În relatarea despre cel mai recent spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova voi utiliza sistemul lui Benjamin Button, adică în ordinea inversă a desfășurării, pentru a ajunge la cheia de boltă a unei seri muzicale remarcabile.
În cronologia de atunci, totul a culminat cu Requiem în Do minor al lui Luigi Cherubini.
Prin însuși titlul său, această compoziție propunea o atmosferă funebră, la o adică deloc nepotrivită cu tumultul acestei perioade a istoriei.
Dar forțele reunite ale orchestrei și corului Filarmonicii din Craiova nu s-au reunit doar ca să ne aducă un memento mori, ci a evoluat înălțător, ca un imn adus triumfului vieții asupra morții.
A fost o schimbare de ton surprinzătoare (și îmbucurătoare) pentru mine, parafând întâlnirea mea în premieră cu Luigi Cherubini, un compozitor din amurgul barocului și zorii clasicismului, preamărit de coloși precum Beethoven sau Rossini.
Programul a inclus și faimosul Concertul nr. 1 în Sol minor pentru vioară și orchestră, op. 26 al lui Max Bruch, râvnit și cumva temut de toți violoniștii, căci e deopotrivă de frumos și de provocator artistic.
Am avut de mai multe ori privilegiul de a-l asculta pe scena Filarmonicii ”Oltenia”, de fiecare dată același, dar și diferit, adaptându-se pe personalitatea celui care mânuia arcușul.
Acum l-am avut pe Remus Azoiței care a venit cu abordare apăsată a acestui concert de vioară, una care îi reflectă încăpățânarea și fidelitatea față de această țară – deși profesor al Academiei Regale de Muzică din Londra, s-a întors în România ca să facă performanță și să îi ajute pe alții să facă performanță.
Iar dedicarea sa n-a rămas fără urmări, căci publicul l-a chemat nu la unul, nu la două, ci la trei bisuri, unul mai spectaculos ca altul (preferatul meu a fost Capriciul de Paganini). Mi s-a spus că au mai existat și patru bisuri la un moment dat, dar, pentru mine, acela a fost un veritabil record.
Însă partea de spectacol care mi-a suscitat cele mai vii emoții a fost aceea care, așa cum o arată și titlul, a constituit începutul – Uvertura Leonora nr. 3, op. 72b de Ludwig van Beethoven.
După ce a scris-o pentru singura sa operă, Fidelio, compozitorul a considerat-o o greșeală și a redactat o alta.
Motivul:
Era mult prea complexă și expresivă, și practic rezuma întregul subiect al operei.
Ei bine, pe mine tocmai asta m-a fermecat, faptul că a fost o poveste în sine, că i-am urmat peripețiile cu sufletul la gură, uimit fiind de acel moment aparte al sunetului extradiegetic care se constituie într-un veritabil simbol al libertății.
Narator al acestei mici capodopere a muzicii a fost fost dirijorul Vlad Conta și bagheta sa ca un condei, iar eu am plecat de la Filarmonica din Craiova animat de speranța că istoria va mai consemna și astfel de greșeli strălucite, nu doar funeste.
Sursă imagini: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.
