Istoria în lucruri mici

By Iulian in De prin satul planetar, Intre vizual si conceptual 0 Comment

În vasta ofertă culturală a Bucureștiului, având împotrivă-i și toate formele de divertisment moderne, Muzeul ”George Severeanu” poate fi ușor împins spre subsolul atenției publicului.

Dar ar fi mare păcat, pentru că este un loc de o bogăție nebănuită.

Numele îi vine de la fostul proprietar eponim, distins radiolog din perioada interbelică și unul dintre fondatorii acestei discipline medicale în România, care a fost, deopotrivă, și un pasionat colecționar de antichități, care se regăsesc acum în acest muzeu.

Este vorba de o impresionantă varietate numismatică, dar și de o galerie amplă de vase antice, statuete și figurine, precum și de documente medievale românești.

Poate părea descurajant cuiva care nu are preocupări aparte într-ale muzei Clio, însă acest tezaur merită explorat de oricine, pentru că exponatele nu au numai o imensă valoare istorică, dar sunt și de un desăvârșit gust estetic.

Priviți, de pildă, grația acestei dansatoare, bănuiesc, pe care am descoperit-o pe un lekythos (vas antic grecesc cu gâtul lung). Artizanul sau, mai bine zis, artistul, s-a folosit de curbura recipientului pentru a sugera unduirea brațelor și a corpului. O seducătoare în adevăratul sens al cuvântului.

Un alt exemplu ar fi aceste monede emise la Histria în perioada sa autonomă.

Cele două chipuri alegorice orientate invers unul față de celălalt pot fi o metaforă avant la lettre a teatrului, cu tragediile și comediile sale, o expresie a cursului ciclic al istoriei sau o intuiție străveche a naturii duale a omului.

Cât despre această multitudine de monede republicane romane, par a ne aduce aminte că istoria Romei este mult mai vastă și mai complicată decât o fac să pară puzderia de documentare și lucrări de popularizare care îi sunt dedicate.

Muzeul ”George Severeanu” mi-a mai câștigat interesul și prin modul foarte modern și primitor în care este organizat. Poți explora sertare cu diverse artefacte, iar acele tablete în care introduci numărul exponatului pentru a obține explicații sunt o alternativă mult mai lejeră la omniprezentele panouri scrise cu litere de-o șchioapă.

Istoria se vede mare în lucruri mici.

Să privim pictura! (CXXXII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Portret de femeie (Mărioara)

Ca și în cazul portretelor lui Eustațiu Stoenescu, care mă obligă practic să mă opresc și să le contemplu, și acesta pictat de Ștefan Luchian m-a țintuit locului de cum l-am văzut la Muzeul de Artă al României din București, fără să-mi explic inițial de ce m-a captivat atât de mult.

Se intitulează Portret de femeie (Mărioara) înfățișând-o, probabil, pe o membră a familiei Mănescu, de care pictorul a fost relativ apropiat.

Imortalizând cu propriile-mi mijloace acest tablou, am avut ocazia să îl examinez apoi mai atent și să descifrez mecanismele plastice prin care Luchian mi-a luat ostatică atenția.

Uzează de puține culori, iar ce este mai important, chipul, dominat de roșul buzelor, este prins între negrul de sus și albul de jos. Obligându-te la a înfrunta această vădită dihotomie, autorul nu îți dă de ales decât să te uiți la portretul în sine.

Asimetria compoziției este o altă idee care funcționează impecabil. Vaga tensiune mentală pe care o simți văzând un portret de acest fel te obligă să privești cu mai mare băgare de seamă la trăirile protagonistei importalizate pe pânză.

De regulă, când cineva te privește cu capul înclinat, e semn că are o activitate cerebrală intensă și nu pune prea mare preț pe ce tocmai i-ai spus.

De aici și privirea Mărioarei, care exprimă o neîncredere dublată de o fină tristețe, ca și cum ar spune:

– Offf, iar încerci să mă duci cu vorba!

Iată, așadar, câte ne poate spune un artist mare, fără să pară că o face în mod deliberat.

Urmașii Agathei (2)

By Iulian in Carti 0 Comment

Continuăm incursiunea în lumea celor care aspiră să calce pe urmele Agathei Christie cu un autor puțin spus inedit.

Titlu și autor: Emma de Jean Reno

Rezumat: O maseuză de la un centru de talasoterapie din Bretania poartă pe conștiință moartea mamei ei, are un har anume cu mâinile și îl farmecă pe un înalt oficial omanez, tânăr și arătos, motiv pentru care primește o ofertă de a călători în acea țară și, chipurile, a pregăti viitorul personal al unui spa de lux. Urmează o idilă fierbinte și o poveste de spionaj cu trădări și răsturnări de situație.

Originalitate – 5

Romanul nu strălucește prin originalitate absolută, s-au mai văzut povești cu drame interioare și civili aruncați fără voia lor în mijlocul unor intrigi geopolitice, iar scorul, cât e el, reflectă mai degrabă ineditul auctorial. Cine ar fi bănuit că Jean Reno, durul din Leon și din alte părți sau amuzantul din seria Vizitatorii are ambiții literare?

Coerența narațiunii – 7

Nu se poate spune că acțiunea din Emma nu evoluează, ba chiar există o componentă de mântuire psihologică. Vina care o apasă pe protagonistă și blocajul mental care o împinge să se aventureze pe acele meleaguri străine sunt soluționate și vin ca rezultat al încercărilor prin care trece. De realism nu poate fi vorba, până la urmă, e operă de ficțiune, nu?

Utilizarea mecanismului deus ex machina – 2

Sunt foarte drastic în această privință, pentru că sunt multe situații delicate sau chiar periculoase din care Emma noastră iese prin utilizarea acelor mâini ale dibace de maseuză, iar asta mi s-a părut tras de păr. Ca să nu mai zic de vulnerabilitatea amantului în fața farmecelor ei, chiar și când logica ar fi dictat altfel.

Calitatea scriiturii – 7

Centrul de relaxare din Franța e doar schițat ca un cadru narativ, în schimb partea cea mare din Oman e sugestiv evocată, cu tot farmecul și pericolele pe care le asociem îndeobște cu Orientul, mai ales că totul e filtrat de europeancă frumoasă și acționând de capul ei. Jean Reno pare a se delecta și cu intense și carnale trăiri feminine, ceea ce mă îndreptățește să cred că a beneficiat și de ceva sprijin stilistic din partea unei urmașe a Evei.

Impactul deznodământului – 5

Foarte devreme se vădește că Emma e o carte scrisă într-o apăsată cheie feministă și totul converge spre marea emancipare a eroinei eponime. Dacă romanul are succesul scontat de autor și editori, nu e exclus să ne fi pricopsit pe termen lung cu o Lisbeth Salander care se pricepe la ameliora junghiuri și torticolis.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte scrisă de te miri cine.

Ultimul cartuș

By Iulian in Filme 0 Comment

Deși acela n-a fost stricto senso primul său, rol, John Wayne și-a făcut intrarea în marea poveste cinematografiei odată cu Stagecoach în 1939.

La distanță de aproape patru decenii, în 1976, părăsea lumea noastră și filmului prin ultima sa apariție pe marele ecran, cea din The Shootist.

În mare, e același John Wayne pe care actorul s-a străduit să îl impună posterității – dur, onest, nu lipsit de umor, capabil de afecțiune reținută și implacabil cu dușmanii.

Ce este remarcabil aici este că Wayne, altminteri foarte atent la imaginea sa publică (vezi peruca sau oxigenul tras pe ascuns după crâncenele probleme la plămâni), nu ezită să se prezinte ca un cowboy care are cancer și care e pe moarte.

Exact situația sa din acel moment.

Povestea din film cam asta e: după ce primește cumplitul diagnostic de la un doctor care îi e prieten, un fost șerif celebru se stabilește într-un mic oraș de provincie, ca să își ducă acolo ultimele zile și să își regleze niște conturi mai vechi.

Pe parcurs, se atașează de văduva care îi e gazdă și devine mentor pentru fiul acesteia, care îl admiră necondiționat.

Regizat corect de Don Siegel, în stilul acelei decade, fără aerul glorios din filmele lui John Ford, unde Wayne și-a clădit monumentul, The Shootist nu e palpitant, dar compensează prin forța interpretărilor.

Unii spun ca aceasta ar fi cea mai bună a lui John Wayne. Eu, unul, consider că în cazul său nu se poate vorbi de un singur rol mare, ci de un veritabil opus, care, privit ca întreg, e unic în istoria celei de-a șaptea arte.

În interacțiunile pe care Wayne le conduce așa cum numai el a știut, i se dă replică cu mult stil și gravitate de către Lauren Bacall, cu sinceritate și fragilitate de către James Stewart (paralelele nostalgice cu The Man Who Shot Liberty Valance vor fi inevitabile) și, surpriză, cu foarrte mare intensitate de către un tânăr și expresiv Ron Howard, care își făcea astfel ucenicia învățând de la cei mai mari.

Prestații secundare ca durată, dar marcante ca prezență au și Harry Morgan (simpaticul colonel Potter din M.A.S.H.), precum și Richard Boone, care e cowboyul brutal și lipsit de maniere, perfect contrapondere a lui John Wayne.

Dincolo de subiectul delicat al luptei cu această boală nemiloasă, The Shootist este un testament vrednic de o legendă.

Și nu lipsesc împușcăturile, de asta să nu vă faceți griji.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (94)

By Iulian in Carti 0 Comment

Timpul e prețios, așa că merită să-l petrecem și citind:

100 Simple Things You Can Do to Prevent Alzheimer’s – titlul e suficient de sugestiv pentru subiectul acestei cărți: o colecție de capitole scurte, explicate științific, dar suficient de accesibil, despre cum putem preveni sau amâna cât mai mult această maladie, care se constituie deja într-una dintre provocările majore ale societății moderne, în cadrul căreia speranța de viață a crescut fără precedent în istorie. Fiind editată acum ceva ani, merită menționat că unele dintre ideile propuse aici vor fi suferit poate modificări între timp, fapt asupra căruia ne avertizează însăși Jean Carper. Altminteri, autoarea indică un făptaș recurent al bolii – beta amiloidul – în limbaj de profan, un fel de depunere de tartru pe neuroni și sinapse. Pentru a-l combate, putem recurge la o combinație de nutriție așa cum e promovată îndeobște pentru sănătatea generală (fără grăsimi, fără prea mult zahăr, un pic de vin roșu, un pic de ciocolată neagră), de activitate fizică, dar și cognitivă (jocuri de tot felul) și, bineînțeles, de socializare. Adică sfaturi de bun simț, argumentate și organizate.

Mysterious Monsters – monștrii ne populează imaginarul de când lumea, iar dacă forma lor diferă, fondul din care izvorăsc rămâne același. În volum excelent ilustrat și redactat de Daniel Farson și Angus Hall, ne cufundăm în istoriile și potențialele explicații ale unor creaturi precum vampirii, zombii, vârcolacii, Nessie sau Yeti. Ce am apreciat e că, în raport cu aceste elemente de mitologie, autorii păstrează o linie fină între fascinație (și credință) autentică și abordare științifică. Astfel, lecturăm ample descrieri, mărturii și manifestări adunate de-a lungul timpului, discutate și în termeni de fenomene reale. Un exemplu este cel al psihozei colective din timpul epidemiilor, când oameni presupuși morți erau aruncați laolaltă cu cei decedați pe bune, pentru ca apoi, spre oroarea cioclilor, cei încă vii să dea semne în privința asta. Și uite-așa s-a propagat mitul vampirilor. La finalul cărții, eram mai bine documentat într-ale monștrilor de tot felul, dar nu îmi erau străine nici vorbele lui Hamlet: There are more things in Heaven and Earth, Horatio, than are dreamt of in your philosophy.

The Power of Strangers – odinioară, în compartimentele de tren se iscau discuții ample și se făceau varii confesiuni între persoane care nu se cunoșteau și care nu se mai întâlneau niciodată. Acum, cel mai probabil, fiecare pasager o să stea adâncit în propriul telefon. În felul acesta, ne văduvim de unul dintre cele mai frumoase beneficii ale societății – vorbitul cu necunoscuții. Despre utilitatea acestui tip de interacțiune ne vorbește cu entuziasm Joe Keohane, care străbate istoria și globul pentru a găsi explicații ale acestui fenomen și argumente pentru a-l repune în drepturi. Uneori mi s-a părut că se lasă furat de un optimism exagerat și de o oarecare corectitudine politică, dar, per ansamblu, sunt de acord cu ceea ce spune și apreciez toate acele inițiative la care martor sau cărora se lătură în vasta sa investigație. Depun mărturie că, deși în peregrinările mele, am întâlnit și o groază de idioți sau indivizi dubioși, în mare parte tot ce am vorbit cu persoane pe care le-am întâlnit doar o dată în viață e una din formele subtile de educație de care am avut parte de-a lungul vieții. O să mă asigur că această educație nu se va sfârși câtă vreme voi fi pe-aici.

Despre multe alte cărți de ficțiune puteți citi aici.

Fantastic Plants and Where to Find Them

By Iulian in Jocuri 0 Comment

Lumea plantelor este vastă și fascinantă.

Dar e mai greu să găsești plante în ficțiune, ar zice unii.

Strange Horticulture este aici să contrazică această idee.

Acest joc realizat de doi frați, Rob și John Donkin, este încântător prin modul cum transformă un mecanism simplu într-o aventură palpitantă și lugubru.

În esență, Strange Horticulture funcționează precum Papers, Please, o altă bijuterie ludică, deja foarte influentă în lumea divertismentului digital.

În unul sau două ecrane, jucătorul are de realizat câteva acțiuni repetitive, în funcție de cerințele care i se prezintă treptat.

În cazul de față, în magazinul de plante medico-magice, primești diverși vizitatori care îți prezintă diverse doleanțe, iar tu ai de ales dintre plantele disponibile pe cea adecvată, corelând specificațiile mușteriului cu indicii dintr-un compediu botanic în perpetuă actualizare.

În paralel, urmând indicii de tot felul, localizezi noi și noi plante pe o hartă amplă cu un superb iz arhaic.

Totul este punctat cu diverse momente narative scrise, care, adunate cu replicile personajelor principale, te conduc într-o poveste care aduce întrucâtva cu Frankenstein al lui Mary Shelley.

Vizual, jocul este desăvârșit realizat, iar calitatea audio-vizuală e întrecută doar de calitatea scriiturii și a provocărilor intelectuale.

Să deduci care plantă este adecvată îți stârnește de fiecare dată o masivă doză de satisfacție, dar nu vă lăsați furați de acest vremelnic triumf, căci imediat vine o altă enigmă, iar Strange Horticulture crește în dificultate masiv spre final.

Retrospectiv, am înțeles că, pentru a avea viața mai ușoară, ar fi trebuit să fiu chiar și mai ordonat în a organiza sumedenie de plante adunate, nu doar după nume, ci și după acele proprietăți supranaturale vitale pentru desfășurarea acțiunii.

Dar tocmai asta mă îndeamnă să parcurg Strange Horticulture din nou, căci anumite decizii din anumite momente împing narațiune pe diverse făgașe și vrea să ne încerc pe cât ma multe.

O mențiune aparte merită grija acordată numelor plantelor, care, amănunt sublim, au și denumiri latinești.

Mai jos sunt câteva dintre cele mai pitorești dintre ele:

Dead Man’s Fingers

Elderphinium

Embersoul

Feverkiss

Gilded Dendra

Harlequin Blue

Lemon Dandy

Long Verecund

Red Abony

Shimmerlung

Trimblehuff

Weeping Belle

Universul din Strange Horticulture este fantastic, dar, întors în lumea reală, am simțit o și mai mare atracție de a explora lumea plantelor noastre medicinale.

Fiecare are proprietăți și, cine știe când voi descoperi ceva magic la una dintre ele?

Dans funest

By Iulian in Filme 0 Comment

Este ziua de Paște, așa că îmi urmez tradiția de mă apleca asupra încă unui film care are legătură cu semnificația acestei sărbători.

Este vorba despre Salome, care, după cum îl arată și titlul, are în centru acel episod pe care nu mă sfiesc să-l numesc enigmatic în care fiica vitregă eponină a regelui Irod Antipa îi dansează acestuia atât de ademenitor, încât acesta îi oferă orice își dorește.

Iar ea, incitată de mama sa, Irodiada, cere capul lui Ioan Botezătorul pe o tipsie.

Deși Salomeea nu apare numită în Biblie, tradiția a identificat pe acea tânără cu acest nume, iar figura sa a rămas asociată cu relele care survin din utilizarea farmecelor femeiești asupra vulnerabilității masculine.

În pelicula din 1953, realizatorii se joacă un pic cu modul cum o receptăm îndeobște pe această dansatoarea funestă.

Salomeea de aici a fost trimisă de mama ei de mică la Roma, ca să scape de dereglat de concupiscentul ei tată vitreg.

Acolo s-a transformat într-o tipă râzgâiată, iar când e pe cale să încheie o casătorie nepermisă cu un roman de rang înalt, împăratul Tiberius (eronat prezentat ca urmaș al lui Iulius Caesar, de parcă Augustus nici n-ar fi existat) o trimite, pe românește spus, la mă-sa acasă.

Pe drum se apropie de un chipeș ofițer, care nu e străin de învățămintele unui profet pe nume Iisus, iar acasă se vede prinsă în intrigile mamei și avansurile regelui, toate pe fondul tulburărilor sociale produse de predicile aprinse ale lui Ioan Botezătorul.

Evident, totul trebuie să ducă spre deznodământul pe care îl știm, de aici și slăbiciunea scenariului, care se reflectă și asupra unor interpretări.

Ca Salomeea, Rita Hayworth e decorativă, fiind practic un fotomodel pentru superbele rochii pe care le tot schimbă pe parcursul filmului, iar încercările de a-i muta peronalitatea către evlavie sunt simpliste.

Momentul ei de grație vine la secvența dansului, în care ne aduce aminte că și-a început cariera în acest domeniu.

Poate că unduirile ei nu suscită aceeași atracție luciferică precum omoloaga Isabel Mendes din Jesus of Nazareth al lui Zeffirelli, dar efortul artistic și atletic are coerență și e captivant în sine.

Altminteri, excelenții Charles Laughton și Judith Anderson (de neuitat ca doamna Danvers în Rebecca) par exagerați de teatrali, deși calitățile lor îi salvează in extremis de ridicol, iar Stewart Granger dă impresia că i-ar fi trebuit mai mult timp să proiecteze acele înalte calități morale necesare partiturii.

Regizat cu competență de William Dieterle (The Story of Louis Pasteur, The Life of Emile Zola), Salome e produsul aceleiași perioade hollywoodiene care ne-a oferit fastuoasele Ben-Hur sau The Robe, însă nu se poate măsura cu acestea.

Ca și personajul eponim, e doar o notă de subsol în istoria cinematografiei.

Dar și din notele de subsol putem afla câte ceva, nu?

Întoarcere în Mezzogiorno, cu bune și rele

By Iulian in Carti 0 Comment

În prezent, Matera este o bijuterie turistică, mai ales după ce finalul epopeii lui Daniel Craig ca James Bond – No Time to Die – începe cu o secvență magnifică de acțiune filmată acolo.

Dar era o vreme când Matera era supranumită ”Rușinea Italiei”, fiind o efigie a sărăciei și subdezvoltării care a caracterizat sudul Cizmei încă de la unificarea adusă de Garibaldi și Cavour.

Semne ale acestei dihotomii cu partea septentrională a Italiei încă se văd, dar totodată partea aceasta de lume are un farmec inegalabil.

Aceste două laturi antitetice se regăsesc excelent reliefate în Murder in Matera de Helene Stapinski.

Cartea e o treime istorie de familie, o treime roman și o treime ghid turistic, în special culinar.

Autoarea știe din familie că, înainte ca strămoașa sa Vita să emigreze în America, a avut loc o crimă comisă de o rudă a sa din trecutul îndepărtat.

Obsedată ca nu cumva această apetență pentru violență să fie genetică, știind că până la ea o mai manifestaseră și alte neamuri, Helene Stapinski purcede într-o investigație care se va întinde pe mulți ani și care o va purta prin toate colțurile Basilicatei, regiunea în care se găsește Matera.

În contrapunct, urmărim viața plină de tragedii a Vitei, de la primii pași până la ultimele clipe, petrecute în New Jersey.

Dacă paginile petrecute în prezent sunt pline de suspansul descoperirii și savuroase când descriu felurite practici gastronomice, acelea din trecut sunt dureroase.

Parcurgându-le, vizita aceea la o casă ruprestră din Matera, unde oamenii sălășluiau alături de animale, a căpătat, restrospectiv, o și mai mare forță evocatoare.

Tot așa am înțeles de ce în muzeul de lângă catedrala din piața cea mare a Materei am întâlnit un crucifix absolut înfiorător.

Nu e nimic înălțător sau măcar care să îndemne la compasiune la această înfățișare a lui Iisus pe cruce.

Pur și simplu este un hipernaturalism al unui rigor mortis oribil.

Dar la fel de emaciați ca această figură a lui Hristos trebuie să fie fost și cei mai mulți dintre locuitorii Materei și Basilicatei înainte ca prosperitatea adusă de turism să le amelioreze viețile.

Rănile redate apăsat pe opera plastică religioasă sunt expresia celor sufletești ale acelor oameni.

De aceea, închei din nou, ca și la articolul despre Jafului secolului, cu același citat din Belfast, căci fiecare nație îl poartă ca povară:

Pentru cei care au plecat.

Pentru cei care au rămas.

Pentru cei care s-au pierdut.

Să privim pictura! (CXXXI)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Tripticul cu purtarea Crucii de către Hristos, Crucificarea și Învierea (fragment)

Este Vinerea Mare, așa că iată o pictură cu o tematică adecvată, dar cu o stilistică unică.

Este un fragment din Tripticul cu purtarea Crucii de către Hristos, Crucificarea și Învierea, realizat de Cornelius Engebrechtsz (cca. 1462-1527), pictor olandez timpuriu și profesor al mai cunoscutului Lucas vad Leyden, cu care a fost concitadin.

Creația este adăpostită de Galeria Națională de Artă din Praga, iar în imaginea suprinsă de mine regăsim scena Răstignirii.

Silueta lui Iisus este reprezentată convențional, însă intrigă aerul teatral al ipostazelor fizice ale celor doi tâlhari.

E evident care dintre ei este care se mântuiește și cel care este împins către damnare, însă este un lucru care îi apropie – contorsionarea spectaculoasă a corpurilor.

După ce privirea se mută de pe centrul de gravitate al tabloului și după ce admiri și gestul la fel de teatral, dar nu lipsit de grație al personajului feminin care îmbrățișează crucea, remarci modul cum sunt redate figurile umane.

Ochii sunt îndepărtați și cam toate chipurile sunt caracterizate de ceea ce numim asimetrie, opusă a ceea ce omenirea a stabilit ca ideal de frumusețe încă din antichitate.

Mă întreb dacă artistul își atingea astfel limitele capacităților sale plastice sau făcea din această reprezentare o marcă proprie.

Oricum ar fi, m-am hotărât să văd în asta un semn al îndemnului la toleranță față de cei imperfecți de lângă noi.

Nu de alta, dar uitându-ne la ei, probabil ne vedem și pe noi înșime.

Paște înțelegător tuturor!

Urmașii Agathei

By Iulian in Carti 0 Comment

Agatha Christie mi-a încântat micile celule cenușii încă de când eram adolescent și continuă să o facă.

Dar numărul romanelor scrise de regina suspansului este, totuși, limitat, așa că, la un moment dat, le voi termina, deci volens nolens, mă voi apleca și asupra altor cărți de gen.

Ca urmare, m-am hotărât să mă cufund în creații contemporane nouă și să le evaluez conform unor criterii care mi s-au cristalizat mental treptat, pe măsură ce am parcurs atâtea și atâtea dintre cele semnate de Agatha Christie.

Ca metodologie, voi analiza trăsăturile de mai jos, cu scoruri de la 1 la 10, dar voi oferi și explicații.

Originalitate (am mai întâlnit așa ceva au ba în alte romane?)

Coerența narațiunii (se leagă lucrurile sau rămâi confuz și cu semne de întrebare)

Utilizarea mecanismului deus ex machina (aici scorul un scor mare indică o utilizare scăzută)

Calitatea scriiturii (oricât de deștepte ar fi situațiile, n-au impact fără a fi îmbracate inspirat din punct de vedere literar)

Impactul deznodământului (suspansul de efect are nevoie de o finalitate pe măsură)

Acestea fiind spuse, să purcedem în marea aventură a misterelor literare.

***

Titlu și autor: Found Wanting de Robert Goddard

Rezumat: Un funcționar englez de vârsta a doua acceptă fără prea mult chef să întreprindă un comision pentru un prieten din copilărie, de care e atașat, dar și cu care a avut multe de împărțit, neștiind că asta îl va arunca în miezul unei conspirații care dezgroapă ipoteza supraviețuirii Anastasiei, acea membră a dinastiei Romanovilor despre care s-a crezut mult timp că a scăpat din masacrul comis de sovietici asupra familiei ei. Protagonistul nostru refractar călătorește prin Belgia, Germania, Suedia sau Danemarca, având pe urme inamici nevăzuți și implacabili.

Originalitate – 6

Romane care pun pe masă diverse scenarii de rescriere a istoriei sau care îi exploatează hibele s-au mai văzut, iar acesta nu vine cu cea mai nouă dintre idei; scorul nu este, însă, chiar așa mic, pentru că autorul plusează la îndrăzneala presupunerilor și le duce mai departe decât au făcut-o alte opere de ficțiune care au avut-o în prim plan pe Anastasia Romanovna.

Coerența narațiunii – 8

Goddard știe să te țină în priză, iar finalul fiecărui capitol nu e decât un cârlig pentru a-l începe pe următorul. Am început această carte în timpul unei călătorii, iar la finalul fiecărei zile, deși veneam după multe zeci de mii de pași, tot mai găseam energie să mă afund în povestea cea antrenantă și captivantă.

Utilizarea mecanismului deus ex machina – 3

Aici e marea slăbiciune a cărții, că protagonistul iese din niște situații aparent imposibile în moduri care îl transformă din simpaticul și timidul funcționar de la început într-un fel de Bruce Willis din Die Hard. Iar superputerile lui sporesc nepermis de mult până la secvența culminantă dinspre final.

Calitatea scriiturii – 7

Robert Goddard e englez, deci e impecabil adăpat la școala stilistică din Albion, cea care îmbină dialoguri construite fără cusur cu autoironie și descrieri plastice, de oameni și locuri.

Impactul deznodământului – 7

Cartea are două tipuri de sfârșit: cel mare, în care se soluționează conflictele active, adunate de personajul principal de-a lungul acțiunii, iar aici există scăderile cauzate de utilizarea exagerată a mecanismului deus ex machina despre care vorbeam mai sus, însă ultimul paragraf al ultimei pagini te trimite la ambivalența titlului și te lasă cu acea impresie foarte plăcută că, deși ai dat de cap unui mister, asta nu a făcut decât să deschidă calea către un altul.