This is the way

Muzica e o cale.

Iar săptămâna trecută, calea a fost deschisă de descinderea în Bănie, la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, a lui Alexandru Tomescu, în cadrul Turneului Wind, Water, Earth.

Mai multe detalii și paralele muzicalo-culinare puteți citi aici.

Apoi, a urmat Concertul cu muzică din filme și jocuri, dirijat de Ivano Guagnelli și aranjat vizual de Riccardo La Chioma, reeditare a spectacolului din 2019 și semn că ne întoarcem la deschiderea și acumularea culturală care se simțeau în Craiova până în ajunul pandemiei.

Dacă acest spectacol a avut același profil artistic, nu înseamnă că a fost o simplă pastișă a celui anterior.

Dimpotrivă, una dintre provocări intelectuale ale concertului a fost să detectez schimbările de preferințe, mentalități și înclinații care au survenit în mentalul colectiv între timp.

De pildă, momentul cel mai așteptat de atunci a fost tema muzicală din A Game of Thrones, iar acum cea din The Mandalorian.

Ajuns aici, nu pot să nu aduc un prinos de apreciere lui Ludwig Goransson. Așa cum serialul cu pricina a reușit să se impună în marea de producții cu care cei de la Disney storc bani din universul Star Wars, și compoziția sa a ajuns să fie asociată canonic cu această lume de basm cosmic, în care până acum domnea ca unic demiurg John Williams, aureolat de creațiile-i la care reacționăm pavlovian.

Tocmai de aceea, am apreciat că aranjamentul din acest concert a îmbinat sonoritatea specifică din The Mandalorian cu câteva acorduri care ne-au transportat imediat a long time ago, in a galaxy far, far away.

Nu mi-a scăpat nici faptul că ansamblul de evenimente și trăiri al ultimilor ani s-a reflectat în alegerea jocurilor transpuse muzical.

Scenarii apocaliptice, precum Fallout, încrâncenări ultra-masculine, precum God of War, un aer de fatalism și tristețe, precum Halo.

Pentru mulți, momentul din Starcraft II a trecut neobservat. Nu și pentru mine, pentru care acest univers înseamnă atât de mult.

N-au lipsit însă momentele duioase, dintre care preferatul meu a fost fragmentul din Howl’s Moving Castle al lui Hayao Miyazaki, un vals seducător, cu vagi aluzii la acel univers al roților mecanice fanteziste, atât de drag acestui veritabil Walt Disney al Japoniei.

Toate aceste bucăți muzicale mi-au relevat de ce performanțe interpretative sunt capabili membri orchestrei filarmonicii din Craiova, când sunt supuși provocării.

Poate cel mai ilustrativ a fost momentul dedicat coloanei sonore a Genshin Impact, una dintre multele creații ludice care îi cufundă pe jucători într-un univers adictiv și care are ceva de cazino. Am fost impresionat de cât de bine a fost redat atmosfera tipic asiatică și acordurile ei țipătoare cu instrumentele clasice ale muzicienilor craioveni.

Poate cea mai inspirată alegere din sintaxa acestui spectacol a fost să se încheie cu un fragment din coloana sonoră a Jurassic Park, asociată cu acele momente inubliabile când protagoniștii se văd față în față cu dinozaurii readuși la viață.

Cu acest sentiment al uimirii am părăsit sala filarmonicii, pentru a afla de la prietenii de acolo că urmează festivalul Craiova Muzicală, care, după cum puteți vedea mai jos, vine cu propria suită de delicii.

Așa că pot să afirm fără înconjur:

This is the way.

Lupta de masă

În drum spre cinematograful unde urma să văd The Menu, am străbătut deja legendarul târg de Crăciun din Craiova și am auzit văicăreli precum aceasta:

– Băăă, 20 de lei un cârnat! Dă-o-ncolo de treabă! (am îndulcit expresia, bineînțeles)

Înainte de film, am fost la toaletă și acolo am auzit o altă văicăreală:

– Băăă, am dat de os în cârnat și am mușcat fără să știu din el! Mă doare măseaua de nu mai pot! Și pe mine nu m-a durut niciodată măseaua.

E limpede că mâncarea este importantă, dincolo de proprietatea ei de susținătoare a vieții.

Atât de importantă, încât ce și cum și unde mâncăm a devenit chiar un indicator al poziției socio-economice.

Iar de la discrepanțele astfel rezultate pornește filmul regizat de Mark Mylod, care se înscrie într-o galerie recentă deja populată (Us, The Joker, Parasite), menită a ne plesni peste față cu una dintre marile probleme ale societății contemporane.

Fără a fi vârf de lance în acest manifest cinematografic colectiv, The Menu punctează foarte bine un aspect important – că această falie dintre bogați și săraci, dintre cei care comandă și cărora li se comandă, dintre cei care sunt serviți și cei care servesc nu e doar o cifră în manualul de istorie sau de economie.

Are efectele asupra psihicului, în special al categoriei defavorizate, îl rănește, îl pervertește, îl distorsionează, astfel că devine neplăcut.

Pentru sine și pentru cei din jur.

Un grup de bogătani, zece negri mititei serviți cu muștar, merg pe o insulă, pentru a fi tratați de un bucătar celebru cu la creme de la creme a creațiilor sale gastronomice.

Acolo, lucrurile iau turnură macabră după turnură macabră, iar spectatorul are nevoie de un stomac tare, pentru a digera sadismul savuros care se va dezvălui capitol cu capitol.

Între oaspeți se găsește și o intrusă, o tipă din afara cercurilor sus-puse, iar bunul ei simț în percepții și reacții este precum picătura de lămâie care echilibrează gustul amar ca fierea al parabolei.

Aceasta este Ana Taylor-Joy, care crește de la film la film câte altele în zece și se arată ca o viitoare divă a ecranului. Chip aparte are, talent are, roluri mari îi mai trebuie.

De partea cealaltă, Ralph Fiennes are de redat charismă, caracter deviant reținut, dar amenințător și dicție impecabilă. Îl știți, deci cred că vă imaginați că i-au ieșit fără să nădușească prea mult.

Din restul distribuției se remarcă Nicholas Hoult, a cărei idolatrie gastronomică și obtuzitate față de tot ce îl înconjoară par grotești. Până ridici privirea din farfurie și le vezi în jur.

E mult umor în The Menu, dar e negru ca sepia fiartă în suc propriu, atât de negru, încât îl înțeleg pe colegul de vizionare din spatele meu, care a exclamat la un moment dat:

– Mă, eu nici nu mai am curaj să râd!

Îl ajunsese și pe el, ca pe noi toți, spaima față de brutalitatea fără menajamente a peliculei.

O brutalitate pe care o înțeleg și pe care o consider o calitate a ei.

Odată ce lumea asta coruptă, materialistă, nedreaptă, atomizată și atomizantă te împinge dincolo de limitele dezumanizării, faci rele.

Nu contezi pentru ceilalți și ei nu mai contează pentru tine.

Însă, spre deosebire de filmele mai sus amintite, The Menu dă și o simplă, dar de-a pururi valabilă soluție pentru a ameliora senzație de greață pe care ne-o transmite această lume.

Purtați-vă frumos cu cei de la shaormerie.

Nu se știe când ajung Chefi la cuțite.

Foarte ascuțite.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (15)

Se spune că dragostea este și o chestiune de sincronizare.

E greu de răspuns în ceea ce privește simțămintele omenești, dar, dacă aplicăm aforismul la cea mai recentă participare a mea la Brânzeturi cum se… cuVin.

Desfășurat la C House Milano Craiova, care transmite o senzație de transparență, de legătură cu exteriorul, fără a te face să te simți expus, evenimentul începuse cu ceva timp înainte să îi calc pragul.

Circumstanțe atenuante aveam; fusesem la un superb concert la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, intitulat Wind, Water, Earth, și, îmbătat de muzica de excepție ascultată acolo, am trecut într-un alt registru al simțurilor.

Fără a mă îmbăta din nou, bineînțeles.

Îndatoritor ca întotdeauna, colegul și prietenul Daniel îmi oprise împerecherea brânză-vin scursă până la sosirea mea și am încercat-o, dar a fost un proces pe repede înainte, așa că efectul a fost nesemnificativ.

Însă, după ce mă acomodasem noii atmosfere, am sosit tandemul Herb Busuioacă de Bohotin de la Crama Averești și Aperifrais Ile de France, Provence si Cote D’Azur de la Delaco.

Brânza, în forme și arome, a fost invitatul special al serii, așa cum Alexandru Tomescu ne vizitează periodic și ne încântă cu vioara-i Stradivarius. Și, tot cum marele artist produce efecte sonore de o uluitoare varietate, acele mici bucățele de brânză (amestec de cremă de brânză și smântână) se manifestau în felurite moduri asupra papilelor gustative, grație adaosului de mirodenii diverse: ardei roșu, piper alb, verde sau negru, cuișoare, busuioc, cimbru sau arpagic.

Dar, așa cum Alexandru Tomescu nu mi-a smuls admirația singur și a beneficiat de aportul unor muzicieni la fel de talentați – Sânziana Mircea la pian și Ștefan Cazacu la violoncel – nici brânza Aperifrais nu m-a sedus senzorial pe cont propriu, ci acompaniată de Herb Busuioacă de Bohotin, un roze cu un arsenal foarte vast de plăcute agresiuni asupra cavității bucale.

Împreună, aceste două produse au întregit o seară a delectării, a reamintirii unui adevăr simplu al existenței.

Fericirea e și în lucrurile mărunte.

Pelerinaj sportivo-sibaritic în Harghita

În Harghita nu îmi călcase piciorul până acum.

Ce știam despre acest ținut era doar cultură generală și constructe mediatice.

Ce am descoperit la fața locului, însă, a fost solicitant de încântător.

Pelerinaje sibaritice am mai făcut, dar acesta a fost de departe cel mai intens dintre toate.

Fiecare deliciu de care am avut parte a presupus un efort, dar să tot faci astfel de eforturi.

După un drum lung și contactul aproape șocant cu eleganța pensiunii Timian Chalet, situată într-un cadru bucolic undeva în afara orașului Miercurea-Ciuc, ni s-a servit un gulaș delicios, care a rivalizat cu cele din Budapesta, iar acesta ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă pentru ascetul culinar din mine, că voi fi nevoit să mă înfrupt multe peste dozele frugale din viața de zi cu zi. Dar, despre asta, mai târziu.

După o sesiune de socializare cu gazdele și cu tovarășii de hedonism, adunați din toate colțurile țării, mi s-a oferit o ocazie nesperată, nemaiîntâlnită, nemaivăzută – să asist la un meci de hochei.

Și nu oriunde, ci în Miercurea-Ciuc, poate cel mai reprezentativ centru de greutate și pasiune pentru acest sport, care nu se numără printre preferatele mele de urmărit la televizor.

Dar aici a fost pe viu!

Și ce spectacol a fost!

Nu doar că atmosfera încinsă dintr-o sală altminteri înghețată bocnă aducea cu aceea din Polivalenta din Bănie în timpul epopeii din Cupa EHF a fetele de la SCM Craiova, dar hocheiul văzut aievea are un dinamism uluitor, iar performanțele atletice ale jucătorilor sunt supraomenești.

Și da, n-au lipsit izbiturile de mantinelă, începuturile de încăierări și încordarea plină de testosteron.

Aproape degerat, dar încântat peste poate, m-am întors la Timian Chalet, pentru o nouă rundă gastronomică a la Lucullus, care mi-a relevat fără dubiu că mă voi întoarce acasă cu niște kilograme în plus.

Ajuns aici, merită să vă spun că la Timian Chalet, produsele sunt realizate din ingrediente locale, în frunte cu diverse și inedite soiuri de brânză, cele mai multe bazate de lapte de căprițe (asta e o glumă pe care doar inițiații o s-o înțeleagă), dar și de vacă, toate crescute cât mai natural cu putință în fermă adiacentă pensiunii, adică noapte în staul și ziua hoinărind pe coastele dealurilor, hrănindu-se cu iarbă și cimbrișor. Iar ”Timian” este numele latinesc al acestei plante atât de generoase cu beneficiile pentru sănătate.

Vizita în acea parte a complexului m-a încântat cu două mirosuri tari: acela de grajd autentic, nu imaculat și nesănătos ca la mulți mamuți zootehnici, precum și cel de brânză, cu roți uriașe adăstând să fie secționate și distribuite gurmanzilor.

A doua zi a fost una plină. Și când zic plină, vă rog să luați cuvântul cu cea mai apăsată accepțiune a lui.

Ne-am făcut plinul de adrenalină cu niște zgâlțâituri de mai mare dragul, în niște mașini puternice, care au sfidat cele mai desfundate drumuri pe care mi-a fost dat să le văd vreodată. Spre deosebire de colegii mei de echipaj, eu am avut tot timpul încredere nețărmurită în șoferul nostru cel vajnic, Călin Bobora, care ne-a scos la liman din cele mai afurisite hârtoape, urmând creativ indicațiile lui Nicu, șeful de haită automobilistică.

Colegul, șeful și prietenul meu Daniel e în stare să organizeze o degustare de vinuri împerecheate cu brânzeturi și pe Marte, așa că nu e de mirare că răgazul de la aventura 4X4 (=16, știți bancul?) a presupus o astfel de sesiune pantagruelică, potențată de mirosul de lemn al cabanei care ne-a găzduit.

După asemenea senzații tari, se impunea o detașare filosofică, manifestată în trei pași: o terapie de sunete cu boluri tibetane, o ședință de saună cu coregrafie și un jacuzzi încăpător și învolburat.

Probabil că, în iureșul organizării amintirilor, am uitat să vă menționez că Timian Chalet deține și un centru de spa.

Da, știu, am fost un privilegiat, sunteți liberi să mă invidiați.

Referitor la acea ședință sonoră de relaxare, deși colegii s-au amuzat pe seama mea pentru această reflecție, mi-o mențin.

Doamna care a derulat acest concert terapeutic s-a plimbat printre noi cu diverse instrumente, iar simplul fapt de a-ți învinge vaga anxietate că la un moment dat vei auzi sunetele chiar lângă tine (ideal era să ținem ochii închiși) a fost în sine o lecție de autocunoaștere și de autocontrol.

Seara s-a sfârșit cu multă voie bună și cu feluri de mâncare parcă desprinse din acele volume de rețete medievale, pe care experții în gastronomie le redescoperă și le redau omenirii.

Multe v-aș mai putea spune despre Timian Chalet, însă o să mă limitez la o impresie generală aparte.

Nu este o simplă pensiune destinată includerii în circuitul turistic în scopuri exclusiv comerciale. Este un produs al imaginației și al viziunii, materiale și spirituale, a proprietarilor.

Deși nu pare când privești din afară, clădirea a fost la origini un grajd, iar materialele lui, în special lemnul, au fost recuperate și refolosite, pentru a configura camera unice prin structură și design.

Eu, de pildă, am stat în camera Lichen, iar acest simplu detaliu a personalizat experiența în ceea ce mă privește, astfel că, în peregrinările prin pădurile din împrejurimi, de fiecare dată când întâlneam această remarcabilă mostră de cooperare din natură, o studiam mai îndeaproape și cu mai mult drag.

Pe drumul de întoarcere, una dintre colegele bloggeritze craiovence declara că e recunoscătoare că a trăit toate acestea alături de noi.

Un sentiment pe care îl împărtășesc întru totul.

Sunt recunoscător celor de la Timian Chalet pentru găzduire și generozitate, lui Daniel că i-a venit ideea să mă cheme în ultimul moment, lui Călin pentru că intermediat toate acestea, tovarășilor de distracție și explorare pentru răbdarea față de stilul meu aiurit de Jack Sparrow oltenesc și, nu în ultimul rând, ușii de sticlă de la balconul cu jacuzzi, pentru că nu s-a spart când am intrat în ea cu avântul unui taur stârnit de toreador.

Cu o excepție, imaginile sunt surprinse de neobositul Daniel Botea.

O firidă de duioșie

Bisericuța din cadrul Mânăstirii de la Nămăiești este pitorească, dar oarecum sufocată de tot complexul într-o continuă expansiune care o înconjoară, generat de succesul ei devoțional.

Înăuntru, am regăsit acea atmosferă pe care foarte bine a descris-o Elie Faure, acea configurație arhitecturală menită a-l face pe individ să se simtă mic și apăsat, umil în fața forțelor providențiale.

Că e bine sau rău, e o discuție amplă, nu o să purtăm aici.

Nici pe cea despre icoana considerată a fi făcătoare de minuni, în fața căreia am văzut câteva persoane îngenuncheate, pe care unii turiști sigur le-ar privi cu ironie.

Ce am vrut neapărat să vă arăt este această pictură pe care timpul a cruțat-o exact atât încât să îi confere o duioșie care merge dincolo de controversele legate de ce este credința sau ce ar trebui să fie credința.

O scenă simplă, a celei mai trainice legături care se formează pe acest pământ.

În fața acestei imagini, mi-a venit în minte poezia Rugăciune de Mihai Eminescu, care stă în imponderabilitate în acel punct în care spiritualitatea și arta se întâlnesc și în care ateii și credincioșii pot găsi un spațiu să-și dea mâna.

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalţă-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie

Fii scut de întărire

Şi zid de mântuire,

Privirea-ţi adorată

Asupră-ne coboară,

O, maică prea curată,

Şi pururea fecioară,

Marie!

Noi, ce din mila sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor,

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce clară,

O, maică prea curată

Şi pururea fecioară,

Marie!

Top 10 melodii de Oscar

Suntem în perioada care precedă un nou sezon de Oscar, așa că m-am gândit să îmi umplu timpul până la noua cursă către statuete realizând un Top 10 al celor mai bune melodii care au câștigat acest premiu.

Mă așteptam să fie o sarcină agreabilă și simplă.

Agreabilă a fost, dar nici pe departe simplă.

Sunt atâtea cântece remarcabile, încât să alegi doar zece și să le mai și ierarhizezi s-a dovedit o sarcină cruntă, dar pe care, cumva, am dus-o la capăt.

Iată lista, conștient fiind că nu coincide cu a nimănui de pe planeta asta.

10. Over the Rainbow din The Wizard of Oz (1939), interpretată de Judi Garland;

Știu, melodia este mai cunoscută în altă interpretare și cu altă semnificație, dar cea de aici este un moment neprețuit din istoria cinematografiei. Vocea mlădioasă unei Judy Garland tinerele este perfectă pentru a exprima sentimentul de tânji către o aventură care să te scoată din mundanul existenței. Și ce aventură va fi!

9. Flashdance… What a Feeling din filmul Flashdance (1983), interpretată de Irene Cara;

Anii ’80 abundă în melodii extraordinare care au luat Oscarul și le enumăr aici pentru plăcerea de a vi le reaminti: I Just Called to Say I Love You a lui Steve Wonder, Say You, Say Me a lui Lionel Richie, Take My Breath Away a celor de la Berlin (I’ve Had) The Time of My Life a lui Bill Medley și Jennifer Warnes. Însă, dacă e să aleg una, este acesta, pentru dinamism, pentru optimismul pe care îl degajă și pentru scena pe care o însoțește. Ca și în cazul lui Bruce Springsteen de mai sus din top, videoclipul este esențial pentru întregirea impresiei pe care cântecul îl produce.

8. Que Sera, Sera din filmul The Man Who Knew Too Much (1956), interpretată de Doris Day;

Nu doar vocea cristalină a lui Doris Day te seduce iremediabil, ci și structura ciclică a versurilor, precum și înțelepciunea lor. Ferice de cel care nu e bântuit de trecut și senin în privința viitorului.

7. Ta paidia tou Peiraia (Niciodată duminică) din filmul Pote tin Kyriaki (1960), interpretată de Melina Mercouri;

Există mai multe versiuni ale acestui cântec, Connie Francis are o variantă remarcabilă, însă nu cred că există vreo combinație mai potrivită decât cea dintre aceste ritmuri grecești inconfundabile și vocea răgușită a superbei Melina Mercouri, a cărei întreagă atitudine emană spiritul acelei lejerități elene pe care o regăsim vară de vară, când îi invadăm fără menajamente.

6. Streets of Philadephia din filmul Philadelphia (1993), interpretată de Bruce Springsteen;

Așa cum spuneam mai înainte, e esențial să urmăriți videoclipul cu Bruce Springsteen străbătând acele străzi dezolante, cu șomoioage de ziare purtate de vânt, pentru a simți cel mai bine impactul unor versuri precum acestea: I was bruised and battered/ I couldn’t tell what I felt/ I was unrecognizable to myself. Remarcabil este că, deși acest artist colosal e prezent în mintea mea în special pentru energia leonină din cântece precum Born in the USA sau altele similare, aici vocea lui e întrebuințată cel mai bine. Poate doar Tougher than the Rest să rivalizeze cu cea de aici.

5. Under the Sea din filmul The Little Mermaid (1989), interpretată de Samuel E.Wright;

E greu să reziști ritmurilor caraibiene, accentului crabului Sebastian și umorului versurilor acestei melodii care este doar una dintre capodoperele muzicale ale unei producții din perioada de grație a celor de la Disney. Mi-ar fi plăcut ca Oscarul să fie dat ex aequo acestei împreună cu Kiss the Girl. Căutați și melodia Ursulei, e cel puțin la fel de haioasă.

4. Lose Yourself din filmul 8 Mile (2002), interpretată de Eminem;

Cred că sunteți de acord cu mine că 8 Mile a fost o peliculă surprinzător de bună, cu Eminem arătând veritabile calități actoricești, cu o atmosferă autentică și cu acumulare emoțională bine dozată. Ce n-a surprins pe nimeni e muzica, excepțională de la un cap la altul și având în frunte acest cântec puternic al unui artist care a făcut istorie, fie că ți place de el sau nu.

3. Things Have Changed din filmul Wonder Boys (2000), interpretată de Bob Dylan;

Omul ăsta a luat Grammy, Nobel și Oscar, iar dacă asculți versurile acestui cântec nu e de mirare de ce. Însă acestea n-ar fi nimic fără linia melodică care te prinde în mrejele ei și fără vocea aceea sarcastică a unei legende perpetue. People are crazy and times are strange/ I’m locked in tight, I’m out of range/ I used to care, but things have changed.

2. Shallow din filmul A Star Is Born (2018), interpretată de Lady Gaga și Bradley Cooper;

Că Lady Gaga știe să cânte, știam. Că Bradley Cooper știe să joace, știam. Dar că fiecare dintre ei poate să facă foarte bine ce face și celălalt, asta a fost o surpriză pentru întreg mapamondul, inclusiv pentru subsemnatul. Tresar și zâmbesc de fiecare dată când aud melodia asta răzbătând din vreun bar sau vreo mașină sau vreun televizor. Lumea nu e chiar așa Shallow, cu asemenea creații.

1. My Heart Will Go On din filmul Titanic (1997), interpretată de Celine Dion.

Copleșit de propriul succes și de intensitatea melodramei în jurul căreia este construit, Titanic al lui James Cameron a dobândit o faimă nedrept de proastă de-a lungul timpului. Însă nimeni nu poate spune că nu e o realizare epocală. Nu știu dacă aș mai putea să îl văd încă o dată, însă nici nu e nevoie, pentru că acest cântec are darul de a aduna în el esența a ce e mai frumos și trist în viața acelor personaje fictive și în a noastră, a celor în carne și oase și simțire.

De Crăciun, fii mai bun și mai bine fotografiat

Una dintre cele mai frumoase imagini imortalizate în perioada Crăciunului pe care le știu este cu un șir de puștani așteptându-și rândul la Moșu’, cu bărbiile lipite de spătarul unei canapele.

Nu pot să v-o arăt, din rațiuni de GDPR de mămici, dar este duioasă, savuroasă și, pentru mine, e o amintire neprețuită.

Dar un astfel de moment apare rar, iar Crăciunurile trec, așa că merită imortalizate.

Pentru aceasta, în Craiova există acum un studio profesionist, cu decoruri variate (mai haioase sau mai festive, după plac și înclinații), cu fotograf care știe să te scoată măgulitor (a făcut-o cu mine, cu un alt prilej), iar asta se aplică și editării ulterioare.

Prețul unei astfel de ședințe este 300 de lei, dar se aplică o reducere de 20%, dacă prindeți un loc acolo până pe 30 noiembrie 2022.

Pentru programări și detalii, puteți suna la 0738 960 081 sau scrie pe WhatsApp la același număr.

Mai vreți un argument?

Acolo o să stați câteva ore, o să fie cald și o să economisiți energia sau gazul consumate acasă.

Ce, unde vă grăbiți așa?

Cri, cri, cri, toamnă gri, Anda, să ne mai scrii!

Una dintre cărțile fragedei mele copilării a fost Căluțul cocoșat de P. Ersov, cu ilustrații de N. Kocerghin.

O poveste rusească în versuri, pe care mama era obligată să mi-o citească și mi-o recitească, până i-am învățat versurile pe de rost.

Iar când mama, din oboseală sau șmechereală, mai sărea din ele, interveneam foarte prompt și o puneam să reia cum trebuie.

Care lapte e mai bun? de Anda Simion (pe care o știu de hăt, de când era Șoșea), cu ilustrații de Raisa Bunăiașu (care are paisprezece ani, PAISPREZECE!) și tehnoredactare de Victor Șoșea mi-a transmis exact impresia asta.

Că prichindeii o s-o îndrăgească atât de mult, încât o vor ști pe dinafară, însă părinții tot vor fi obligați să o lectureze cu precizie ritualică în fiecare dimineața, după-amiază sau seară.

Nu că le-ar strica, pentru că, în ciuda stilului copilăros al versurilor, atinge și o meteahnă de care oamenii mari se fac cei mai vinovați – dorul primejdios al comparației și competitivității.

Dar ce mai tura vura, luați de citiți și vă lămuriți!

Cartea se găsește la Librăria Cărturești din Craiova, online pe site-ul celor de la Lizuka Educativ, de pe site-uri de profil (librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro) sau contactând-o pe autoare, prilej cu care puteți primi și o dedicație cu tâlc.

P.S. Sper că Anda nu o să să se oprească aici și că, în spiritul multiubitei corectitudini politice, o să scrie și pentru cei cu intoleranță la lactoză.

Eu, unul, aștept cu mare interes și pohtă Care brânzică e mai bună?.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Încă trei cărți de non-ficțiune au făurit sinapse în creierul meu:

Focus – de la specialistul care a propus termenul de inteligență emoțională, Daniel Goleman, vine această carte care explorează mecanismele și beneficiile atenției. O distincție importantă și demnă de luat în seamă este cea dintre tipul de atenție față de propriile trăiri și atenția față de cei din jur și față de tot ce se petrece în lume. Tot lucide sunt și opinia că oamenii nu sunt echipați a înțelege situații foarte complexe (Goleman le numește sistemice), precum și analiza mitului celor 10 000 de ore, care duc la măiestria oricui, oricând, oriunde. Totuși, sunt destule momente când mi s-a părut că autorul divaghează mult, prea mult. Dar demersul său, elaborat acum un deceniu, este și mai presant acum, când oamenii nu mai scot nasul din telefon.

12 Rules for Life – având subtitlul An Antidote to Chaos, această carte este o parte a ideilor unui gânditor adulat de mulți și detestat de și mai mulți: Jordan Peterson. Reprezentat al unor valori numite tradiționaliste și conservatoare, autorul compune un dodecalog de precepte a ne servi drept promptele în rezistența împotriva talazurilor unei lumi agitate și neliniștite. Fiecare capitol e un melanj de păreri spuse pe șleau, trimiteri culturale, elemente autobiografice și episoade din cariera clinică a lui Peterson, unele mai elocvente decât altele. Am rezonat cu unele dintre ele, la altele n-am prea înțeles ce aș avea de înțeles și n-am putut scăpă de senzația că autorului îi place să vorbească și să se audă vorbind (nu o întâmplare că faima lui e clădită mai ales pe aparițiile audio-vizuale). Însă e o voce influentă, merită să știi ce spune, tocmai pentru că îl ascultă atât de multă lume.

The Paradox of Choice – mecanismul alegerii și întreaga drama cognitivă și emoțională care îl înconjoară nu îmi erau străine, au mai avut parte de destule lecturi cu această tematică, însă cartea lui Barry Schwartz îmi va rămâne ca unul de căpătâi. Deși nu lipsesc exemplele din propria experiență și nici trimiteri la studii celebre (precum cel cu gemurile al Sheenei Iyengar sau cele financiare ale lui Kahneman și Tversky), autorul se concentrează pe a construi un ansamblu teoretic a ce înseamnă să alegi și să suferi pentru asta, într-o lume a abundenței. Deși nu recomand asta cu niciun chip, dacă sunteți prea ocupați să citiți tot volumul, rezumatul de la final e mai mult decât util, e ca un veritabil manual de buzunar pentru cum să abordezi procesul de luare a deciziilor și, implicit, modul cum își organizezi și trăiești viața. O carte importantă, care merită studiată în școli, încă de la cicluri de învățământ fragede.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Big boss, little boss și scârbos

Din bătrâni se spune că există trei tipuri de șefi:

Big boss, little boss și scârbos.

Doar la noi, la Românica?

Se pare că nu, dacă judecăm după El buen patron, un film spaniol în urma căreia cele câteva doamne (și domni, ce știu eu) care încă nu sunt îndrăgostite de Javier Bardem o să îngroașe rândurile celor care sunt.

Un director de fabrică de cântare se pregătește pentru vizita unei comisii externe, moment vital în obținerea unui mult râvnit premiu. Pentru a evita orice pată pe reputația companiei, are de lămurit pricina dereglării șefului de producție, de dezamorsat protestul stradal al unui angajat proaspăt concediat și de gestionat nurii unei noi stagiare.

Aceste provocări de management și leadership îl poartă pe Bardem printr-o suită de interacțiuni și de schimburi verbale care îi scot tot arsenalul interpretativ la vedere.

Și ce arsenal!

Ăla etalat de ruși de 9 mai e o simplă colecție de petarde.

Încă de început se vădesc calitățile de orator mieros, de Tartuffe cu glazură fină, iar asta e linia generală pe care o păstrează până la final, însă savoarea vine din micile momente când e dezorientat, excitat, exasperat, înduioșat sau când își dă arama coclită pe față.

Căci, dacă El Buen Patron amuză la suprafață, în profunzime ustură de parcă te-ai fi rostogolit prin urzici. Fără vreo pretenție de socialism militant, scenariul lui Fernando Leon de Aranoa, care preia și regia, face din capitalism și corporatism surse de mari rele.

E ochiul unui Moliere mai deprimat, dar care încă mai are resurse de umor.

M-au purtat pașii prin câteva organizații de diverse profiluri și am recunoscut ipocrizia și nepotismul și dictatura mascată pe care filmul le radiografiază HD.

Iar o prietenă care a fost alături de mine îmi mărturisea că a regăsit amintiri neplăcute, pe care le credea de mult uitate.

Românii au Teambuilding, spaniolii au El buen patron și or avea și alte cinematografii ale unor economii sălbatice de piață câte ceva de spus în privința racilelor ei.

Trebuie să facem ceva în privința asta, e clar.

Problema e cu alternativele.

Vorba ceea:

În capitalism omul exploatează pe om. În socialism e exact invers.