Captiv într-o aventură

By Iulian in Jocuri 0 Comment

Half-Life a fost un joc revoluționar.

A introdus omenirii pasionate de experiențe ludice digitale stilul unei aventuri în care erai angajat de-a binelea, care se desfășura sub ochii tăi.

E suficient să amintim secvența aceea de început, cu scurta călătorie în telecabină, care a funcționat atât ca expozițiune de atmosferă, cât și ca demonstrație a ce poate înseamna narativitate interactivă.

Asta ca să nu mai zic de celelalte elemente ale jocului, cum ar fi inteligența adversarilor pe care îi aveai de înfruntat sau aerul terifiant sau senzația de teroare anumitor momente.

Neajunsul cel mare a fost, totuși, bucata de final, cea desfășurată în universul extraterestru. Era urâtă estetic și dezamăgitoare față de aerul aproape cinematografic al restului poveștii.

După ceva ani, realizatorii zdrobeau chiar și cele mai optimiste închipuiri ale fanilor care așteptaseră cu febrilitate o continuare și ofereau omenirii Half-Life 2, o capodoperă a ingeniozității umane, și nu mă refer aici doar la domeniul jocurilor pe calculator.

S-a scris mult despre această realizare epocală, așa că nu o să insist asupra poveștii, ci asupra modului cum, secvență cu secvență, te transpune parcă în varii situații cinematografice, astfel că, pur și simplu, nu te poți desprinde de acest joc.

Nu o să fiu exhaustiv, ci doar selectiv, din motive de spațiu.

Când conduci acel vehicul semi-nautic, există nu una, ci nenumărate situații când m-am simțit ca James Bond în cele mai glorioase momente ale sale (în vine în minte acum o urmărire de la începutul lui The World is Not Enough).

Când ai de străbătut plaja păzită de bunkere care scuipă foc, am rememorat bucata coșmărească de la începutul lui Saving Private Ryan.

Tot în zona cinematografiei militare este și lupta acerbă din City 17, care te trimite cu gândul la Black Hawk Down sau mai recentul Civil War.

Luptele prin blocuri și tensiunea din cameră cu cameră din aceeași parte din City 17 sunt la fel de intense precum secvența prelungă și memorabilă din Children of Men.

În acele câteva ocazii când te confrunți cu lunetiștii, retrăiești suspansul înnebunitor din Enemy at the Gates.

Când ai de înfruntat valuri, valuri de gândaci dintr-aceia agresivi, te muți în universul brutal din Starship Troopers.

Acea primă întâlnire cu o naveta zburătoare, desfășurată în plină zi, pe un drum deschis, are ceva din scena antologică a avionului din North by North-West.

Mașina din Half-Life: Episode 2, viteza ei și situațiile în care te vei găsi conducând-o te fac protagonist în filmele Mad Max, cele vechi sau cele noi.

Câteodată ești înconjurat de explozii, dar câteodată ești precum Bruce Willis în Die Hard, singur și nu foarte bine înarmat, având în față inamici mulți și feroce.

Bucata terifiantă din Ravenholm, dar și aceea mai scurtă, dar chiar mai afurisită din Episode 2, când ai de înfruntat hoarde de moroi, te face un fel de Blade, doar fără muzică aia senzațională.

Să vezi un tripod dintr-acela gigantic, ca să nu mai zic să îl dobori, e ca și cum te-ai pomeni invadat de extratereștri în War of the Worlds.

Că tot veni vorba de extratereștri, când străbați Citadela din City 17 ai un deja-vu cu experiența celor doi piloți umani care pătrund în nava-mamă din Independence Day.

Există o tranziție scurtă în care gonești cu un vagonet într-o mină, curat ca în Indiana Jones and the Temple of Doom.

Și, nu în ultimul rând, există acea armă gravitațională care a uimit omenirea, cu care faci lucruri uimitoare în joc, ca un Jedi din Star Wars sau ca un Magneto din X-Men.

Da, Half-Life 2 te ține captiv.

Chiar și cu gândul.

Zoomenie pentru toate încrengăturile

By Iulian in Filme 0 Comment

Primul film Zootopia a fost un șoc mondial dintre cele mai plăcute.

Cei de la Disney și-a adus aminte că au o tradiție a capodoperelor animate care precede cu mult portofoliul Pixar pe care și l-au însușit la un moment dat și, cu un efort conjugat de creativitate, umor, documentare și calitate a execuției, au scos un film irezistibil.

Pentru o continuare, aveau o sarcină deopotrivă de grea și ușoară.

Grea, pentru că asta e soarta oricărui al doilea film.

Ușoară, pentru că nu aveau decât să utilizeze aceeași bogăție faunistică, aceeași abundență de referințe culturale și contemporane și aceleași idealuri generoase, iar rezultatul avea să fie devorat de mamiferele umane de pe tot globul.

Zis și făcut.

Zootopia 2 ne aduce din nou în prim-plan ineditul cuplu de investigatori format din iepurița volubilă Judy Hopps (Ginnifer Goodwin) și vulpoiul șmecher Nick Wilde (Jason Bateman), care au de înfruntat oprobriul publicului animalier pentru a repara o fărădelege de acum mai multe generații și a preveni ca tundra înzăpezită a lincșilor să nu se extindă peste zona reptilelor.

De apreciat că filmul realizat de Jared Bush și Byron Howard extinde aria zoologică a personajelor spre marea grupă a acestor viețuitoare pe care le numim cu sânge rece și care, de ce să nu recunoaștem, ne provoacă un disconfort mental întreținut de mitologii milenare.

Revedem cu maximă plăcere personaje emblematice din prima peliculă, dar cele noi ne captivează cel mai mult, în special cele din rândul nou abordatelor încrengături.

Ke Huy Quan, puștiul de odinioară din Indiana Jones and the Temple of Doom și îndreptățit oscarizat pentru Everything, Everywhere, All at Once, e Gary De’Snake și e adorabil chiar fără să-l vedem, iar mi hombre Danny Trejo are genul acela de apariție care fură atenția de la protagoniști. Ce e și ce face vă las pe voi să descoperiți, nu vă spun decât că numele lui este, cum altfel, Jesus.

Intelectual vorbind, Zootopia 2 reușește o performanță rarisimă: să ia în răspăr, dar și să prezinte beneficiile a ceea ce numim psihoterapie și dezvoltare personală.

Mai e și antrenant cât cuprinde, iar pentru spectatorii din toate categoriile de vârstă, dar chiar toate, e un mod de a ne reaminti cât de diversă și frumoasă este viața pe pământ.

Ca parte a ei, suntem datori să o protejăm și să o iubim.

Așa cum ne spun chiar Judy:

The world will never be a better place if no one is brave enough to do the right thing.

Despre căldură, la rece

By Iulian in Carti 0 Comment

De câțiva ani încoace auzim titluri precum:

Aceasta a fost luna X cea mai caldă din istoria măsurătorilor temperaturii.

Unii consideră asta un alarmism specific media, alții chiar o teorie a conspirației.

Dar e un fapt că, de ani buni, eu, unul, n-am mai văzut zăpadă în Craiova, dintr-aceea abundentă, care să închidă școlile și să perturbe zborul avioanelor.

Ceva se întâmplă cu lumea noastră, întrebarea este dacă e atât de grav pe cât ni se spune.

Citind Căldura te va ucide prima de Jeff Goodell poți rămâne oricum, numai relaxat, nu.

Autorul analizează fenomenul încălzirii globale din diverse unghiuri, care, combinate, dau un tablou îngrijorător al viitorului.

Ca un jurnalist versat, Goodell dă exemple personale sau individuale, pe care le integrează unor date de ordin general.

Ne spune despre efectele nocive ale căldurii asupra corpului uman, iar pentru asta face o incursiune în trecutul evoluției noastre, pentru a descrie miracolul transformării noastre în ființe care transpiră, mecanism biologic care nu va mai fi suficient la temperaturii constant ridicate.

Ne spune despre vârstnici care vor fi primele victime ale căldurii (toți avem în familie și toți vom ajunge acolo). Acel caz cu corpul lichefiat scurs la vecinii de dedesupt e înfiorător.

Ne spune despre falia dintre cei avuți și cei săraci, care se va adânci, pe măsură ce unii au acces la răcoare, iar alții sunt nevoiți să trudească în vipie.

Ne spune despre orașe pe care le cunoaștem și le iubim, precum Parisul sau Veneția, care au evoluat în bijuteriile din prezent în condiții climaterice care nu vor mai fi valabile prea mult timp.

Cu această ocazie, mi-a sărit în ochi o afirmație care îmi stăruie în minte și nu îmi dă pace de atunci:

Poți salva trecutul sau poți salva viitorul, dar nu le poți salva pe amândouă.

Cred că e datoria noastră să luptăm împotriva acestei crude sentințe. Prea seamănă cu alegerea Sophiei din filmul cu același titlu.

Trebuie să luptăm, dar trebuie să o facem în cunoștință de cauză.

Căldura te va ucide prima e palma aia peste față care te învață să iei pumnii de mai târziu.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o profeție pe care avem datoria să o dovedim falsă.

Să privim pictura! (CXX)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Nud întins

Când spui Nicolae Tonitza, spui Amedeo Modigliani al românilor.

Așa cum figurile alungite ale italianului parizian sunt recognoscibile imediat chiar și de o persoană cu interes mediu spre scăzut pentru pictură, tot așa figurile rotunjoare ale românului, cu ochii stilizați ca două puncte, sunt parte a mentalului nostru colectiv.

De aceea, nu mică mi-au fost mirarea și scurtă contemplarea când, la Muzeul de Artă al României din București, am dat peste un Nud întins semnat de Tonitza.

Nu este un nud clasic, ci unul care, deși explicit în formă, lucrează mai mult prin sugestie.

Două alte lucrări celebre mi-au venit în minte văzându-l.

Una este Începutul lumii a lui Courbet, căci nici acolo, nici aici nu vedem chipul doamnei care a pozat cu atâtă nonșalanță. Dar, dacă francezul conferă picturii sale un caracter frust, menit să șocheze, românul e discret și admirativ, permițând imaginației să umple tabloul cu ce îi lipsește.

Cealaltă este Coapsa lui Brâncuși, sculptură pe care am avut ocazia să o examinez în toată splendoarea ei de multe ori la Craiova.

Și marmura, și pânza devin expresii ale unei carnații desăvârșite, care sunt expresii ale venerației ancestrale pe care bărbații o au față de femei.

Chipul e esențial, dar frumusețea feminină stă și în convoluțiile și textura corpului.

Masculul care nu recunoaște asta, minte.

De la roșii vine ploia de refugiați

By Iulian in Carti 0 Comment

Mi-am format un obicei de câțiva ani ca, de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, să mă aplec asupra unui produs al culturii române.

De data aceasta este vorba despre romanul Rusoaica al lui Gib Mihăescu.

Hotărâtoare în alegerea acestei cărți a fost povestea pe care mi-a spus-o mama, despre cum, studentă la litere fiind, a citit-o în samizdat, pe ascuns, după ce le fusese adusă clandestin de un profesor cu vederi mai largi, iar acel unic exemplar a circulat printre toți colegii.

Ce anume o făcea pe Rusoaică atât de compromițătoare?

Lecturând-o, am găsit destule motive.

Protagonistul de persoana I al romanului este un ofițer de graniță din Basarabia de după Primul Război Mondial, parte atunci din România dodoloață.

E un tip intelectual, dar muieratic, are o relație complicată și intensă cu focoasa nevastă a unui contrabandist, dar tânjește să îi cadă în brațe o rusoaică misterioasă, iar grație acestei aspirații cu iz de Fata Morgana, se pot stabili niște paralele interesante între romanul lui Gib Mihăescu și Deșertul tătarilor al lui Dino Buzzati.

Asemănări se pot găsi și între Rusoaica și Donna Alba, cealaltă mare creației a scriitorului născut la Drăgășani, cu mențiunea că aici narațiunea mi se pare mai dezlânată, iar efectul psihologic diluat.

Compensează, însă, printr-un erotism frapant chiar și acum (triunghiul de amor și dominație are ceva de Original Sin cel cu Angelina Jolie și Antonio Banderas), suficient să pună cartea la index într-o perioadă precum cea comunistă.

Dar, cel mai probabil, acesta nu este motivul suprem pentru care mama a citit cartea pe furiș.

Pe fundalul acestor drame întrezărim peisajul unei regiuni a României în care se revărsau șuvoaie de refugiați din Uniunea Sovietică.

Nu plecau de acolo de bine ce le era.

Dimpotrivă.

Deși pe naratorul cel concupiscent îl preocupă mai mult să se impună nu doar în așternut, ci și în mintea basarabencei celei năbădăioase, mai lasă loc din când în când la constatări la adresa privațiunilor și represiunilor la care sunt supuși sărmanii care încearcă să scape dincoace de Nistru.

Iar paginile cutremurătoare care descriu întoarcerea forțată a acestora nu sunt cu nimic mai prejos decât tragediile la care suntem martori chiar în zilele noastre.

Tot de o mare actualitate este și cât de bine suprinde autorul ambiguitatea culturală, lingvistică și ideologică a spațiului basarabean.

Era parte a României atunci, dar nu o fost niciodată un teritoriu exclusiv românesc, așa cum l-am vedea noi, regățenii din sud.

Era un loc unde colcăiau spionii, agenții dubli, contrabandiștii, un loc unde autoritatea centrală românească se estompa.

Facem un salt de aproape un secol și ne uităm la scandalul foarte recent al infractorilor și oligarhilor ruși care au primit ilegal documente de identitate românești.

Pe acolo s-a scurs și se tot scurge influența rusească asupra românilor, aia materializată în alde Călin Georgescu.

Nu mă credeți?

Uitați considerațiile lui Gib Mihăescu asupra a ce considerăm că e un sport național românesc, spartul de semințe:

Tocmai astfel îmi explic cum sămânța de floarea soarelui a atins gradul de adevărat cult în societatea basarabeană și rusească. […] De asta, caracteristica grădinilor publici basarabene e acea culoare pestriță, pe care le-o împrumută cantitatea enormă a cojilor acestei semințe, scuipate din sute de buze omenești în plină activitate, între două cuvinte și între două săruturi, după ce bobul a fost spart între dinții experți și sâmburele ales întreg, cu vârful limbii (dibăcie pe care eu niciodată n-am fost în stare să mi-o apropii), ronțăit cu deliciu și avalat pe îndelete.

Cojile atât de familiarei oleaginoase fac un fel de pavaj mișcător pe aleele fățișe ori tăinuite, față de care măturoaiele municipalității se comportă cu o discreție împinsă până la o indiferență totală. Vântul le poartă prin ierburi și tufișuri, și totul pare nins de această coloare, în mult umblatele grădini, învăluite ca de enorme aripi de bibilică.

Ar fi însă o greșală să credem că Basarabia n-a fost niciodată tărâm românesc. Să nu fi fost valurile istoriei atât de potrivnice, poate că reușea în toată provincia procesul de aculturație pe care îl descrie atât de savuros Gib Mihăescu aici, referindu-se la doi flăcăi basarabeni:

Grăiesc acum ca oltenii, scuipă printre dinții strânși, ca și ei, sug țigarea lipită în colțul buzei, până la ultima expresie, și-și potrivesc vorbirea astfel încât, din două cuvinte, unul să fie o înjurătură. O înjurătură oltenească, nu o sudalmă basarabeană.

Jos laba de pe cultură!

By Iulian in Teatru 0 Comment

Știam că Ivanov al celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova e cu labă.

Dar nu știam că e o lăbăreală ca întreg.

Piesa nu e cea mai rafinată dintre cele scrise de Cehov, dar e un foarte util studiu asupra depresiei, care există independent de condițiile exterioare.

E un adevăr crud, dar, dacă ai avut de-a face cu o persoană atinsă de această maladie, poate fi un catharsis foarte didactic.

În schimb, ce ne servește aici Eugen Jebeleanu este un deconstructivism pedant, prin care regizorul încearcă să ne arate că e mai deștept și că știe mai multă carte și teatru ca noi.

Mizanscena este multidimensională, ecran sus, masă de machiaj în dreapta (revin asupra acestui aspect mintenaș), rulotă în stânga, de nu mai știi unde să te uiți și, curând, nici nu îți mai pasă.

La mine lucrurile s-au tranșat rapid, încă de la primele minute, când protagonistul își proclamă depresia, iar în partea celalată a scenei un alt personaj se așază pe WC.

Spectacolul e împănat cu citate și cu muzică de fundal dată uneori în dușmănie față de replicile actorilor.

Bruma de emoție care se stârnește în unele dialoguri (căci, spre cinstea lui, Eugen Jebeleanu își pune interpreții chiar să vorbească, spre deosebire de confratele Radu Afrim) e torpilată de reacții exagerate sau miștocărești.

Iar actorii înșiși își vântură rolurile anterioare sau propriile probleme. Bă, eu nu am dat bani (da, Cătălin Vieru, așa am procedat, deși doi colegi de-ai tăi de parte administrativă mi-au oferit invitații) ca să văd pe voi, ci pe ăia pe care se presupune că ar trebui să îi întruchipați.

De-asta, ideea de a vă striga unii pe alții cu numele real și spartul ăla al celui de-al patrulea zid (deja un clișeu al teatrului superficial) mi s-au părut de prost gust.

Inclusiv Vlad Udrescu e atins de morbul ăsta. Reflecție a superbului său Hamlet, Ivanov dă un pumn în oglinda creației anterioare strălucite, rezultând un sumă de cioburi.

Iar faimoasa scenă când o freacă vârtos e emblematică. De fapt, o freacă degeaba toată piesa, pentru că, repet, și nouă ni se rupe de el.

Ce mai rămâne din acest Ivanov?

Niște poze vermeeriene în partea din stânga a scenei (Costinela Ungureanu și Ramona Drăgulescu au două astfel de momente).

Am înțeles că Eugen Jebeleanu a devenit colaborator permanent al Teatrului din Craiova. Mai bine îl retrogradează la funcția de scenograf și îl dau pe mâna unui regizor cu respect pentru spectatori. Un Mircea Cornișteanu, bunăoară.

Mai presus de orice e chinul tantalic că s-a investit și irosit mult talent actoricesc. Ilustrativ e un schimb scurt de replici de-ăla filmat între Geni Macsim și Marian Politic. Dacă toată piesa ar fi fost așa, i-aș fi dat dreptate amicului Cristi Nedelcu.

Spunea Cristi că Ivanov e o piesă-eveniment.

Da, e o piesă, deoarece e într-un teatru, pe o scenă.

Și da, e un eveniment, în sensul că s-a ținut în locul X, la data Y.

Dar piesă-eveniment nu e în niciun caz.

Ba chiar era să fie un eveniment terminat prematur pentru mine.

La un moment dat, în batjocura aia pe care am mai văzut-o în Băgău, ne zice Vlad Udrescu:

Hai, ce mai stați, duceți-vă acasă!

Eram pe punctul să o fac, mă gândeam că poate mai prind ceva din meciul cu Japonia al fetelor noastre din naționala de handbal.

Dar am rămas și bine am făcut, pentru că, spre final, am avut parte de un moment tip Angel Rababoc în Avarul.

Mai precis pe Monica Ardeleanu cântând o lăutărească, de i-aș fi băgat și eu bani în decolteu, să înnebunesc, dacă vă mint!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (92)

By Iulian in Carti 0 Comment

Timpul e un inamic feroce, dar lectua rezistă:

1001 Albums You Must Hear Before You Die – titlul vă sună cunoscut, sunt convins, fiind una dintre acele colecții foarte populare, care mai includ filme, picturi sau minuni ale naturii. Ce este aparte la acest album editat de Robert Dimery este că, fiind vorba despre muzică, s-ar putea lipsi de texte, însă tocmai acestea sunt esențiale. Fiecare dintre prezentări e scrisă în deplină cunoștință de cauză, punctînd contextul personal și societal al fiecărui album, dar și perspectiva proprie autorului. Sunt meloman, dar se pare că unul foarte neștiutor, pentru că am descoperit o veritabilă mină de aur de viitoare audiții: Tapestry al lui Carol King, Tea for the Tillerman al lui Cat Stevens, Gunfighter Ballads al lui Marty Robbins, Tragic Songs of Life al Fraților Louvin, iar lista ar putea continua. Până la 1001.

Bad Therapy – un exercițiu de curaj și sinceritate cum rar se întâlnește în lumea vastă a psihologiei de popularizare. Jeffrey A. Kotler și Jon Carlson, terapeuți cu experiență, din generații diferite, își provoacă un număr considerabil de confrați întru mărturisiri despre cazuri când au dat greș în a gestiona pacienți. Multitudinea de reacții de la cei intervievați este revelatoare în sine – unii sunt deschiși, alții defensivi, unii au făcut pace cu eșecul, pe alții încă îi doare. Poveștile care se înlănțuie sunt dureroase și m-au condus către două concluzii. Că Tolstoi avea dreptate când spunea că familiile fericite sunt la fel, pe când cele nefericite e fiecare nefericită în felul ei. Și că, oricât de bine pregătit ai fi din punct de vedere mental, există oameni cu care pur și simplu nu poți să relaționezi și mai bine stai departe de ei.

Zvonurile – o carte veche și depășită din punct de vedere al exemplelor pe care le oferă, dar de o frapantă actualitate în ceea ce privește conceptele și schemele teoretice pe care le propune. Jean-Noel Kapferer diseacă fenomenul zvonurilor în multe și coerente componente, care, la distanță de peste trei decenii de la redactarea lucrării, încă sunt impecabile în a explica viralizarea unor mesaje sau teoriile conspirației. Autorul punctează câteva lucruri esențiale. Unul ar fi că un zvon (sau manifestările sale contemporane) e o creație socială. Ascultându-l și reproducându-l (chiar când nu credem în el), îl potențăm, îl îmbogățim și îi asigurăm supraviețuirea. Apoi, un zvon apare când există un vacuum de știri și cunoștințe, pe care această formă de narațiune informală îl propune să îl acopere. De aceea, merită menționată o ecuație simplă, dar ilustrativă pe care o enunță Kapeferer – ZVON = IMPORTANȚĂ X AMBIGUITATE. Trăim vremuri tulburi, iar mulți semeni de-ai noștri cad pradă unor idei vădit eronate. Cartea de față nu îi scuză, dar îi face mai ușor de înțeles.

Despre multe alte cărți de non-ficțiune puteți citi aici.

Graba strică treaba

By Iulian in Filme 0 Comment

Wicked a fost o revelație multiplă pentru mine.

Nu doar că nu eram familiar cu versiunea revizionistă a poveștii celei nemuritoare a Vrăjitorului din Oz (explic geneza ei aici), dar am și descoperit un film care a concurat cu mult tupeu împotriva lui Dune – Part Two la tot ce a însemnat realizare tehnică, precum și pe o Ariana Grande cu abilități actoricești mult peste dosarul mental pe care i-l construisem.

Wicked – For Good este continuarea organică a acestei narațiuni, dar are o sarcină ingrată.

Nu mai beneficiază de prezumția de prospețime a predecesorului și are de înnodat toate firele cu producția legendară din 1939, păstrând în același timp răstălmăcirea lor.

De aici virajele bruște și prea puțin explicate pe care le ia acțiunea în anumite momente și aerul că acest film a fost făcut pe fugă.

Regia lui John M. Chu este la fel de competentă, dar ne oferă mult mai puține secvențe de grație colorată, cele mai multe numere muzicale fiind melancolice, în ton, ce-i drept, cu evoluțiile psihologice ale personajelor.

Cu toată scăderea de ritm generală din Wicked – For Good, interpretările rămân de la solide în sus.

Cynthia Erivo cântă cu stil și redă mulțumitor dilema de imagine (fată bună în adâncul sufletului vs. imagine de cotoroanță) pe care o are de gestionat, însă numai un puseu de corectitudine politică o poate duce din nou în rândul nominalizatelor la Oscar la anul.

Șansa ei ar fi să vină în tandem cu Ariana Grande, care adăugă la toate lucrurile strălucitoare din ipostaza anterioară alte și alte trăiri.

E acea persoană care trăiește într-o bulă, îi place acolo, dar bula e fragilă, iar adevărul se strecoară înăuntrul existenței ei idilice și nu îi dă pace.

Asta generează momente de cumpănă, așa că nu mă sfiesc să spun că, spre deosebire de Wicked cel dintâi, aici cele mai bune momente ale sale sunt când nu cântă, nu vorbește, ci pur și simplu e furată de gânduri.

Din restul distribuției îi remarcăm pe aceeași Jeff Goldblum drept escrocul Vrăjitor din Oz și pe Michelle Yeoh, care e acea eminență cenușie care caracterizează structurile de putere cu tentă autoritară din toate timpurile și toate universurile, reale sau imaginare.

Împins de influența înaintașului de acum un an, probabil că Wicked – For Good se va găsi la masa nominalizaților de la anul, la cel mai bun film, la câteva categorii tehnice și (aici e și dorință, nu doar pronostic) și cea mai bună actriță în rol secundar, prin Ariana Grande, Glinda cea drăgălașă și superficială, care are următorul schimb de replici cu Elaphaba cea obositor de virtuoasă:

Glinda: Sunt persoană publică acum, oamenii așteaptă de la mine să…

Elaphaba: Să minți?

Glinda: Să îi încurajez.

Să privim pictura! (CXIX)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

Hoinările prin sălile Muzeului de Artă al României, am remarcat două picturi, înrudite ca tematică și care mi-au atras atenția printr-o senzație de deja-vu.

Prima se intitulează Portret de țărancă și a fost pictată de Aurel Băeșu (1896-1928), înzestrat artist din perioada Primului Război Mondial, plecat prea devreme dintre noi din cauza tuberculozei.

Cea de-a doua se intitulează Răzeșoaica și a fost pictată de Nadia Grossman-Bulighin (1891-1930), și ea cu o viață și carieră scurte, dar fecunde, caracterizate de apropierea de avangarda bucureșteană și de o blândă adeziune la formele cubismului.

Deși cei doi autori nu mai sunt printre noi, modelele lor, da.

Eu, unul, le văd de fiecare dată când merg la cumpărături de zarzavaturi prin Piața Mare din Craiova.

Sunt țărăncile, mămăițele, cumetrele, cum vreți să le spuneți, care vând verdețuri și alte roade ale pământului.

Sunt femei cu care viața nu a fost blândă, Se vede asta pe chipurile lor, așa cum vedem și pe ale celor două personaje de mai sus.

Dar au o dârzenie și o tenacitate admirabile.

Mi-aduc aminte cât de aprig a negociat o astfel de bunicuță cu broboadă, astfel încât i-am plătit dublu de cât făceau, cred, pentru o pereche de botoșei împletiți.

Sunt truditoarele pentru care expresia ”talpa țării” nu e o insultă, ci un titlu de glorie.

One Battle after Another (Iranian style)

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu mă mai miră când iranienii scot un film mare.

De mult am constatat că e ceva acolo care îi mână către creații foarte puternice, foarte bine jucate, în care umanitatea e dezvăluită în toată complexitatea ei.

Nu mai încerc să găsesc o explicație, pur și simplu mă bucur de fiecare astfel de producție cinematografică.

Yek tasadef sadeh (It Was Just an Accident) al lui Jafar Panahi (cel din spatele excelentului Afsaid) este încă o perlă în salba cinematografiei iraniene.

Porniți la drum de noapte cu mașina, o familie formată din tată, mamă însărcinată și fiica de vreo șapte ani suferă un accident care îi obligă să poposească undeva pe traseu.

Acolo, un alt personaj pare a-l recunoaște pe tată și de aici să te ții sarabandă de pățanii.

Nu pot să vă spun mai mult, dar mergeți pe mâna mea când vă spun că rar s-a mai întâlnit vreun film în care tragedia pură să coabiteze cu umorul și impulsurile antisociale să își dea mâna cu cele altruiste, fără să se amestece, dar și fără să se anuleze reciproc.

Râzi și te încrâncenezi, te încrâncenezi și te înduioșezi, de nu mai știe amigdala ce neurotransmițători să producă: cortizol sau serotononină sau oxitocină?

Noi, românii, care am trecut printr-o dictatură și ne zbatem într-o societate încă dominată de bacșiș (sunt câteva scene gen de tot hazul în peliculă), ar trebui să rezonăm cu ce ne înfățișează Jajar Panahi, de aceea mi s-a părut regretabil că puținii spectatori din sala de cinema au părut a nu înțelege mai nimic, dovadă fiind reacțiile lor revoltate.

It Was Just an Accident e o critică a regimului represiv de la Teheran și nu e de mirare că filmul e promovat mai degrabă ca fiind din Franța, însă acesta este doar un aspect tehnic.

Cultural vorbind, e iranian toată ziua.

Cutumele, traumele, situațiile și caracterul volubil și expresiv al întregii distribuții sunt inimitabile și sunt de-acolo, le știu din A Separation sau The Seed of a Sacred Fig sau Crimson Gold.

Iranienii știu să reziste prin cinematografie.

Sunt convins că istoria îi va răsplăti pentru asta.

Până atunci, It Was Just an Accident a fost răsplătit cu Palme d’Or și o să joace și la masa Oscarurilor de la anul.

De fapt, mi s-a înfiripat un gând nebunesc sau irezistibil.

Cum ar fi ca membrii Academiei să îi enerveze în același timp și pe Trump, și pe Ayatollah, dând premiul cel mare acestui film?