremea lui Atahualpa, dar impresionează și transmit un veritabil sentiment extatic.

Din restul distribuției se detașează Thomas Mitchell (cetățeanul turmentat din Diligența lui John Ford), căruia îi revine poate cea mai complexă partitură, a escrocului ros de decrepitudine și muncit de obsesia căutătorului de comori.

Iar acum ajungem la perla coroanei de delicii pe care Secret of the Incas le are de oferit.

Principalul personaj feminin al peliculei este, atenție mare, o expatriată româncă, pe nume Elena Antonescu, care fuge de autoritățile noului regim de după Cortina de Fier, în speranța că va ajunge pe tărâmul libertății, în SUA.

Stați un pic, că figura ‘oață acum vine.

La un moment dat, însuși consulul RPR apare în peisaj, iar pentru câteva minute avem fabuloasa ocazie de asculta un pic de română (pocită, ce-i drept), într-un film hollywoodian din 1954!

Jucată de frumoasa și destul de expresiva Nicole Maurey, Elena Antonescu se adaugă lui Tartu din producția eponimă, lui Iscovescu din Hold Back the Dawn, lui Popescu din The Third Man sau lui Teck de Brancovis din Watch on the Rhine și îmi întărește concluzia că românii au fost tot priviți de Hollywood-ul Epocii de Aur drept nu prea demni de încredere, ahtiați după combinații și dispuși să schimbe taberele după cum o cere situația.

Ne-au citit binișor, nu-i așa?