2022 va merge ca uns

2020 a fost anul marilor dezamăgiri.

Vacanțe anulate, întâlniri amânate la nesfârșit, anchilozare pe scaun în lucru de acasă, tot tacâmul de care probabil n-ați fost feriți.

Pentru mine, una dintre micile raze de lumină a fost întâlnirea cu produsele celor de la Sunday Bites, în frunte cu untul de arahide, care, pe lângă faptul că este o sursă bogată de proteine, grăsimi sănătoase, vitamine, minerale, antioxidanți și fibre, te invită la o încetinire a masticației, o savurare senzorială cu profunde accente filosofice.

2022 a debutat și cu un nou prilej pentru mine de a experimenta această practică bucalo-sapiențială.

În fața unui nou borcan de un unt arahide, am pătruns înțelepciunea acestui adagiu, a cărui paternitate este incertă, dar a cărui valoare de adevăr este incontestabilă.

În viață, nu poți trăi numai cu pâine. Ai nevoie și de unt de arahide.

De aici, gândul mi-a fugit la alte vorbe de duh care mi-au ieșit în cale de-a lungul timpului și a căror profunzime mi se relevă tocmai acum.

Întotdeauna port o linguriță în buzunar. Cine știe ce unt de arahide îmi iese în cale.

Am un terapeut foarte bun. Îl cheamă Unt de Arahide.

Libertatea înseamnă să stai dezbrăcat în bucătărie, să mănânci unt de arahide, să încerci să fredonezi un cântec de Eminem și să nu te judece nimeni.

Nu există nimic ce o linguriță de unt de arahide nu poate rezolva.

Îmi place să am unt de arahide. Detest să n-am unt de arahide. Pasiunile mele sunt: să cumpăr unt de arahide, să mănânc unt de arahide, să mă uit la unt de arahide.

Ține-ți dușmanii aproape și untul de arahide și mai aproape.

Am mai multe lingurițe decât furculițe și linguri. De ce? Ați ghicit! Unt de arahide.

Trei moduri de a fi fericit: 1. Cumpără unt de arahide. 2. Mănâncă unt de arahide. 3. Fii unt de arahide.

Nu poți să mulțumești pe toată lumea. Doar nu ești unt de arahide.

Iar preferata mea este una în limba engleză:

Peanut butter makes everything peanut better.

Dar eu n-am numai înclinații filosofice, ci și științifice și știu că rezultatele trebuie duplicate de experimente similare, pentru a fi valide.

Așa că am rulat toate aceste panseuri în timp ce consumam unt de fistic, un alt produs inedit al celor de la Sunday Bites.

Datele obținute sunt concludente și pot să afirm cu tărie:

2022 va merge ca uns!

TikTok MiniTalk

Acum ceva timp, Bobi Cel Făr’ de Greșală Pricop dădea strigare pentru niște adolescenți, care să participe la cel mai nou proiect al său, realizat în concomitent la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, dar și la Teatrul ”Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe, Teatrul de Stat Constanța și Teatrul de Nord Satu Mare.

Acum am avut ocazia să văd rezultatul, care este încântător de modern și splendid de peren.

Adolescența este o perioadă aparte, una în care creierul individului se dezvoltă exploziv, în care poftele cărnii și ale socialului și ale identității se învălmășesc, iar zbaterile în a le gestiona sunt multiple.

Conceput a simula produsul de TikTok, adică videoclipuri intim filmate, spectacolul #acedesiguranță e ca un manifest al generației Z, a celor care s-au născut cu tehnologia în brațe și care trăiesc și se legitimează prin intermediul ei.

Aici voi fi franc.

Adolescenții selecționați pentru acest produs creativ (Alexandra Francu, Jacqueline-Alessia Crăciun, Raluca Tender, Adrian Săpăceanu, Andrei Sava, Cristian Corbu și Matei Stăncuța) sunt ilustrativi, dar nu universal reprezentativi.

Fiecare are o poveste anume, generoasă cu expresiile pe care le poate lua, tristă sau emoționantă sau înălțătoare în felul ei. Însă nivelul lor de intelect și de preocupări este în partea superioară a segmentului de vârstă.

Nu o să enumăr aici argumentele pe care le am în favoarea acestei afirmații, vă invit doar să călătoriți cu mijloacele de transport în comun la ore și pe trasee ale elevilor de liceu.

Însă arta e menită să atragă atenția asupra adevărului, nu să îl recreeze întocmai.

Iar #acedesiguranță e artă fără doar și poate.

Realizarea videoclipurilor, mișcările camerei în timpul monologurilor, inventivitatea mizanscenei fiecărui personaj, colajul de imagini, alegerea coloanei sonore (numai eu știu cât m-am bâțâit în scaun grație ei), inclusiv bruiajul ăla deliberat dintre secvențe sunt tot atâtea elemente ale unei sintaxe extraordinar de antrenante, care îți captivează atenția exact cum rețele sociale te fură lumii reale.

Experiența senzorială este tehnologizată – căști în urechi, ecrane ca de telefon inteligent – și are ceva din ruperea de public pe care o resimțim și aievea.

Atunci mai e #acedesiguranță teatru?

Da, fără doar și poate, mulțumită unei idei simple, dar eficace.

Suntem conduși prin acest mozaic de trăiri, angoase și aspirații adolescentine de vocea unui narator în carne și oase, care se găsește printre noi, care mai înghite în sec câteodată, care își modulează glasul după cum simte în acel moment și după cum s-o fi trezit în acea dimineață.

Romanița Ionescu s-a nimerit a fi călăuzitoarea auditivă de această dată, însă sunt tentat să revin, ca să testez cum îmi va influența receptarea o vocea precum a Ramonei Drăgulescu, a lui George Albert Costea, a lui Cătălin-Mihai Miculeasa, a lui Claudiu Mihail sau a lui Vlad Udrescu, asta ca să nu-i numesc decât pe actorii Naționalului craiovean. Constănțenii, sătmărenii sau sântgheorghenii își vor avea deliciile unei variații proprii.

Felicitări, Bobi Pricop, creditul nelimitat pe care îl aveai oricum la mine se extinde sine die.

Felicitări și vouă, Ionuț Sociu pentru dramaturgie, Oana Micu pentru scenografie, Eduard Gabia pentru muzică și scenografie, Iustin Șurpănelu pentru imagine și montaj.

Dar, mai ales, felicitări vouă, Alexandra, Jacqueline, Raluca, Adrian, Andrei, Cristian, și Matei, pentru sinceritate și pentru curaj.

Acum mă scuzați, vă apuc să distribui articolul ăsta pe toate rețelele sociale care îmi ocupă timpul, să afle lumea despre #acedesiguranță.

Și, cine știe, poate chiar mă apuc să-mi fac cont de TikTok.

Fantastic Sounds and Where to Find Them

Cel mai recent concert al celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova a stat sub semnul magiei.

Să luăm poemul simfonic Ucenicul vrăjitor al lui Paul Dukas, de pildă.

Nu doar titlul m-a trimis către peripețiile lui Harry Potter, ci și luxurianța auditivă a compoziției, care a reușit ca, până și în urechea mea de Muggle-born, să sugereze o lume a primilor ani de la Hogwarts, aceea de dinainte de acutizarea conflictului cu Voldemort, apropiindu-se ca pitoresc de coloana sonoră de neuitat a lui John Williams, ceea ce nu-i puțin lucru.

Tot condiția mea de Muggle-born într-ale muzicii s-a vădit prin surpriza pe care am avut-o când am descoperit câtă magie degajă o trompetă în prezența unei orchestre simfonice. Pentru mine, acest instrument este legat de universul mai mundan al jazzului, însă, cu energia insuflată alămii de Viaceslav Bilia în cadrul Concertului în La bemol major pentru trompetă și orchestră al lui Alexander Arutiunian, m-am simțit plutind, de parcă aș fi fost vrăjit cu Wingardium Leviosa.

De dirijorul Dumitru Cârciumaru nici nu mai zic, atitudinea dedicată ca unei incantații și bagheta din mână erau de-a dreptul rupte din cursul Defense Against the Dark Arts.

Nu în ultimul rând, Simfonia nr. 8 în Si minor, D. 759, supranumită și Neterminată, a lui Franz Schubert mi-a dezvăluit câtă nevoie avem de vraja spiritului uman, pe care nicio tehnologie nu îl poate duplica.

Mulți au încercat să propună o finalitate acestei opere care ne supune chinului tantalic de a ne imagina cum ar fi putut suna celelalte părți ale compoziție. Inclusiv cei de la compania Huawei au pus la bătaie cel mai performant program de inteligență artificială de care dispuneau și au plăsmuit o continuare care a dezamăgit profund.

Un lucru bun, de altfel.

Să știm că mai sunt zone ale vieții în care magia funcționează.

Expecto patronum!

Imaginile sunt surprinse de ortacul meu într-ale audițiilor de muzică clasică, Daniel Botea.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Alte câteva lecturi de non-ficțiuni care s-au alăturat suratelor din această secțiune:

Jurnalele de călătorie ale lui Albert Einstein – așa cum o arată și titlul, cartea redă însemnările făcute de cunoscutul fizician în decursul voiajurilor în Japonia, China, Spania sau Palestina la mijlocul anilor ’20. Lapidare și nu lipsite de umor sau profunzime, impresiile lui Einstein despre popoarele și cutumele care i-au ieșit în cale dezvăluie o latură a sa ușor malițioasă și nu foarte corectă politic, pe care încearcă din răsputeri să o explice editorul Ze’ev Rozenkrantz. Nu că ar fi nevoie, pentru că așa îl cunoaștem mai bine pe omul din spatele legendei, omul care era atât de faimos încă din timpul vieții, încât era supus unei atenții sufocante, așa cum se vaită de destule ori pe cuprinsul jurnalului. Nu în ultimul rând, merită amintit faptul că preocupările pentru știință nu îl părăsesc nici când e în mijlocul unor zaiafeturi, nici când îl chinuie colonul. E=mc2 nu s-a ițit în mintea unuia care stătea pe TikTok.

Memoriile unui trădător – sunt două moduri în care se pot citi amintirile depănate de Lupu C. Kostaki: 1. o amplă pledoarie menită a-l disculpa de stigmatul de a fi servit ca înalt funcționar în timpul ocupației germane din 1916-1918 a unei părți a României; 2. ca memorii propriu-zise, din care putem spicui detalii semnificative și uneori inedite din viața societății Vechiului Regat, începând din preajma Unirii din 1959 și ajungând până în timpul Marelui Război. Punctul 1 îi prilejuiește autorului unele afirmații și judecăți de valoare aproape rizibile, chiar și pentru un germanofil, precum aceea că Wilhelm I nu și-a dorit războiul cu niciun chip și numai perfidele Franța și Anglia au cauzat conflagrația. Punctul 2, însă, e încă o neprețuită ocazie de a vedea trecutul viu, nu schematizat ca în manuale, ci animat de momente dureroase sau scandaloase sau înduioșătoare. Mare serviciu ne fac cei de la Humanitas dând glas celor care, precum Lupu C. Kostaki, au ales să depună mărturii pentru viitorime.

Economics of Good and Evil – un economist non-conformist, pe care l-am descoperit când a fost invitat la emisiunea Garantat 100% a lui Cătălin Ștefănescu, își propune să smulgă crusta de așa-zisă știință de pe domeniul său și să o redea sferei mult mai largi a umanismului. Pentru asta, supune la ample exegeze un material vast în timp și spațiu, de la Epopeea lui Ghilgameș la Adam Smith, nelipsind referințe la creații din aparent alte sfere, precum Matrix. Erudită și deloc facil de citit, cartea lui Tomas Sedlacek mi-a confirmat că istoria, literatura sau arta nu sunt mofturi, ci instrumente la fel de utile precum matematica în a ne ajuta în cea mai grea sarcina care ne revine – să înțelegem lumea în care trăim și pe noi înșine.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

O luptă pe care nu am câștigat-o încă

Înainte de Iliada,

Înainte de Odiseea,

Înainte de Republica,

Înainte de Etica Nicomahică,

Înainte de Baghavad-Gita,

Înainte de Cântecul Nibelungilor,

Înainte de Edda,

Înainte de I, Ching,

Înainte de Oceanul sufletului,

Înainte de toate acestea a fost Epopeea lui Ghilgameș.

Cu o vechime de peste cinci milenii, fragmentată și ciobită, această poveste a regelui-semizeu al Urukului și a căutărilor sale te sfredelește cu acele conflicte cărora omenirea e încă departe de a le fi aflat soluția.

Nu insist asupra personajelor și a momentelor acțiunii, le puteți găsi ușor în lumea noastră virtuală, care nu mai are nevoie de tăblițe de lut pentru a imortaliza cuvinte, asta dacă nu cumva sunteți și voi din generația care a crescut cu Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru, căruia îi adresez încă un gând de recunoștință pentru cum a intermediat contactul nostru cu sufletul etern al umanității.

Dacă sunteți dintr-o generație mai tânără, aveți la dispoziție pentru a vă documenta acest minunat videoclip animat de pe ted.com.

În primul rând, Epopeea lui Ghilgameș enunță un antagonism incomod, pe care încercăm să-l ocolim sub masca atitudinii ecologice a prezentului: oraș vs. natură.

Suntem ființe citadine și nu cred că e cineva care citește aceste rânduri dintr-o colibă încropită manual din mijlocul pustietății. Aveți net, deci sunteți undeva unde orașul și-a întins tentaculele.

Însă prosperitatea urbană vine cu un preț – stoarcerea naturii în folosul celor care au ales să sălășluiască în interiorul perimetrului zidurilor (vezi importanța acordată acestora de protagonist și de ceilalți, precum și caracterul sacru al porții ca simbol al trecerii către o lume cu reguli care se contrapun celor ale naturii).

Expediția lui Ghilgameș și a prietenului său Enkidu împotriva monstrului Humbaba, stăpânul pădurii prețioșilor cedri, este eroică, dar, dacă o privești prin prisma prezentului, nu diferă cu nimic de exploatările nemiloase ale junglei amazoniene, prilej de frecvente știri dureroase.

Așa că ar fi un util exercițiu de sinceritate să ne asumăm că, de vreo cinci mii de ani, n-am reușit să reconciliem urbanismul cu ecologismul. Poate ne vom înțelepți la un moment dat, dar, așa cum spune Ut-Napishtim, nemurirea este doar a zeilor.

Ajungem aici la cel mai tulburător aspect al epopeii.

Când a apărut omul pe Pământ?

Când a făcut saltul dinspre regnul animal către ființa cugetătoare de azi?

Epopeea lui Ghilgameș ne propune un răspuns dur, dar greu de ocolit:

Când omul a înțeles că este muritor.

Și l-a cuprins frica.

O frică profundă, pe care lamentațiile lui Ghilgameș o redau tulburător.

Și animalele simt frica, veți spune.

Da, așa e, văd asta în fiecare dimineață, când pun grăunțe pe pervaz pentru o pereche de guguștiuci aciuată prin preajmă și constat că, deși vin flămânzi, dacă fac apoi vreo mișcare mai bruscă prin cameră, zboară imediat spre siguranța copacului.

Dar, după ce s-au ghiftuit, guguștiucii uită cu desăvârșire că va veni o vreme când nu vor mai fi, când arborele care îi adăpostește nu va mai fi sau când mâna care pune grăunțele nu va mai fi.

Omul nu uită asta și îl îngrozește.

Și, de la Epopeea lui Ghilgameș încoace, încearcă să lupte cu moartea.

Prin alcool, prin sex, prin artă, prin morminte grandioase, prin progrese în medicină.

Încă n-a câștigat și nu știu dacă o va face vreodată.

Pentru final, am lăsat un aspect care mi-a atras atenția tocmai pentru că simt că îl trăim aievea.

Unele dintre cele mai puternice rânduri ale poveștii relatează despre potopul asmuțit de zei asupra omenirii.

Dar, spre deosebire de mânia implacabilă a divinității, așa cum apare în Biblie, mai-marii cerești ai Mesopotamiei antice își dau seama că au făcut o greșeală, că, mânați de furie, au scăpat lucrurile de sub control și că ei înșiși vor avea de suferit, pentru că nu o să mai fie cine să le aducă jertfe și să îi slăvească.

Să ne uităm acum la retorica tuturor părților în chestiunea Ucrainei. Sper să mă înșel, dar zăngănitul armelor e cam prea puternic, să stăm liniștiți. Sper că Putin, Biden et comp. au în minte ideea că, odată pornit, potopul va mătura pe toată lumea, nu doar pe ceilalți.

Și dacă nu știu asta, să se uite în Epopeea lui Ghilgameș și în celelalte mari mituri ale omenirii.

Cele mai multe răspunsuri sunt deja acolo.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru începutul unei lupte pe care ființa umană n-a câștigat-o încă.

Patinajul artistic în filme

S-a încheiat Campionatul European de Patinaj de la Talinn, iar în perioada care ne desparte de competiția supremă a gheții de anul acest, Olimpiada de Iarnă de la Beijing din februarie 2022, am putea să ne umplem așteptarea urmărind câteva filme care au ca subiect acest sport minunat.

The Cutting Edge – o patinatoare râzgâiată și un fost jucător de hochei încearcă să participe împreună la proba de perechi. Scenariu neverosimil, clinciurile verbale inevitabile, idila așijderea, însă actorii (Moira Kelly și D. B. Sweeney) fac treabă bună, iar scenele de gen sunt excelent realizate. Sub acest titlu s-au mai realizat încă vreo câteva filme, iar într-unul dintre ele și face apariția însăși Oksana Baiul, campioana olimpică de la Lillehammer din 1994.

***

Blades of Glory – nu știu decât un singur film (oarecum) serios al lui Will Ferrell. Și nu e ăsta. Doi campioni la băieți, adversari înverșunați, sunt descalificați, dar găsesc o chichiță juridică prin care pot participa la olimpiadă la perechi. Cred că deja am stabilit cam ce ne așteaptă, Ferrell primește o replică pe măsură din partea lui Jon Heder, iar pelicula nu dezamăgește în aiureala ei, ba chiar e o pledoarie convingătoare pentru frumusețea acestui sport.

***

I, Tonya – Tonya Harding a rămas în istorie drept vinovată sau măcar complice la atacul asupra rivalei și colegei Nancy Kerrigan, dar aici avem măcar ocazia să întrezărim ce ansamblu de traume au împins-o spre acest traseu nefericit. Povestea are accente absurde pe alocuri, dar interpretările sunt, fără excepție, de la excelente în sus, în frunte cu odioasa Allison Janney și fabuloasa Margot Robbie (care a avut nevoie să se urâțească un pic pentru rol).

***

One in a Million – Primul din multele filme realizate la Hollywood de Sonja Henie, norvegianca triplă laureată cu aurul olimpic în era romantică a patinajului (anii ’20 – ’30). Povestea ascensiunii unei simple pasionate către culmi de glorie e secundară, atracția principală fiind reprezentată de numerele muzica-dansante pe gheață, pentru care pelicula a primit chiar o nominalizare la Oscar.

***

Carmen on Ice – suprema întâlnire dintre arta audio-vizualului și cea a patinajului. După ce câștigase cel de-al doilea aur olimpic la Calgary în 1988 chiar cu un program bazat pe opera lui Bizet, Katarina Witt era alegerea firească pentru rolul focoasei gitane, dar o altă lovitură de geniu a realizatorilor a fost să îi distribuie drept rivali pentru afecțiunea ei pe Brian Boitani și Brian Orser, al căror duel sportiv era în epocă un fel de FeDal al patinajului masculin. Filmul e fără cuvinte, dar mai sunt oare necesare, când ai asemenea artiști și asemenea muzică la dispoziție?

Tușe românești la Hollywood – Marilyn

Nu mai știu românii prea multe despre Jean Negulescu, însă un detaliu de mare noblețe s-a perpetuat fără încetare:

Românul care a lucrat cu Marilyn Monroe la Hollywood!

Asta s-a întâmplat cu ocazia realizării filmului How to Marry a Millionaire (1953), nici pe departe cea mai reușită creație a sa, dar care rămas în istoria cinematografiei drept una dintre primele producții care a utilizat sistemul CinemaScope, un fel de precursor al IMAX-ului de astăzi.

Povestea are un tipar pe care Negulescu l-a utilizat ulterior și în Three Coins in a Fountain sau The Pleasure Sekeers – trei demoazele frumușele caută să se mărite în fel și chip și sfârșesc prin a găsi dragostea adevărată.

Cu timpul împărțit între trei narațiuni, schematismul și superficialitatea situațiilor sunt inevitabile, fiind compensate parțial de prezențele elegante ale actorilor, de magnifice imagini din ”Orașul care nu doarme niciodată” și de câteva replici savuroase pe ici, pe colo.

Cele trei new-yorkeze care își împrumută grațiile ecranului celui larg sunt Betty Grable, Lauren Bacall și Marilyn Monroe.

Deși Grable era la vremea respectivă sex-simbolul consacrat și, deși Bacall pare a beneficia de partitura o idee mai răsărită intelectual, e imposibil să nu fii sedus de Monroe și de simpla, dar adorabila ei ipostază de mioapă.

Într-un interviu dat la scurt timp după prematura și tragica ei moarte (îl găsiți aici), Negulescu demonstra cât de bine i-a înțeles personalitatea zbuciumată și i-a dat una dintre cele mai bune indicații regizorale din carieră (a lui și chiar a ei):

Marilyn, don’t try to sell the sex. You are sex. You are the institution of sex. The only key to this part is that you are blind as a bat without glasses.

Și ce dreptate a avut!

Marilyn Monroe din How to Marry a Millionaire e departe de senzualitatea asumată din Gentlemen Prefer Blondes sau cea naivă din Some Like It Hot. Aici frumusețea e un sprijin pentru interpretare, nu un scop în sine.

Nu încearcă să fie steaua strălucitoare a filmului, ci devine asta prin drăgălășenie și inocență și compasiunea amuzată pe care o inspiră.

Pentru scurt timp uiți toată concupiscența și drama care i-au înconjurat viața și te simți bine.

Iar pentru asta avem a-i mulțumi și craioveanului nostru Jean Negulescu.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

Tușe românești la Hollywood (Dezastrul)

Tușe românești la Hollywood (Noir-ul).

Aș da zile de la mine, ca să pot să scriu ca tine

Un doctorand în studiul manelelor, fumător înrăit și băutor de bere înveterat, aciuat în Ferentari în scopuri de studiu, dar nu numai, se înamorează de un țigan tânăr, gras și cu serioase tulburări emoționale.

Da, e vorba despre homosexualitate în Soldații. O poveste din Ferentari de Adrian Șchiop.

Dacă aveți stomac pentru premisa pe care v-am expus-o mai sus, veți fi răsplătiți cu un roman scris cu un talent de haur, mânca-ți-aș.

Relația dintre cei doi este foarte coerentă în etapele ei (forming, storming, norming și performing), fiind totodată o mostră a procesului cum afecțiunea și atracția, a căror autenticitate o recunoști, vrei, nu vrei, sunt subminate ireversibil de zestrea de apucături nasoale ale fiecăruia dintre cei doi, precum și de de-a pururi spinoasa problemă a banilor.

Bineînțeles, toate astea se relevă treptat, înfruntând descrieri fără perdea de practici sexuale ale orientării cu pricina, ba chiar crâmpeie de perversiuni, așa cum au loc în acel infern numit închisoare.

Toate relatate la persoana I, ca să fie și mai abitir împinse în conștiința îngrozită a cititorului.

Ca o paranteză, impresia de ansamblu pe care mi-a trezit-o această lectură mi-a adus aminte de vizita în Les Égouts, adică Muzeul Canalelor din Paris (cărora însuși Victor Hugo le dedică un capitol în Mizerabilii), care mi s-a imprimat în memorie prin mirosul ală călduț și vag fetid și senzația că am pătruns în lumea subterană și fascinant de scârboasă de sub cel mai stilat oraș din lume.

Viscerală de-a dreptul, cartea lui Adrian Șchiop nu se poticnește niciodată în grețos, grație condeiului său care merge ca lubrifiat (scuze, nu m-am putut abține).

Până și englezismele cu care îți împânzește proza sunt la locul lor.

Dacă idila aceasta damnată brokebackmountainiană nu vă convinge, rămân figurile fugar zugrăvite pe parcursul ei. Într-o singură pagină, scriitorul plămădește un ipochimen de un farmec direct proporțional cu beteșugurile, iar galeria acestor marginali este ca un buchet de flori de mucigai din care un Henry Miller și William Burroughs ar face o coroniță și ar pune-o pe creștetul românului nostru care a scuipat fiere și fecale sufletești pe hârtia neprihănită și ne-a oferit minunăția asta literară.

Soldații. Poveste din Ferentari nu e doar scatologie, e și filosofie, uneori percutantă ca pumnul îmbrăcat în box al unui recuperator trimis la un amărât de rău-platnic.

Uitați o mostră:

[…] când le ajunge cuțitul la os, amărâții nu fac revoluții, ci mafii, drumul cel mai scurt spre prosperitate.

Mai vreți?

Știți cum se spune, prima doză e gratis, restul sunt pe bani.

Așa că luați de citiți cartea asta a lui Adrian Șchiop.

E beton, să-nnebunesc, dacă vă mint!

Dacă Europa își are ipocriții ei, de ce să nu avem și noi ipocriții noștri?

Perfetti sconosciuti este un film italian din 2016, realizat de Paolo Genovese și care a venit cu o idee ingenioasă și crudă.

La o reuniune, un grup de prieteni constând din cupluri căsătorite de vârsta a doua convine să joace un fel de Adevăr ca provocare, adică să împărtășească orice mesaj primit pe telefon și să răspundă de față cu ceilalți la orice fel de apel.

Inevitabil, se dezlănțuie o sarabandă de dezvăluiri și momente nasoale, care pun la grea încercare trăinicia relațiilor respective.

Pelicula a fost reluată și refăcută de cinematografiile, țineți-vă bine, greacă, spaniolă, turcă, chineză, franceză, rusă, ungară, poloneză, armeană, germană, mexicană, vietnameză, japoneză, olandeză, israeliană, ceho-slovacă și mai e în lucru în alte cîteva.

Și, dacă la un Campionat Mondial de Fotbal nu o să mai participăm până la Paștele Cailor, măcar aici bifează prezența și România, cu producția intitulată Complet necunoscuți.

Esența e aceeași, dar, deși nu am văzut originalul, bănuiesc că unele aspecte sunt adaptate plaiurilor mioritice, mai ales la nivel de limbaj, care este din partea locului în toate detaliile lui.

Colectivul de actori este bine selecționat și se achită de sarcinile interpretative aferente, regia lui Octavian Strunilă e impecabilă în limitele impuse de natura dramaturgică a scenariului, iar trama narativă suscită fix ce își propune – o permanentă senzație de jenă, punctată pe ici, pe colo, de hohote sănătoase de râs, precum și de una, două epifanii inteligente.

Întrebarea care se impune este:

Era oare necesar să avem filmul ăsta și în română?

Iar răspunsul meu este un fără echivoc da.

Da, pentru că tehnologia ne-a invadat și nouă viețile și, mai mult decât oricând în istoria ființei umane, ne pune în situația de a ne construi universuri invizibile, care deseori contravin imaginii pe care vrem să o scoatem la înaintare.

Altfel spus, avem neîntrerupte prilejuri să ne manifestăm ipocrizia, iar cei mai mulți dintre noi nu le pierdem.

Iar palma asta merită dată și în română.

Primul pas la Viena, al doilea la Craiova

De ceva timp, conștientizarea mea întru faptul că Pământul a mai efectuat o mișcare de revoluție în jurul Soarelui are loc în doi pași.

Primul este Concertul de Anul Nou de la Viena, care e ca senzația acea tare pe care o încerci deschizând geamul într-o dimineață de iarnă. După ce mintea a fost îmbuibată de petarde cu o seară înainte, eleganța de a colo e ca o purjare sufletească.

Însă trezirea definitivă, dușul rece, contactul nemijlocit cu muzica, are loc la Concertul de Anul Nou de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Ca masa de Revelion a românilor, spectacolul este garnisit cu de toate, iar ediția din debutul lui 2022 nu a dezmințit această tradiție a îmbelșugării artistice.

N-au lipsit compozițiile ca o punte cu evenimentul de la Musikverein, precum Polka Tristsch-Tasch sau Marșul Radetzky ale dinastiei Johann Strauss, dar nici unele neaoșe și săltărețe, precum Hora staccato de Grigoraș Dinicu sau hora din Trei dansuri românești de Theodor Rogalski.

Să ridice mâna cine n-a făcut niciodată confuzia între Dunărea Albastră a lui Johann Strauss Fiul și Valurile Dunării de Iosf Ivanovici (a mea e sus deja). Cei de la Filarmonica din Craiova au avut înțelepciunea de a ne ajuta să lămurim acest minunat duel, incluzându-le pe amândouă în program.

Au fost momente când am simțit împunsătura lui Eris, zeița discordiei, încercând să-mi dau seama care îmi place mai mult, dar m-am prins rapid că sunt în dilema lui Paris și că n-are sens să încep un Război Troian în propriu-mi cap, mai ales când în schemă a apărut și superbul Vals nr 2 din Suita a II-a de jazz a lui Dmitri Șostakovici.

Dacă e să trimitem semnale în Univers, menite să demonstreze altor posibile forme de viață că nu suntem doar o specie belicoasă și consumistă, cu acest triumvirat avem șanse să căpătăm până și bunăvoința klingonienilor.

Desertul se servește de obicei la final, dar acum a fost presărat pe tot cuprinsul concertului și a constat din porții gustoase precum Uvertura operei Coțofana hoață de Gioacchino Rossini, Can Can-ul din Orfeu în Infern al lui Jacques Offenbach (e veselie mare acolo jos, nu credeți?), Intermezzo din opera Cavalleria Rusticana de Pietro Mascagni, Bacchanale din opera Samson și Dalila de Camille Saint-Saens sau Uvertura operei Ruslan și Liudmila de Mihail Glinka.

Câteva cuvinte despre dirijorul Bogdan Vodă.

Că dă dovadă de o admirabilă dăruire, știam.

Că la un astfel de concert special consumă și mai multă energie, știam.

Dar, având în vedere că, la cererea unui public flămând și însetat de muzică bună, spectacolul se ține trei seri la rând, nu pot să nu trimit un gând de îngrijorare față de soarta acestui om care slujește arta muzicală cu o așa abnegație.

Dintre multiplele suplimente smulse orchestrei filarmonicii craiovene de un public entuziast s-a numărat și Polka Pizzicato a lui Johann Strauss Fiul, o compoziție redată pe bază de ciupituri.

Așa să fie și acest val 5 al pandemiei de Covid.

Față de mușcăturile hulpave ale precedentelor ofensive ale virusului, sper ca acesta doar să ne ciupească și să ne lase să trăim frumos și bine.

Că motive avem.

Vezi tot ce am scris mai sus.

Imaginile sunt surprinse de tovarășul meu de audiții și aplauze, Daniel Botea.