Sezon de Oscar – All the Empty Rooms

Cazuri de dereglați care deschid focul în școli din SUA nu sunt rare, din păcate.

De fapt, sunt atât de frecvente, încât au generat varii producții audio-vizuale laureate cu Oscar prin care realizatorii au încercat să tragă un semnal de alarmă, dar și să exorcizeze o durere căreia e aproape imposibil să îi găsești alinare.

A fost Bowling for Columbine.

A fost If Anything Happens I Love You.

Iar acum avem All the Empty Rooms, un documentar scurt, dar deloc ușor de văzut.

Ideea de la care pornește acesta e mai complexă decât simpla revoltă împotriva culturii armelor și violenței din Statele Unite.

Omul de televiziune Steve Hartmann, cu chipul său bonom și vocea mângâietoare, era mereu chemat să prezinte secvențele de final ale unor reportaje despre masacre în școli, ca să nu-i lase pe spectatori prea deprimați.

Până la un moment dat, când omul nostru n-a mai putut.

N-a mai putut să împacheteze frumos un fenomen recurent oribil.

Așa că, împreună cu fotograful Lou Bopp a pornit într-un proiect menit să exploreze și să imortalizeze camerele acelor copii răpuși de focuri de armă pe culoarele locului unde nu ar fi trebuit decât să învețe și să socializeze.

Documentarul regizat de Joshua Seftel urmărește trei astfel de triste pelerinaje, dar nu să nu vă imaginați că sunt prea puține.

De fapt, chiar și luate separat, sunt greu de urmărit fără să ți se pună un nod în gât.

Dacă nu vă doboară videoclipurile cu acea copii jucându-se și râzând, rulând în timp ce ești conștient că nu vor mai face asta niciodată, vă invit să urmăriți chipurile părinților.

Probabil că autorii documentarului i-au ales pe aceia care au rezistat mai bine tragediei, dar chiar și așa o să simțiți cum vi se sfâșie sufletul în două.

Iar de la acești părinți să ne îndreptăm cu gândul la omologii lor recenți din Iran, Gaza, Sudan sau Ucraina și să ne promitem nouă că nu o să mai lăsăm să intre și alții în această cumplită categorie.

Prea multe camere rămân goale din cauza lăcomiei, răutății și indiferenței semenilor.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Frankenstein

Train Dreams

The Singers

The Girl Who Cried Pearls

The Perfect Neighbour

Deux personnes échangeant de la salive

Boț de humă însuflețit

E adevărat că Pământul e leagănul omenirii, dar un om nu poate sta în leagăn la nesfârșit.

Acesta era crezul lui Konstantin Țiolkovski, savantul rus care a crezut în menirea omului de a se avânta spre stele.

Iar acest traseu de la pământesc la spațial a fost și al celui mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, marcat la fiecare pas de gestul dirijorului Walter Hilgers, care orienta bagheta către înalt la fiece final de secțiune.

A început cu Poemul simfonic, op. 7 de Serghei Rahmaninov, o lucrare numită foarte sugestiv și Stânca.

Mi-a evocat într-adevăr o stâncă de pe marginea unei mări, martor imuabil al intemperiilor de tot felul, al vijeliilor naturii și istoriei, al șoaptelor de iubire trădate și nemărturisite, al reflecțiilor hamletiene și al sudălmilor neputincioase adresate unor stăpâni nedrepți.

Ca să te îndrepți spre cer trebuie întâi să te ridici de la pământ, iar această luptă cu propriul sine a fost povestea Concertului în Fa diez minor pentru pian și orchestră, op. 20 de Alexander Scriabin.

Ascultând-l, mi-am imaginat un rus înstărit, dar neurastenic din Sankt Peterburg, retras din cauza neîmplinirilor interioare și exterioare pe o moșie cehoviană la țară. Acolo, străbate păduri de mesteceni, le zgârmă scoarța ca expresie a furiei pe care nu și-o poate înțelege, apoi, într-un moment de revelație, începe să vadă și să simtă.

Să simtă cântecul păsărilor.

Să simtă diluviul de culori de pretutindeni.

Să simtă mireasma florilor din poieni.

Și așa, reușește să scuture teluricul din suflet, să se uite spre azurul infinit de deasupra.

Și să zâmbească.

Pentru o astfel de transformare, era nevoie de o profundă înțelegere a instrumentului central al compoziției, pianul, iar aceasta a venit de la solistul Csiky Boldiszar Jr., al cărui mod lejer și liniștit de a stăpâni claviatura nu putea fi decât expresia unei personalități care a câștigat deja bătălia pe care am evocat-o mai sus.

Eliberați de cătușele teluricului, am trecut în spațiu, ultima frontieră.

Pulsari, supernove, găuri negre ni s-au deschis percepțiilor noastre prin Simfonia nr. 6 în Si minor, op. 74, „Patetica” a lui Piotr Ilici Ceaikovski.

E ultima creația înainte de accederea către stele a acestui titan și nu e greu să deslușești în ea faptul că autorul contempla necunoscutul vast al unei alte dimensiuni.

Un necunoscut care te înfioară și te atrage, un necunoscut potențat de muzicienii de la corn ai filarmonicii prin sunetul în surdină, realizat prin utilizarea unui con introdus în instrument și având efecte sonore deosebite, care au nedumerit în mod plăcut întreaga audiență.

Când forțe cosmice de o complexitate de necuprins cu simpla minte omenească vor întâlni Pământul, ce vor descoperi?

Iaca un boț de humă însuflețit de un zumzăit sublim căruia îi spun muzică.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Mama e numai una

Azi e 8 Martie, adică sărbătorim Ziua Internațională a Femeii, iar dintre toate ipostazele ei, aceea de maternitate este inegalabilă.

Lumea artei a ilustrat dictonul ”Mama e numai una” în moduri variate, iar la Muzeul de Artă al României din București, mai precis la secțiunea de artă românească veche, am întâlnit o versiune de o frumusețe sfâșietoare.

Este vorba despre un epitaf, adică de o icoană textilă care înfățișează, de obicei, jelirea și punerea în mormânt a lui Iisus.

Acesta este cel mai vechi din România, fiind realizat la comanda lui Mircea cel Bătrân.

Religios sau nu, e greu să nu fii mișcat de durerea Fecioarei Maria, care este în situația cumplită de mamă care trebuie să își îngroape propriul copil.

Estet sau nu, e greu să nu apreciezi precizia sugestivă a gesturilor ei, redată cu o paletă cromatică redusă și pe un suport atât de perisabil.

Așa că, în această zi în care celebrăm femeia, să ne aducem aminte și să fim alături de mamele din toate timpurile, dar mai ales de cele de acum, din Sudan, din Iran, din Ucraina, din școlile americane, care sunt în aceeași ipostază precum în această operă de artă.

Sezon de Oscar 2026 – Deux personnes échangeant de la salive

Dacă vă rezum ideea din Deux personnes échangeant de la salive, o să râdeți de mine.

Într-o societate fictivă și distopică, altminteri nu diferită de a noastră ca înfățișare, oamenii nu au voie să se sărute, motiv pentru care consumul de ceapă, usturoi și alte cele este dus la rang de normă.

Orice transgresiune e brutal pedepsită.

Mai mult de-atât, nu există bani, iar totul se plătește prin palme, pe care cel care trebuie să achite și le ia de la cel care trebuie să încaseze.

Cu cât arăți mai bătut, cu atât ești mai înstărit.

Deja v-a pufnit râsul, nu-i așa?

O să vă surprindă și mai mult când o să aflați că, în doar jumătate de oră, realizatorii Alexandre Singh și Natalie Musteata construiesc o poveste frumoasă și tristă, despre setea de libertate și dragoste care înfruntă chiar și cea mai crâncenă tiranie.

Se simt influențe de peste tot în acest scurtmetraj.

Ideea individului care se revoltă subtil împotriva totalitarismului a făcut carieră în ficțiune, de la romane precum Noi sau 1984 la filme ca Brazil al lui Terry Gilliam. Aici e vânzătoare de modă cu ochii mari (Luana Majrami), care îi pune pe o clientă melancolică (Zar Amir Ebrahimi), la rându-i deloc indiferentă la ce îi transmite cealaltă.

Vor reuși oare să schimbe fluide?

Vă las să descoperiți, dar o să asemuiesc tensiunea erotică dintre cele două cu aceea din Carol, unde în ipostaze similare sunt Cate Blanchett și Rooney Mara.

Nu în ultimul rând, ideea și estetica acestui film datorează multe lui Alphaville al lui Goddard.

Dar, cumva, această adunare eclectică de pastișe funcționează, iar Deux personnes échangeant de la salive dovedește nu doar că merită pe deplin nominalizarea la Oscar în acest an, dar și că nu s-a inventat încă vreo represiune care să fie mai puternică decât cele mai înalte simțăminte omenești.

Avem nevoie să ni se reconfirme asta ca de aer.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Frankenstein

Train Dreams

The Singers

The Girl Who Cried Pearls

The Perfect Neighbour

Sezon de Oscar 2026 – The Perfect Neighbour

De ceva timp, documentarele sunt realizate cu o așa știință a narațiunii, încât produc efecte similare cu filmele de ficțiune. Un exemplu ar fi Icarus, care e compus cu un suspans cum nu vezi în multe pelicule de spionaj ieșite de la Hollywood.

În astfel de condiții, o întrebare legitimă ar fi cât mai este informare și cât mai este influențare într-un astfel de documentar.

Poate că, totuși, contează prea puțin aspectul faptic, ci mai mult concluzia și raționamentele generale astfel extrase, iar această perspectivă se aplică fără greș unei producții de gen nominalizate la Oscar în 2026 – The Perfect Neighbour.

Inițial, documentarul realizat de Geeta Gandbhir a avut un asumat scop politic.

Pornind de la constatarea că acele camere montate pe echipamentul polițiștilor vizează în principal populația de culoare, în cazul de față, din Florida, regizoarea s-a folosit preponderent de astfel de înregistrări pentru a ilustra un caz cutremurător.

Într-o comunitate mic-urbană, o mamă de culoare este împușcată prin ușă de o locatară caucaziană baricadată în propria casă, care invocă ulterior frica pentru propria viață.

Totul este culminarea conflictului latent între această din urmă femeie, singură și cu vădite probleme psihice și restul comunității, în condițiile în care copiii din zonă se joacă așa cum o fac de când lumea, făcând gălăgie sau câte o boroboață.

Cei care au copilărit la bloc știu că există mai întotdeauna un vecin ciufut, care spărgea mingea sau făcea scandal din te miri ce.

E aceeași situație, dar cu un deznodământ mult mai tragic.

Probabil că în America acest documentar a stârnit reacții mult mai polemice, însă pentru mine a fost un foarte util studiu asupra unei tipologii de psihologie a dereglării.

Protagonistă și principal personaj negativ, acea Susan Lorinzc care apasă pe trăgăci din frică sau furie sau, cine știe, chiar satisfacție mi-a apărut ca o figură aproape dostoievskiană.

Există acolo un istoric (real sau imaginar, nu e limpede) de traume și suferință, care reiese din anumite discuții, dar și alegere deliberată a damnării și un simț al îndreptățirii (în engleză, ”entitlement”), care se vădesc atunci când este pusă în fața dimensiunii reale a propriei fapte.

Acele minute când refuză pur și simplu să își asume că va fi arestată, că dovezile nu indică legitimă apărare, ci altceva mai adânc și mai nefast sunt vârful unui sentiment de disconfort care se acumulează pe tot parcursul documentarului, grației și acelei științe narative invocate la început.

Îmi pare rău pentru astfel de oameni, pe care loteria corticală sau povestea personală i-a îndepărtat de semeni, dar și știu că unii dintre ei sunt imuni la compasiune și toleranță, iar asta îi face periculoși în varii feluri.

Grea e viața asta în societate.

Dar e indispensabilă.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Frankenstein

Train Dreams

The Singers

The Girl Who Cried Pearls

Pixeli puțini, neuroni mulți (3)

Iată alte cinci jocuri video care n-au pixeli mulți, dar care folosesc neuroni mulți, lucru esențial în niște vremuri în care pare că mulți și i-ar fi pierdut pe ai lor.

***

The Secret of the Monkey Island – un joc care nu mai are nicio nevoie de prezentare, care e la fel de savuros la mai bine de trei decenii de la lansare.

Protagonistul e simpaticul Guybrush Threepwood, pirat aspirant, care ajunge pe insula Melee (deja rezonanta numelui e semn al umorului omniprezent în joc) și are de parcurs diverse aventuri, pentru câștiga inima guvernatoarei Elaine și de a scăpa de piratul nemort LeChuck.

Utilizând mecanismul clasic al creațiilor ludice numite odinioară Questuri, creația lui Ron Gilbert te obligă să gândești în feluri care mai de care mai deșucheate, dar niciodată lipsite de logică. Sunt mândru că i-am ajutat pe niște prieteni mai versați să rezolve puzzle-ul cu berea acidă, dar și mărturisesc că am avut nevoie să consult soluții pe Internet pentru partea de sfârșit a jocului, când lucrurile devine atât de ”out of the box”, că mintea mea mai ordonată din fire a clacat.

Nu contează, a trăi această aventură e un deliciu, chiar și numai pentru lupta de insulte piraterești.

***

The Dig – un joc care nu e pentru cei care se tem de singurătate. Aceasta este senzație preponderentă în acest joc, la cărui scriitură au contribuit nimeni alții decât Orson Scott Card și Steven Spileberg.

Trimiși să investigheze un obiect spațial misterios, trei astronauți se văd transportați pe o planetă dintr-un alt sistem solar, care adăpostește o civilizație aparent avansată, ai cărei membri, însă, sunt de negăsit.

Cei trei descifrează treptat cum funcționează tehnologia acelei lumi, prin intermediul unor puzzle-uri perfect integrate arhitecturii nepământene, și recompun povestea plină de tâlc a celor care au populat-o odinioară.

Mie, unuia, mi s-a părut dezamăgitoare seria de dezvăluiri de la final, resimțindu-le ca pe o strivire a corolei lumii, dar acesta este un neajuns prea puțin important față de senzația de uimire pe care o încerci la fiecare pas străbătut în această aventură.

***

Ben There Dan That – rodul pasiunii și umorului câtorva pasionați cunoscători, acest joc îi are în prim plan pe numiții Ben și Dan, care, din gameri și geeks leneși, ajung salvatorii omenirii, după ce sunt trimiși în alte dimensiuni de niște extratereștri puși pe cucerirea Pământului.

Nu e nimic spectaculos în acest joc, dar totul se leagă atât de bine în absurdul și ilaritatea lui, încât îl parcurgi cu nesaț, stimulat și de unele puzzleuri deștepte.

Unde mai pui că glumele își propun să ocolească pe deplin corectitudinea politică, iar asta e deja o virtute.

Există și o continuare – Time Gentlemen, Please! – care îmbunătățește partea tehnică, dar care exagerează cu puzzleurile dubioase, care necesită aceeași gândire neconvențională din The Secret of the Monkey Island, fără a pricinui aceleași delicii.

***

Whispers of a Machine – un veritabil roman SF polițienesc foarte bine realizat, care o are în prim-plan pe o agentă augmentată cibernetic (precum JC Denton din capodopera Deus Ex), trimisă într-un oraș de provincie, să ancheteze o serie de crime brutale și aparent fără legătură.

Cadrul în care loc acțiunea este o lume care, în urma unui conflict cataclismic, au fost interziși roboții înzestrați cu Inteligență Artificială, iar narațiunea dezvăluie că există grupări subterane care nu sunt de acord cu asta.

O atmosferă apăsătoare și variații la abilitățile speciale pe care le poate avea protagonista, generate de alegerile pe care le iei pe parcurs, fac din acest joc o experiență intelectuală și emoțională diferită pentru fiecare.

***

Follow the Meaning – cel mai scurt dintre jocurile prezentate în această selecție, dar fără doar și poate cel mai frumos realizat, deoarece are niște ilustrații vag suprarealiste care mi-adus aminte de superbul Dixit.

Un detectiv particular este chemat pe o insulă misterioasă, care adăpostește un spital unde au loc experiemente macabre asupra minților pacienților.

Cu dialoguri redate grafic, precum în Machinarium și însoțit de o coloană sonoră minimală, nostalgică și ușor neliniștitoare, deslușești treptat misterul, ajungând la un deznodământ suprinzător și dezlegând puzzle-uri care variază de la ingenioase la agasante.

Sezon de Oscar 2026 – The Girl Who Cried Pearls

Ce spuneam despre The Singers se aplică și aici.

Cu toate controversele lor, Oscarurile sunt un prilej de a descoperi creații remarcabile, care, în zgomotul infernal al Internetului care varsă conținut perpetuu, ți-ar putea scăpa, întru pierderea ta.

E cazul acelor producții din secțiunile de scurtmetraje, de ficțiune sau documentare, cu precădere, iar The Girl Who Cried Pearls vine să sprijine cele spuse mai sus.

Un bunic îi povestește nepoatei cum, tânăr și sărac fiind, s-a îndrăgostit de o fată din vecinătate, care, prigonită de mamă vitregă, plângea des noapte, iar lacrimile se prefăceau în perle.

De aici, în doar un sfert de oră, se desfășoară o foarte ilustrativă fabulă despre paradoxul tristeții care aduce bani și al fericirii care nu o face, dar și despre puterea poveștii care dă valoare oricărui lucru, indiferent cât prețuiește în realitate.

Echipa de producție condusă de Chris Lawis și Maciek Szczerbowski scoate maximul de efect artistic din tehnologia stop motion (stop cadru), coloana sonoră contribuie decisiv la tristețea și nostalgia care învăluie scurtmetrajul, iar vocea narativă a lui Colm Feore e desăvârșită.

The Girl Who Cried Pearls merită văzut fără pauze, fără priviri aruncate spre telefon, fără notificări de noi mesaje.

Până la urmă, e despre sufletul nostru.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Frankenstein

Train Dreams

The Singers

Feriți copiii de pornoșaguri

După atâtea piese moderne, postmoderne și răsmoderne, când am aflat că la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova se va pune în scenă un text clasic, în mod CLASIC, m-am mirat foarte.

Este vorba despre nuvela The Turn of the Screw a lui Henry James, care a beneficiat și de o ecranizare remarcabilă, intitulată The Innocents și având-o în prim-plan pe distinsa Deborah Kerr, exact subiectul cercetărilor mele pentru CINEMATECA din acest moment.

Așa că m-am grăbit să văd spectacolul, curios nevoie mare fiind să compar cele două versiuni.

Cea regizată de Iris Spiridon are vădite limitări de timp și spațiu.

Față de toate mijloacele filmice, Cineva care să mă păzească nu beneficiază decât de o scenă și câteva decoruri, dar utilizate judicios, în special deja nelipsitele celofane (vezi Regele Lear cel recent), care transpun aerul fantomatic, dar și volatilitatea emoțională a protagonistei, dimensiuni îngemănate pe care Henry James le-a întrețesut în textul său.

Durata este redusă, ceea ce nu poate să supere pe spectatorul grăbit al secolului XXI, dar asta aduce atingere alunecării eroinei dinspre siguranță mintală către dereglare în toată regula, proces care în film este redat mult mai discret și, implicit, mai elocvent.

Cei doi copii sunt jucați de Anastasia Cepoi și Rareș Boureanu (probabil că numele de familie vi se pare cunoscute, iar asta va merita o discuție viitoare), iar dacă lipsa lor de pregătire conferă naturalețe începutului de piesă, devine o scădere înspre final, când trările se acutizează și se întețesc interacțiunile cu guvernanta interpretată de Costinela Ungureanu, a cărei experiență scenică iese pregnant în evidență.

Constrânsă de caracterul accelerat al narațiunii, actrița are o tranziție cam bruscă de la duioșie și încredere la tulburare și chiar duplicitate, dar le gestionează eficient, iar modul cum pulsiunile sexuale reprimate își fac loc treptat prin platoșa educației victoriene ne aduc aminte că a fost Ellida.

A fost o bucurie să o regăsesc pe Anca Dinu în micul, dar expresivul rol al slujnicei, iar restul distribuției îi mai include pe Alex Calangiu și pe Corina Druc cu o coafură de Dracula, la mare preț, pare-se, la TNC (vezi același King Lear cel recent).

După ce s-a săvârșit Cineva care să mă păzească, am rămas cu acel plăcut sentiment, pe care aproape că îl credeam pierdut aici, la Craiova, că am petrecut timpul în mod util, participând la perpetuarea unor mici artefacte ale culturii universale.

Bașca faptul că mi-am adus aminte de un banc.

La un conac foarte vechi, despre care se spune că e bântuit, ghidul îl întreabă pe Bulă:

– De ce tremurați, domnule Bulă?

– Păi am auzit că sunt fantome aici.

– Hai, domne, liniștiți-vă, stau aici de 500 de ani și n-am văzut niciuna până acum.

Credit foto: www.tncms.ro.

Să privim pictura! (CXXVIII)

Sfântul Toma

Acum nu mult timp, am avut privilegiul de a vedea la Muzeul Jacquemart-Andre din Paris o expoziție dedicată lui Georges de La Tour, reunind un număr considerabil de picturi din cele nu foarte multe păstrate până în zilele noastre și răspândite pe tot cuprinsul globului.

Evident, când spui de La Tour, te gândești la inegalabilul său clarobscur, iar câteva dintre tablouri au hrănit setea de contemplare a acestuia, însă au fost și altele care au vădit calități mai fine ale artistului.

De pildă, acest portret intitulat Sfântul Toma.

Un portret clasic, cu o simbolistică un pic înșelătoare pentru omul modern, pentru că acea lance din mâna dreaptă nu e o aluzie la supranumele său de ”Necredinciosul”, atribuit după ce a ținut morțis să atingă rănile lui Iisus, când Mântuitorul s-a arătat apostolilor după Înviere.

De fapt, vârful de lance face trimitere la martiriul Sfântului Toma, care, trimis în India pentru a propovădui creștinismul, a sfârșit răpus de o astfel de armă, așa cum este descris în bestsellerul medieval Legenda Aurea.

Însă cealaltă mână este cea care mi-a atras atenția și mi-a menținut-o mult timp, nepermis de mult în opinia celorlalți vizitatori, care ar fi vrut la rându-le ocazia să facă poze (și) cu această pictură.

Nu doar că geometria sprijinirii cărții este un mic prilej de redare a pespectivei și jocului luminilor și umbrelor la care excela de La Tour, dar textura realistă a decrepitudinii cauzate de vârstă și muncă și intemperii este superbă.

Așa recunoști mâna cuiva care nu s-a sfiit să pună osul la treabă, a cuiva care n-a stat numai în puf, a cuiva peste care anii n-au trecut degeaba.

Să strângem această mână atunci când ne este întinsă.

E mâna care a ținut lumea să nu se prăbușească.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (93)

Iată alte câteva lecturi care s-au strecurat în haosul existenței de zi cu zi:

Aromânii – un volum colectiv, coordonat de Neagu Djuvara, care se apleacă asupra acestor frați (sau veri, după cum ar zice unii) ai românilor, a căror istorie e legată de teritoriile de la sud de Dunăre. Unele capitole tratează aspecte lingvistice, din care reiese cum limba aromânilor, vădit înrudită (căci nu putem spune identică) cu a populației nord-dunărene, a fost modelată și de secolele de evoluție în sânul zonei celei grecești sau slave. Alte secțiuni demonstrează cum, deși n-au fost niciodată constituiți statal, aromânii au marcat istoria Balcanilor, trecând de la stadiul de păstori dedicați la negustori iscusiți. Djuvara însuși contribuie la acest studiu amintind toate personalitățile de origini aromâne care au marcat istoria românilor. Eu, unul, o remarc pe cea a lui George Murnu, care ne-a oferit două daruri inestimabile – traducerile Iliadei și Odiseei.

The Eureka Factor – multă lume știe povestea lui Arhimede și a momentului său de revelație, care a dus la contribuție majoră în istoria științei. Dar cum survin oare aceste momente atât de sugestiv redate de expresia ”Evrika”? Cercetătorii John Kounis și Mark Beemn examinează în detaliu întregul proces cerebral și intelectual care conduce la apariția a ceea ce numim ”insight”. Marea dilemă pe care încearcă să o examineze cei doi este dacă o astfel de mare descoperire vine ca urmare a unui studiu intens și a unei abordări analitice sau este o străfulgerare cauzată de o altfel de configurație neuronală. Personal, parcurgând multitudinea de cercetări prezentate în carte, cred că răspunsul e undeva la mijloc. Ai nevoie să înveți multe, să burdușești memoria cu informații, dar și să te relaxezi și să te deconectezi de cestiunea arzătoare de rezolvat. Și, cu un pic de noroc, ideea o să apară pe nebănuite.

Behave – o lucrare monumentală, pentru care e nevoie de un efort titanic, chiar și numai să o citești. Robert Sapolsky, mare cunoscător al tuturor proceselor care au loc în și dinspre creier, încearcă să explice de ce unii oameni devin Hitler, alții Maica Tereza. Descriind în detaliu structura materiei cenușii, dar și hormonilor și neurotransmițătorilor (diferență asupra căreia insistă mult), autorul prezintă toți factorii care ne împing către o cale sau alta, de la moștenirea genetică și micile transformări pe care le suferim când suntem în pântecele mamelor noastre la cultura în care zestrea noastră corticală se manifestă și se schimbă. E greu de rezumat suma de concluzii la care Sapolsky ne conduce după prelungile, dar coerentele sale explicații. Mai degrabă am învățat să privesc un om din toate punctele de vedere enumerate de el. O să mă uit la cum se comportă în mod repetat, ce părinți are, în ce condiții a crescut și în ce comunitate trăiește. Așa o să pot exprima o probabilitate să intuiesc ce fel de persoană este. Probabilitate, nu certitudine, da?

Despre mai multe cărți de non-ficțiune demne de luat în seamă puteți citi aici.