Magicianul pișicher

Că scriitori sunt magicieni care construiesc în mințile cititorilor lumi care nu există știam.

Nu știam, însă, cât de pișicheri pot fi unii dintre ei.

Precum Eric-Emmanuel Schmitt, de pildă.

Oscar și Tanti Roz este o carte scurtă, compusă ca o serie de scrisori adresate lui Doamne-Doamne de un băiețel de zece ani bolnav de cancer.

Respectiva doamnă colorată țipător îi este sprijin și ghid prin suișurile și coborâșurile vieții, pe care le parcurge într-un mod comprimat adorabil.

Rețetă nerușinat de irezistibilă.

Pe mine, unul, mă făcut să postesc în timpul lecturii.

De regulă, mai sorb dintr-un ceai sau dintr-o limonadă, mai mușc dintr-un măr, mai ronțăi un covrigel.

Nu și acum, pentru că, pe lângă nodul din gât, cu un ochi plângeam și cu altul râdeam și mi-era că nu nimeresc farfuria sau paharul și le dau pe jos, se sparg, calc pe cioburi când mă repede să îmi mai iau șervețele și o mă tai la tălpi.

Așa că am citit cartea ca un ascet și am lăsat-o să mă hrănească sufletește.

Luați de gustați și voi.

P.S. Combinația băiețel năpăstuit – doamna Roz e și cea din Ai toată viața înainte de Romain Gary. Dacă a furat, Eric-Emmanuel Schmitt a făcut-o cu stil. Dacă e un omagiu, atunci e și mai cu stil.

Încă un Nobel care n-a venit la timp

”Cretanii, întotdeauna mincinoși”, spunea Epimenide, cretan el însuși.

Un paradox care i se aplică și lui Nikos Kazantzakis, născut la rându-i pe această insulă cu o istorie milenară, mai ales când citești Raport către El Greco.

O carte compusă ca un bilanț de viață, ca un șirag de memorii sau ca o sumă a tot ce l-a măcinat și animat pe scriitor de-a lungul vieții.

În aceste pagini găsim lupta dintre trup și suflet, dintre internaționalismul intelectualului și naționalismul grecului, dintre idealistul metafizic și socialistul materialist.

Toate reies și se contrazic și evoluează pe parcursul unei odisei prin care Kazantzakis anulează spațiul și timpul. Chiar dacă multe dintre capitole sunt localizate (Paris, Viena, Moscova), nu sunt rare momentele când îți dai seamă că nu mai ești acolo, ci în creuzetul amintirilor unui bătrân care încearcă să își pună ordine și sens înainte de Marea Călătorie.

În acuratețea sau chiar consecvența lui Kazantzakis nu prea poți astfel să ai încredere (deși asta e o dovadă în sine a umanității sale), însă te poți lăsa pe mână lui dacă iubești poveștile.

Chiar și în cele mai abstracte momente, scriitura-i e fluidă, e aromată, dar nu pustiitoare. E panta rei a cuvintelor. Iar când filosoful coboară ocazional din empireu și reușește să se aplece asupra muritorilor, condeiul său însuflețește figuri de mult dispărute, de la unele înregistrate de posteritate, precum Panait Istrati sau Maxim Gorki, la minunați anonimi, precum ciobanul cretan pe care îl preocupa sincer soarta Norvegiei în fața agresiunii naziste.

Raport către El Greco a fost grea și frumoasă.

Ca existența noastră pe Pământ.

P.S. Se apropie decernarea premiilor Nobel pentru 2021, iar asta mi-a adus aminte că membrii Academiei cu pricina au dat niște rateuri impardonabile de-a lungul istoriei lor – Lev Tolstoi, Karel Capek sau Nikos Kazantzakis.

Anima Mundi românești

Aș putea foarte ușor să mă dedau la un panegiric al filmului România sălbatică.

Însă consider că aceste meleaguri minunate au nevoie să fie populate și cu un pic de onestitate, așa că voi menționa că documentarul realizat cu multă dragoste de Dan Dinu și Cosmin Dumitrache nu este chiar pionierul producțiilor de gen.

În 2018 apărea România neîmblânzită, o creație înrudită, un pic mai convențională în abordare și mai profesoral în scenariu, înnobilată de vocea inconfundabilă a maestrului Victor Rebengiuc.

Încă de la primele cadre, e limpede că realizatorii României sălbatice și-au propus să meargă mai departe și mai sus, către piscurile artei.

Și le-a ieșit, în principal în prima parte a filmului, când episoade narative precum triunghiul amoros al prigoriilor sunt savuroase și cu nimic mai prejos decât etalonul din domeniu, adică acelea povestite de Sir David Attenborough.

Ajută și finețea cu care Adrian Titieni își modulează vocea pentru a conferi interacțiunilor necuvântătoarelor o notă de ironie sau duioșie sau dramatism, după caz.

În a doua jumătate, deși imaginile rămân la fel de spectaculoase, documentarul alunecă ușurel pe grohotișul atitudinii didactice, neîndoios utile, dar care nu mai suscită același angajament emoțional.

Impresionează oricând faptul că realizatorii au surprins rarități naturale aproape neverosimile, precum o familie de râși, animale discrete, despre care știam chiar că sunt dispărute din fauna României.

La final, însă, România sălbatică redevine acel manifest al frumosului și acel îndemn la comuniune cu ființele din jur care își propusese să fie.

Privind aceste minunate viețuitoare în ochi, mi-am adus aminte de Anima Mundi, poemul vizual al lui Godfrey Reggio, însoțit de muzica lui Phillip Glass.

România sălbatică e parte din sufletul lumii.

Iar dacă ne pierdem sufletul, ce ne mai rămâne?

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Mâncare, bani și război, trei coordonate esențiale ale existenței, care s-au regăsit în cele mai noi lecturi ale mele:

Nutriție și bună dispoziție – de la o serie de postări pe Internet s-a ajuns la această carte, în care Simona Tivadar luptă cu fervoarea și înverșunarea unei cruciate împotriva păcatelor moderne ale prostiei și dereglării modului cum privim mâncarea. Sabia cu care se abate asupra liftelor păgâne care propovăduiesc greșalele detoxifierii și veganismelor fără noimă este sarcasmul. Stilul umoristic pe care îl încearcă autoarea, doctor diabetolog și specialist cu patalama în nutriție este prea căutat, prea prețios, să funcționeze stric ca proză. Însă i-am înțeles demersul, iar competența sa reiese fără putință de tăgadă din interviurile din partea de final a volumului. Acolo, tonul bășcălios până la agresivitate lasă locul unei lucidități admirabile. Scriind aceste rânduri, mi-am adus aminte de un amic, care bea de zor un suc de țelină de vreo câteva luni, ca să se detoxifieze și purifice. Ar cam trebui să-i dau cartea asta.

Le Capital au XXIe siècle – la fel precum o altă lucrare cu titlul de Capital, și aceasta este una monumentală. Nu știu dacă va avea același impact cu a lui Marx, pentru că Thomas Piketty nu face pe apostolul și nu conturează o mitologie economică și socială. Dimpotrivă, cercetătorul francez operează cu cifre, multe, atât de multe, că uneori devin obositoare. Dar nu le contest necesitatea, pentru că, astfel, concluziile sale capătă tăria unei inscripții în granit. Capitalul se acumulează și patrimoniile moștenite se adună, astfel că, în lipsa unei rearanjări a societății, preferabil pașnică, discrepanțele dintre cei avuți și cei nevoiași vor crește, iar ideea de căpătâi a capitalismului și a democrației – ascensiunea prin merit – va păli. Iar istoria ne arată că acestea este sămânța unor cataclisme precum 1789 sau octombrie 1917. Nu cred că mai avem nevoie și chef de așa ceva.

Arta războiului – o capodoperă a culturii universale, care își păstrează utilitatea chiar și după două milenii și jumătate și chiar dacă felul cum ne luptăm s-a schimbat din punct de vedere fizic. Am citit această carte în diverse momente ale vieții și de fiecare dată mi-a relevat noi și noi moduri de a privi tot ce trăisem până atunci. Acum, de pildă, mi-a atras atenția caracteristica unui general cu adevărat stăpân pe arta sa: nu vrea glorie și nici nu se teme de oprobriul public, retrăgându-se când situația o cere. Într-o eră în care, prin intermediul rețelelor sociale, pare că suntem sclavii propriei imagini publice, o astfel de virtute pare și mai prețioasă. Mă așteaptă încă multe bătălii în cursul existenței mele. Dar nu mă tem, căci, din când în când, mă voi sfătui cu acest înțelept care îmi glăsuiește de dincolo de timp.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Nu ne avem decât unii pe alții

Au trecut deja douăzeci de ani.

Însă și-acum mi-aduc aminte cum am pornit televizorul cu un gest plictisit, iar imaginea care a apărut era a unuia dintre Turnurile Gemene ale World Trade Center fumegând. Am rămas țintuit și nici nu mi-a mai trecut prin minte să fac câțiva pași spre canapea. M-am așezat pe măsuța din sufragerie și am fost martorul mut de uimire și de groază al momentului când silueta unui avion a apărut ca o stihie a morții și a lovit cea de-a doua clădire.

Atentatele de la 11 septembrie 2001 sunt un eveniment care a zguduit lumea, iar reverberații sale se mai simt și azi.

Însă, această poveste oribilă conține și un episod în care se întrezărește un firicel de lumină.

Dintre cele patru avioane deturnate, United 93 a fost singurul care nu și-a atins ținta (în cazul acesta – Casa Albă), pentru că pasagerii s-au mobilizat și, cu energia disperării, au încercat să îi imobilizeze pe teroriști și să le smulgă controlul asupra aparatului de zbor.

Nu au reușit întru totul, iar avionul s-a prăbușit în Pennsylvania.

Cum s-au petrecut lucrurile cu exactitate la bordul aeronavei nu vom ști niciodată cu exactitate.

Dar nu cred că a fost departe de modul cum Paul Greengrass reconstituie tragedia în United 93.

Filmul te ia de gât rapid, îți accelerează pulsul de la primele cadre, când operatorii din turnurile de control încep să bage de seamă că anumite avioane s-au abătut de la ruta stabilită și nici nu mai răspunde la apeluri.

Agitație care ia amploare este punctată de normalitatea aparentă a zborului United 93, iar rezultatul este o tensiune insuportabilă.

Erau momente când îmi spuneam ”Hai să acționeze odată criminalii ăia, că nu mai pot!”.

Însă, abia când lucrurile se precipită și violența erupe în cadrul avionului, am simțit adevăratul calvar.

De regulă, îmi displace profund tehnica cinematografică a utilizării camerelor de filmare ținute în mână, dar aici mă înclin în fața inspirației regizorului și a modului cum apropierea de actori și de cadre te fac părtaș neputincios la tot ce fac și simt oamenii aceia de pe ecran.

Ajută și montajul excepțional de alert și de bine strunit de echipa formată din Clare Douglas, Richard Pearson și Christopher Rouse, care demonstrează că mintea noastră este un biet lut, care se modelează în funcție de stimulii care apasă asupră-i, dar și de ordinea în care aceștia îl asaltează.

Repet, nu vom ști niciodată cum au găsit pasagerii zborului United 93 energia și curajul să lupte împotriva cumplitei sorți care le era rezervată.

Ce știu, totuși, este că acele minute finale în care, în cele mai vitrege condiții cu putință, oameni care nu se cunoșteau încearcă să se coordoneze, să gândească, să își împartă sarcini, să insufle hotărâre celor speriați m-au pus în situația aproape neverosimilă a unei stări vecine cu beatitudinea.

Acesta să fie catharsisul despre care vorbeau anticii?

Azi, 11 septembrie, vă îndemn să păstrăm un moment de reculegere în memoria celor care și-au pierdut viața în acele zile și să recităm în gând versurile lui Dylan Thomas:

Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.

Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.

Good men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.

Wild men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.

Grave men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.

And you, my father, there on the sad height,
Curse, bless, me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night.
Rage, rage against the dying of the light.

Cuceriri SF (22)

SF-ul nu se uită, SF-ul continuă:

The World of Null-A – un roman dintr-o epocă care, din punct de vedere al ideilor și desfășurării, pare îndepărtat ca istoria antică, dar care are câteva calități intacte. Prima dintre acestea este cadrul în care este plasată acțiunea, un viitor în care o Mașină atotștiutoare organizează destinele oamenilor, idee pe care o vom regăsi chiar mai jos, într-o altă creație SF, dar care devine și devine realitate pe zi ce trece. Protagonistul poveștii este un om fără identitate și cu abilități deosebite, pe care le descoperă în stil deux ex machina, când narațiunea are mai mare nevoie de ele, silit să supraviețuiască unei urzeli extrem de complicate de intrigi și personaje. Autorul A. E. Vogt nu urmărește neapărat tehnologia, ci mai degrabă conceptualul, cu aluzii către filosofia greacă (null-A s-ar traduce prin non-aristotelian). Acest aspect este util în a înțelege finalul, care capătă un sens remarcabil, mai ales că vine după o învălmășeală care mi-a adus aminte de cea plăsmuită de Alfred Bester în The Stars My Destination. Ca și acesta din urmă, și romanul în discuție aici merită citit dintr-un interes istoric față de evoluția SF-ului ca expresie a imaginarului.

Starship Troopers – o creație de referință a genului, dar și una care mi-a relevat că Robert A. Heinlein putea să scrie și din puncte de vedere care nu corespundeau ideologiei sale libertariene, atât de prezente în The Moon Is a Harsh Mistress sau Stranger in a Strange Land. Protagonistul cărții își descrie transformarea de la simplu recrut la ofițer cu experiență, într-un viitor în care omenirea a populat spațiul și are de înfruntat specia brutală și tenace a unor Bugs, neîndoios sursă de inspirație pentru universurile Alien sau Starcraft. Autorul nu ne scutește de inteligentele sale tirade, însă acestea sunt doar momente de respiro într-o narațiune intensă și foarte meșteșugit condusă. Spiritul cazon și dăruirea față de un esprit de corps descris în detaliu sunt atât de pătimașe, că nu m-a mirat să aflu că romanul este prins în bibliografiile recomandate la Academiile Militare de pe glob. Am o bănuială, însă: nu cumva Heinlein a vrut de fapt să satirizeze și să înfiereze o astfel de cultură belicoasă, tocmai imaginând una dus la extrem? O carte mare e mereu deschisă interpretărilor.

A Plague of Demons and Other Stories – tot despre războinici scrie și Keith Laumer, însă despre unii care acționează solitar, uneori chiar împotriva sistemului. Acest tipar narativ se regăsește în aproape toate povestirile acestui volum și, totuși, niciodată nu am simțit vreun deja vu, ci, dimpotrivă, parcurgeam fiecare fir narativ cu sufletul la gură. Autorul nu stăpânește doar meșteșugul suspansului, ci este și un maestru al stilului. În nuvela cea mai amplă, care dă și numele cărții, se întâlnesc la un moment dat (nu vă îngrijorați, nu dezvălui nimic semnificativ) soldați din diverse perioade ale istoriei, iar modul cum Laumer le recreează modul de a vorbi este o încântare. Un scriitor care mi-a relevat că n-aș avea decât de câștigat explorând proza scurtă a SF-ului, pe care am atins-o doar ocazional.

Player Piano – inteligența, sarcasmul, intuiția, imaginația sunt calități ale lui Kurt Vonnegut pe care le cunoșteam dinainte. Dar în acest prim roman al său le-am simțit în cea mai curată formă, grație și faptului că are o structură mai clasică, mai puțin alambicată sau psihedelică decât creații ulterioare. Protagonistul cărții este un director de fabrică plictisit de viață, într-un viitor în care mașinile au înlocuit munca oamenilor, iar un supercomputer ia toate deciziile în locul instituțiilor publice. Stai așa, nu cumva ăsta e făgașul pe care s-a angajat omenirea în secolul XXI? Ba da, iar colosal nu este doar faptul că o astfel de viziune s-a închegat în mintea unui om acum șapte decenii (romanul a apărut în 1952), ci și că include efectele devastatoare asupra condiției umane, precum și revolta celor văduviți astfel de roadele muncii și pregătirii lor. Pentru aceia care au fost supuși la acea cutumă tipic corporatistă numită teambuilding, există o bucată a cărții dedicată unei versiune extreme, grotești și amuzante, a acestei manifestări a ipocriziei spiritului de echipă. Cu umor și sinceritate, Vonnegut mărturisea într-un interviu că ”I cheerfully ripped off the plot of Brave New World, whose plot had been cheerfully ripped off from Yevgeny Zamyatin’s We”. Da, SF-ul este o panoramă în perpetuă transformare a felului cum privim lumea în care trăim și lumea în care credem că o să trăim.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Cuceriri SF (21)

Unde mi-e sufletul?

Se spune că, după moarte, sufletul hoinărește prin locurile unde te-au purtat pașii și ai petrecut cel mai mult timp în cursul vieții.

Dacă e pe-așa, atunci al meu se va deplasa după cum urmează.

Pe aleile Parcului Romanescu, dar și pe cărările Hipodromului, veghind tufele de măceș și ascultând privighetorile roșcate.

Pe coridoarele Muzeului de Artă, oprindu-se des în fața câte unui tablou și poposind multișor în sălile dedicate lui Brâncuși.

În sala cinematografului Patria, în special pe la locurile de la mijlocul culoarului, acolo unde se ajunge cel mai ușor, dacă ai intrat după ce s-a stins lumina.

Pe holurile și prin sălile Universității din Craiova, dar și prin barurile din apropiere.

Pe aleile, dar și dâmburile Grădinii Botanice, pe care a prins-o pe vremea când nu era împănată cu tot felul de nimicuri.

La Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, unde o va căuta pe pisica melomană.

Pe aleile Parcului Tineretului, luându-se la goană cu tricicliștii zvăpăiați.

Pe toată zona Lacului Tanchiștilor, desfătându-se îndeaproape cu spectacolul vieții sălbatice de acolo.

La Teatrul Național ”Marin Sorescu”, rememorând cum, uneori, potriviri celeste de texte strălucite (Marin Sorescu), idee și regie inspirate (Norbert Boda) și actori înzestrați și motivați (Alina Mangra, Angel Rababoc, Marian Politic, Corina Druc, Dragoș Măceșanu, Nicolae Vicol și Ștefan Cepoi) l-au pregătit pentru Marea Călătorie Dincolo.

Zâmbete cristaline

Când spui ”cristal de Bohemia”, o asociere aproape pavloviană te trimite cu gândul la distincție, la o atmosferă aristocratică, de mult apusă.

Mai trăim într-o eră în care astfel de produse își mai au locul?

Într-o epocă în care funcționalismul, pe care remarcabil l-au imaginat un Walter Gropius sau Le Corbusier, niște pahare de cristal de Bohemia ar apărea desuete și nelalocul lor.

Există, însă și un curent de resuscitare a unei Belle Époque idilice. S-ar potrivi mai bine niște recipiente de cristal Bohemia într-o astfel de recreere fantezistă?

Da și nu.

O dilemă aparent fără ieșire, dar care are o soluționare foarte simplă.

Uitându-mă la designul inedit al unor produse din portofoliul celor de la Charisma, îmi dau seama că le și văd utilizate într-un anume fel de reuniune convivială, din ce în ce mai populară în zilele noastre, adică o sesiune de degustare, structurată și cu o tematică bine definită.

Ca unul care a participat la câteva astfel de simpozioane, în care licorile și vorbele se împletesc într-un buchet socratic de toată frumusețea, mi-ar surâde ideea ca superba distorsionare a unui whiskey învechit în stejar, rezultată din turnarea acestuia întrun pahar de cristal de Bohemia precum cel de mai jos, să fie obiectul unui concurs ad-hoc de fotografii între participanți.

Sau aceste pahare de vin, bunăoară.

Fiecare participant la degustare va avea obligația liber consimțită de a-și lăsa gândirea difuză să fie stimulată de reflexiile roșiatice ale unui Cabernet Sauvignon sau cele arămii ale unui Chardonnay și să plăsmuiască mici poezii, cu sau fără rimă, despre senzațiile vizuale, auditive sau gustative care se nasc din interacțiune simțurilor cu osmoza vin-cristal de Bohemia.

Cine ar câștiga?

Toată lumea, pentru că încăperea ar fi plină de zâmbete cristaline.

***

Mai jos le dau cuvântul celor de la Charisma, prin intermediul cărora pot ajunge la noi produse din cristal de Bohemia:

Povestea brand-ului Charisma începe în 1997 când, din pasiune pentru artă și frumos, am început să oferim produse cu un caracter unic și rafinat. Dorim ca prin ceea ce facem să oferim clienților noștri soluții pentru a-și decora casa într-un stil care să-i reprezinte sau să facă un cadou deosebit și care să surprindă.

De aceea, avem două motto-uri, respectiv: Arta de a fi unic și Magazinul care te reprezintă.

În prezent, deținem 2 magazine în cele mai mari centre comerciale din Craiova și un showroom aflat tot în același oraș.
Ne-am extins și în online, începând cu 2009, cu un magazin specializat pe cadouri, iar începând cu 2020, am lansat magazinul
Charisma Deco specializat pe decorațiuni și pe promovarea unui stil de viață în care să fie sinonim cu eleganța, rafimanentul și bucuria.

7 pentru 007

În timp ce scriam mai deunăzi despre un film James Bond mai vechi, în așteptarea celui nou, mi-am adus aminte că, în acest univers imaginar, melodia asociată fiecărei pelicule nu este un simplu vehicul de marketing, ci un eveniment artistic în sine.

Așa am explorat toate aceste cântece, iar mai jos aveți, în ordine crescătoare a plăcerii, pe cele mai interesante șapte.

Diamonds Are Forever – nu se cădea să nu apară în acest top și distinsa Shirley Bassey, singura artistă căreia i-a fost solicitat să interpreteze mai mult de o melodie Bond. De fapt, a realizat chiar trei, iar aceasta mi se pare cea mai reușită (deși Goldfinger este îndeobște mai apreciată), prin faptul că nu apasă pe calitățile-i vocale și pentru sarcasmul versurilor. Domnilor, avem rivali serioși în aceste forme de carbon cristalizat.

A View to a Kill – o melodie tipică pentru cei de la Duran Duran, cu vocea aceea aparte, ușor țipătoare a solistului și cu o abordare care o rupe cu aerul feminin de jelanie după iubitul cam hoinar, predominant în erele Sean Connery și Roger Moore.

Another Way to Die – nu știu de ce cântecul ăsta n-a prins mai mult, trebuie să-i fi dăunat asocierea cu de departe cel mai slab film din era Daniel Craig – Quantum of Solace. Aerul întunecat al ecranizărilor care îl au în centru pe britanicul cel blond e excelent reflectat în sunetele sacadate de aici, iar duetul dintre Alicia Keys și Jack White funcționează de minune. De remarcat că predecesorul din punct de vedere al producției cinematografice, Casino Royale, are o melodie atât de fadă, încât pun pariu că nici nu vă aduceți aminte cine o interpretează. Da, da, cu Google am aflat și eu.

Thunderball – nu foarte desosebită de alte melodii ale lui Tom Jones, dar vocea acestuia este titanică, nici nu mă mai obosesc să ascult versurile, ci doar îl las să mă copleșească auditiv.

You Only Live Twice – dincolo de frumusețea diafană a melodiei, cu versurile lirice peste media Bond și vocea mângâietoare a lui Nancy Sinatra, povestea realizării ei pare a răzbate de dincolo de sunete și cuvinte. După ce ilustrul ei tată a declinat oferta de a-și împrumuta glasul genericului acestei pelicule și a recomandat-o pe propria fiică, aceasta a simțit o presiune atât de mare, încât i-a întrebat pe producători dacă nu cumva o vor totuși pe experimentata Shirley Bassey, iar la înregistrări n-a putut lucra decât bucățele de cântec, pe care editorii le-au însăilat cu mult meșteșug, rezultatul fiind o mică bijuterie muzicală.

Writing’s on the Wall – știu că pentru unii va fi o blasfemie, dar n-o s-o găsiți pe Adele în cadrul acestui top. Din punctul meu de vedere, Sam Smith a atins zenitul ca interpret Bond al erei Daniel Craig. Modulațiile vocii sale nu pot trece neobservate, dar luați aminte și la versuri. Ce departe suntem de stupizeniile semi-pornografice din A Man with the Golden Gun a lui Lulu!

Golden Eye/ The World Is Not Enough – o să spuneți că trișez, dar cu mâna pe inimă vă declar că, încă din adolescență, vârsta-mi de mult trecută când au apărut aceste două melodii, nu m-am putut hotărât care îmi place mai mult, așa că le acord titlul ex aequo. Ambele reușesc performanța de a potrivi impecabil linia instrumentală cu personalitatea muzicală a interpretei. Golden Eye este explozivă, precum Tina Turner, iar The World Is Not Enough este neliniștitoare precum mai tot ce a scos Garbage cu Shirley Manson. Două capodopere care merită descoperite și redescoperite de fiecare generație.

Sean Connery, Roger Moore, Timothy Dalton, Pierce Brosnan, Daniel Craig.

Oare cine va fi următorul 007?

Cel mai bătrân Bond. James Bond

În curând, asta dacă nu cumva deja clasicul villain Covid-19 își vâră iar spike-urile, se va lansa un nou film James Bond, cu un Daniel Craig deja bătrân pentru rol.

Nu o spun eu, ci însuși actorul, care mărturisea acum ceva timp că îi e din ce în ce mai greu să se antreneze și să fie la nivelul fizic cerut de cerințele unor ecranizări tot mai intense.

Chestiunea nu e nouă, ba chiar, întorcându-ne în timp, putem vedea aceeași criză existențial-cronologică a unui interpret al lui 007 în A View to a Kill din 1985.

La acel moment, agentul britanic era întruchipat (aici a șaptea oară!) de un Roger Moore la 57 de ani și fără prea mult chef.

Șarmul în a spune replici spirituale e încă acolo, dar, cu toate operațiile estetice premergătoare filmările, vârsta se vede, iar faptul că a fost dublat de cascadori la chiar și cea mai mică formă de acțiune fizică iese și mai pregnant în evidență, paradoxal, și pentru că pelicula beneficiază de niște secvențe antologice în această privință.

Schiuri au mai tot fost prin universul James Bond, însă scena de aici rămâne remarcabilă, cursa prin înaltul Turnului Eiffel e incitantă, bucată care se petrece la Chantilly e încântătoare, iar înfruntarea decisivă de pe Golden Gate încă îți mai provoacă un vag vertij.

Plăcerea și adrenalina generate astfel sunt subminate de fiecare data când prim-planul se întoarce la Moore și la figura-i obosită și blazată.

La judecata aspră la care posteritatea a supus filmul regizat de John Glen contribuie violența excesivă și mult prea apăsat redată (chiar și pentru standardele generoase ale lumii lui James Bond), precum și ridicolul multor personaje, iar aici nu sfiesc să îi includ pe răul principal Zorin (Christopher Walken blond și psihotic așa cum îl știm de-o viață), pe amazoana de abanos Grace Jones și pe toate celelalte dame care intră în sfera de seducție a agentului.

Un pic de mântuire vine de la aspecte ale scenariului care par surprinzător de actuale: criza microchipurilor (apare și reapare la știri de o bucată de timp), un program de recunoaștere facială (care la vremea respectivă era pură ficțiune, iar acum e subiect de controversă) sau exploatările miniere care pot conduce la catastrofe ecologice.

Cu toate beteșugurile lui, A View to a Kill este parte a unei istorii a imaginarului care ne însoțește de ceva timp și care nu ne va părăsi, pentru că lumea are nevoie de Feți-Frumoși care înving zmei și salvează Cosânzene.

Iar James Bond e eligibil pentru ipostaza asta.