Și a undelor poveste

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Acum un an, eram martor angajat și încântat al unui maraton muzical – finala ediției a doua a Concursului Internațional de Pian ”Dinu Lipatti”.

Așa că nu avem cum să ratez nici finala ediției de anul acesta, care a avut loc de curând la Filarmonica ”Oltenia” Craiova și care a fost încă o ocazie să urmăresc niște tineri care țin flacăra talentului și a muncii asidue încă aprinsă.

Câștigător al concursului a fost Roman Lopatynskyi din Ucraina, care a triumfat cu ansamblu de arme și argumente.

Având peste 30 de ani, beneficia neîndoios de o experiență superioară mai tinerelor sale concurente și a folosit-o dozând impecabil efortul necesar Concertului nr. 2 în Si bemol major pentru pian și orchestră, op. 83 de Johannes Brahms.

Spun efort, pentru că această compoziție aruncă în joc o multitudine de efecte sonore și coloraturi auditive, ca și cum Brahms, în exaltarea sa romantică, ar fi luat toate cele energice de la Beethoven și le-ar fi dat mai departe impresioniștilor, sporite de inspirația-i proprie.

Nu ascund că am simțit un vag fior de mândrie local-patriotică știind că artistul ucrainean, câștigător în 2024 al Concursului Internațional de pian ”George Enescu” n-a pregetat să participe și la acesta din Bănie.

Însă, pentru mine, principala provocare intelectual-muzicală a serii a fost să compar cele două versiuni ale Concertului nr. 1 în Mi minor pentru pian și orchestră, op. 11 al lui Frederic Chopin, căci acesta a fost ales atât de Inya Cutova din România, cât și Shengee Song din China.

Fiecare dintre cele două concurente a ales un alt pian și o altă abordare.

Ca întreg, aceasta compoziției mi-a evocat un lac, a cărei oglindă a apei e animată de unde și mișcări ale apei.

Cum le-au generat cele două a variat, însă.

Inya Cutova a ales energie și accentuare sunetelor individuale, apăsând cu hotărâre claviatura și făcându-mă să îmi imaginez pietre care cad în apă, care, ridicându-se, formează forme și siluete pe care un fotograf priceput le-ar imortaliza ca pe niște statuete cicladice transparente.

Shengee Song, pe de altă parte, a ales mlădierea, alunecarea degetelor pe claviatură, dându-mi impresia că urmăresc o libelulă sprințară care atinge ușor luciul apei și pune în mișcare unde care, discrete la început, ajung departe, către alte țărmuri și ale tărâmuri.

Concurente în plan real, cele două artiste au conlucrat în cel imaginar pentru a mă purta în atmosfera minunatei poezii Lacul a lui George Topîrceanu.

V-o redau mai jos, nu înainte de a da un premiu special și dirijorului Ovidiu Bălan, octogenarul care ne arată că vârsta (are 84 de ani!) nu e decât un număr care pălește în fața pasiunii și iubirii pentru ceea ce faci.

În grămezi greoaie, norii

Dintr-o parte străbătură

Și de chipul lor pătrunsă,

Fața lacului e sură.

Lângă apă, singuratic,

Plopul trist, fără veșmânt,

Jeluindu-și frunza moartă

Se îndoaie după vânt.

Pleacă unde după unde

Și mișcarea lor domoală

Colo-n trestie pătrunde,

Legănând o luntre goală…

Mult aș vrea în feeria

Unei nopți de mai, senine,

Să plutesc pe apa-ți clară,

Cu iubita lângă mine,

Și a undelor poveste

Nesfârșită, s-o ascult…

Dar așa, cum ești acuma,

Lacule, îmi placi mai mult!

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

White Fang și Joe Black

By Iulian in Filme 0 Comment

Omul înfruntând necunoscutul de unul singur e o temă care nu e nici singulară, nici necunoscută Hollywoodului.

Acum i-a venit rândul lui Joe Black, care e de data asta un fost veteran de război, muncit de sindromul stresului posttraumatic, dar și niscaiva probleme cardiace, care, întorcându-se cu avionul dintr-o expediție solitară de pescuit și deconectat în Alaska, pățește necazul și ajunge un fel de naufragiat în sălbăticie.

Acolo nu se poate bizui decât pe pe fizicul lui, impresionant (dar asta ni s-a mai arătat și în F1), pe abilitățile lui (deux ex machina de adecvate), dar, mai ales, pe White Fang alias Odin, un câine antrenat milităricește, cu o proteză de picior și o inimă imensă.

Scenariul le rezervă belele după belele, astfel încât târâtul lui Leo din The Revenant pare o plimbare de agrement, iar repoziționările ortopedice ale lui Mel Gibson de prin Armele Mortale aduce cu un masaj senzual.

Nu vă ascund că au fost momente când pățaniile acestea îmi părea că depășesc limitele plauzibilului cinematografic și erau doar ocazii pentru regizorul David Ayer să-și arate iscusința mizanscenică, iar Brad Pitt capacitatea de a duce de unul singur un film, probă pe care o dat-o deja în Ad Astra.

Însă totul este mântuit de relația sa cu sufletul-pereche canin. Să-i vezi regăsindu-se, să-i vezi sprijinindu-se, să vezi cum aerul deliberat cazon al lui Pitt se îndulecește credibil când își ia prietenul blănos în brațe sunt picături de duioșie într-un calvar perpetuu.

Și nu cred că o să mă contrazică nimeni când spun că, lăsând la o parte minunata apariție episodică a lui J.K. Simmons, care îi smulge un zâmbet chiar și inimii cătrănite a lui Joe Black, câinele Odin e deseori veritabilul star din The Heart of the Beast.

Atât de mult m-am atașat și eu de el, încât, știind orientările și metehnele Hollywoodului din prezent, m-am temut ca expresivitatea lui de necuvântătoare să nu fie cumva rodul utilizării efectelor speciale sau, mai rău, al AI-ului.

M-am documentat nițel și îmi face plăcere să vă spun că e principalul partener de ecran al lui Brad Pitt a fost un ciobănesc german, fost câine de salvare montană, pe nume Uber, dublat la unele scene specifice de alții frați de specie, Honda, Sika și Roker.

Urmărindu-l, m-am întors cu gândul la trecutul nostru îndepărtat, când omul a reușit ceva extraordinar:

Să-și facă din câine un aliat, un protector, un prieten.

Food and fire, protection and companionship, were some of the things he received from the god. In return, he guarded the god’s property, defended his body, worked for him, and obeyed him. (Jack London, White Fang)

Să privim pictura! (CXLIII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Portretul reginei Isabella de Bourbon

O legendă care circulă de când lumea e că bărbații nu prea sunt interesați de hainele femeilor, ci de ce este sub ele.

Iar dacă o rochie atrage atenția, e pentru ce dezvăluie, nu pentru ce acoperă (vezi crăpeul Angelinei Jolie la o gală de Oscaruri).

Acum ceva timp, însă, la o expoziție dedicată barocului spaniol în pictură, găzduită temporar de Muzeul Jacquemart Andre din Paris, am descoperit o operă de artă care contrazice flagrant axioma mai sus invocată.

Se intitulează Portretul reginei Isabella de Bourbon și a fost realizat de Diego Veleazquez și ucenicii săi, în perioada când marele pictor era angajat al Curții Spaniole în perioada vremelnică de glorie a regatului hispanic.

Chipul monarhic este distins, curățat probabil de orice beteșuguri, astfel încât comanditara să îl poată afișa cu mândrie într-un loc public.

Dar n-are nimic deosebit, îl uiți de îndată ce ai mutat privirea.

Nu cred că e cazul să fie un tablou destinat consortului, pentru că protagonista este înveșmântată din cap până în picioare și n-are nimic incitant pentru partea masculină, așa cum erau concepute unele portrete în epocă (înainte de a se putea cere poze deocheate pe chat).

Însă tocmai hainele sunt principalul motiv pentru care această pictură captivează.

Bogăția decorațiunilor (menită și a sublinia bogăția materială a posesoarei) se vădește apropiindu-te cât mai mult de tablou, așa cum am procedat eu, sfidând (când nu se uitau supraveghetorii) limita distanței normale dintre un vizitator și exponate.

Nu doar nivelul de detaliu impresionează, ci și modul discret cum Velazquez și ai lui transpun un joc al luminii pe toate acele pietre prețioase și fiereturi care împodobesc rochia reginei.

Mă aventurez să spun că a picta aceasta rochie trebuie să fie durat cel puțin la fel de mult cât a luat realizarea ei reală.

Și uite-așa am dat eu peste o femeie la care m-a atras mai mult modul cum e îmbrăcată.

Nicio lege a firii nu imuabilă, pare-se.

În Est suntem, în Est ne ospătăm

By Iulian in Publicitate 0 Comment

Ediția de anul trecut a Festivalului Treasures of the East mi-a încântat diverse simțuri și facultăți cognitive.

Am gustat bunătăți de peste tot din România și nu numai.

Toate au culminat cu a încerca o sumedenie de soiuri de brânzeturi, asezonate de poveștile lui Marian Timofti, cu un accent și har de narator leit al lui Ion Creangă.

Mai presus de toate, am întâlnit oameni de ispravă, care își dau silință să ofere celorlalți produse de calitate.

Nu e de mirare că voi răspunde prezent fără să preget la această a doua ediție din 2026, care va avea loc tot la Ramada Plaza Craiova, între 2 și 4 octombrie 2026.

Pe lângă istoricul savuros de mai sus, ne așteaptă alte delicii gustative și educative.

Dar ce este Treasures of the East?

Festivalul este o întâlnire a profesioniștilor din domeniul vinului, gastronomiei, ospitalității și turismului cu publicul interesat să descopere vinuri, gusturi și oportunități de turism în regiunea Dunării de Jos.

Evenimentul urmărește să pună bazele unui festival regional de vinuri și să dezvolte colaborarea cu profesioniști din Ungaria, Serbia, Macedonia de Nord, Georgia, Bulgaria și Republica Moldova. Prin această inițiativă, organizatorii își propun să construiască o voce comună pentru promovarea vinurilor și produselor Europei de Est.

Ca și anul trecut, publicul va avea acces liber în cadrul expoziției (a se citi ospățul) general, mai precis sâmbătă, 3 octombrie, între orele 11:00 și 17:00, la parterul hotelului Ramada Plaza din Craiova.

Pentru cei care vor să se cufunde și mai cu nesaț în această lume delicioasă a gastronomiei, există și o suită de aeliere și evenimente care vă vor lăsa gura apă citindu-le (e și cazul meu, nu vă ascund asta).

Prima zi a festivalului este dedicată concursului de vinuri Wines of the East, la care pot fi înscrise vinuri din România și din alte țări ale Europei de Est. Vinurile sunt evaluate de un juriu de specialitate, iar rezultatele vor fi anunțate după încheierea festivalului. Concursul nu este deschis publicului larg.

Programul din Craiova include și o seară la Enoteca Social: vineri, 2 octombrie 2026, începând cu ora 18:30, este programat evenimentul Georgian Night by Brot & Wein. Locurile la acest eveniment sunt limitate, iar participarea presupune achiziționarea biletelor în avans.

Sâmbătă e o zi plină, pe lângă festinul general, au loc atelierele de mai jos, iar eu mă tem că o să pățesc precum măgarul lui Buridan, adică o să mor de foame și de sete, neștiind ce să aleg mai întâi.

De menționat că locurile la aceste evenimente sunt limitate, iar participarea presupune achițizionarea biletelor în avans, prin link-urile fiecărui eveniment.

Ultima zi a festivalului coincide cu Ziua Națională a Gastronomiei și Vinului din România. Între orele 13:00 și 16:00, la Restaurantul Ellipse – Ramada Plaza Craiova, sărbătoarea aduce la aceeași masă publicul și oaspeții din străinătate prezenți la festival, în cadrul unui brunch dedicat gusturilor românești.

Nu vă arăt meniul de la acest ospăț care începe de cu dimineață și se va sfârși pe la chindii (așa preconizez, deși programul pare a fi altul), pentru că vă bag în boale.

Toate poveștile gastronomice cu care am crescut se vor materializa sub mâna pricepută a echipei de bucătari a Ramada Plaza Craiova, udate de vinuri de la Sâmburești și hidratate de AQUA Carpatica.

Pentru cei care vor să marcheze Ziua Gastronomiei la brunchul de închidere a festivalului, participarea se face în limita locurilor disponibile, pe baza biletelor achiziționate în avans.

Ce să mai, Săptămâna lui Procoavă din Brumărel începe cu răsfăț în Bănie!

20 de ani de Legendă

By Iulian in Jocuri 0 Comment

Acum douăzeci de ani apărea Tomb Raider: Legend, una dintre multele ipostaze ale acestui joc video care a impus în mentalul colectiv o eroină pe măsura lui James Bond sau a lui Indiana Jones.

Există versiuni mai vechi și mai noi ale aventurilor sale, dar aceasta mi se pare că atinge zenitul, iar pentru fiecare an de existență a acestui joc mă pot gândi la un motiv pentru care este și rămâne preferatul meu.

1. Lara Croft. She’s hot!

2. Dar stai s-o vedeți în rochia din Tokyo!

3. Are și voce britanică irezistibilă (împrumutată de la Keeley Hawes).

4. Vocea asta se manifestă în niște schimburi de replici haioase cu colaboratorii ei.

5. Se plimbă prin Bolivia, Peru, Ghana, Kazahstan, Tokyo, Cornwall, Nepal; aș fi murit de invidie, dacă n-aș fi fost prea captivat de modul cum sunt recreate toate aceste locuri.

6. Acrobațiile care te încântă și îți taie respirația și pe care le descoperi încă de la cel dintăi nivel.

7. Coloana sonoră, câștigătoare de BAFTA (da, da, se dau și pentru jocuri).

8. Scene împușcăturilor din orășelul din Peru e de western curat.

9. Cascadele din Ghana, de poveste.

10. Goana pe motocicletă după tren în Kazahstan, cu săriturile ei culminante.

11. Puzzle-ul cu balansul din Peru, de a cărui rezolvare sunt foarte mândru.

12. Din când în când dai peste peste niște feline superbe, dar periculoase (inclusiv leoparzi ai zăpezii în Nepal).

13. Bolovanii care se rostogolesc spre fine pe coridoarele din Ghana, leit ca în Raiders of the Lost Ark.

14. Aici, în jocul ăsta, am avut antrenament foarte bun, chiar dacă virtual, de mânuit stivuitorul (gata, mă pot reprofila oricând).

15. E un puzzle în nivelul din Ghana care presupune ridicarea unor stăvilare, dar care e și ca o metaforă a eliberării din sclavie.

16. Mit și ficțiune despre Regele Arthur, a cărui existență este foarte simpatic și erudit disputată (ajungi inclusiv lângă un cenotaf, iar explicația conceptului e perfect integrată acțiunii).

17. Derdelușurile din Nepal.

18. Scena discuției în rusește de la baza din Kazahstan.

19. Sabia pentru ale cărei fragmente Lara bântuie prin lume este meseriașă rău.

20. Aventura lejeră, plină de mistere subtil strecurate, din Conacul Croft.

Tomb Raider: Legend ar putea fi un film pe cinste.

Dar n-are nevoie, pentru că te face oricum să te simți că ești într-un blockbuster.

Nimic nu se pierde, totul se transformă

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Nimic nu se pierde, totul se transformă.

Asta spunea Antoine Lavoisier și o spun și eu, căci acesta a fost motto-ul după care m-am călăuzit în ediția din 2026 a Craiova Jazz Festival.

N-am niciun spectacol din cadrul acestui eveniment care e reper de toamnă pentru mine și am constatat că a stat sub semnul transformării.

Nicio surpriză, jazzul este stilul muzical al perpetuei schimbări prin excelență, însă modul cum au avut loc aceste transformări a fost încântător.

Totul a început cu Romanian Youth Orchestra, un ansamblu de tineri incredibil de fragezi, dar extraordinar de talentați, care ne-au oferit deliciu muzical după deliciu muzical. Dacă ar fi să aleg doar unele, aranjamentele unor melodii ale unicului și irepetabilului Michael Jackson ar fi lua întâietate.

Orice îngăduință față de vârsta lor și de posibilele stângăcii de prestație era inutilă, pentru că au venit pe scenă cu siguranța și plăcerea reprezentației pe care le au îndeobște muzicienii cu ani grei de experiență.

Nu cred că greșesc să prezic faptul că unii dintre ei se vor transforma în nume mari ale muzicii românești și nu numai.

Au fost dirijați de Simona Strungaru, care se tranforma de la minut la minut.

Acum era conducător muzical, iar apoi era profesor care își scoatea elevii în față, dându-le ocazia să se facă remarcați.

Acum era maestru de ceremonii, iar apoi era o simplă iubitoare de muzică, dansând de mama focului, cum ne-a convins și pe noi să procedăm, de altfel.

Din sala de templu al muzici de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, festivalul a suferit o transformare de cadru, mutându-se la localul Silent Garden, care numai tăcut n-a fost, căci a răsunat de ritmurile funk-disco ale membrilor formației Groove Garden, nici ei prea vârstnici pentru calitatea muzicii pe care o prestau.

Acum, jazzul s-a întors la menirea sa dintotdeauna, de a însoți reuniuni sociale, udate de bături de tot felul și animate de zumzetul bârfelor și al râsetelor și al convivialității.

A doua seară de Craiova Jazz Festival a fost una a regăsirii.

Programul i-a inclus pe cei de la Jazzappella și pe Irina Sârbu și Ethnotic Project.

Și pe primii, și pe Irina Sârbu i-am descoperit cu anii în urmă, când făceam ochi (și urechi) pentru acest tip de muzică, prilejuit de eforturile Filarmonicii din Craiova de a o promova în urbea noastră.

Protagoniștii au fost aceiași, dar n-au lipsit transformările artistice și de repertoriu.

Cei de la Jazzappella au impresionat din nou cu trei doamne cu voci demiurgice și cu patru domni galanți, oferindu-le sprijin prin beatbox, dar cu un ansamblu de melodii diferit (spun asta cu un grad înalt de certitudine, pentru că mi-aduc aminte de concertul din trecut ca și cum ar fi dost ieri).

Acum ni s-au oferit niște Edith Piaf, niște Prince și niște Flintstone, printre altele la fel de reușite.

Și din nou am fost uimit de cum vocea omenească e instrumentul care face legătura între pământ și cer.

Zoltan Andras era un pic transformat, fiind departe de pletele de odinioară, dar cu un umor și erudiție care s-au învechit ca un Cabernet Sauvignon de soi.

Irina Sârbu și Ethnotic Project au urmat făgașul de odinioară, de a face un melanj între ritmuri folclorice și jazz (nimic nenatural, căci jazzul e creuzet de armonii și stiluri), dar acum atenția s-a îndreptat către melodii emblematice ale unor minorități din România.

Un fapt lăudabil nu doar în contextul ascuțirii unor ideologii contemporane, dar și pentru că preamărirea purității este contrară esenței jazzului ca artă muzicală.

Linii melodice și versuri rome, armânești, bulgărești sau turcești au suferit această alchimie, distilate de trupă de instrumentiști de o superbă diversitate (chitară bas și țambal în același timp? da, vă rog), și având drept elixir unificator scat-urile Irine Sârbu, care, precum Lisa Gerrard, pare a fi în stare a comunica spectatorilor într-o limbă numai de ea știută.

Seara a culminat cu încă o transformare de cadru, de la acustica sălii filarmonicii la cea deschisă a grădinii Bibliotecii Județene din Craiova, unde au alunecat (precum valuri de vin oferite tot atunci), ritmurile funkistic-jazzistice ale celor de la Groove Garden, unul dintre numeroasele proiecte ale pianistului Sorin Zlat.

Cu o costumație șmecherească, a mânuit orga cu pricepere, dar și discreție, lăsându-i să strălucească pe solistul Robert Patai, pe care, ascultându-l fără să-l vezi, nu prea puteai să-l deosebești de Bruno Mars, și pe saxofonistul Răzvan Trifan, care, dacă ar ajunge vreodată la Eurovision, ar deveni și el ”Legendary Sax Guy” (cunoscătorii știu la ce și cine mă refer).

Același Sorin Zlat a suferit o transformare uimitoare, dezbrăcând hainele funk și îmbrăcându-le pe cele de jazzist pursânge, atunci când a venit pe scena filarmonicii cu formația Sorin Zlat Trio.

Ce ne-a impresionat (folosesc pluraul pentru că am numeroase confimări în acest sens) nu a fost doar calitatea piesele interpretate, ci și poveștile din spatele lor.

Muzica e parte din viață.

Muzica e viață.

Iar ca ideea de transformare să atingă culmi de ciclicitate, Romanian Youth Jazz Orchestra a devenit în încheierea festivalului Big Band Radio România, iar tinerii talentați s-au transformat în meseriași hârșiți într-ale alămurilor și nu numai, precum Cătălin Milea sau Sebastian Burneci, nume deja familiare celor care s-au îndrăgostit de jazz prin intermediul festivalului din Bănie.

Dirijoare a fost aceeași Simona Strungaru, care s-a transformat din profesoară binevoitoare în conducătoare energică, scoțând din muzicieni suficientă energie să acopere deficitul lăsat de seceta de la Cernavodă.

Jazzul nu se pierde, jazzul se transformă.

Iar noi ne transformăm odată cu el.

Credit foto: Craiova Jazz Festival.

Două întâlniri trilaterale de artă

By Iulian in Filme, Sa privim pictura! 0 Comment

Bel-Ami al lui Guy de Maupassant este o capodoperă a literaturii universale.

Are un personaj complex și credibil, care evoluează pe parcursul romanului.

Relațiile sale cu femeile sunt complicate și variate.

Nu în ultimul rând, cartea este o neprețuită frescă a societății pariziene a vremii, cu patroni de publicații care se bagă în varii combinații cu politicieni, ca să își sporească averea și influența.

O palidă consolare pentru România secolului XXI, uite că și francezii aveau de-astea încă de la amurgul secolului XIX.

Dată fiind multistratificarea creații lui Maupassant, nu e de mirare că a cunoscut varii ecranizări.

Și nu nici o surpriză că niciuna n-a cuprins-o în plenitudinea ei umană.

Două astfel de producții merită atenție, pentru că, deși neîndoios incomplete, au merite artistice care compensează diluarea materialului-sursă literar.

Prima dintre acestea este The Private Affairs of Bel Ami, film hollywoodian din 1947, realizat după toate canoanele și restricțiile epocii, care au impus și un deznodământ moralist.

Concupiscența protagonistului este, inevitabil, atenuată, dar nu lipsesc personajele și momente-cheie ale poveștii.

Regizată static, dar competent de Albert Lewin, cu decoruri fastuoase și costume pe măsură, pelicula a beneficiat de o distribuție inspirat aleasă, care a scos maximul dintr-un scenariu schematic.

În rolul lui Georges Duroy îl regăsim pe un mare cinic al ecranului, George Sanders (de neuitat în All about Eve), care se folosește de aerul său condescendent și elegant și aici.

Cea mai consistentă relație scenică este cu Clotilde întruchipată de o tânără Angela Lansbury, care nu mai e neapărat zgâtia din roman, ci o femeie mai degrabă răbdătoare, care îi păstrează afecțiune chiar și când nu o merită.

Poate cel mai interesant aspect al filmului are legătură cu o pictură. Ca și în roman, la un moment dat, în palatul unde Duroy demarează suprema sa cucerire, pe a inimii (și averii) fiicei patronului său, este prezentat un tablou de mare preț.

Pentru câteva secunde, de la un alb-negru statornic, suntem expuși la culorile și arătările din Ispita Sfântului Anton de Max Ernst, unul dintre reprezentanții de seamă ai suprarealismului.

În contrast cu aerul general cuminte al filmului, pictura e tulburătoare, dar efectul ei e mai mult decât potrivit. Nu întâmplător personajul lui Sanders rămâne cu ochii pironiți la această operă de artă.

Ispita Sfântului Anton

Cumva, în ea regăsește toți demonii care îl frământă și îl împing spre a se comporta ca un împielițat.

Și istoria din spatele tabloului este aparte.

Producătorii au lansat o competiție pentru realizarea unuia special pentru acest film la care, pe lângă Max Ernst care a câștigat, au participat numeroși alți artiști, printre care și alte nume grele, precum Salvador Dali, Paul Delvaux, Leonora Carrington sau Ivan Albright.

Tot sub semnul picturii stă și cea de-a doua ecranizare de Bel-Ami de interes, cea regizată de Declan Donnellan și Nick Ormerod.

Mărturisesc că față de această versiune sunt mai îngăduitor decât aș fi îndeobște, pentru că le sunt dator celor doi pentru toate piesele de teatru pe care le-au construit cu migăloasă simplitate și pe care le-am văzut la diverse ediții ale Festivalului Shakespeare din Craiova, dar și pentru că au oferit teatrului și orașului meu două creații scenice remarcabile – Oedip și Hamlet.

De aceea, sunt mai mult decât dispus să trec cu vederea un scenariu fragmentar, care mai degrabă punctează momente-cheie ale traiectoriei personajului, decât să arate o evoluție organică a sa.

Dar nu sunt dispus la concesii doar din complezență.

Bel Ami cel din 2012 excelează la capitolul vizual, iar eu mă aventurez să enumăr posibile surse de inspirație picturală pentru varii momente din film.

De pildă, curtezana Rachel (Natalia Tena), care îi face de ocară pe Duroy la un moment dat, este leit La Goulue a lui Henri de Toulouse-Lautrec.

La Goulue la Moulin Rouge

Atitudinea și vestimentația personajelor m-au trimis automat cu gândul către o pictură de gen celebră a lui Edouard Manet.

Balconul

Scenele de exterior, cu străzile Parisului, par a fi desprinse dintr-o lucrare de referință a lui Gustave Caillebotte.

Stradă din Paris (Zi ploioasă)

Cele de interior, pe de altă parte, mi-au readus în minte, prin structură și cromatică de simfoniile lui James McNeill Whistler.

Simfonie în alb nr. 2

Dar acest Bel Ami nu e mântuit doar ca formă, ci și prin calitatea interepretărilor, exagerat de hulite la momentul lansării producției.

Robert Pattinson venea de-abia ieșit din blestemul prelung al seriei Twilight și încă nu-și găsise adevăratul suflu actoricesc.

Însă nu se limitează la a fi doar arătos, ci lasă frâu acelei duplicități ușor asezonate cu lașitate, combinație pe care a etalat-o cu mare succes de curând în Odiseea.

Femeile pe care le seduce și pe care sprijină în ascensiune sunt minunat alese.

Uma Thurman e Madeleine cea flegmatică și pragmatică, Kristin Scott Thomas e Virginie cea aparent reținută, dar obsesivă, iar Christina Ricci, care beneficiază de cel mai mult timp de ecran, e exuberanta Clotilde.

Restul distribuției e cel puțin la fel de competentă (cu un plus pentru Colm Meaney, excelent actor de compoziție), iar coloana sonoră e modelată cât să aibă rezonanță clasică, dar cu efecte emoționale moderne.

În concluzie, aceste întâlniri trilaterale dintre literatură, pictură și film sunt binevenite.

Nu-ți place una, te întrepți spre celelalte.

Joacă în văzduh

By Iulian in Jocuri 0 Comment

Un cuplu de coțefene atacând furibund o pisică, pentru a-i da timp puiului lor căzut din cuib să ajungă undeva în siguranță.

O privighetoare roșcată pe o ramură golașă, cântând de zor.

O codobatură galbenă, dând agitată din coadă, pe un mal de pârâiaș din zona Gilortului.

Cântecul mierlei din parcul de lângă Sala Polivalentă din București, înainte să intru la concertul lui Jean-Michel Jarre.

Guguștiucii care deveniseră de-ai casei, care aproape ne mâncau din palmă când le puneam grăunțe pe pervazul balconului.

Un cazuar din grădina zoologică din Aachen, impasibil, ca și cum ar fi vrut să demonstreze că e, într-adevăr, rudă cu dinozaurii.

O familie de chire mici, care mai că nu m-au atacat pe scăfârlie, pentru că mă apropiasem nepermis de mult de cuibul lor (deși era pe apă).

O pupăză căutând tacticoasă insecte prin Grădinile Turia din Valencia.

Un cormoran scufundându-se aci și ieșind la suprafața la vreo cinci metri distanță, într-un răstimp mai scurt decât mi-a ieșit mie la calculele umane.

Bibilicile de la casă bătrânească a bunicilor mei de la Goicea Mare.

Un lăcar vociferând de zor de pe vîrful unei trestii.

Un sturz cu gâtul galben, netulburat sub banca pe care stăteam.

O rață dând de mâncare la pești (da, da, am văzut asta aievea) în voliera din Oceanograficul din Valencia.

O pereche de ghionoaie verzi dând ocol trunchiului unui copac.

Un fazan (mascul în perioada de împerechere, cu culorile vii), stând pitit printre ierburi, crezând că nu îl văd.

Familia statornică de lebede stabilită în stufărișul de la Lacul Tanchiștilor din Craiova.

Pescărușii care îți luau bucăți de ananas de pe scobitori, la un restaurant de pe malul Bosforului.

O gaiță catadicsind să se arate printre frunzele unui copac din Voineasa.

Un stârc cenușiu, văzut ziua, pe malul lacului din Parcul ”Nicolae Romanescu”.

Un cuplu de prigorii, cu culorile strălucind în soare.

O vrabie furând un dumicat din mijlocul unei mulțimi de porumbei înfometați.

Un păun cu coada ridicată cu trufie.

Un uliu planând în fața buggy-ului pe care în conduceam prin masivul Cozia.

Un cârd de pelicani plutind pe balta Bistreț, organizați în cerc, ca să împingă pești spre interior și să se înfrupte din ei.

Câțiva șorecari zburând în cerc deasupra unei miriști proaspăt treierate.

Un pițigoi agățat de sita de la fereastrea camerei unde stăteam.

Un stârc galben, cu penele de la cap înfoiate.

O barză neagră (minune a naturii) pe lacul de la Bistreț.

Lișițele cu semnele lor distinctive, roșii sau albe, de la Lacul Tanchiștilor din Craiova.

Egretele mici albe din Parcul ”Nicolae Romanescu”.

O sumedenie de berze pe un teren de fotbal neutilizat de mult de pe lângă Parcul Tineretului din Craiova.

O bufniță luându-și zborul pe fundal de crepuscul.

Un cuc, cu ciuful lui cu tot.

Stolul imens de rândunici de la Mânăstirea Pătrunsa.

Flamingi roșcovani, frumoși, dar cu sunete oribile, la Oceanograficul din Valencia.

Pitulici zburdalnice, cu piuitul lor aproape imperceptibil.

Stolurile de ciori care anunță ploaia.

Acel unic corcodel, vizitator miraculos în Grădina Botanică din Craiova, în perioada aceea de după închiderile parcurilor din timpul pandemiei, când natura, lăsată în pace, a explodat pur și simplu.

Toate acestea sunt contacte ale mele nemijlocite cu lumea păsărilor și, adunate, explică încântarea pe care o am față de Wingspan.

Este un joc de societate care are această tematică și care e făcut cu multă inteligență, dar și cu multă dragoste de natură.

Din punct de vedere al mecanismului ludic, Wingspan este un joc de gestiune de resurse, prin care îți sporești portofoliul de păsări, care să aibă cuiburi cât mai încăpătoare și care să facă ouă cât mai multe, cu condiția, bineînțeles, să ai ce să le dai să mănânce.

Regulile sunt complexe, dar nu inuman de complicate, ca un un Agricola, de pildă, și pot fi descifrate și explicate relativ ușor, iar odată înțelese, devine pasionant să exploatezi varietatea de strategii pe care le poți folosi.

Wingspan folosește un ansamblu de componente, inclusiv cărți și zaruri, iar asta genereaza un element de hazard care diminuează, ceea ce e benefic, experiența pe care o are un jucător cu mai multe partide la activ.

Cea mai elocventă dovadă în acest sens și un argument al inteligenței cu care Elizabeth Hargrave a elaborat acest joc este că eu însumi am câștigat chiar prima partidă pe care am parcurs-o, în contextul în care adversari îmi erau sora și cumnatul, jucători cu vechime.

Trebuie să fi contribuit și legătura tainică stabilită dintru început între mine și Wingspan, favorizată de cel mai frumos element al jocului – ilustrațiile de pe cărțile de joc.

Acestea au fost realizate de Natalia Rojas, Ana Maria Martinez și Beth Sabel și ar fi putut foarte bine să fie schematice și doar să servească drept suport pentru mecanismul general al jocului.

Însă creatorii Wingspan au vrut să profite de această ocazie să promoveze un pic de zoologie consistentă, dar distractivă, așa că fiecare carte nu prezintă doar o imagine a păsării respective și proprietățile necesare în scopul jocului, dar și arealul, numele latinesc, amplitudinea aripilor (vezi titlul jocului), precum și câteva curiozități.

Încordarea intelectuală priciniută de joc este neprețuită, dar cred că beneficiul cel dintâi este ilustrat de ce mi-a povestit sora mea, la care l-am descoperit:

Mi-a spus că îl au și niște prieteni ai lor, care au și o fetiță de 7-8 ani.

Fetița nu înțelege mare lucru din mecanismul jocului, nici nu prea are cum, dar adoră să admire cărțile și a ajuns să știe o sumedenie de păsări și detalii despre ele.

Așa putem crește o nouă generație de iubitori de natură, care să o înțeleagă și să o protejeze.

Căci suntem parte a ei.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un joc de societate mai frumos decât mi-a fost să văd vreodată.

Un maestru în tinerețe (6)

By Iulian in Filme 0 Comment

Acum ceva timp, mi s-a oferit ocazia neasemuită de a pătrunde în tainele Studioului Ghibli, acea fabrică de magie animată japoneză.

Totul a fost prin intermerdiul unei expoziții de la Maison du Japon din Paris, dedicate regretatului Isao Takahata (1935 – 2018) care l-a fondat, alături de Hayao Miyazaki și de la producătorul Toshio Suzuki.

A fost fascinant să descopăr câtă organizare și precizie matematică sunt pune în slujba unei misiuni artistice, pe care o vedem deseori situată la polul opus.

În imagine sunt cei doi mari creatori, iar dacă Miyazaki a dobândit o faimă mult mai mare (îndreptățită, de altfel), merită să îi aducem un prinos de recunoștință și mai vârstnicului său coleg, aplecându-ne asupra primului său fil, cel care precede cu puțin fondarea Studioului Ghibli.

Acesta se intitulează Taiyo no oji: Horusu no daiboken, datează din 1968 și a fost tradus în engleză fie drept The Great Adventure of Horus, Prince of the Sun fie ca The Little Norse Prince.

Deși rezonanța numelui trimite către Egiptul antic, acțiunea se petrece de fapt în nordul nu foarte primitor (pentru Japonia se face trimitere la ținuturile Ainu, pentru restul lumii la la regiunea vikingilor), unde tânărul eponim, salvat de tatăl său de la hecatomba pricinuită de frig satului natal, se alătură unei alte comunități, pe care o ajută să lupte împotriva infamului lord al ghețurilor (un fel de Crăiasa Zăpezii de sex masculin).

Aparent basm pentru cei mici, pelicula dobândește dimeniuni mult mai mature odată cu apariția unui personaj feminin pe nume Hilda, care, printr-o foarte reușit conturată complexitate psihologică, devine adevărata protagonistă a poveștii.

Ca realizare, Taiyo no oji: Horusu no daiboken pare simplist față de marile creații de mai târziu, însă e perfect echilibrat cromatic, expresivitatea personajelor (umane sau animale) este impecabilă, iar secvențele de final rup zăgazul unui vag realism și dezlănțuie un veritabil carnaval audio-vizual.

Din echipa de desenatori a făcut parte însuși Hayao Miyazaki, pe vremea aceea un tânăr ilustrator în căutarea unui drum artistic, iar colaborarea cu Isao Takahata trebuie să fi mers atât de bine, încât între cei doi s-a legat o prietenie și o colaborare de pe urmă cărora a avut de câștigat întreaga omenire.

În perioada de debut a pandemiei de Covid-19, când domneau nesiguranța și privațiunea de cel mai important aspect al ființării umane – relația cu ceilalți – eu, unul, am găsit refugiu și vaccin cu voie bună și optimism și în filmele Studioului Ghibli, disponibile la acel moment pe o rețea de streaming.

De aceea, am vrut să las câteva gânduri de gratitudine pentru Isao Takahata în condica de impresii a expoziției, ca să constat nu doar că nu sunt singurul care a fost animat de asemenea simțăminte, dar și câtă frumusețe a insuflat pe tot mapamondul, astfel încât oameni de pretutindeni să lase impresiile de mai jos.

Iradiere cu Jazz în Craiova

By Iulian in De prin satul planetar, Intre muzical si conceptual 0 Comment

Craiova Jazz Festival este acea serie de evenimente despre care spun totul timpul, după ce le-am trăit aievea:

Bine că nu le-am ratat, că nu știu când m-oi mai întâlni cu așa delicii!

Ediția din 2026 vine cu noutatea extinderii traseelor muzicale pe care le putem parcurge.

De la Filarmonica ”Oltenia”, epicentru al festivalului, jazzul va iradia către diverse locuri din oraș.

Iată programul celor trei zile (12-14 septembrie 2026), ca să vă organizați traseele și să alocați timp îndeajuns:

Sâmbătă, 12 septembrie:

18:00 – Sala Filarmonicii ”Oltenia”

Little Big Band; Quintet Big Band Radio România; Romanian Youth Jazz Orchestra by Simona Strungaru

21:00 – Silent Garden

Equinox Band

Duminică, 13 septembrie:

18:00 – Sala Filarmonicii ”Oltenia”

Jazzappella

19:00 – Sala Filarmonicii „Oltenia”

Ethnotic Project & Irina Sârbu

Luni, 14 septembrie:

18:00 – Sala Filarmonicii ”Oltenia”

Sorin Zlat Trio

20:00 – Sala Filarmonicii „Oltenia”

Big Band Radio by Simona Strungaru

20:30 – Grădina Bibliotecii Județene „Alexandru și Aristia Aman”

Groove Garden

Acum pedepsiți-mă să vă recomand ceva anume.

Pentru că ar fi o sarcină ingrată să aleg între Jazzapella sau formația Irinei Sârbu, pe care i-am mai ascultat și aș face-o oricând, și Simona Strungaru sau Sorin Zlat, despre care am auzit atâtea și pe care abia aștept să îi descopăr.

Veniți la care concert vă lasă inima și programul.

Oricum ar fi, pe mine mă găsiți acolo.

Bilete sau abonamente pentru Craiova Jazz Festival 2026 pot fi achiziționate de aici.