Sezon de Oscar 2026 – Sentimental Value

De obicei nu îmi intitulez articolele atât de răspicat înainte de a se anunța oficial nominalizările la Oscar, însă acum am drept sprijin atât consultarea regulată a unor previziuni, cât și propria părere despre Sentimental Value, care va fi unul dintre jucătorii importanți în cursa pentru mult râvnitele statuete.

Filmul regizat și parțial scris de Joachim Trier e familiar și inedit, e simplu și complicat în același timp.

Două surori norvegiene mature, cu părinți despărțiți de mult, se văd nevoite, la moartea mamei care le avusese în grijă, să se reconecteze cu tatăl reapărut în peisaj.

Acesta din urmă e un reputat regizor, care își dorește să mai plăsmuiască o producție cinematografică, filmată în casa lor și inspirată parțial de povestea tragică a mamei sale, victimă a opresiunii din perioada nazistă a lui Quisling.

Aici e filonul traumei transgeneraționale, tot mai des tratate de ficțiune, pe care ma întâlnit-o în Pitulicea, în Cei opt munți, în Corrections sau în Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului sau chiar în Father, Mother, Sister Brother. Durerea unui părinte îl modelează pe copil, care ajuns părinte la rându-i, o transmite sub o altă formă propriilor odrasle.

Una dintre fiice este actriță de teatru, iar raporturile dintre ea și ilustrul tată din același domeniu au aceeași tensiune dintre Liv Ulmann și Ingrid Bergman din Sonata de toamnă a lui Ingmar Bergman, comparațiile dintre Sentimental Value și opera marelui cineast suedez fiind inevitabile.

Și mai sunt de adăugat durerile facerii unui film, cu zbaterile organizatorice și de găsire a actorilor și a drumului acestora către cheia înțelegerii rolurilor (aici e bucată în care Ella Fanning are propria-i cruce de dus). Dacă e să găsim o altă ipostază a acestei lupte nevăzute pentru noi, spectatorii, avem La nuit americaine a lui Francois Truffaut.

Vedeți cât am avut de scris până acum numai ca să redau în cuvinte trama narativă din Sentimental Value?

E limpede cât de complexă este această peliculă.

Prețul acestei complexități este că totul decurge ingmarbergmanian de lent, așa cum se cuvine unui film european.

Cine se poate înhăma la a vedea ceva care nu solicită simțurile, ci atenția, emoția și compasiunea, va fi răsplătit cu o suită de mici catharsisuri, materializate sub forma unor interpretări excepționale.

Stellan Skarsgard e deja cotat ca favorit la Oscarul pentru rol secundar, ajutat fiind și de statura de actor vetaran, care își găsește aici o culminare a unei cariere ilustre. Îl regăsim pe tiranul Harkonnen, dar și pe un om ajuns la senectute, vulnerabil și apăsat de propria incapacitate de a regăsi drumul către cele mai importante creații ale sale – propriile fiice.

Dintre acestea, Renate Reinsve beneficiază de mai multe nuanțe și de scene mai complicate (secvența tracului de scenă de la început e fenomenală) și va fi figura sigur la secțiunea actriță în rol principal, dar ar fi o mare nedreptate să nu vedem reunoaștere și pentru sora ei din film, Inga Ibsdotter Lilleaas.

Împărtășesc destule momente pe ecran, dar există unul spre deznodământ care vă va umezi ochii cu siguranță.

Sentimental Value nu are doar valoare sentimentală.

Are valoare pură.

Care merită răsplătită exact cum solicita Stellan Skarsgard când i-a fost înmânat Globul de Aur.

Alături de alții, în întunericul magic al sălii de cinema.

Doctor Haos in Laos

Un roman polițist bine scris e binevenit oricând.

Relaxează unii neuroni și îi ține activi pe alții.

Din acest punct de vedere esențial, Colin Cotterill se achită de misiunea sa primordială în The Coroner’s Lunch.

Ba chiar punctează la capitolul inedit, plasându-și cartea în Laos, care a rămas o țară socialistă mai abitir și decât Vietnamul vecin.

Unde mai pui că protagonistul are doza lui de savoare originală.

Un doctor care ar vrea să își ducă în liniște traiul la senectute, văduvit de nevastă și de orice idealuri de a transforma societatea în mai bine, se vede obligat să devină primul și singurul medic legist al nou făuritei republici populare.

N-are pregătire anume în domeniu, însă spiritul lui iscoditor și aerul sfidător față de ipocrizia ideologică a mai marilor lui îl duc în situația de a da cap câtorva investigații pornite de la trupuri neînsuflețite care îi ajung în morgă.

Autorul e un bun cunoscător al țării, oamenilor și obiceiurilor ei, inclusiv a celor ale minorității Hmong, așa că romanul e o frescă neprețuită a unei părți de lume despre care, să recunoștem, nu cred că știm mare lucru pe-aci, prin Europa.

Are și mult umor, vădite mai ales între schimburile de replici ale lui Siri (personajul principal, nu asistentul virtual) cu bătrânul apparatcik alături de care și ia prânzul în aer liber sau cu asistenta de la morgă.

Per ansamblu, The Coroner’s Lunch este o lectură agreabilă, însă mi se pare că scriitorul, englez fiind, a construit narațiunea ca urmând mai degrabă traseul uneia dintr-o țară cu un regim deschis și în care domnia legii e mai tare decât arbitrariul pe care noi, românii, îl știm din perioada comunistă.

Altfel spus, polițiștii din carte se comportă ca la carte, dar ca la una de aici, nu de acolo.

Dar, așa cum spuneam, cărțile polițiste adorm unii neuroni și îi ține în alertă pe alții.

Tragi linie, iar rezultatul e o minte în formă.

Să privim pictura! (CXXVI)

Coadă la pâine

Anul 2026 a început pentru români cu taxe mai mari, neliniști mai mari și, ca o consecință, speranțe mai mici.

Situația nu e bună, asta e clar, dar există iluzia, atestată de varii studii din psihologie, de a crede că este cea mai rea perioadă din istorie.

O simplă privire aruncată în trecut poate risipi sau măcar atenua această stare de anxietate.

Să ne uităm la acest tablou de Nicolar Tonitza de la Muzeul de Artă al României din București.

Titlul este Coadă la pâine, ilustrativ pentru starea de precaritate care învăluie acest trist personaj colectiv format din oameni de toate vârstele, uniți de nevoi și de o apăsare vecină cu deznădejdea.

Noțiunea de ”coadă” ne poate duce cu gândul la ipocrita Epocă de Aur comunistă, însă tabloul este realizat în 1920, ceea ce are darul de a risipi un pic imaginea idilică pe care o avem despre perioada interbelică în contrapondere cu cea care i-a urmat.

Stilistic, se văd atât preocuparea lui Tonitza pentru acea stilizare a chipurilor care îl va impune în arta românească, cât și anumite influențe de la acel Van Gogh de începuturi, care a găsit inspirație în sărmanii pe care a încercat să îi slujească drept pastor.

Examinând această pictură, eu, unul, am fost condus mental către concluzia că oamenii, în general, și românii, în particular, sunt sortiți a îndura multe greutăți și privațiuni.

Cauzele sunt multiple, nu toate pot fi îndreptate și nu toate merită acceptate.

Soluțiile sunt puține, dar una e perpetuă.

Fruntea sus!

L’amante di Lady Chatterley

Anthony Quinn ≃ Zorba Grecul.

Am pus semnul aproximativ egal, pentru că mai are câteva roluri antologice, precum Gaugain sau Barabbas, dar cel al cretanului fără multă școală, dar cu școala vieții rămâne cel prin care și-a asigurat locul în Olimpul hollywoodian.

Merită știut, însă, că acea întrupare a sa actoricească nu a fost primordială, ci a fost pregătită de suită de alte roluri, între care cel din Wild is the Wind trebuie să fi avut cea mai mare influență.

Și acolo este un individ rudimentar în comportament, dar animat de o energie care mătură totul în cale, de data aceasta cu efecte nu neapărat plăcute asupra celorlalți.

Un imigrant italian din Nevada, ajuns mare latifundiar și oier (paralelea cu Gigi Becali funcționează pe mai multe planuri, mai puțin pe cel al dedicării duhovnicești), e văduv de ceva timp și hotărăște să și-o aducă drept a doua soață pe sora defunctei, italiancă la rându-i (Anna Magnani).

Problema e că aceasta are o personalitate mai nestăpânită și mai și suferă de sindromul Rebecca, adică e mereu în umbra predecesoarei, așa că, suferind și de lipsa de atenție din partea soțului, își îndreaptă setea de afecțiune către mai tânărul și virilul vătaf al acestuia (Anthony Franciosa).

E Amantul doamnei Chatterley în toată regula, numai că e vorbit cu delicioase accente italienești. Al Annei Magnani iese natural, ajutat de imensul talent al actriței, însă surprinzător de reușit și bine susținut este al lui Anthony Quinn, care, după La Strada, își găsise deja în Cizmă o a doua casă.

Triunghiul amoros e intens emoțional, interpretările sunt a-ntâia (Quinn și Magnani au primit amândoi nominalizări la Oscar), iar cadrul este de un naturalism atipic perioadei, căci George Cukor, altminteri mare maestru al producțiilor de studio, alege să filmeze la o fermă autentică, oferindu-ne momente sublime, precum fătatul unui miel sau goana după bidiviul sălbatic, care poate n-o fi la înălțimea secvenței de legendă din The Misfits, dar e memorabilă în sine.

Wild is the Wind a beneficiat și de un cântec superb, reinventat de diverși artiști, precum Nina Simone sau David Bowie, așa că merită redescoperit, pentru actori, pentru peisaje și pentru mesaj:

Soților, dacă sunteți prea ocupați, s-ar putea să să-și găsească și nevasta ocupație în altă parte.

America mai are suflet

Song Sung Blue m-a captiva de la primele cadre.

Prim-planuri cu personajul lui Hugh Jackman, vădit brăzdat de o viață nu întocmai fericită, care își asumă că e un simplu imitator de cântăreți celebri, deși încearcă să aibă o identitate a lui.

Tot de acolo răzbate, însă, o pasiune pentru muzică autentică, iar apoi descoperim că e la o întâlnire a Alcoolicilor Anonini.

La o un spectacol nu foarte reușit, o întâlnește pe protagonista interpretată de Kate Hudson, la rându-i imitatoare merituoasă de Patsy Cline și cu desagă la fel de plină de neîmpliniri, iar împreună își făuresc o familie, dar și un duo dedicat melodiilor lui Neil Diamond, cel care a venit primul cu Sweet Caroline, care acum e cântată până la sațietate la tot felul de evenimente sportive.

Cei doi parcurg o epopee intimă de triumfuri și tragedii, pe care le depășesc ca o familie veritabilă, ajutați de ceea ce Narine Abgarian numea un veritabil dar ceresc – muzica.

Șablonard?

Poate?

Înălțător?

Fără doar și poate.

Realizat după documentarul cu același titlu, Song Sung Blue emană o pasiune unanimă pentru subiect, pentru personaje și pentru tot ce le animă.

Regizorul Brewer nu reinventază roata cinematografică, dar o rostogolește cu mult meșteșug, alternând momentele de dramă cu cele exuberante de pe scenă, provocându-ți atât ochi umezi, cât și picioare tresăltânde.

Auzisem multe despre Kate Hudson înainte de a vedea filmul și am înțeles acum de ce atenția e îndreptată atât de mult asupra a ei.

Nu înseamnă nici pe departe că Hugh Jackman e mai prejos, dar el a fost mult mai prezent în lumea shoe-biz-ului în ultima vreme, iar abilitățile sale muzicale nu ne erau necunoscute.

Kate Hudson, pe de altă parte, vine cu o altă personalitate artistică față de tinerica de odinioară, cea care își propuse să scape de un tip în zece zile.

Aici își asumă vârsta, joacă fără menajamente o femeie muncită de multiple crize existențiale și mai și cântă excelent, împletindu-și desăvârșit vocea și interpretarea cu ale lui Jackman.

Sub același semn al dedicării față de o poveste a gloriei mici pe care putem să o atingem fiecare dintre noi stă și restul distribuției, din care mă opresc, doar din motive de nostalgie, nu de părtinire, asupra simpaticului Jim Belushi în rolul unui impresar bun de gură.

Song Sung Blue a apărut cumva prea târziu în discuția pentru Oscaruri, deja peliculele favorite acolo fiind bine înfipte în mentalul colectiv.

Poate Kate Hudson să prindă o nominalizare, ajutată de acea narațiune a revenirii de formă atât de dragă membrilor Academiei.

Dar nici nu mai contează.

E un film care ne aduce aminte de ce suntem atât de atașați de America și de ce ne doare când vedem ce i se întâmplă acum.

Și ne dă speranță că acolo și în lumea toată binele și frumosul vor triumfa.

Războinicii din Age of Empires II

Printre jocurile video cu o mare influență asupra dezvoltării mele intelectuale se numără fără îndoială și Age of Empires II.

Predecesorul său, Age of Empires, a fost, de asemenea, o experiență ludică extraordinară și mi-a prilejuit câteva bătălii de pomină cu un prieten care îmi împărtășea pasiunea.

Dar era un joc simplist față de ce urma să fie Age of Empires II, care a explodat, pur și simplu, în complexitate și calitate grafică și concepuală.

Acele campanii ample și extraordinar documentate, precum ale Ioanei d’Arc, Saladin sau Gingis-han, m-au împins spre a studia în detaliu perioadele și evenimentele epocilor respective, pecetluind calea mea înspre Muza Clio.

Mi-aduc aminte că simplul manual din meniul jocului era ticsit cu informații pe care apoi le-am dezvoltat și aprofundat.

Ca o metodă de a rememora și a retrăi plăcerea acestui joc de legendă, mă voi apleca asupra incredibilei atenții la detaliu cu care a fost realizat, ilustrată de acele unități unice fiecărei civilizații.

De menționat că mă voi referi la jocul inițial Age of Empires II, cel apărut în 1999, precum și la extensia The Conquerors, apărută în 2000.

În ultimii ani, jocul a cunoscut un reviriment binemeritat și a beneficiat de adaosuri care au păstrat linia calității.

Dar incursiunea mea istorică vizează trecutul acela de superbă amintire, când anii de liceu îmi erau îmbogățiți de o formă de distracție și învățare inegalabilă.

La britoni, unitatea unică este Longbowman, adică mânuitorul faimosului arc lung englezesc (adoptat și de galezi), care a nenorocit floarea cavaleriei franceze în bătăliile de la Crecy sau Agincourt din timpul Războiului de 100 de ani. În Braveheart al lui Mel Gibson există o secvența memorabilă care îi prezintă pe acești arcași de temut. În joc, unitatea e sugestiv redată cu un arc de mari dimensiuni.

La bizantini, unitatea unică este Cataphract (în română, Catafract), reprezentând călăreți de elită, puternic înzăuat. Cel mai probabil, bizantinii au preluat acest mode luptă călare de la populațiile scitice sau sarmatice din nordul Mării Negre și zona Mării Caspice (pe Columna lui Traian apar astfel de războinici în episodul atacului roxolanilor aliați cu Decebal). Strămoș al cavalerului medieval, așa cum s-a impus în arta războiului și în iconografie, Catafractul se regăsea și la adversari ai bizantinilor, precum perșii sasanizi.

La celți, unitatea unică era Woad Raider, care nu are neapărat un corespondent în realitatea istorică, dar care e tot rodul unei temeinici documentări din partea realizatorilor. Încă din vremea luptelor cu romanii, războinicii celți se vopseau pe față cu o substanță albastră (vezi din nou Braveheart), provenită dintr-o plantă numită în engleză ”woad” (în română, drobșor). În joc, un Woad Raider este o unitate de infanterie foarte rapidă, inspirată foarte probabil de tactica de gherilă a populațiilor celtice, care le-a dat bătăi de cap multor adversari, de la Iulius Caesar la Eduard I al Angliei.

La chinezi, unitatea unică este Chu Ko Nu, adică mânuitorul unui fel de arbaletă cu repetiție, a cărei invenție datează din primele secole ale erei creștine și a fost, dacă nu inventată, atunci perfecționată de Zhuge Liang, o figură marcantă a Perioadei celor Trei Regate, care a urmat sfârșitului Dinastiei Han (vezi filmul Red Cliff al lui John Woo). Personal, nu am agreat niciodată această unitate în joc, mi se părea nepractică, dar modelul istoric e posesorul unui record foarte longevic – până la apariția mitralierei Gatling în secolul al XIX-lea, a rămas arma de proiectile cea mai rapidă din lume.

La franci, unitatea unică este Throwing Axeman, care, așa cum îl arată numele, este un soldat de infanterie care aruncă securi, fapt inspirat din modul de luptă al acestei populații la începuturile Evului Mediu. Până să se instaleze pe teritoriul căruia i-au dat ulterior numele – Franța – acești războinici de temut se remarcaseră prin brutalitate și prin precizia cu care aruncau securea care a fost denumită tot după ei – franciscă. Din considerente estetice, securea unității din joc este redată cu două tăișuri (precum cea din Creta antică), deși arma reală semăna mai degrabă cu toporul de lemne actual.

La goți, unitatea unică este Huskarl, un infanterist bine înzăuat, al cărui cel mai interesant detaliu este de ordine lingvistic. Numele ”huskarl” provine din vechile limbi scandinave și a fost preluat în engleză – ”housecarl”- denumind un fel de gardă de corp a șefilor tribali și, mai târziu, a seniorilor feudali incipienți. Exemple de astfel de războinici apar în lumea anglo-saxonă până înspre secolul XI, știindu-se că astfel de housecarli au luptat alături de regele Harold în bătălia de la Hastings din 1066.

La coreeni, există două unități unice, War Wagon și Turtle Ship, ale căror surse de inspirație istorice sunt diametral opuse din punct de vedere al exactității.

Carul blindat nu are un model real, fiind mai degrabă o recreere a unor mijloace de transport civile din China aceleiași perioade, cu vagi trimiteri la o instalație pe roți din timpul dinastiei coreene Joseon, numită Hwacha, care, precum ”Orga Morții” de la Prejmer, putea lansa mai multe proiectile în același timp, în cazul invenției asiatice fiind vorba de săgeți cu foc.

Pe de altă parte, nava-țestoasă este mult mai fidel reconstituită și are ca model acel ambarcațiunii foarte bine blindate elaborate de faimosul amiral coreean Yi Sun-sin (1545-1598), care le-a utilizat pentru a înfrânge în mod repetat armatele japoneze invadatoare trimise de Toyotomi Hideoshi (ceea ce numim în mod tradițional Războiul Imjin). În extensia Conquerors există o suită de misiuni separate, iar una vizează o bătălie navală din cadrul acestui conflict.

La japonezi, unitatea unică este, nicio surpriză, Samurai, deja legendarii soldați medievali, mânuitori ai katanei și adepți ai Căi Războinicului (Bushido). În joc, o unitate samurai este redată purtând Kabuto, adică acel coif impunător împodobit, menit a sădi frica în inimile dușmanilor (vezi aparițiile spectrale din secvența bătăliei în ceață din The Last Samurai al lui Edward Zwick).

La mongoli, unitate unică este Mangudai, un arcaș călare foarte puternic (una dintre unitățile mele preferate din tot jocul), cu trimiteri la trupele numite Manghud (sau Manghit), ai căror membri erau parte a unui trib care au pus bazele Hoardei Nogai, care dominat stepele ponto-caspice în perioada care a urmat morții lui Gingis-Han și până în secolul al XVII-lea.

Un amănunt interesant este existența unei suite de antrenamente fizice extrem de brutale, numite Mangudai Challenge, prin care soldați americani și din Coreea de Sud sunt supuși unor teste inspirate de pregătirea războinicilor mongoli de odinioară (cum ar fi orientarea în teren, lipsa prelungită de somn și mâncare și colaborarea cu camarazii).

La teutoni, unitatea unică este Teutonic Knight, înfățișat tradițional, cu armură și veșminte albe, asemănătoare celor ale omologului său, cavalerul templier. Deși scopul inițial era același, de a-i proteja pe pelerinii care se deplasau în Țara Sfântă, cucerile i-au adus în zona Mării Baltice, unde și-au stabilit o bază puternică (vezi Castlul Malbork din Polonia sau chiar Cetatea Feldioara din Țara Bârsei din România) și au intrat în conflict cu populațiile locale (apar ca personaje negative în monumental Aleksandr Nevski al lui Serghei Eisenstein).

La saraceni, unitatea unica este Mameluke (în mod tradițional, în engleză cuvântul este ”mamluk”), un călăreț feroce, inspirat după soldații-sclavi cu același nume, la origine recrutați din rândul kîpceakilor, dar incluzând apoi și circassieni, mongoli, armeni georgieni sau bulgari, convertiți la Islam și antrenați pentru a deveni una dintre cele mai de temut caste de războinici din Evul Mediu, cei care au reușit să îi învingă chiar și te mongolii considerți de neînfrânt în bătălia de la Ain Jalut în 1260.

Ultima apariție a mamelucilor în istorie este Bătălia de la Piramide din 1798, când au fost zdrobiți de armele și tehnica modernă ale armatelor lui Napoleon Bonaparte.

Reprezentarea din joc este un pic eronată, deoarece în mod tradițional foloseau cai, nu cămile, iar acele iatagane late erau folosite în luptă corp la corp, nu ca proiectile.

La perși, unitatea unică este War Elephant, fapt corect din punct de vedere istorică, mai ales corelând prezența acestor tancuri medievale în rândul armatelor Imperiului Sassanid, care este practic sursa de inspirație a civilizației din joc (ca Minune, perșii din Age of Empires II au o reconstituire a faimosului Arc din Ctesiphon).

Singura inexactitate legată de înfățișarea elefanților de luptă ai perșilor constă în lipsa oamenilor care îi struneau și a turnulețului care îi adăpostea pe cei care aruncau proiectule către dușmani (vezi lupta lui Alexandru cel Mare cu Poros din filmul Alexander al lui Oliver Stone).

La turci, unitatea unică este Janissary, cuvântul din engleză pentru ceea ce numim în română ienicer, adică membru al acelei trupe de elită care i-a ajutat pe sultanii otomani să își întindă imperiul pe trei continente.

Ienicerii erau recrutați din teritoriile ocupate, în special cele creștine, prin devșirme (tributul de sânge, descris magistral de Ivo Andric în debutul romanului Era un pod pe Drina), erau convertiți la religia musulmană și antrenați într-un esprit de corps care a fost multe secole inegalabil.

În joc, ienicerul de elită este înfățișat cu acea cușmă înaltă specifică și mânuind o armă de foc, fapt relevant din punct de vedere istoric, căci acești războinici au fost printre primii care le-au utilizat cu succes in corpore în bătălii.

La vikingi, ca și la coreeni, există două unități unice, Longoboat și Berserk.

Nava de război este cea emblematică, deși rolul ei ofensiv este oarecum inexact. Vikingii foloseau corăbiile mai degrabă pentru deplasare, nu pentru atac propriu zi, iar înfățișarea navei din joc, numită istoric drakkar, se inspiră mai degrabă din ambarcațiunile rituale cu care sefii vikingi erau înmormântați.

Berserkerul are o poveste fascinantă. Numele se traduce după unii drept ”blană de urs”, după alții, ”piele goală”, existând mărturii care susțin ambele variante. Există însă consens asupra faptului că îi reprezenta pe acei războinici scandinavi din vechime care erau animați de o energie violentă care nu mai lasă loc de preocupare pentru siguranța proprie (de aici și expresia din engleză ”to go berserk”, care s-au traduce prin ”a o lua razna”).

Pentru a se pune în această stare de încrâncenare care îi făcea de temut, berserkerii parcurgeau ritualuri care includeau dansuri și cântece, dar și consumul unor substanțe halucinogene, probabil amestecate în mied, băutura îndrăgită de vikingi.

Un astfel de ritual este redat sugestiv în filmul The Northman al lui Robert Eggers și îl are în prim-plan pe Alexander Skarsgard.

La huni, unitatea unică este Tarkan, iar elaborarea ei trebuie să le fi dat de furcă realizatorilor, dat fiind că se știu foarte puține despre războinicii care l-au însoțit pe Atilla și care au sădit spaima în întregul Imperiul Roman târziu.

Cuvântul ”tarkan” denumește un titlu nobiliar al populațiilor turcice și mongole din stepele asiatice, utilizat în perioade mai târzii, precum cea a lui Timur Lenk.

Trimiterea la melodia Simarik a cântărețului turc Tarkan era inevitabilă de fiecare dată când eu sau un prieten jucam cu hunii.

La azteci, unitatea unică este Jaguar Warrior, elocventă reprezentare a celei mai înalte clase a războinici a acestei civilizații recunoscute pentru brutalitatea ei.

Luptau acoperiți cu o piele de jaguar, prădătorul suprem al junglei central-americane, dar și simbolul al lui Tezcatlipoca, zeul războiului, cel care le oferea obsidianul cu care își echipau temutele săbii de lemn, numite macana.

Pentru un minim de exactitate, realizatorii jocului i-au lipsit pe azteci de orice unitate călare, substitutul fiind rapidul Eagle Warrior, alt exponent al clasei războinicilor azteci, atestat istoric.

Rival cu Age of Empires II era la momentul apariției un joc care merită redescoperit, Theocracy, în care ai ocazia să conduci civilizația aztecă împotriva invaziei spaniole, utilizând, bineînțeles, și războinici-jaguar sau războinci-vultur.

La mayași, unitatea unică este Plumed Archer, adică arcașul împodobit cu pene. Deși nu există vreun corespondent atestat istoric, se poate constata din inscripțiile și codicele rămase că războinicii acestei civilizații purtau astfel de pene, fie ca însemne ale statusului, fie ca simbol al apartenenței la un anume trib.

Faptul că este extrem de rapid este atât un mijloc de a compensa, ca la azteci, absența unităților călare, dar și o ilustrare a faimosului mod de deplasare a populațiilor din junglă (vezi aerul alert al scenelor din Apocalypto al lui Mel Gibson).

La spanioli, există două unități unice – Conquistador și Missionary.

Conchistadorul este înfățișat ca un soldat cu armură, călare și purtând o armă de foc, practic acele elemente decisive care i-au ajutat pe Hernan Cortez sau Francisco Pizzaro să supună vastele imperii ale aztecilor sau incașilor.

Cu toate mijloacele grafice reduse al jocului, se poate observa cum conchistadorul poartă pe cap casca specifică.

Misionarul întreprinde în joc aceleași acțiuni precum un preot (mai puțin preluarea relicvelor) și este sugestiv înfățișat călare pe un catâr, așa cum s-au deplasat numeroșii trimiți ai Bisericii Catolice în ținuturile nou cucerite, pentru a converti populațiile băștinașe (vezi filmul The Mission al lui Roland Joffe).

Am ajuns la capătul rememorării mele.

Ce aventură ce cinste a fost!

Și cred că va continua, căci în versiuni mai noi de Age of Empires II, apar unități precum condottieri, mânuitori de urumi, etiopieni cu shotel, luptătoare gbeto, soldați leitis sau care de luptă husite.

Alte povești care merită descoperite.

Parasite în câmpul muncii

De ceva timp, cinematografia sud-coreeană a preluat stindardul de la cea japoneză.

Asta nu înseamnă că aceea din arhipelagul nipon nu mai produce filme de calitate (vezi Drive My Car), însă ce erau Akira Kurosawa, Yasujiro Ozu sau Kenji Mizoguchi sunt acum Bong Joon Ho sau Park Chan-wook.

Creatori puternic ancorați în cutumele și specificul societăților lor, dar ale căror filme suprind atât de bine zbaterile condiției umane moderne, încât sunt recunoscute pretutindeni.

Dovadă stă salba de Oscaruri câștigate de Parasite și nu cred că greșesc cu nimic când spun că No Other Choice (Eojjeolsuga eobsda) e o continuarea naturală a sa.

Ambele demonstrează cum, din cauza inechităților și presiunii socio-economice, un om altminteri de treabă este împins la acte de fărădelege dintre cele mai rele.

Acesta este un aspect remarcabil al peliculei lui Park Chan-wook care poate fi ușor pierdut din vedere – chiar și după ce întreprinde cele mai abominabile fapte, protagonistul tot nu ni se pare un monstru, ba chiar are destule scăpărări de umanitate.

După ce își pierde slujba la o fabrică de hârtie, personajul principal din No Other Choice, pater familias cu doi copii, are așa dificultăți în a-și găsi o alta în domeniu, încât, pentru a-și spori șansele la o prinde un ultim post apărut, hotărărăște să își suprime concurenții.

Ceea ce e o doar crasă simplificare a spectacolului amuzant, grotesc și inteligent pe care cineastul sud-coreean îl desfășoară cu un deplin control al coerenței și al efectului scenic.

Râzi, te înfiori, reflectezi și apoi ciclul se tot repetă în varii forme până la final.

Lee Byung-hun, cunoscut întregii omeniri din Squid Game, duce acțiunea cu acea combinație de expresivitate și angajament fizic pentru care nu mai prididim să îl firitisim pe un Leo DiCaprio, bunăoară. Actorului asiatic îi iese cu o ușurință care ne demonstrează, încă o dată, că Hollywoodul nu mai este vârful, ci maxim primus inter pares în ceea ce privește calitatea în film.

Lee Byung-hun nu e singur, ci are și o consoarta de mai mare dragul, jucată irezistibil de Son Ye-jin, iar dinamica relației lor este atât de complexă și savuroasă, că ar putea fi subiectul unei pelicule separate.

Cu macabru hitchcockian, umor coenian și o coloană sonoră mozartiană, No Other Choice ar fi putut fi noul Parasite, dacă n-avea ghinionul să nimerească într-un an foarte spornic cu candidați cu pretenții la Oscar.

Dar cred o să-l vedem acolo, măcar la categoria Film internațional.

Are Park Chan-wook grijă să le dea la gioale contracandidaților.

Să privim pictura! (CXXV)

Maria Maiorescu

Am umblat prin mai multe muzee ale lumii și am constata că de fiecare dată când îmi iese în cale un portret realizat de Goya, rămân cu ochii pironit asupra lui.

Avea spaniolul ceva special în a suprinde, fără să pară că își propune neapărat asta, întreaga viață a acelui personaj, atât interioară, cât și exterioară.

Am regăsit această capacitate de sinteză psihologică într-un portret al Mariei Maiorescu de la Muzeul de Artă al României, semnat de Constantin Lecca.

Soție a lui Ioan Maiorescu și mamă a lui Titu Maiorescu, n-a avut o viață ușoară, chiar dacă aparținea unei clase sociale superioare.

Și-a urmat soțul peste tot unde l-au dus misiunile diplomatice și activitățile didactice, ba chiar a fost despărțită de acesta de evenimentele revoluției pașoptiste, fiind nevoită să pribegească prin diverse orașe, purtându-și cei doi copii (Titu și Emilia) după ea.

Și s-a descurcat, așa cum ne spune figura ei înfățișată de Lecca: dârză, ușor asprită, dar nu învinsă.

O figură care constituie punctul focal al picturii, o figură care iese în evidență ca urmare contrastului deliberat pe care artistul îl realizează între fundal și haine, pe de o parte, și năframa care îi acoperă capul, pe de alta.

Dacă un străin care nu știe cine a fost Maria Maiorescu vede acest portret, va crede că a e al unei membre al unui ordin de călugărițe dedicate ajutorării celor din zonele cele mai năpăstuite zone ale globului.

Într-un fel, nu s-ar înșela.

Părinți … Copii (Perspective literare)

Ca o continuare a explorării relațiilor problematice dintre părinți și copii, ilustrate de filmul lui Jim Jarmusch, Father Mother Sister Brother, vin și două romane, care, deși din arii culturale diferite, spun aceeași eternă poveste a dihotomiei a înstrăinării și afecțiunii dintre generații.

Unul se intitulează The Corrections, este plasat în America la începutul decadei 2000 și îl are drept autor pe Jonathan Franzen.

Celălalt are titlul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, se întinde într-un mediul rural al României comuniste și este scris de Marta Petreu.

În ambele, o căsnicie disfuncțională a părinților are efecte profunde (și dăunătoare) asupra copiilor, care, ajunși la maturitate, au de înfruntat devianțe de tot felul.

Ce este interesant pentru cititorul român de vârstă medie este cum se regăsește în trăirile din ambele cărți.

Bunicii și părinții noștri provin, în mare parte, de la satele supuse colectivizării și privațiunilor din perioada așa-zis socialistă, având de dus și povara unor mentalități apăsat patriarhale, care s-au mai estompat treptat după, dar rămân încă active în rândul unui segment considerabil de populație.

Pe de altă parte, dramele din Occident, cu falia crescând dintre generații, ne-au cuprins treptat și pe noi, iar aici frescă amplă psihologică a lui Franzen devine tot mai aplicabilă.

Deși funcționează foarte bine în tandem, există o diferență stilistică demnă de meționat între cele două romane.

Americanul echilibrează tragedia (degenerarea facultăților mintale ale tatălui e la fel de sfâșietoarea precum a unui Anthony Hopkins sau Victor Rebengiuc) cu umor și multă înțelegere față de scăderile umane ale tuturor personajelor.

Românca, în schimb, face din suferință un obiectiv. Cam trei sferturi din carte este reușită literar și funcționează impecabil emoțional, însă, în ultima pătrime, pare ca devine deja un fel de voluptate gratuită a pătimirii.

Poate că noi, românii, încă nu știm să facem pace cu trecutul și cu ceea ce este numit modern ”traumă transgenerațională”.

Învățăm treptat, însă, că n-avem încotro.

Pentru că toți suntem supuși poeziei de mai jos, pe care o reiau, după ce a fost cheia înțelegerii multor cărți științifice despre aporia asta relațională:

Au dat-o-n bară, şi tatăl tău, şi mama.

Poate fără să vrea, dar au comis-o rău.

Cu-ale lor erori te-au îndopat, ia seama,

Şi-au mai plusat cu-erori din jur, de dragul tău.

(This Be the Verse de Philip Larkin, în traducerea lui Petru Dimofte)

Părinți … Copii

E început de 2026, iar în acest an, ca în oricare altul, cele mai grele lucruri de gestional vor fi relațiile cu ceilalți.

Iar dintre acestea, cele mai complicate rămân cele dintre părinți și copii.

O știe religia, o știe arta, o știe chiar și un regizor cu gust pentru poetic și ermetic precum Jim Jarmusch, care ne propune propria explorare a acestei dileme în Father Mother Sister Brother.

Filmul este compus din trei părți relativ egale ca lungime, în care părinți (în general cu înclinații spre artă) și copii adulți, cu un grad pronunțat de înstrăinare, fac încercări de a se reconecta, cu rezultate derutante sau chiar jenante.

Prima componentă a tripticului are loc într-o zonă montană din SUA, a doua în Dublin, iar ultima în Paris, dar există multe filiații între cele două, mesajul global fiind că această aporie relațională este universală.

Există și multe elemente scenice comune, unele simboluri recurente și câteva mini-situații amuzante care reapar ca un liant între aceste mici piese de teatru fin absurb.

De menționat că una dintre chestiunile care se repetă în varii forme este cea a banilor. Cu tot simțul lui estetic, Jarmusch știe cât de mult otrăvește partea financiară relațiile dintre oameni și, deci, cele dintre părinți și copii.

Ca în alte creații ale acestui cineast, cum ar fi sublimul Ghost Dog: The Way of the Samurai, interpretările sunt minimale, ca o filosofie Zen aplicată actoriei.

Membrii distribuției au înțeles misiunea și s-au achitat de ea fără greșeală și fără excepție.

Aceasta este, poate, calitatea supremă a filmului.

De la Adam Driver (eheee, ce departe a ajuns în ochii mei!), Cate Blanchett sau Charlotte Rampling nu te-ai aștepta la altceva, dar e formidabil să constați că nu sunt cu nimic deosebiți față de Mayim Bialik, Indya Moore, Luka Sabbat sau Vicky Krieps, aceasta din urmă având și argumentul suplimentar că și-a făcut intrarea în lumea mare a cinematografiei alături de nimeni altul decât Daniel Day-Lewis în Phantom Thread.

Și, pe lângă ei, mai este și inimitabilul Tom Waits, cântărețul cu voce cavernoasă, care, ce-i drept, a mai cochetat cu actoria (vezi Seven Psychopaths al lui Martin McDonagh), așa că n-ar trebui să fiu surprins de ce realizează aici.

Și totuși nu pot să nu declar ritos că e precum Kevin Spacey în The Usual Suspects.

Nu zic mai mult, vă las să vedeți Father Mother Sister Brother și să descoperiți singuri.

Vă avertizez, însă, că e nevoie de răbdare.

Dar nu e ăsta, până la urmă, ingredientul necesar a supraviețui relațiilor cu semenii noștri, mai ales cei cu care împărtășim niște gene?