Tom Hanks nu știe să facă decât fapte bune

By Iulian in Filme 0 Comment

Circula la un moment dat o poantă potrivit căreia nu este indicat să călătorești alături de Tom Hanks, pentru că e un fel de piază rea (argumente: Apollo 13, Captain Phillips, Sully, Cast Away, The Terminal).

Aiurea, lângă el aș vrea să fiu când se întâmplă ceva nasol.

Nu-mi pot imaginea un actor care să întruchipeze bunătatea, abnegația sau înțelepciunea cu o mai mare naturalețe și cu un mai mic efort.

Poate și de aceea rolurile sale recente nu mai sunt atât de apetisante.

News of the World e unul dintre acestea care vor fi acoperit un pic de uitare, pe măsură ce timpul va trece și cinematografia îi va da înainte.

Dar acum, proaspătă fiind, interpretarea sa e ca un balsam de care avem nevoie într-o lume care nu dă semne că s-ar cuminți.

La câțiva ani după terminarea Războiului Civil, un fost ofițer din Sud, moderat în convingeri, călătorește din oraș în oraș și face revista presei pentru locuitorii prea ocupați (sau prea analfabeți) să se documenteze ei înșiși.

Întâmplarea îi scoate în cale o fetiță de imigranți germani (Helena Zengel), răpită de mică și crescută de un trib de indieni (corect ar fi amerindieni, dar să nu încurcăm în cuvinte), pe care, de voie, de nevoie, acceptă să o escorteze până la familia teutonă de origine, în ciuda împotrivirii ei.

Odiseea care se se deschide astfel îi poartă prin diverse situații și le prilejuiește diverse pățanii, toate menite a compune un tablou al unei Americi în chinurile vindecării și ale prefacerii economice și sociale.

Firul narativ și transformarea personajelor sunt convenționale, iar interesul e ținut treaz de unele episoade cu tentă simbolică, precum și de dăruirea actoricească a celor doi protagoniști.

Regizoral vorbind, News of the World demonstrează că Paul Greengrass (autorul tragicului United 93) este încă un bun meseriaș al atmosferei, dar și că a îmbătrânit și i-a slăbit vederea, pentru că altfel nu îmi explic unele efecte speciale atât de rudimentar realizate, încât par a fi fost un omagiu adus celor din producțiile de la începutul mileniului, așa cum filmul este în sine un omagiu adus western-ului și tropilor săi.

De apreciat că tendințele apăsat revizioniste ale Hollywood-ului stârnit de Trump sunt temperate în pelicula de față: indienii sunt și victime, și agresori, nemții sunt și harnici, și exagerat de rigizi, iar nu toți sudiștii sunt odioși.

Chiar și când acțiunea trenează sau alunecă în clișee, figura lui Tom Hanks rămâne luminoasă precum un far în bezna unor timpuri tulburi.

Dicția din momentele retorice, abnegația fizică din secvențele cu împușcături și vite, ușurința de a exprima sensibilitatea sunt aici, ca și întreaga și ilustra sa carieră, încântătoare.

Mulțumim că sunteți, Mr. Tom Hanks!

O comoară de care nu trebuie să ne rușinăm

By Iulian in Filme 0 Comment

În liceu, profesoara noastră de limba română, doamna Gabriela Cojocăreanu, a avut o inițiativă excelentă – un parteneriat cu defunctul deja cinematograf ”Jean Negulescu”, prin care, la anumite ore, să ruleze pentru elevi filme românești, îndeosebi ecranizări ale romanelor pe care le aveam de studiat pentru Bacalaureat.

Printre acestea s-a numărat și Dacii lui Sergiu Nicolaescu. O peliculă criticată în fel și chip după Revoluție, dar care încă de atunci mi-a făcut impresia de calitate a producției și de coerență, chiar și în privința clișeelor.

După ani buni, am revăzut acest film și, cu o cultură de cinefil simțitor sporită, dar și cu un echilibru bine sedimentat al valorilor estetice, impresia n-a fost știrbită cu nimic, ba dimpotrivă, am remarcat câteva puncte tari suplimentare.

Foarte pe scurt și pe șleau, nu este nicio deosebire între marile realizări cinematografice de gen al Hollywood-ului (Cleopatra, Ben-Hur, El Cid) și aceasta.

Bineînțeles, e necesar de adăugat că reușita filmului se datorează și aportului străin, idee cu care merită să ne obișnuim, inclusiv când ne referim la evoluția istorică a plaiurilor mioritice.

Cei doi protagoniști tineri – Pierre Brice și Marie-José Nat, frumoși așa cum se cuvine, ai unei povești de asemenea proporții epopeice, erau francezi, ca și impetuosul general Fuscus (jucat cu intensitate de Georges Marchal).

Dacă vă vine să strâmbați din nas știind că au fost dublați de actori români, aflați că însuși Amza Pellea, impunător ca Decebal, a primit vocea lui Emanoil Petruț, procedeu aplicat și personajului meu preferat, împăratul Domițian.

Mi-aduc aminte ca și cum a fi fost ieri cât de captivat eram de fiecare dată când apărea pe ecran, cu persoana afectată și vocea sarcastică. În timp am aflat că întruchiparea acestui Cezar mult hulit de posteritate (inclusiv printr-un damnatio memoriae) a fost o combinație a prezenței scenice a lui György Kovács și a vocii lui lui Fory Etterle.

Pomeneam mai adineauri ceva despre aportul străin, nu?

Mihai Viteazul este considerat filmul glorios suprem al lui Sergiu Nicolaescu, dar eu prefer Dacii, pentru că aici abilitățile sale regizorale sunt mai bine dozate.

Alternanța intim-anvergură funcționează fără cusur, iar sprijinul logistic de care a beneficiat din partea autorităților militare este impresionant, fără a fi bombastic.

Filmul a fost pus la zid și mitraliat cu diverse obiecții față de acuratețea istorică.

Dincolo de ridicolul unei asemenea pretenții pentru un produs de ficțiune, să nu uităm că discutăm despre evenimente despre care avem izvoare pe care le putem număra pe degete.

Licențele poetice sunt inevitabile, iar identificarea anacronismelor, departe de a fi supărătoare, a fost pentru mine, unul, o plăcere suplimentară.

De pildă, în ajunul bătăliei finale, îl vedem pe Decebal al lui Amza Pellea purtând faimosul coifde la Coțofenești, dar lângă el este o altă căpetenie a dacilor, având pe cap nu mai puțin impresionantul coif celtic de la Ciumești.

O grijă pentru detaliu care nu încetează să mă uimească.

Un amănunt interesant este că lui Nicolae Ceaușescu nu i-a plăcut Dacii, pentru că îi înfățișa pe aceștia ca fiind cam brutali și barbari.

Adică nu neapărat opusul luminos al romanilor hedoniști și lacomi.

Dacă ați văzut filmul, știți care scene transmit senzația asta.

Dacă nu, vă las plăcerea să le descoperiți.

Nu vom cunoaște niciodată cum erau în realitate ”cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.

Dar nu este exclus ca, prin această abordare, Sergiu Nicoalescu, Titus Popovici și toți implicați în realizarea filmului să fi atins fără voie un dram de veridic.

Oricum ar fi, cu scenele sale grandioase, cu personajele sale pitorești, cu costumele sale fastuoase, cu decorurile sale somptuoase, cu peisajele sale spectaculoase, Dacii este un film cu care nu mi-ar fi rușine să merg la niciun festival al cinematografiei universale.

E al nostru, e mare și e foarte bun.

Să ne pregătim pentru Marea Călătorie

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Dintre multele activități pe care pandemia le-a lovit la temelie, imposibilitatea de călători după bunul plac trebuie să fi usturat al naibii de tare.

Și încă mai ustură, însă avem muzica, un pașaport mai accesibil și infinit mai puțin controversat decât cel de vaccinare, care ne poartă pretutindeni, opreliști fiind doar propria imaginație.

Eu, unul, m-am folosit de curând de acest pașaport, depășind fruntariile unui nou concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Voiajul a început cu Arleziana (suitele I și II) de Georges Bizet, care m-a purtat prin orașul provensal care îi dă și numele, pe care am avut neasemuitul privilegiu de a-l vizita în vremuri antecovidiene.

Învăluit de sonoritatea deopotrivă de energică și de melancolică a acestei compoziții, am revăzut impunătorul amfiteatru roman, în care se țin încă niște coride mai puțin sângeroase, am descins în pitoresc de lugubrul Cryptoporticus, m-am recules în cloatrul Bisericii St. Trophime și m-am oprit în Les Alyscamps, unde am simțit o adiere a senzației despre care voi vorbi spre finalul articolului.

Tot Bizet mi-a fost ghidat și în universul hispanic, dăruindu-mi-o pe Carmen.

Această operă mi-e atât de cunoscută, încă eram curios cum o să reacționez la bucățile pe care le știu de pretutindeni, chiar și din reclame sau de la competițiile de patinaj.

Nu m-am mirat, ba chiar am fost încântat, când m-am pomenit ținând ritmul cu piciorul sau cu palmele, spre amuzamentul nu foarte bine mascat al tovarășilor de audiție, aflați la o distanța epidemiologică sigură, bineînțeles.

Unde mai pui că dirijorul Marius Hristescu, arătos, expresiv și cu o cămașă bufantă adecvată, părea rupt din această tragedie (da, asta e, în caz că ați uitat) care ne încântă.

Pe de altă parte, bucățile mai puțin familiare, îndeosebi cele lente, au acționat în același mod turistic, dar mai subtil.

Astfel, m-am reîntors pe acea plajă puțin populată din Perellonet, un orășel de lângă Valencia.

Un loc unde, printre puținele dăți din viața mea, am simțit că timpul stă în loc.

Niște păsăruici înrudite cu fluierarii alergau de colo-colo, profitând de alternanța valurilor, pentru a ciuguli de pe nisipul umed.

Un pescar relaxat prindea câte un pește, îl scotea din cârlig și îl arunca în spate, fără să arunce vreo privire unde ajunge. Și, culmea, ajungeau toți în același loc!

Iar marea…

Marea pur și simplu era.

Dar spectacolul Filarmonicii din Craiova n-a fost doar nostalgie pură, ci a invitat la reflecția față de o altă călătorie, una pe care nu ne-o dorim, dar o vom întreprinde cu toții.

Pitulat între porțiile masive de Bizet, s-a găsit și Dansul macabru al lui Camille Saint-Saëns.

Conceptul dăinuie, după cum poate știți, din Evul Mediu, mai precis din perioada Marii Ciume, care a secerat bogați și săraci, frumoși și urâți, tineri și bătrâni, fără deosebire.

Și nu suntem noi cumva în mijlocul unei pandemii care s-a comportat aidoma, deși mai blând un pic?

Ideea de a le readuce spectatorilor aminte de condiția de muritori este corectă din punct de vedere filosofic, dar periculoasă din punct de vedere al divertismentului.

Știu, vă vine să ciocăniți în lemn acum. Au făcut și cei din orchestră, prin persoana lui Sorin Săceanu, care a transformat xilofonul în cea mai seducătoare toacă pe care mi-a fost dat să o aud vreodată.

Iar stilul jucăuș al acestei transpuneri s-a extins la toată orchestrația.

Bineînțeles, nu au lipsit accentele lugubre, excelent marcate de violonistul Octavian Gorun, dar eu, unul, am parcurs acest Dans al Marii Călătorii având în minte o replică a lui Maximus din Gladiator:

Moartea ne râde tuturor în față.

Tot ce putem face este să îi râdem și noi ei.

Imaginile au fost surprinse de acest neobosit cronicar vizual care este Daniel Botea.

Pariori au fost, pariori sunt încă

By Iulian in De prin satul planetar, Special 0 Comment

Nu știu cum e pe la voi prin urbe, dar pe aici se găsesc localuri de pariuri cu duiumul.

Unii ar spune că e un flagel, dar onestitatea istorică mă obligă să menționez că jocurile de noroc s-au născut cam o dată cu civilizația.

Vă prezentam acum ceva timp Jocul regal din Ur, vechi de aproape 5000 de ani.

Un amănunt semnificativ al poveștii sale, pe care ne-o spune foarte simpatic Irving Finkel, este că acea tăbliță de lut esențială pentru descifrarea regulilor conține și descrieri ale unor metode savante de a paria.

Nu e o întâmplare că acea civilizație căreia îi datorăm multe, cea romană, era caracterizată și de un apetit insațiabil pentru jocurilor de noroc.

Pe site-ul ancientgames.org găsiți câteva exemple, bine documentate.

Din această tradiție a patimii pentru risc vine și Sponsio, un joc modern, cu o structură care putea foarte bine să fie abstractă, dar care reușește să evoce antichitatea într-un mod subtil.

Luptele de gladiatori, echivalentul mai sângeros al tuturor sporturilor care fac obiectul unor mize babane în prezent, sunt pretextul unui mecanism ludic foarte complex și captivant.

Dintru început vă spun – Sponsio este un joc greu de învățat.

Să parcurgi regulamentul scris cu care vine jocul nu este suficient pentru a-i înțelege desfășurarea da capo al fine. Din fericire, există suficiente materiale video, dintre care recomand două, unul în limba română, altul în engleză.

Însă, după ce pătrunzi sensul regulilor și, mai ales, modul cum acestea fuzionează, Sponsio devine afurisit de atrăgător.

Nu doar că solicită atenția distributivă, memoria și calculul probabilistic, dar te obligă să fii un pic malițios.

În zilele noastre, e la mare preț, și pe bună dreptate, conceptul de strategie win-win.

Ei bine, în Sponsio e mai indicat să câștigi cât mai mult tu și cât mai puțin adversarul.

Aici intervine frumusețea jocului:

Cum te asiguri că îți ies pariurile, iar adversarului nu?

Simplu, îl sabotezi.

Da, dar făcând asta, e nevoie să ai grijă să nu te sabotezi pe tine însuți.

Un fir la fel de subțire precum cele pe care mergea Charles Blondin și, fiind un începător într-ale acestui joc, n-aș ști să vă spun vreo tactică universal-aplicabilă pentru a nu cădea de pe el.

De fapt, nici dacă aș ști-o, nu cred că v-aș spune-o.

Un jucător trebuie să aibă niște ași în mânecă, nu?

Cu un design elegant și chiar corect politic (avem și femei-gladiator, într-o pondere superioară celei din istorie), Sponsio nu mi-a stimulat doar latura de parior, ci și pe aceea de slujbaș al muzei Clio.

O plăcere suplimentară a fost să integrez jocul în ansamblul lecturilor despre Roma Antică.

Pentru o viziune de atunci, merge de minune un Titus Livius și a sa monumentală Ab Urbe condita.

Pentru o viziune de acum, documentată, lucidă și delicios de sarcastică, o avem pe Mary Beard și la fel de monumentala SPQR.

Facem prinsoare că o să simțiți imboldul să citiți ceva după ce jucați Sponsio?

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru niște pariuri de pe urma cărora n-am pierdut bani, ci am câștigat un pic de inteligență și multă plăcere.

E chestie de traducere, Bibicule!

By Iulian in Filme 0 Comment

În Seven Psychopaths al lui Martin McDonagh, un personaj, iritat că se vorbește prea mult în timpul unei scene destinate împușcăturilor, exclamă:

Are we making French movies now?

M-am delectat cu replica asta în multe momente ale filmului Les traducteurs, pentru că, da, francezii bavardesc mult, chiar și când au suspans de rezolvat.

Altminteri, ideea, execuția și desfășurarea narațiunii cinematografice realizate de Régis Roinsard (care e și co-scenarist) sunt antrenante și gâdilă plăcut intelectul.

Pentru a asigura lansarea mondială a ultimei părți a unei trilogii de mare succes, un editor lipsit de scrupule (Lambert Wilson) închide traducători din diverse țări într-un buncăr cu de toate, combinate.

Din păcate pentru el, un hacker amenință să scurgă pe Internet întreg conținutul romanului, dacă nu i se plătește o recompensă.

Făptașul nu poate fi decât unul dintre ei.

Dar cine?

Și ce îl mână în acțiunile lui?

La acest impecabil cadru agathachristian se adaugă farmecul multilingvistic al distribuției, expresie a caracterului ei multicultural.

Faptul că personajul dintr-o țară este jucat chiar de un actor de pe acele meleaguri este un frumos omagiu adus unității în diversitate la care a ajuns lumea noastră.

Misterul care ni se dezvăluie treptat e întreținut mai degrabă din bagheta regizorală și mai puțin din scenariu.

Sunt prea multe răsturnări de situații pe care logica le poate lăsa ușor în offside.

E și prea multă filosofie a traducerii și a raportului între a crea și a recrea.

Și mai e și foarte inegala pondere a suspecților, precum și a interpretărilor pe care le propun.

Bineînțeles, n-ai cum să nu remarci nurii Olgăi Kurylenko, dar, dacă e vreunul care reușește să se ridice deasupra schematismului sau apăsării expresive, acela e fără doar și poate Merovingianul Lambert Wilson.

Cu o fizionomie aparte, al cărei pitoresc este sporit de dicția impecabilă, el este de fapt protagonistul luciferic prin care deslușim urzeala narativă și prin care filtrăm disperarea crescândă a atotputernicului care își vede succesul scurgându-i-se printre degete.

Ce, de ce și cum i se întâmplă nu vă spun, pentru că am un principiu solid și nu mă abat de la el.

Suspansul e un bun universal și cine îl năruie pe al altuia e un bou.

Dar vă dezvălui, totuși, ceva:

Cărțile îți pot salva viața.

Pe când era liniște pe Pământ

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Citiți, vă rog, repertoriul de la Concertul coral de muzică sacră, desfășurat recent la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Impresionant, nu-i așa?

Nume glorioase ale muzicii clasice, adunate la un loc, precum filosofii din Școala din Atena a lui Rafael.

O concentrație a geniului mai mare decât a radioactivității de la Cernobîl.

Aceasta m-a atras, în primul rând, la acest spectacol.

Să am parte de o felie inimitabilă și irepetabilă a culturii umane.

Timp de vreo două sau trei bucăți muzicale, am încercat să disting în cântările Coralei Academicii a Filarmonicii, conduse de maestrul Pavel Șopov și acompaniate la pian de Corina Stătescu, diferențe între stilurile diferiților compozitori, bineînțeles, după umilele mele cunoștințe și experiențe auditive.

Dar am avut dramul de înțelepciune de a renunța la acest demers de Sisif și de a mă abandona atmosferei hieratice pe care o proiecta acest concert.

Așa am înțeles ca și cum ar fi fost aievea niște vorbe dintr-un comentariu la o serie de cânturi gregoriene, pe care le ascultasem pe Youtube nu cu mult timp înainte.

De pe vremea când era liniște pe Pământ.

Da, liniște.

Fără difuzoare, fără posibilitatea de a multiplica muzica, fără accesibilitatea ei formidabilă de acum.

Pe când muzica era mai apropiată de sacru.

Am plecat de la Filarmonica din Craiova cu liniștea în minte.

Și mai dăinuie încă.

De prin lume adunate (4)

By Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comment

De ziua lui Brâncuși, iată o serie de imagini pe care le-am surprins pe unde am hălăduit până acum și care include una chiar despre opera emblematica a marelui sculptor.

Neglijența și decrepitudinea nasc opere de artă
Haiku transpus vizual
Ce straie frumoase și-a lepădat!
Sauron de Craiova
Now that’s what I call blending in like a ninja
Pisi, acum e momentul!
De la Bobe Hope am învățat că un gentleman este un bărbat care o poate descrie pe Marilyn Monroe fără să-și folosească mâinile
Neghiniță a lu’ Transformăr s-a cazat într-o culă

Macăr unul să nu fugă

By Iulian in Filme 0 Comment

Unul dintre conflictele ideologice din ce în ce mai apăsate ale vremurilor noastre se învârte în jurul conceptului de corectitudine politică, pe care unii o duc pe culmi de absurditate, dându-le apă la moară celor care o resping cu totul.

În atare condiții, aproape că uităm că este un ideal generos, născut dintr-o nevoie reală, pe care un film nemaipomenit intitulat Intruder in the Dust o ilustrează fără greșeală.

Este ecranizarea romanului eponim al lui William Faulkner, care spune povestea, inedită la acel moment (1948 pentru carte, 1949 pentru film), a unui negru din Oxford, Mississippi, acuzat că ar fi împușcat un alb și apărat de un grup de oameni inimoși, printre care un tânăr nealterat pe deplin de rasism, un avocat cu o conștiință vie și o bătrânică cu un enorm bun simț.

Regizat de reputatul Clarence Brown, cineast multiplu nominalizat la Oscar, Intruder in the Dust impresionează pe mai multe paliere.

În primul rând, aerul autentic al cadrului în care are loc dezlegarea misterului. Filmată chiar în orașul natal al lui Faulkner, urbe sudistă până în măduva oaselor, narațiunea beneficiază de aportul personajului colectiv al localnicilor, care relevă un adevăr surprinzător și tulburător.

Că linșatul negrilor, comis direct de niște apucați albi, era un veritabil sport, care atrăgea spectatori din toată regiunea.

Cam așa au loc și se perpetuează ororile: un sâmbure de violență, într-o mare de indiferență și chiar curiozitate.

A doua mare calitate a filmului este întruparea personajelor care îl populează.

Dintru început, remarcăm figura tânărului (Claude Jarman Jr.) în care rasismul n-a prins rădăcini atât de adânci, încât să nu lase loc și decenței, precum și pe a negrului (Juano Hernandez) impozant și încăpățânat, care e liber și se comportă ca atare.

Interesant este că, pe măsură ce înaintăm pe firul deznodării misterului, apar noi și noi personaje care se atrag și ne mențin vie atenția.

Un exemplu grăitor este al șerifului care, inițial, părea pionul tipic, dar care are câteva momente care nuanțează impresia generală despre natura umană pe care ți-o lasă Intruder in the Dust, aceea că oamenii nu sunt suprafețe plate, ci poliedre care, puse în situații diferite și privite din unghiuri diferite, dezvăluie caracteristici diferite.

Nu în ultimul rând, este fascinant cum filmul refuză să se grăbească. Tensiune există din belșug, însă, precum personajul lui Juano Hernandez, ritmul acțiunii este molcom, fără a fi lent. Așa ni se oferă ocazia să savurăm mostre de virtuozitate regizorală, precum scena din închisoare, a cărei importanță narativă e egalată, dacă nu chiar depășită, de modul cum e compusă și redată.

Asta ca să nu mai vorbesc despre bătrânica temerară, care croșetează și ține la respect un întreg oraș care simte gustul sângelui.

Printre nenumăratele momente memorabile ale acestui film este și cel în care unul dintre personaje enunță acest mic adevăr etern, care a ajutat omenirea să depășească atâtea stadii de barbarie și care o va ajuta în continuare, inclusiv cu flagelul corectitudinii politice desfigurate și puse în slujba ipocriziei:

Măcar unul să nu fugă, atunci când toți ceilalți o fac.

Deviaționism de dreapta sau de stânga, după cum privești

By Iulian in Teatru 0 Comment

De ceva timp (mai precis de la primul 11plus1 independent/ contemporan) am remarcat că Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova a devenit un club orientat spre stânga.

Minoritățile sexuale, femeile discriminate și alte categorii care sunt încă subiect de controversă în România au găsit glas aici.

Așa că nu mică mi-a fost surpriza să văd cât de bășcălios sunt tratate tulburările de personalitate în Toc Toc.

Un text de mare succes în munte țări, semnat de Laurent Baffie, tradus de Raluca Păun, care îl și ajută pe Alexandru Boureanu cu regia, în care cetățeni suferinzi de varii dereglări de personalitate și deviații de comportament se văd reuniți în anticamera unui doctor celebru, care întârzie suspicios de mult.

Viața m-a ferit pe mine, unul, de astfel de afecțiuni care vizează comitetul central* (cum se referea o matușică la cortex), dar am interacționat și pătimit destul de mult prin preajma unor astfel de nefericiți, încât să știu ce nasol le e în cușca unor reflexe și gesturi pe care nu le pot controla.

Ca urmare, la început mi-era un pic rușine de mine, simțind că mă stric de râs, văzându-i pe Marian Politic, Alex Calangiu, Raluca Păun, Costinela Ungureanu, Costinela Ungureanu, Romanița Ionescu și Claudiu Mihail manifestându-se în fel și chip, cu tușe îngroșate (asta e cu dedicație pentru Radu Afrim!) și de tot hazul.

Lor li se adaugă Ramona Drăgulescu, leit Sora Ratched din Zbor deasupra unei cuib de cuci.

Un deviaționism de dreapta îmbucurător din partea celor de la Teatrul din Craiova.

Dar, stați, că Toc Toc e mai mult decât un scheci de descrețit frunțile tensionate de pandemie!

Ajuns aici, nu mă pot abține să nu le spun celor de la teatrul craiovean:

Vedeți, oameni bun, ce înseamnă un text de calitate!

Interacțiunile dintre devianții noștri sunt și o superbă demonstrație a celei mai preț soluții pe care ei (și noi toți) o avem la dispoziție pentru a supraviețui acestei nebunii numite existență:

Uitarea de sine.

Prietenia.

Compasiunea.

Am plecat de la Toc Toc pe un frig năprasnic.

Dar am plecat fericit.

Mergeți la Toc Toc, pentru că merită!

Mergeți la Toc Toc, pentru că merită!

*Hai să fiu sincer, totuși, și să recunosc că mă încearcă uneori niște atacuri de anxietate, dar le țin sub control cu respirația, mama tuturor terapiilor.

Credit foto: Cristi Floriganță.

Avatarurile lui Hercule Poirot

By Iulian in Carti, Filme 0 Comment

Între cărți mai grele sau mai mari, strecor uneori câte o pauză de suspans, pentru a relaxa anumiți neuroni și a-i desfăta pe alții.

Meniul de data aceasta a constat în volumul Asupritul și alte povestiri (The Under Dog and Other Stories) de Agatha Christie.

Cu excepția celei care dă și titlul, mai lungă nițel, istorisirile unor crimuțe diverse sunt scurte, dar antrenante, îți sucesc mintea când te aștepți mai puțin, iar protagonist ubicuu este acel detectiv fermecător de pedant, Hercule Poirot.

Manierele și înfățișarea sunt o reușită așa mare a scriitoarei, încât pot să uit cazurile cele mai sordide sau inedite pe care le rezolvă, dar n-o să-i uit vreo replică sau vreo inițiativă ciudată inițial, dar logică la deznodământ.

Așa m-am pomenit rememorând ce actori am avut ocazia a vedea întruchipându-l pe Hercule Poirot de-a lungul timpului.

Cel dintâi, prin prezența scenică, este fără doar și poate David Suchet în longeviva serie televizată Poirot. Capul ca de ou, statura mărunțică, gesturile măsurate, accentul francofon, așadar toate tușele binecunoscute sunt la locul lor.

Până la apariția sa, titlul de suprem Poirot îi aparținuse lui Peter Ustinov, care, deși pare a avea trăsături un pic masive pentru acest rol, este ajutat de imensul talent actoricesc, dar și lingvistic (era un veritabil poliglot).

O apariție singulară, dar remarcabilă, a fost a lui Albert Finney (nominalizat la Oscar pentru această interpretare) într-un Orient Express ticsit de nume mari ale cinematografiei. Hercule Poirot al său este unul mai nervos decât de obicei, dar, dacă știți ce se întâmplă în această poveste clasică a Agathei Christie, știți și de ce.

Cea mai recentă întrupare al lui Hercule Poirot este a lui Kenneth Branagh. Actor cameleonic par excellence, marele shakespearian este parcă prea aspru față de imaginea clasică a detectivului belgian, deși pitorescul mustăților este incontestabil.

Ce au în comun toate aceste avataruri ale lui Hercule Poirot este că își folosesc cu succes acele mici celule cenușii.

Așa cum ar fi frumos să o facă tot omu’.