De 1 decembrie simt obligația morală să vorbesc despre un film românesc, așa că am ales unul care comprimă care comprimă multe dintre apucăturile românismului contemporan – Sieranevada.
Povestea este simplă și, în același timp, greu de rezumat.
La un parastas, într-un apartament de câteva camere, se adună membrii unei familii, vecini și prietenii apropiați, iar personalitățile și idiosincraziile fiecăruia se manifestă plenar în discuții și interacțiuni pasive-agresive, aluzive sau declamatorii.
Regizor și scenarist, Cristi Puiu îngroașă voit tușele psihologiei. Se vehiculează multe prostii sau teorii și se descarcă multe traume la astfel de evenimente, dar nu atâtea.
În caz că vreți să știți, aici se discută o teorie a conspirației
Însă, tocmai pentru că reușește o asemenea sinteză și pentru că totul evoluează organic într-un spațiu restrâns, pe care îl exploatează cu abilitatea unui Hirokazu Koreeda (vezi Shoplifters), Cristi Puiu merită toate laudele.
Indiferent ce părere aveți despre el de când cu pandemia, aici este cineastul în deplin control al meșteșugului său, că arta nu prea îmi vine a-i spune.
Iar elogiile se extind și la adresa modului cum a lucrat cu actorii. Alegerile interpreților au fost la țanc, iar combinațiile de dueluri și sarcasme mi-au provocat acel unic amestec de amuzament și disconfort pe care numai viețuirea în România o poate cataliza.
Mi-e drag să-mi aduc aminte că am văzut-o pe Dana Dogaru pe scena Naționalului din Craiova
Acțiunea, sau lâncezirea ei, sunt cumva centrate pe figura de o impecabilă placiditate a lui Mimi Brănescu, care demonstrează că abilitățile-i de textier (dacă prindeți pe undeva Insomniacii, s-o vedeți neapărat, e nepermis de comică) vin dintr-o excelentă înțelegere a ce înseamnă să te transpui într-un personaj.
Aș avea cuvinte frumoase despre modul urât în care se manifestă fiecare dintre ceilalți membri ai distribuției, dar o să mă limitez în a o aminti pe o mare doamnă a scenei și ecranului, Dana Dogaru (tonul din scena cu costumul de pomană e minunat), precum și pe Andi Vasluianu, care are acea apariție meteorică și explozivă demnă de un Oscar pentru rol secundar veritabil, nu cel deghizat astfel, deși este principal, tertip la care se recurge din ce în ce mai mult peste Ocean.
Drama existenței urbane românești – locul de parcare
Aș fi comparat Sieranevada cu o ”corabie a nebunilor”, dar mi-am adus aminte ce mi-a zis un coleg de facultate, care a refuzat cu obstinație să se urce într-o barcă de pe lacul din Parcul ”Nicolae Romanescu”.
Noi, românii, n-am avut niciodată vocație de navigatori!
Așa că o să spun că Sieranevada este acea Românie de care nu mai scăpăm.
Întrebarea este:
Oare vrem asta?
Eu nu sunt convins.
Și nu cred că vorbesc doar în nume propriu.
La mulți ani, România!
Ținem la tine și la ai tăi, așa cum țin cei din Sieranevada unii la alții.
Într-un mod defect, dar sincer.
M-a uns pe suflet colecția aia extinsă de la Biblioteca pentru toți
Prima decadă a filmelor ruse post-sovietice este una aparte.
Până ca țara să alunece pe panta autoritarismului, exista un curent de entuziasm (în limitele fatalismului rus, bineînțeles), care anima speranța că se vor exorciza numeroșii demoni ai unui trecut încărcat de tragedii.
Și Andrey Zvyagintsev încearcă același lucru mai recent, dat tonalitatea sa este mai întunecată și semnificativ mai pesimistă.
Kavkazskiy plennik (Prizonierul munților) se înscrie în efemeră rază de lumină care a brăzdat cinematografia din Rusia.
Povestea este una pe care și Hollywoodul a exploatat-o în mod repetat: în timpul conflictului din Cecenia, doi soldați ruși sunt luați prizonieri în urma unui raid al localnicilor, cu scopul de a fi folosiți de un lider tribal drept monedă de schimb pentru fiul său, ostatic în partea cealaltă.
Ce impresionează rapid este caracterul autentic al cadrului natural și arhitectural unde se construiește această parabolă a reconcilierii și barierelor ei.
Filmat de Sergei Bodrov, același cineast care ne-a oferit Mongol, într-un aul (sat montan specific zonei Caucazului) din Daghestan, nu departe de teatrul de operațiuni real al încleștările ruso-cecene, Kavkazskiy plennik te face să simți frumusețea aspră a înălțimilor, aerul tare de la mii de metri altitudine și combinația fascinantă de violență și umanitate distilată a localnicilor.
În acest peisaj veridic din punct de vedere etnografic, interpretările celor doi protagoniști se depărtează și mai mult una de alta.
Ca ofițer ros de cinism, Oleg Menshikov, unul dintre preferații lui Nikita Mihalkov, apasă prea mult pe vastu-i arsenal actoricesc și pare o figură shakespeariană transplantată artificial într-o narațiune laconică.
În contrapunct, Sergei Bodrov Jr., fiul regizorului (uite că e bun nepotismul câteodată!), este mai scump la vorbă, iar personajul său pare chiar încet la minte.
Dar între el și aceia care îi țin securea deasupra capului se naște acea legătură umană care depășește orice bariere lingvistice, politice sau culturale.
În el și în superba Susanna Mekhraliyeva, o adolescentă minionă, dar cu o maturitate adorabilă, se conturează acel ideal pe care l-am văzut pretutindeni, de la Romeo și Julieta la Ghost Dog: Way of the Samurai sau Mandariinid.
În paralel, ni se oferă și o superbă pledoarie duală asupra abnegației de care sunt în stare părinții.
Întâlnirea dintre cei doi oameni, pe care îi desparte o lume, dar îi leagă această simplă ipostază, este unul dintre momentele în care Kavkazskiy plennik atinge sublimul. Și mai frumos este că scena n-are nimic grandios, nu e pregătită de vreo muzică bubuitoare și de un montaj alert.
Dar n-are cum să treacă neobservată.
Speranța rodește mai greu pe teren stâncos.
Dar, precum acei pini încăpățânați, care se strecoară printre crăpături de stânci nemiloase, chiar și acolo au prins rădăcini firicelele care țin omenirea să nu cadă în prăpastia cruzimii, prostiei și intoleranței.
Spune Kusturica la un moment dat în eseul său despre Maradona:
Dacă n-ar fi fost fotbalist, ar fi fost sigur revoluționar.
Aici e singurul moment în care regizorul sârb se înșală.
Altminteri, Maradona by Kusturica face tot ce e nevoie:
Are ruperi de ritm.
E ireverențios.
E dinamic.
E irezistibil.
E uimitor.
E neobrăzat.
E egocentric.
Are atingerea geniului.
Adică e spiritul lui Maradona însuși.
Există un documentar mai recent, realizat în 2019 de Asif Kapadia, care este o privire mai lucidă asupra lui Diego Armando Maradona.
Acesta este, însă, un panegiric construit de un om care nu ocolește onestitate, despre un altul care nu se sfiește să o afișeze (mărturiile sale despre dependența de droguri sunt la fel de puternice precum Requiem for a Dream).
Numai un artist mare îl poate desluși pe un altul.
Și numai un artist poate înfățișa un cult și se poate lăsa absorbi de el, fără a-și pierde identitatea.
Citez din memorie spusele unui istoric despre Fidel Castro, pe care Maradona l-a adorat:
Cu bune și rele, este una dintre figurile marcante ale secolului al XX-lea. Este unul dintre ultimii giganți ai trecutului recent.
Secolul al XXI-lea se întrevede a fi al oamenilor simpli.
Însă ne vom întoarce mereu asupra veacului trecut, acela al figurilor colosale.
Iar printre aceștia se va afla întotdeauna și Diego Armando Maradona.
Această din urmă imagine este parte a unui portret vizual realizat de cei de la BBC.
Povestitor? Portretist? Peisagist? Confesor? Penitent? Învățător? Învățăcel? Demiurg? Imbecil vierme de pământ? Magician al cuvintelor? Birocrat al buchiilor? Alchimist al metaforelor? Designer de puzzle-uri? Detectiv de sentimente? Telescop? Microscop?
Oricare dintre cele de mai sus și mult mai multe, în combinații de n luate câte k.
Eu nu sunt scriitor, dar, conform butadei, știu să-l recunosc pe unul când îl văd.
Iar Norman Manea este unul dintre aceștia.
Întoarcerea huliganului, romanul care l-a făcut celebru și, lăudat fie-mi calamburul, hulit, este o demonstrație a caleidoscopicului rol al celui care alege să se exprime prin condei sau versiunile-i mai moderne, tastatura și Word-ul.
Cartea e o cronică a vieții sale, deloc structurată, puternică filtrată subiectiv dar care punctează trei mari etape – Holocaustul transnistrean, zbaterile în socialism și ambivalența emoțională a unei efemere revederi a meleagurilor strămoșești, în condițiile unui exil transatlantic,
Valoare documentară? Există, dacă te chinui să cerni fapte.
Orientare ideologică? Există, în special în stil apofatic, adică deslușim ce nu-i place vocii auctoriale.
Sinceritate? Există, în limitele autoamăgirii de care fiecare dintre noi e capabil.
Până la urmă, am extras din Întoarcerea huliganului ce a rezonat cu personalitatea mea, entitate pe care o pot defini, dar niciodată îndeajuns.
Ce e sigur, totuși, e că am avut de-a face cu un scriitor.
Omul care a făcut-o pe Greta Garbo să râdă în Ninotchka mi-a smuls și mie câteva hohote și mi-a provocat zâmbete pe toată durata filmului Heaven Can Wait.
Imediat după terminarea vizionării, am verificat câteva detalii biografice ale regizorului Ernst Lubitsch, ca să mă încredințez asupra unor trăsături care îmi săriseră în ochi și minte.
Născut în Europa, la amurgul aristocrației aceleia trândave și superficiale, dar care este încă reper de eleganță și savoir vivre, educat într-un univers vizual cucerit de impresionism, regizorul transpune în această primă creație color a sa un anacronism delicios, care i-ar scandaliza pe progresiștii fără prea mult umor sau simț estetic din prezent.
Povestea este a unui fante ajuns la senectute, decedat și ajuns în anticamera Lumii de Jos, către care găsește că este natural să se îndrepte, dată fiind viața de îmbrobodiri, aventuri galante și cheltuieli nesăbuite pe care a dus-o.
Întâmpinat de un Lucifer stilat și impozant, cu alură de CEO de corporație (hmmm, oare de ce?), și-o istorisește cu farmec și candoare, iar nouă ni se deschide astfel o traiectorie savuroasă ca o prăjitură înțesată cu E-uri și calorii, adică irezistibilă.
Scenariul nu e realist și nici corect politic, dar binedispune.
Personajele nu sunt realiste și nici corecte politic, dar binedispun.
Interpretările nu sunt realiste și nici corecte politic, dar binedispun.
Cea mai mare parte a filmului este alocată dinamicii relației protagonistului cu soția sa, dar mai rămâne destul și pentru săgeți aruncate către o societate dominată de convenții, uneori stupide, duplicități, uneori rizibile, și diferențe de clasă adânc sculptate în firmamentul ei.
În acest context, figura personajului principal se distinge uneori ca unui rebel cu care ești tentat să simpatizezi, senzație ajutată și de bonomia suavă a lui Don Ameche (care a renăscut în atenția publicului decenii mai târziu, primind un Oscar pentru Cocoon).
Astfel îmbunați, putem gusta mai tihnit relația cu o consoartă timidă și mult prea înțelegătoare, jucată cu o surprinzătoare grație de Gene Tierney, care a avut mult mai multe de oferit cinematografiei decât enigmatică Laura, din pelicula cu același titlu.
Deși compus ca o piesă de teatru augmentată pe ici, pe colo cu tehnici filmice, Heaven Can Wait are un ritm lipsit de timpi morți, dar și suficient de lejer, încât să-ți dea ocazia să te delectezi cu schematicele și amuzantele partituri secundare ale lui lui Louis Calhern, Signe Hasso sau Charles Coburn, precum și cu încântătoarele decoruri și costume.
Nu-mi pot reprima fantezia că Ernst Lubitsch le-a ales având în minte picturi de Manet, Renoir sau Whistler. Armonia culorilor, indiferent de cât de aprinse sunt, e desăvârșită.
La vremea lui (e apărut în 1943), Heaven Can Wait a primit nominalizări la Oscar pentru cel mai bun film, cea mai bună regie și cea mai bună imagine.
Acum nu l-ar mai nominaliza nici Dracu’, de teamă că și-ar pierde biroul ală somptuos la presiunea opiniei publice.
Vreme din cea în ce mai rea, vremuri din ce în ce mai rele, ce ne mai rămâne? Cărțile, acești prieteni reci, dar siguri (inclusiv din punct de vedere epidemiologic):
Population 10 Billion – una dintre temerile care măcină omenirea este suprapopularea catastrofală, care va duce la tragedii pe scară largă și la prăbușirea civilizației. Deși domolită, mai ales acum, această preocupare rămâne una constantă, iar Danny Dorling vine în întâmpinarea ei cu o analiză amplă asupra scenariului potrivit căruia oamenii vor ajunge să se calce pe pe bombeuri în ultimul hal. De fapt, e mai bine spus ”scenarii”, pentru că autorul descompune această posibilă tragedie colectivă în diverse aspecte, precum natalitatea, impactul asupra mediului, disparitățile dintre săraci și bogați. Orientarea-i ideologică răzbate destul de clar: progresist, de stângă si chiar mușcat de morbul acela al tiraniei penitenței unei fost puteri coloniale, pe care îl satirizează cu mare precizie Jean Raspail în Le Camp de Saints. Rezonezi sau nu cu expozeurile sale, amploarea demersului și claritatea unor concluzii sunt demne de laudă.
Intellectuals – Jean-Jacques Rousseau, Karl Marx, Bertrand Russell, Ernest Hemingway, Jean-Paul Sartre; nume de granit ale culturii universale, intelectuali care au mutat gânduri și spirite și care au deviat cursul istoriei în fel și chip. Cum au fost, însă, oamenii din spatele acelor idei care ne guvernează modul de a vedea lumea chiar și acum? Paul Johnson își propune să scoată la iveală tot mucegaiul unor personalități mai deviante decât mi-aș fi imaginat. Niciunul dintre aceia asupra cărora se apleacă ochiul de copoi și penița nemiloasă a autorului nu scapă de o radiografie puțin spus neglorioasă. Firește, ne putem întreba cât de obiectivă a fost investigația și cât de părtinitor investigatorul. Dar, ca să nu cad în același păcat al disonanței cognitive, precum mulții dintre greii din această carte, mărturisesc că am citit aceste biografii scandaloase (dar și consistent documentate) cu același nesaț cu care mulți lecturează detalii picante despre vreo starletă sau starlet în tabloide. Mă va influența asta când mă voi avea din nou de-a face cu creațiile acestor intelectuali? Probabil că da, dar ideile nu sunt lingouri de aur, ci bunuri intangibile și fluide, în care fiecare se poate cufunda cum dorește. Vorba ceea: Să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa!
Civilizația islamică în 30 de vieți – religia musulmană și acțiunile unor adepți ai ei sunt subiect de controversă în zilele noastre, iar asta aruncă o umbră asupra contribuției aduse de civilizația islamică în cultura omenirii. Și ar fi păcat, pentru că are o complexitate minunată, iar diversitatea figurilor care au compus-o nu e cu nimic mai prejos față de cea europeană, bunăoară. Chase F. Robinson ne demonstrează asta, schițând tablouri rapide, dar nu simpliste, ale războinicilor, dar și învățaților, poeților din primii 1000 de ani ai Islamului, precum și ecourile pe care aceștia le au în prezent (vezi modul cum a fost reînviat Saladin ca precursor al naționalismului arab). Descoperim astfel că au existat și disidenți, îndrăzneți, sofiști, care au pus la îndoială dogme pentru care azi se organizează atentate. Mi-a plăcut foarte mult că autorul a alocat capitole de dimensiuni aproximativ egale fiecărei personalități, indiferent că s-a făcut cunoscută cu sabia sau cu condeiul. De aceea, închei prin a vă reda câteva dintre versurile lui Rumi, care m-au încântat prin subtilitate și m-au pus pe gânduri prin inteligență:
Un om bătu la ușa prietenului drag
”O cine ești tu, oare, om vrednic și pribeag?”
”Sunt eu”, răspunse insul. ”Te du! Nu se cuvine
să stea la masa asta un om necopt ca tine.
În focul surghiunirii ființa-ți să se coacă,
și n-o să mai încerce atunci să se prefacă”.
Plecă de-ndată omul. Călători vreun an,
surghiunul pârjolindu-l cu focul său avan.
Și ars de-acea văpaie, dar și cu mintea coaptă,
se-ntoarse la amicu-i, să vadă de-l așteaptă.
Bătu din nou la ușă cu teamă și-umilință,
ca nu cumva să-i scape iar vreo necuviință.
Și-l întrebă amicul: ”Cine-i la ușă-acu?”.
Și omul îi răspunse: ”La ușă ești chiar tu!”.
Prietenul îi zise: ”O, intră, eu al meu,
căci tu ești și eu și-n casă nu-i loc pentru-un alt eu”.
Sper că nu tulbur apele care tocmai încep să se limpezească în relațiile arabo-israeliene spunând că există destule asemănări între Sallah Shabati și pelicula kuwaitiană Bas ya Bahr.
Ambele sunt produse timpurii ale cinematografiilor țărilor respective și sunt atât de ancorate în realitățile timpurilor și spațiilor lor culturale, încât sunt niște porți neprețuite către forme de civilizație care, dacă nu au dispărut complet, s-au schimbat enorm.
Există însă și diferențe semnificative între cele două filme, care îl scot în evidență pe cel israelian, așa că sper nici să nu devin ținta vreunui jihad personal.
Sallah Shabati, scris cu umor și regizat cu o vervă calmă de Ephraim Kishon, este povestea personajului eponim, un evreu Mizrahi (adică originar din comunitățile din Orientul Mijlociu) recent emigrat în noul stat Israel împreună cu numeroasa sa familie.
Tabăra în care este aruncat este un microcosmos multicultural, care mai și interacționează cu acea comunitate specifică numită kibbutz, iar pățaniile protagonistului satirizează deficiențele unei societăți care de-abia făcuse ochi.
Nu că numitul Sallah Shabati ar fi vreo ușă de sinagogă. Dimpotrivă, este o combinație de Păcală al nostru, Bai Ganiu al bulgarilor sau Nastratin Hogea al turcilor.
Mai precis, un pezevenghi leneș, cu aere de pater familias, dar fără prea mare autoritate, aproape țopârlan și agasant nevoie mare.
Dar, cumva, îți rămâne simpatic tot timpul, grație unei candori și a unei onestități pe care numai un interpret pitoresc precum Chaim Topol le putea reda. Actorul are un aer atât de autentic, încât ascensiunea către rolul din Fiddler on the Roof (o versiune mai serioasă și mai tristă a acestuia) a fost o urmare firească.
Figura sa umană este cel mai viu argument că a viața ar fi plictisitoare doar cu oameni fără cusur.
Și îmi face plăcere să-mi imaginez cum l-ar fi pictat Nicolae Grigorescu.
Cred că ar fi ieșit una dintre acele picturi care, fără a fi capodopere, devin emblematice.
Exact cum este și Sallah Shabati în lumea celei de-a șaptea arte.
Iar când se ajunge la credință, lucrurile nu sunt niciodată clare.
Așa cum nu e nici Simón del desierto al lui Luis Buñuel, oricât de suprarealistă le-ar părea contemporanilor premisa de la care își construiește maestrul spaniol parabola.
Filmul se bazează pe figura lui Simeon Stâlpnicul, ascet și pustnic creștin din prima parte a secolului al V-lea d.Hr., care și-a petrecut o bună parte din viață în vârful unei coloane, supus intemperiilor și unei frugalități înfricoșătoare, dar care a dobândit un prestigiu imens, ajungând să consilieze împărați și să inspire un întreg curent anahoretic.
Regizorul folosește acest crâmpei extraordinar, de ce să nu recunoaștem, din perpetua căutare de sine a omului pentru a pune în scenă o satiră complexă a clerului și ipocriziei norodului, dar din care, însă, figura sfântului (interpretat cu hieratism umil de Claudio Brook) iese solidă.
Da, are idei extreme, cum ar fi cea față de un călugăr imberb și simpatic, își ignoră mama, care îi urmărește cu devotament supliciul auto-impus, însă, la nivel de convingeri, e neclintit.
Fapt cu atât mai remarcabil, mai ales că are de rezistat tentațiilor Diavolului într-o varianta feminină jucată de o voluptoasă, dar feroce Silvia Pinal. Aceste secvențe îi prilejuiesc lui Luis Buñuel câteva mostre ale artei al cărei inegalabil exponent a fost.
Altminteri, Simón del desierto beneficiază de o mizanscenă asemănătoare cu cea compusă de Ingmar Bergman în Det sjunde inseglet al lui Ingmar Bergman – suficient de sugestivă din punct de vedere istoric, permițându-și unele anacronisme și curățată de prea mult organic și naturalism, astfel încât, ajutată și de imaginea alb-negru, să dobândească un aer atemporal.
Deși are doar patruzeci de minute, n-aș cataloga această creație cinematografică drept scurtmetraj.
Să fi fost mai lungă, se dilua.
Să fi fost mai scurtă, n-avea timp de acumulare ideatică.
Așa, sub impecabila baghetă a unuia dintre marii magicieni ai ecranului, Simón del desierto e desăvârșit, ca o bijuterie despre care nu-ți poți închipui că a fost vreodată materie primă.
Și mai e și finalul!
Unii au văzut în el o dovadă a eșecului demersului spiritului al lui Simeon Stâlptnicul.
Pentru mine a fost încă o mărturie a diversității psihicului uman.
Printre noi se găsesc câte unii care nu se omoară cu hedonismul.
A fost o dată ca niciodată un băiat, care a crescut într-o casă cu multe cărți.
Inevitabil (sau nu), a îndrăgit încă de mic poveștile.
A început cu cele clasice, apoi s-a afundat în legende, mituri, istorie, artă, psihologie, științe ale comunicării și nenumărate ale domenii scornite de mintea umană.
A explorat și alte medii, precum audio-vizualul.
Iar ce l-a fermecat întotdeauna a fost o poveste bine spusă.
La un moment dat, a întâlnit Enciclopedia Pământului Dintâi de Isabel Greenberg.
Romanele grafice nu îi sunt cele mai familiare povești, dar, după Integrala Maus, le este mult mai binevoitor.
Această creație scrisă și desenată este povestea (da, o să vă tot întâlniți cu acest cuvânt) unui băiat, nu naratorul de aici, dar ar putea foarte bine fi, care își caută o frântură din suflet.
Totodată, este și o poveste de dragoste, un pic tristă, un pic amuzantă și foarte frumoasă.
Băiatul-personaj spune povești, iar băiatul-cititor are multă experiență într-ale poveștilor, așa că s-a delectat cu modul cum autoarea poveștii s-a jucat cu unele celebre, care au influențat sufletul omenirii din cele mai îndepărtate timpuri.
Structură narativă de Panciatantra sau 1001 de nopți, Cain și Abel, mituri din îndepărtatul nord, Turnul Babel, cifra magică ”trei”, sirene, cosmogonii care mai de care, Polifem sau Goliat sau oricare alt gigant învins de unul mai mic decât el, tirani și dușmănii ancestrale, Luceafărul nostru (dar în varianta feminină), Noe-Arca-Potopul, Filemon și Bacis, Iona și chitul uriaș și alte câte mai câte.
Băiatul a fost încântat să le regăsească, să le le vadă reinterpretate și să se minuneze cât de fluid sunt integrate poveștii celei mari.
L-a ajutat și modul voit naiv, dar foarte sugestiv și plastic în care sunt realizate desenele, care redau de multe ori dramatismul celuilalt mare univers al poveștilor – cinematografia.
Nu contează de unde începe și unde se sfârșește această poveste.
Băiatul știe deja de mult timp că o poveste este o călătorie, nu o destinație.
