Odiseea lui Sir Christopher Nolan.
Cel mai așteptat și mai detestat a priori film al anului.
Unii au fost supărați nevoie mare pe niște alegeri de distribuție, unii pe unele stilistice, unii pe unele lingvistice.
Să le luăm pe rând.
Lupita Nyong’o și Elliot Page (fostă Ellen Page).
Roluri episodice, jucate cu competența unor actori profesioniști.
Nimic de discutat.
Armurile și alte daraveruri.
A lui Agamemnon din reclama oficială a filmului a fost vârful de lance al hulei îndreptat împotriva lui Nolan. Nu e vreo reconstituire fidelă și nici nu știu de ce ar trebui să fie.
Însă cine a văzut The Odyssey își aduce aminte cu siguranță cât de înfricoșătoare și impresionantă este silueta lui Josh Safdie înzăuat așa în clipa când Troia cade.
În contrapondere, am să îi anunț pe pizmași că există în film câteva mostre ale extraordinarei erudiții a cineastului.
Figurile gigantice ale lestrigonilor (ăia mari în armură) sunt vădit inspirate din statuile culturii nuragice din Sardinia, la rândul lor, vaga inspirație pentru aceste creaturi legendare, după cum au stabilit exegeții Odiseii.
Însă un amănunt anume mi s-a părut de-a dreptul impresionant. În iatacul Penelopei lui Anne Hathaway, deci camera regală, izvorăște apă. Acropola oricărui oraș al culturii miceniene era, într-adevăr, construită în jurul acestei vitale surse. Faptul că Nolan alege să strecoare un asemenea detaliu care e, probabil, trecut cu vederea de 99% dintre spectatori este amprenta unei profunzimi a abordării pentru care regizorului merită a i se închina ode.
Și tot aici, la pledoaria pentru respect istoric, intră și coloana sonoră a lui Ludwig Goransson, care folosește instrumente antice și care servește ca un Eumeus auditiv, cu fidelitate nețărmurită, la tot ce e emoție în film.
Limbajul lui Telemah și al ator personaje.
Nu daddy-urile mi s-au părut problema, nici măcar fuck-urile, ci acele momente când un personaj sau altul zic ASSESS. Mă pufnea râsul numai gândindu-mă cu ar fi fost să mai apără și niște ”thinking out of the box”, ”KPI evaluation” și „getting out of the comfort zone”. Că situații adecvate ar fi fost.
Aia e, greșesc și zeii, darămite un muritor precum Christopher Nolan.
Gata, am epuizat obiecțiile ante-factum, hai să ne ocupăm și de filmul în sine.
Precum Ahile (care nu e Elliot Page, apropo, aviz tuturor tuturor revoltaților din manosferă), Christopher Nolan își asumă aici un călcâi vulnerabil:
Spre deosebire de celelalte mari producții ale sale, cunoști firul narativ ca o Moiră, de la un cap la altul.
Nu ce se întâmplă este miza.
Ci cum se întâmplă.
Și de ce se întâmplă.
Odată ce te convingi că Nolan urmează Odiseea cu rezonabilă fidelitate, totul nu devine decât o chestiune de preferințe și viziuni personale.
De pildă, poate regizorul să argumenteze cum o vrea, tot cred că episodul cu Polifem merita mai mult. Da, e dramatic, dar e lipsit de acel element de limbaj legendar, prima mostră a inteligenței moderne a omului, a inteligenței care exploatează lucruri pe care numai creierul acesta omenesc le poate scorni și cărora le poate cădea pradă.
Pe de altă parte, avem bucata popasului la Circe, cu toate ce se întâmplă acolo.
Acela este zenitul părții clasice, părții binecunoscute a poveștii, așa cum înțelege Nolan să o transpună.
Despre membrii mai importanți ai distribuției vom vorbi pe larg imediat, însă vreau să repar aici, pe loc, mica nedreptate pe care o văd generalizată, aceea că nu se vorbește suficient despre Samantha Morton.
Caracterizarea ei scenică par a fi inspirate de romanul omonim al lui Madeline Miller, însă filtrate de capacitatea actriței de a-ți stârni atât neliniște, cât și compasiune.
M-am întrebat la un moment dat de ce Christopher Nolan l-a ales pe Matt Damon pentru a-l întruchipa pe Odiseu.
De ce nu pe Leonardo DiCaprio, bunăoară?
Dar, văzând filmul, mi-am dat seama de ce.
DiCaprio are o prezență care umple ecranul, e demiurgic chiar și când e prăpădit (vezi The Revenant).
Matt Damon e muritor.
Deși Odiseu al lui prezintă niște pectorali agasanți în anumite momente, cele când îl simți cel mai aproape sunt cele când e vulnerabil, când istețimea cu care l-a îmbrăcat posteritatea cade și rămâne sufletul gol și muncit de simțăminte.
Și Anne Hathaway aruncă veștimentele ei de fâșneață și redă cu durere reținută pe Penelopa cea condamnată să spere chiar și când rațiunea se opune.
Tom Holland face un salt calitativ cu al său Telemah, John Leguizano ca Eumeus este înduișător prin devotament, iar Robert Pattinson face treabă bună drept Antinous cel odios și intrigant.
Mă așteptam ca personajul lui Charlize Theron să fie mai senzual, mai seducător, însă, privind retrospectiv, înțeleg de ce Nolan i-a redus farmecele la un minim necesar.
Știu, știu, lipsește un nume până acum, dar al ei este legat de suprema realizare a acestui film.
Lumea antică din The Odyssey este lipsită de zei, precum cea din Troy al lui Wolgang Petersen.
Însă nu este lipsită de credință.
De credință în zei.
De credință în poveștile pe care le spunem despre ei și despre noi pentru a ne acoperi păcatele sau pentru a face suportabilă viața asta crudă și brutală.
La origini, Odiseea (ca și Iliada) se trasmitea pe cale orală. Fiecare aed îi învăța structura, iar când o depăna, putea schimba unele detalii sau caracterizări, după cum îi impunea audiența sau personalitatea sa.
Aici, înainte de bătălia canonică împotriva pețitorilor, aedul Nolan își aduce mica lui contribuție la Odiseea.
Secvența aceea e Olimpul a tot ce înseamnă acest film: scenariu, emoție, interpretare, atmosferă, muzică și imagine.
Și tot atunci am înțeles de ce Zendaya, dintre toate făpturile hollywoodiene ale prezentului, trebuia să fie Atena.
Alegerea ei pentru câteva fugitive apariții pe ecran e precum săgeata pe care o trimite Odiseu printre cele douăsprezece topoare.
Ajunge direct la țintă.
Adică în suflet.
Odiseea se cântă de mii de ani.
Acum ni se cântă din nou.
Depinde de noi să îi dăm ascultare.
