Să privim pictura! (XCVIII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

La Muzeul de Artă al României, la etajul intermediar dintre secțiunea de artă veche românească și cel de artă modernă, există un aranjament fie fericit, fie inspirat, care demonstrează saltul făcut de pictura de pe meleagurile noastre în secolul al XIX-lea.

Pe doi pereți care se întâlnesc pe colț două tablouri care împărtășesc forma (portretul) și subiectul (personaj din înalta societate), dar care diferă vizibil în mod stilistic.

Cel din stânga se intitulează Portret de femeie și îi este atribuit lui Mauriciu Loeffler, artist despre care nu se cunosc foarte multe, doar că ar fi fost polonez de origine, că a fost activ în Iași între 1838 și 1841 și că, fără vreo certitudine în privința asta, a fost profesor la Academia Mihăileană în aceeași perioada.

Cea din dreapta se intitulează Portretul unui tânăr și îl are drept autor pe Nicolae Popescu (1835-1877), pictor român născut în zona Carașului (la acea dată parte a Imperiului Habsburgic, ulterior Austro-Ungar), școlit la Viena și Roma, dar activ și pe teritoriul Banatului.

Din puținele date cronologice pe care le avem despre cei doi, putem estima ca diferența dintre cele două lucrări este de douăzeci sau treizeci de ani, exact perioada în care Țările Române făceau salturi importante pe drumul emancipării naționale și modernizării.

Această evoluție este vizibilă în diferența dintre cele două picturi.

Prima este adorabilă tocmai prin naivitatea ei, exprimată cel mai pregnant în figura domnișoarei care ar putea fi protagonista unui roman de Jane Austen. Tonurile sunt, în general, reci, dar plăcute ochiului și meșteșugit armonizate, marca unui pictor cu experiență, cum se presupune a fi avut Loeffler la acel moment.

Cea de-a doua nu folosește o paletă largă de culori, dar le exploatează la maxim pentru a compune un foarte competent joc al umbrelor, liniilor și, mai ales, al psihologiei personajului.

Împreună, cele două tablouri demonstrează că arta este cronica unei povești în permanentă desfășurare.

Mamutul în derivă

By Iulian in Carti 0 Comment

Pe 25 octombrie (still vechi) sau pe 7 noiembrie (stil nou) în anul 1917, la Petrograd, actualmente Sankt-Petersburg, avea loc ceea ce istoria a înregistrat drept Revoluția din Octombrie, adică instaurarea regimului bolșevic în Rusia.

Rezultatul ulterior a fost apariția URSS, o construcție suprastatală, considerată de mulți nefastă, care a influențat decisiv evoluția lumii în secolul XX.

Așa că, în aceeași zi când nostalgicii, care or mai fi, îi celebrează fondarea, să ne aplecăm asupra unei cărți care spune povestea prăbușirii Uniunii Sovietice.

Volumul Căderea al lui Vladislav Zubok descrie cu un nivel de detaliu care nu este întrecut decât de coerența expunerii acei ani decisivi, care încep odată cu instalarea la conducerea URSS a lui Mihail Gorbaciov și sfârșind cu destrămarea uniunii și apariția mai multor state, dar și a semințelor unor noi conflicte, unul dintre ele încă în desfășurare.

Autorul are de organizat un volum colosal de informație, dar o face cu o fluiditate admirabilă.

Faptul că găsește corelații în derularea evenimentelor nu înseamnă că acestea așa au avut însele o logică intrinsecă.

Dimpotrivă, dacă e o lecție generală care iese întărită din această lectură, este aceea că istoria nu e nicidecum previzibilă, ci doar noi o facem așa privind-o retrosepctiv.

La momentul respectiv, nici Gorbaciov, nici ceilalți actori ai acestei epopei a descompunerii nu aveau habar ce efecte au sau vor avea acțiunile lor.

Ca urmare, portretul liderului sovetic pe care posteritatea occidentală l-a înregistrat favorabil, dar care e detestat de un Putin, de pildă, e complex, dostoievskian de-a dreptul.

De un idealism suprinzător față de materialism dialectic al epocii, Gorbaciov e când un excelent combinator, când un fraier, când un pragmatic, când un diletant.

Faptul că deschis cutia Pandorei alias Perestroika a fost mumă pentru unii, ciumă pentru alții.

Vladislav Zubok acordă multă atenție aspectelor economice, în mod justificat, pentru că acolo s-a dat bătălia cea mare a Războiului Rece și pentru că, pentru fiecare dintre noi, loialitatea și ideologia trec, în primul rând, prin stomac.

Deși e redactată într-un stil sec, de carte istorică pură, nu lipsesc momentele savuroase, cum ar fi metoda ingenioasă prin care potlogarul de Richard Nixon, deja în etate atunci atunci, reușește să obțină întâlniri atât cu Gorbaciov, cât și cu Elțîn, deși inițial amândoi îi dăduseră cu flit.

Ceva ce iese pregnant în evidență, mai ales în lumina prezentului, este atitudinea calculată și competentă a administrației americane conduse de George Bush ăl Bătrân, care n-a sărit în sus de bucurie la vederea dificultăților marelui rival de la Răsărit, ci a încercat să gestioneze situația astfel încât să nu rezulte un conflict civil în care s-ar fi dat cu niscaiva petarde nucleare.

Comparați asta cu politica externă a administrației Trump și o să vă luați cu mâinile de cap.

Căderea e o carte mare, care explică trecutul și, întrucâtva, și prezentul.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o frescă a prăbușirii celor din care am făcut noi înșine parte.

Iar vine Wine Tonic, iar mă duc

By Iulian in Publicitate 0 Comment

Unul dintre evenimentele care s-au încetățenit în Craiova, precum și în mentalul meu este Wine Tonic.

În caz că v-au scăpat cele două ediție anteriore, fapt pentru care vă compătimesc nițel, este vorba despre un amplu festival de vin, organizat de aceeiași oameni inimoși și dedicați de la 24H care anul acesta se va desfășura tot în luna lui Brumar, mai precis în weekendul 15-16 noiembrie la Ramada Plaza Craiova, în sala ”Constantin Brâncuși”.

Acolo vizitatorii responsabili din punct de vedere al consumului vor găsi sute de vinuri și alte băuturi de calitate înaltă, de la crame din Oltenia, dar și din toată România și chiar peste hotare.

Aici este lista participanților și, examinând-o, încerc deja plăcerea veteranului de Wine Tonic, adică mă bucur să regăsesc crame și vinuri pe care le cunosc, prezentate de oameni care îmi sunt simpatici, dar și să descopăr unele noi, toate acestea fiind dovezi peremptorii ale faptului că lumea oenologică din țara noastră este vie (jocul de cuvinte este intenționat), este dinamică și chiar e un factor de mândrie patriotică sănătoasă.

Ca orice eveniment de acest gen, Wine Tonic este și o formă de educație. De la fiecare reprezentant al cramelor poți învăța ceva despre procesul de vinificare, despre modul de promovare și despre identitatea vizuală a fiecărei mărci de vin.

Vor exista, de asemenea, și ateliere dedicate degustării și artei vinului, dar pentru acelea trebuie să vă grăbiți, pentru că locurile sunt limitate.

Un domeniu pentru care mi-am dezvoltat o preocupare aparte este de a realiza o ierarhie personală a celor mai frumoase etichete pe care am ocazia să le admir la Wine Tonic.

Am făcut-o în 2023, am făcut-o în 2024 și cu siguranță o voi face și în 2025.

Biletele pentru Wine Tonic (pentru o zi sau pentru ambele zile ale festivalului) se pot achiziționa online de aici.

Poveste cu poveste

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

De când a făcut ochi pentru această lume, cu minunile și ororile ei, omul și-a făurit două mecanisme de a o filtra si a o deslusi – poveștile și muzica.

Cele două instrumente au conviețuit de-a lungul istoriei și deseori au si conlucrat, așa cum s-a vădit în cel mai recent spectacol de la Filarmonica „Oltenia” Craiova.

Concertul în Re major pentru vioară și orchestră, op. 35 al lui Piotr Ilici Ceaikovski, avându-l drept protagonist pe Valentin Șerban poate fi foarte bine considerat un basm.

Numai că acest Greuceanu n-are nevoie de paloș sau buzdugan pentru a depăși toate încercările pe care le ilustrează muzical orchestra craioveană.

Arcușul e suficient să ajungă la Soare și la Lună și să ne poarte și pe noi până acolo.

A urmat Suita simfonică ”Șeherazada”, op. 35 de Nikolai Andreevici Rimski-Korsakov, al cărei titlu e pură activare pavloviană de poveste.

Sonoritatea acestei creații este irezistibilă și memorabilă, așa că procesul neronal care mi-a readus în avanpostul cortexului amintiri care o privesc a fost instantaneu.

Multe dintre aceste frânturi mnezice au vizat unul dintre sporturile mele preferate, patinajul artistic, căci Șeherezada lui Rimski-Korsakov i-a însoțit pe mulți artiști ai gheții în drumul către glorie.

Pe acordurile ei a evoluat grațioasa Michelle Kwan.

Energica Mao Asada a folosit-o pe Șeherezada ca fundal pentru faimoasele ei triplu Axeluri.

Meteoricul, dar simpaticul Evan Lysacek, cu stilul lui mlădios cum numai la Stephane Lambiel am mai văzut, și-a câștigat aurul olimpic pe Șeherezada.

Și tot spre aur olimpic i-a condus Șeherezada și pe Meryl Davis și Charlie White, care au reușit să întrerupă supremația colegilor și prietenilor Tessa Virtue și Scott Moir.

În ambiția de a transpune muzical aceste tezaur de povești care, deși provin din cultura arabă clasică, aparțin lumii întregi, compozitorul rus a luat două decizii înțelepte.

Prima a fost de a-i conferi creației o structură ciclică, de poveste-ramă.

Așa cum istorisirile Șeherezadei se întrerup la răsărit și se reiau la apus, părțile compoziției sunt periodic marcate de vioara concert-maestrului, sarcină care i-a revenit lui Tavi Gorun și îndeplinită încântător.

Cea de-a doua a fost de a nu se concentra pe o poveste anume, cum ar fi cea a lui Sinbad sau a lui Ali Baba, ci de a construi o atmosferă de basm oriental, cu grădini, havuzuri, arabescuri și unduiri trupești, cu tipsii pline de rodii și curmale, cu furtuni de nisip și oaze luxuriante, cu efriți mârșavi și djinni binevoitori.

Atras în acest cadru vrednic de O mie și una de nopți, spectatorul e liber să îl populeze cu poveștile pe care le știe, care îi plac și pe care și le poate plăsmui chiar el însuși.

Autorul acestor rânduri nu s-a lăsat mult rugat și a dat frâu liber Mnemosinei pe toate tărâmurile audio-vizuale pe care a pășit o ipostază a Șeherezadei.

Cinematografia și-a luat partea leului.

Douglas Fairbanks fură inimile tuturor în The Thief of Bagdad cel din 1924.

Câțiva ani mai târziu, în 1940, după apariția sonorului și a colorului, un alt The Thief of Bagdad uimea cu niște efecte speciale care se țin încă bine.

Deși este inspirat din evenimente istorice, grandiosul Lawrence of Arabia este plasat în deșertul Wadi Wum, curat spațiu pentru caravanseraiuri și povești.

N-aveam cum să ratez capodopera de animație Aladdin, cu personajele ei adorabile și cu melodiile nemuritoare.

N-am ocolesc nici ecranizarea cea recentă, pentru simplu motiv că alegerea lui Will Smith ca duhul din lampă e puțin spus reușită.

Când eram în gimnaziu și am descoperit jocurile video, unul dintre primele care mi-a înflăcat imaginația a fost legendarul Prince of Persia.

Cu grafica lui simplistă din 1989, reușea totuși să te ducă acolo, între cele O mie și una de nopți (cam și cât dura să-l termini, că greu mai era!).

Reiventarea modernă a jocului în noul mileniu prin Prince of Persia: Sands of Time a readus magia orientală unei noi generații de pasionați ai divertismentului ludic digital.

De la virtual am trecut la material, rememorând uimirea și plăcerea de încerca The Thief of Baghdad, prin care prietenul meu Adi îmi deschidea mintea către lumea vastă și foarte benefică a jocurilor de societate.

Survolându-mi cortexul cu covorul zburător al memoriei, am parcus și panorama orientalismului, curent pictural de secol XIX, inspirat de senzualitatea și exotismul universului cultural care se întindea de la Coloanele lui Hercule la Socotra.

Iată doar câteva exemple sugestive pentru tot ce a istorisit Șeherezada, nu toate povești pentru copii:

Femei din Alger de Eugene Delacroix.

Îmblânzitorul de șerpi de Jean-Leon Gerome.

Baia turcească de Jean Auguste Dominique Ingres.

Scenă de stradă în Cairo de William Holman Hunt.

Interior de harem de Theodor Aman.

Și, n-o să vă ascund, mi-a ajuns gândul și la melodia Aladin a celor de la Bairam, o manea din tinerețile mele, dar nu o să insist asupra ei.

Faptul că în mileniul trei ne putem bucura de poveștile Șeherezadei este și rodul muncii neobosite a scribilor care le-au transmis peste generații. Așa l-am văzut pe entuziastul dirijor Radu Zaharia, care în loc de condei a avut bagheta.

Lecția Șeherezadei, scrise sau muzicale, e simplă.

Poveștile ne țin în viață.

Mare ți-e grădina, Doamne!

By Iulian in Filme 0 Comment

În grădina Domnului încap multe:

Dezaxați.

Sărăcuți cu duhul.

Corporatiste dezumanizate.

Polițiști supraponderali.

Iar Yorgos Lanthimos, care are gust pentru oricare dintre ei, îi adună în Bugonia, o hiperbolă cu parfum de credibilitate despre lumea conspiraționistă în care trăim.

Un tip cam vai de el, dar cu păreri foarte ferme despre laturile subtile ale existenței (Jesse Plemons), își racolează vărul chiar mai slab de minte decât el (Aidan Delbis) întru realizarea unei misiuni de maximă însemnătate: răpirea manageriței companiei unde lucrează, pe care o suspectează a fi extraterestră, andromedoaică mai precis (Emma Stone).

Culmea, le și iese, cu rezultate suprinzătoare, funeste și amuzante, așa cum îi place cineastului grec să amestece.

Sechestrări de genul ăsta s-au mai văzut, dar Bugonia se impune prin duelul personalităților și, mai ales, al limbajelor.

Plemons vorbește în unele momente cu siguranța aia a inepțiilor pe care o auzi, bunăoară, la unul care ne relatează despre tunelurile dacice despre Bucegi și despre dârele avioanelor, prin care suntem împroșcați cu boli. Nu durează mult, însă, și se vădește a fi cel puțin la fel de traumatizat și abuzat precum Jokerul lui Joaquin Phoenix.

De cealaltă parte, Stone uzează de eufemismele alea corporatiste, prin care se spun multe și nimic, prin care se relativizează totul. Așa cum mi-a spus mie un domn hârșit în aceste daraveruri: ”În compania noastră nu există nu, există da în anumite condiții”. Renunțând la podoaba capilară, actrița ne obligă să ne uităm și mai adânc un ochii ei mari, urmași demni ai celor ai lui Bette Davis.

Strălucitori în tot ce fac, cei doi au o relație în care ipostazele de asuprit-asupritor sunt interșanjabile, așa că tu, spectatorul amuzat și oripilat, ai privilegiul gândirii duale, nu al celei fixiste, morb care îi afectează pe toți mai mulți semeni ai noștri.

Nu e de ignorat nici cel care întregește triunghiul narativo-psihologic, Aidan Delbis, nou venit în lumea filmului, ceea ce face cele reacțiile sale, unele dintre ele esențiale în economia acțiunii, cu atât mai impresionante.

Bugonia nu duce lipsă de excese: de violență, de ridicol, de parandărături.

Dar e suficient să arunci o privire pe rețelele sociale, să îți dai seama că e un instantaneu deloc flatant al unei omeniri ajunse într-un moment deloc flatant de manifestare.

Ca să parafrazez o poantă celebră:

Doamne, dă-mi înțelepciune să-i înțeleg pe ceilalți, răbdare să îi accept și compasiune să îi ajut!

Pentru că, Doamne, dacă îmi dai putere, îi strâng de gât!

Nobel în Balcani

By Iulian in Carti 0 Comment

În 2025, Laszlo Krasznahorkai (i-am scris numele din memorie, așa că lăudați-mă) a primit Premiul Nobel pentru Literatură, pentru ”opera convingătoare și vizionară, care, chiar și în mijlocul unei terori apocaliptice, reafirmă puterea artei”.

Așa cum numai românii știu să-și înghită amarul că IAR nu a luat Mircea Cărtărescu, au descoperit că scriitorul maghiar e născut la câțiva kilometri de granița cu noi, iar asta le-o ogoit frustrarea oleacă.

E un mecanism de compensare psihologică discutabil, însă a ni-l însuși o țâră pe acest nobelizat nu este, în cazul de față, lipsit de noimă, pentru că este de-a nostru, din Balcani.

Iar cele peste cinci sute de pagini ale romanului Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim demonstrează asta fără putință de tagadă.

Vestea sosirii numitului cap înnobilat provoacă un iureș de reacții în orășelul său de baștină, de la oficialități la oamenii străzii, totul plutind nițel de-asupra absurdului recognoscibil al viețuirii în partea asta de Europă. Adăugam aici și pe un profesor sărit, ale cărui monologuri interioare sunt leit delirurile lui Călin Georgescu.

Toate vocile pe care le auzi în roman intra- și extradiegetic, sunt maghiare, dar le poți plasa fără dificultăți și peste arcul carpatic. Cred că ajută aici și traducerea excelentă a lui Ildiko Gaboș-Foarță, care, soție de poet fiind, a știut cum să adapteze limbajul maghiar specificului nostru, rezultând o bijuterie de umor, lirism și cutremurare.

Stilistic, Laszlo Krasznahorkai (i-am scris numele fără să apăs deloc pe Backspace, așa că lăudați-mă) uzează de aceleași fraze prelungi, care se întind pe pagini bune, dar e mai îngăduitor decât un Camilo Jose Cela, care nu îți dă un punct câte un capitol întreg, sau un Jon Fosse, care e aproape matematic în structura sintaxelor.

Maghiarului născut aproape de Românie îi merge condeiul de parcă l-ai asculta la o biciușcărie de Piața Mare sau la o întrunire de primărie de oraș-sat (nu dau nume, da’ le știți).

Și, mai important ca orice, merită menționat că e primul scriitor de Nobel după Mo Yan, adică de peste un deceniu, care m-a făcut să râd.

E râsul ăla pe care îl provoacă cei de la Times New Roman, doar că e obținut cu mijloace mai nobile.

Așa că iată Nobelul pentru Literatură ajuns în Balcani.

Să ne bucurăm citindu-l.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru promptudinea și generozitatea în a mă ajuta să edific cum e cu Nobelul din 2025.

South-West Side Story

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Începe concertul de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova cu Batuque a lui Alberto Nepomuceno, o creație de mare însemnătate pentru muzica braziliană, iar eu mă și văd transportat în mijlocul numerelor dansante din West Side Story cel din 1961.

Un film care celebrează creuzetul culturilor și liantul lor prin muzică.

Iar sub semnul acestei metafore a stat tot acest spectacol maravilhoso în sens absolut.

Una dintre aceste minuni manifestate pe scenă a fost emblematicul Concert nr. 1 în Sol minor pentru vioară și orchestră, op. 26 al lui Max Bruch.

Nu contează de pe ce meridian vii, pasiunea de a-l cânta și cea de a-l asculta nu cunosc bariere de limbă sau cutume.

Dovada de acum a fost interpretarea plină de dăruire a solistului Oscar Bohorquez, actualmente cetățean german, dar cu rădăcini peruane, pe care l-au urmărit cu încântare sute de craioveni, nativi sau prin adopție.

Iar filiațiile culturale nu s-au oprit aici. Chemat inevitabil la bis, violonistul ne-a oferit o creație proprie, pe care a intitulat-o Spirit liber.

Un titlu sublim, pe măsura acelei bucăți muzicale, iar eu nu știu dacă artistul german a avut minte culmile Anzilor sau pe cele ale Alpilor, dar mi-a adus aminte de o scenă superbă din Columna, cu Emil Botta cântând la caval în vârf de munte.

Libertatea aleargă pe culmi, de unde oriunde ar fi.

Sufletul latino-american a devenit și mai caliente în a doua parte a spectacolului, care l-a avut campion al veseliei pe dirijorul brazilian Linus Lerner.

Deși rivalitatea Selecao cu alte echipe din America Latină e acerbă în fotbal, nu se aplică și în muzică, căci maestrul de ceremonii și-a ghidat cu generozitate orchestra printr-un periplu care a inclus, pe lânga patria sa, Mexicul și Argentina.

Danzon no. 2 al lui Arturo Marquez a fost curat coloană sonoră pentru povestea lui Zorro, inclusiv în scenele mai tandre (nu, acelea cu Catherine Zeta-Jones nu se pun).

Preludio Bachianas Brasileiras no. 4 a lui Heitor Villa-Lobos, care a utilizat doar instrumente cu coarde, a fost perfecta ilustrare a conceptului pur brazilian de saudade, pe care, dacă ne-am încăpățâna să îl traducem, am putea să-l asemuim dorului românesc.

Și a venit, apoi, momentul Suitei de balet ”Estancia” a lui Alberto Ginastra, compoziție care evocă lumea aspră și masculină a pampasului argentinian, dar, care, filtrată de energia și zâmbetele lui Linus Lerner, a molipsit întreaga orchestră de o plăcere nedisimulată a muzicii.

Contrabasiștii roteau instrumentele ca pe Maracana.

Se striga ca la un meci Boca-River Plate.

Pisica Țuchi ne-a onorat cu prezența.

Iar noi, spectatorii, am fost pătrunși de un sentiment pe care îl descrie cel mai bine un alt cuvânt hispanic.

Alegria.

Încă o rundă de catharsis

By Iulian in Filme 0 Comment

Ca demers cinematografic, biografiile muzicale sunt un pic cinice.

Mai ales dacă artistul vizat e faimos.

Realizatorii știu că oamenii sunt curioși, dar și că nu pot rezista tentației de a asculta niște melodii nemuritoare în context.

Actorii din rolurile principale își asumă transformări, iar momeala pentru Oscar e gata, de unde și interesul sporit.

Dar, să fiu sincer, în ciuda acestui cinism de care sunt conștient, biografiile astea muzicale sunt irezistibile.

De aceea nu am ocolit nici Springsteen: Deliver Me from Nowhere, ba chiar pot să spun că, pe lângă mai sus amintitele trăsături, a și plusat un pic.

Filmul lui Scott Cooper îl prezintă pe Bruce Springsteen, artistul american prin excelență, dar care a găsit calea spre sufletul lumii întregi, în timpul zbaterilor realizării unui album aparte, Nebraska, în care energia leonină din alte șlagăre e înlocuită de un spirit mai întunecat, mai introspectiv, mai elegiac.

Melodiile sunt, în principal, ecouri ale copilăriei lui problematice. Folosesc acest termen, pentru că scurtele epidoade alb-negru de anamneză nu ni-l arată pe copilul Bruce doar afectat de viața cu un tată alcoolic, ci prins în acel hățiș complicat de sentimente, pe care îl știe oricine a crescut cu părinți disfuncționali, dar care, de bine, de rău, nu s-a putut desprinde pentru, că vorba aia, doar pe ei îi avem.

Efectele la maturitate îi influențează protagonistului relațiile cu impresarul, cu o femeie de care e atras și cu arta, în general.

Deși sumare, aceste chinuri ale facerii creative sunt, probabil, realiste și mântuiesc Springsteen: Deliver Me from Nowhere de faptul că înaintează cu frâna de mână trasă, fața de narațiunile alerte din Ray, Bohemian Rhapsody sau A Complete Unknown.

Ca și acești predecesori, pelicula se sprijină pe dedicarea actorilor.

Jeremy Allen White e preocupat de manierismele personajului, dar și de chinul interior, iar interpretarea lui e în cele care îl contrapun celor câteva personaje cu care îl vedem relaționând.

Idila damnată cu Odessa Young e convențională, am mai văzut-o la Chalamet alias Dylan cu toate femeile lui sau la Jeff Bridges vs Maggie Gyllenhaal în Crazy Heart, însă anumite momente care îl aduc împreună cu managerul jucat de Jeremy Strong sunt de-a dreptul înălțătoare.

Și, bineînțeles, mai sunt cele câteva minute cu tatăl îmbătrânit și înfrânt, partitură care i-a revenit lui Stephen Graham, care înțelege lucrurile acestea în profunzime, fiind mintea și sufletul din spatele mini-seriei fenomen Adolescence.

De fapt, lui Graham îi revine vârful de expresivitate al filmului.

Are loc într-una dintre secvențele alb-negru, când, după ce și-a luat o bâtă pe spate de la fiul care era speriat că avea de gând să-i facă rău mamei, se întoarce către el cu o figură în care coexistă enervarea și mândria.

Durează o secundă, însă acolo e cheia.

Ambivalența relațiilor dintre părinți și copii.

Springsteen: Deliver Me from Nowhere are acest mic merit:

Ne invită la a ne reexamina pe ale noastre cu ai noștri, pentru a lămuri măcar de unde venim și unde ar trebui să ne îndreptăm.

Orice astfel de rundă cathartică e binevenită.

Călătorie la începuturile Omului

By Iulian in Carti, Intre vizual si conceptual 0 Comment

Undeva în Franța, pe valea râului Vézère, afluent la rându-i al râului Dordogne, a apărut Omul.

Omul, așa cum îl știm, creativ, interesat de ce în jur, dar și de a transpune prin propria conștiința experiențele exterioare.

Omul care face din natură, artă.

Acolo, în valea Vézère, se găsesc peșteri preistorice, incluse încă din 1979 în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Într-acolo am călătorit, pentru a atinge, chiar și fugitiv, începuturile poveștii noastre pe acest pământ.

Cea mai importantă dintre acele peșteri este, fără îndoială, Lascaux, însă aceasta nu mai este deschisă publicului, căruia i se oferă o copie foarte meșteșugită, dar copie totuși.

Însă aflasem de ceva timp că o altă peșteră, mai mică – Font de Gaume – își deschide încă porțile către cei care vor să vadă nemijlocit arta parietală de acum multe mii de ani.

Așa că am ticluit un plan, am așteptat cu răbdare și cu atenție să se deschidă vânzarea biletelor pentru o anume dată (căci sunt doar foarte puține disponibile într-o zi), iar promptitudinea a dat roade.

Nu e ușor de ajuns acolo.

Am călătorit la Bordeaux, de unde am schimbat două trenuri pentru a descinde, într-un final, în gara mică, dar cochetă a satului Les Eyzies.

Pare un loc unde timpul are răbdare cu oamenii și, într-un fel, așa și este.

Dar oamenii de acolo știu ce moștenire ancestrală le revine, o prețuiesc și o afișează cu mândrie, așa cum am putut observa de cum m-am dat jos din tren.

A urmat un drum plăcut perpedes apostolorum, în timpul căruia am admirat o localitate care, deși mică, este bine aranjată, ca mai toate cele rurale din Franța, și am luat aminte la culorile naturale ale mineralelor din împrejurimi, ingrediente esențiale ale operelor pe care urma să le văd.

A fost un efort, dar nimic nu a mai contat când am pășit în peștera Font de Gaume și privirea mi-a atins pentru prima dată asupra picturilor rupestre pe care le adăpostește.

O fost o experiență copleșitoare, aproape imposibil de descris în cuvinte.

Nu exagerez cu nimic când spun că printre acei artiști preistorici erau genii precum Michelangelo sau Giotto.

Deși vizita durează aproximativ trei sferturi de oră, am simțit cum timpul a fost suspendat. Multele milenii scurse între noi și autorii necunoscuți ai acelor capodopere au fost anulate de acel miracol numit Artă.

Sentimentul copleșitor de la Font de Gaume n-a fost nepereche.

Deoarece îmi rămânea destul timp de petrecut în comuna Les Eyzies, când am elaborat planul acestei expediții, am explorat diversele situri arheologice care pot fi vizitate în zonă și, deoarece nu era prea departe de Font de Gaume, am ales să mă îndrept și către peștera Les Combarelles, care adăpostește la rându-i desene rupestre, de data aceasta gravate.

Bună alegere am făcut!

Încă o dată am fost uimit de câtă măiestrie și cât simț estetic au manifestat niște oameni pe care îi numim, nedrept, pare-se, primitivi.

Aici am fost parte a unui grup mai restrâns, dar admirația și interesul nostru au fost atât de mari, încât doamna care ne-a servit drept ghid s-a molipsit și s-a lăsat antrenată în povești, arătându-ne mai multe desene decât de obicei și lăsându-ne să petrecem un timp aproape dublu față de cel alocat în mod oficial.

Și chiar și așa ni s-a părut prea scurt!

În punctul acesta, ar fi elocvent din partea mea să îmi ilustrez povestea cu niște imagini.

Însă nu am cum, din două motive:

Unul este juridic – este interzis să faci fotografii înăuntru, din motive comerciale, dar mai ales din rațiuni de protejare a acestor comori neprețuite ale patrimoniului mondial.

Altul este practic – nu există telefon inteligent cu cameră de nu știu câți mega pixeli sau documentar în Ultra-HD sau tehnologie Virtual Reality care să poate recrea inteligența și dibăcia oamenilor de acum câteva milenii în a exploata unduirile pereților peșterilor pentru a construi impresia artistică pe care, neîndoios, și-o propuseseră.

Acolo sunt numai imagini, iar cuvintele sunt de prisos.

La propriu și la figurat.

Ce vă pot oferi, în schimb, sunt câteva imagini surprinse în foarte bine garnisitul Musée national de Préhistoire din Les Eyzies, unde sunt expuse câteva astfel de încrustații sau basoreliefuri parietale rupestre.

Nu sunt la nivelul artistic pe care le-am văzut în peștera Les Combarelles, dar vă pot ajuta să vă faceți o idee asupra simțului liniilor și formelor al oamenilor de acum peste zece milenii.

Printre exponatele muzeului am descoperit și o versiune aproape brâncușiană a lui Venus din Willendorf.

Ce semnificau toate aceste opere preistorice?

Nu vom ști niciodată, iar acesta este titlul și, totodată, și concluzia excelentului documentar The Cave of Forgotten Dreams, realizat de Werner Herzog în peștera Chauvet, ale cărei picturi parietale sunt mai vechi chiar și decât cele din Lascaux sau Font de Gaume.

Dar, așa cum strămoșii noștri redau în ficțiune ceea ce vedeau în realitate, ne putem îndrepta către tărâmul imaginației și călători astfel spre aceste începuturi ale Omului.

Iată astfel trei romane care sunt plasate în perioada preistorică.

Despre The Inheritors al lui William Golding am scris mai pe larg aici. O să menționez doar că, deși cea mai dificilă lectură dintre toate cele trei, cred că e cel mai veridic în a prezenta zbaterile cognitive ale unor ființe umane care se vedeau puse în situații noi.

Mai antrenante, dar nu mai puțin documentate sunt Dance of the Tiger și The Clan of the Cave Bear, care, ca și cartea de mai sus, prezintă diverse viziuni asupra uneia dintre cele mai mari enigme ale istoriei și una care este încă neelucidată.

Relațiile dintre neandertalieni și specia Homo Sapiens.

A fost un genocid sistematic al speciei mai vechi și mai limitate din partea celei mai recente și superioare intelectual și tehnologic?

A fost o prelungă extincție, datorată micșorării arealului?

Sau a fost o încrucișare cu efecte până în zilele noastre, cum ar fi părul roșcat al unui Van Gogh sau al unei Jessica Chastain?

Ambii autori aderă la această din urmă ipoteză (ca de altfel și Golding), dar o tratează diferit.

Bjorn Kurten prezintă povestea unui tânăr Homo Sapiens, salvat și integrat unei comunități de neadertalieni, care are apoi de înfruntat caracterul belicos al celor din chiar specia lui.

Palentolog de prestigiu, finlandezul are condei, dar limitat de preocuparea sa de a atinge în trama narativă toate elementele esențiale ale perioadei: efectele erei glaciare, vânătoarea unor specii de animale azi dispărute, precum mamutul, apariția unor forme superioare de organizare socială și spirituală, cum ar fi religia de masă.

De menționat că autorul alege să îi vadă pe neadertalieni grupați într-o comunitate matriarhală.

De cealaltă parte, Jean M. Auel își plasează protagonista, o fetiță din specia Homo Sapiens, într-un clan foarte patriarhal de neadertalieni, iar capacitățile intelectuale superioare ale eroinei, precum și curiozitatea ei neînfrânată, sunt semințele conflictelor care străbat întreg romanul.

Față de Kurten, deși e bine documentată, scriitoarea franceză își permite libertăți mai mari și conturează interacțiuni și cutume probabil mult prea avansate față de nivelul de dezvoltare al neadertalienilor, cel puțin așa cum e cunoscut până acum.

Această premeditată denaturare a istoriei este pusă, însă, în slujba unei povești complexe, despre raportul individului cu grupul și despre schimbarea care vine implacabil, peste orice și oricine.

Ca o concluzie, adunând toate aceste experiențe vizuale și intelectuale, nu pot decât să încerc un sentiment înălțător de uimire în fața a tot ce a realizat Omul de la începuturile sale și până acum.

Iar o întrebare se naște de la sine:

Oare ce urmează?

Să privim pictura! (CXVII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Peisaj cu sculptorul Medrea

Tabloul de mai sus a fost pictat de Samuel Mutzner (1884-1959) și se intitulează Peisaj cu sculptorul Medrea.

O combinație frumoasă de explorare a perspectivei și un studiu impresionist asupra luminii filtrate de vegetație, dar și un omagiu adus unui confrate dintr-altă branșă.

Pentru mine, însă, pictura a avut un alt înțeles de îndată ce mi-au căzut ochii pe ea la Muzeul Național de Artă al României din București.

Silueta solidă, ca să nu zic masivă, pipa care se ițește din gură și aerul flegmatic general al personajului integrat peisajului mi-au adus aminte de unul dintre marii detectivi din literatura lumii – comisarul Maigret.

Plăsmuit de scriitorul belgian Georges Simenon, Maigret are o aură mai puțin impunătoare decât Sherlock Holmes sau Hercule Poirot, bunăoară.

Nici nu e atât de sarcastic precum Philip Marlowe al lui Raymond Chandler.

E un tip molcom (Jean Gabin i-a fost cea mai bună întruchipare cinematografică), uneori agasat de dificultățile dintr-un caz sau altul, pe care le depășește adunând fapte și bazându-se pe bun simț logic și o profundă înțelegere a naturii umane, în special a scăderilor ei.

Mi-aduc aminte de Cazul Louise Laboine, unul dintre multele romane care îl au ca protagonist (sunt vreo 75, asta dacă nu socotim și niște nuvele).

Citești vreo două sute de pagini de investigație, de detalii ale vieții tinerei eponime, victima a cărei moarte e anchetată, pentru ca totul să se soluționeze într-un paragraf.

Însă nu e nimic nenatural sau ilogic sau superficial din punct de vedere narativ.

Este simpla manifestare a calităților lui Maigret.

Un detectiv de la care avem ce învăța.