Să privim pictura! (CXLIV)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Orfeu implorându-l pe Pluto

Tintoretto a trăit și a pictat toată viața în Veneția.

Cu toate acestea, Orfeu implorându-l pe Pluto, magnifică pictură pe care am văzut-o în cadrul unei expoziții care i-a fost dedicată la Muzeul Jacquemart Andre din Paris, i-a stabilit filiații mai mult sau mai mult puțin surprinzătoare.

Una dintre acestea este cu Michelangelo și Capela Sixtină.

Uitându-ne la tablou, este destul de limpede cine este Orfeu, îndrăgostitul deznădăjnuit să o salveze pe a sa Euridice din ghearele morții.

Nu folosesc această metaforă întâmplător, căci am fost fascinat de un mic detaliu pe care Tintoretto îl strecoară în creația sa, pentru a transmite și mai puternic impresia unei ființa supranaturale și nu neapărat benevole.

Altminteri, Pluto al său este o figură mai degrabă impersonală, pe care o putem asocia Demiurgului lui Michelangelo.

Și tot spre Michelangelo te trimit cu gândul dinamica extremă a picturii și culorile puternice.

Există o călătorie documentată a lui Tintoretto la Roma.

E foarte probabil că artistul va fi vrut să contemple cu proprii ochi acea copleșitoare expresie a geniului uman.

Ca orice creator, se va fi dus cu ochiul critic al unui confrate curios.

Și, ca orice om cu talent, va fi plecat influențat subtil de capodopera pe care o a admirat-o nemijlocit.

Cea de-a doua filiație este mai surprinzătoare, căci presupune să facem un arc peste timp în viitor.

Rotocoalele din partea de sus a tabloului, care par emanații ale bărbii învolburate ale lui Pluto, dar și aluzii la fumul flăcărilor lumii de dincolo, sunt imposibil de ignorat.

De fapt, nu greșesc când spun că sunt principalul personaj al picturii.

Și ne aduc aminte de ceva, nu?

De Noaptea înstelată a lui Van Gogh, bineînțeles.

Ce zbucium îl va fi animat pe Tintoretto punând penelul pe pânză?

Să fi fost același tumult universal al artistului, ca la Van Gogh?

Sau doar expresia unei energii căreia i-a găsit o supapă?

Indiferent de răspuns, dialogul dintre opere de artă din lumi și perioade diferite este cel mai mare câștig pe care îl are oricine are privilegiul să le vadă.

O oglindă deformată

By Iulian in Filme 0 Comment

Primetime este film strâmb, ca o oglindă deformată.

Iar asta e deopotrivă o calitate și un defect.

Ideea de a transforma căutarea prădătorilor sexuali adulți, care își racolează victimele minore, într-un reality-show este inteligentă și inedită, dar și amară.

Iar dacă premisa funcționează bine de tot o jumătate de pelicule și conlucrează excelent cu tema secundară a culiselor producțiilor de televiziune de gen, în a doua se deformează și își pierde direcția și efectul retoric.

La fel se poate spune și despre stilistica utilizată de regizorul Lance Oppenheim. Potrivit propriilor spuse, Primetime a fost conceput ca un vis febril, la care eu aș adăuga dorința de a simula calitatea vizuală a emisiunilor de acum vreo două decade.

Înțeleg și că se bazează pe o poveste reală, iar senzația pe care privitorul o încearcă e de impact cam tot o jumătate de film.

Apoi devine obositoare și subminează poate cea mai consistentă parte a producției – interpretările.

Duplicitatea e cuvântul de ordine în ceea ce-l privește pe Robert Pattinson aici. Actorul s-a mântuit de mult în ochii mei după nadirul numit Twilight, dar e interesant de remarcat că acea latură placidă a sa, dublată de o privire autentic rece (a mai înaintat în vârstă de atunci) e reșapată aici și dublează ipocrizia care i-a ieșit atât de bine în Odiseea.

Era să zic că e cea mai compleză prestație a sa de până acum, dar avem The Drama în ecuație, care, apropo, e apărut tot anul ăsta.

Și mai vine și Dune al treilea!

Robert Pattinson e versiunea masculină a lui Anne Hathaway în materie de fecunditate artistică.

Dacă dualismul lui caracter real vs. personaj este apăsat, al lui Skyler Gisondo e mai subtil, dar necesar pentru a valida această principală teză a filmului.

Aș minți, dacă v-aș recomanda entuziast Primetime.

Însă aș fi nedrept, dacă l-aș pune la zid cu totul.

Are merite, dar se lasă mai greu dezvăluite.

Dar poate că acesta este testul pe care îl are de trecut fiecare dintre noi în ziua de azi, când vine vorba de oameni, filme sau idei.

Pe urme de International Booker Prize

By Iulian in Carti 0 Comment

The International Booker Prize este o distincție literară prestigioasă, care răsplătește traducerile în limba engleză (de unde și apartenența la organizația Booker) a romane de pe tot globul.

Premiul îi răsplătește atât de pe autor, cât și pe traducător, fapt lăudabil, iar larga circulație asigurată de lingua franca a zilelor noastre asigură creației o expunere mai mare pe mapamond.

Ca urmare, pornesc într-o scurtă explorare a câtorva câștigători ai International Booker Prize care ajuns să poată fi citiți și în română.

Primul despre aceștia este David Diop care ne poartă în universul coșmăresc al Primului Război Mondial prin Frate de suflet.

Tranșee, dezumanizare, carnagii, un pic de solidaritate și multă traumă.

Teme pe care alte cărți mari, precum Pe frontul de vest nimic nou sau Călătorie la capătul nopții le tratează la rându-le.

Ceea ce aduce scriitorul franco-senegalez este filtrul aparte ale culturii Africii negre în această experiență abisală a omenirii.

Vocea din roman este a unui recrut senegalez, care trăiește cu povara de a nu fi fost în stare să îi curme suferința celui mai bun prieten, rănit mortal.

Pentru a compensa asta, devine independent în gândire, dar și un fel de asasin în serie al inamicilor care îi ies în cale.

E remarcabil cum autorul îmbină această nou câștigată libertate cu transformarea monstruoasă a personajului său.

Rezultatul este că tu, cititor, trăiești într-o permanentă tensiune față de spusele celui pe care îl urmezi ca vrăjit.

Contribuie la această vrajă și stilul narativ arhaic, plin de repetiții și incantații pe care îl folosește Diop.

Prin asta și prin descrierea comunității din care provine, naratorul face o punte între lumi, fiecare cu problemele ei.

Incluiv a noastră de acum, care se comportă ca și cum ar fi cea mai rea perioadă din istorie.

Încă nu e, așa că hai să ascultăm la ce ne spun cei din alte emisfere și alte vremuri.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a deschis noi orizonturi literare.

Debandadă la Hollywood

By Iulian in Filme 0 Comment

În viața lui de cineast, Blake Edwards a făcut de toate.

Și filme strălucite, și fiascouri.

Și săli pline (și conturi pline), și dezastre financiare.

Și, deoarece a crescut practic la Hollywood, a văzut toate acestea și la ceilalți, așa că tot ce înfățișează în S.O.B., oricât de umflat și caricatural, rămâne, probabil, inspirat de realitate.

Un regizor, altminteri de succes, dă rasol rău de tot cu un film și intră într-un fel stare catatonică și cu tendințe sucidale.

Nu-l salvează decât ideea de a transforma zaharisitul musical eșuat într-un film erotic.

Dar aceasta nu este decât firava linie unificatoare a peliculei, căci regizorul-scenarist nu scapă nicio ocazie să o ia pe căi narative lăturalnice.

Rezultatul este inegal, fără doar și poate, și nu e atât de amuzant ca întreg, dar provoacă hohote de râs ocazionale și surâsuri frecvente, smulse de replici ca la Mel Brooks (dar mai acide) și de interpretări reușite ale unui distribuții remarcabil de ilustre.

Julie Andrews n-are mare lucru de făcut la început, decât să fie aceea pe care o știm, adică să fie adorabilă și să cânte, pentru ca spre final să se dezbrace de orice dulcegărie (LA PROPRIU!).

Contemporanii vor fi fost poate sfâșiați între oripilare și uimire, dar actrița pare a se fi distrat de minune distrugându-și propriul monument.

Care e la fel de solid, stați fără grijă.

Ba chiar poate ieși mai pitoresc ca oricând.

Pe lângă ea, regăsim o cohortă de figuri binecunoscute, care în vremea respectivă erau la apogeul popularității actoricești, precum Robert Vaughn, Robert Loggia, Robert Preston, Loretta Switt (Major Hot Lips Houlihan din M.A.S.H.) sau Larry Hagman (unicul și irepetabilul J.R.), dar și câțiva veterani de marcă, precum William Holden (preferatul meu din tot filmul) sau Shelley Winters (drept o impresară alunecoasă rău).

Fidel crezului său, Blake Edwards îmbină comicul de limbaj cu cel de situație, dar și cu gaguri fizice, iar cele două secvențe contrapunctice de musical sunt atât de meșteșugit construite, încât redau inegalabila capacitate a Hollywoodului a fabrica orice îi trece prin minte.

Și da, Fabrica de Vise este o cloacă împuțită în sine.

Dar nu ne putem lipsi de ea.

Pledoarie pentru albastrul pal de Densuș

By Iulian in De prin satul planetar, Sa privim pictura! 0 Comment

Biserica Densuș din Țara Hațegului (județul Hunedoara) este un monument unic în România.

Construit pe ruinele unui templu (probabil altar) roman, folosind materiale de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, este un veritabil simbol al continuității existenței unui grup de oameni care au au nevoie, indiferent de credințe și periaode, de un pol al comunității către care să graviteze.

Forma oarecum neregulată, semn că a fost o contrucție în perpetuă transformare, are un farmec aparte, care îi conferă Bisericii Densuș individualitate în rândul lăcașurilor de cult și a vestigiilor istorice de pe aceste meleaguri.

Dar ceea ce merită redescoperit este și interiorul, care adăpostește picturi murale din secolul al XV-lea.

Acestea gravitează, în mod natural, în jurul iconografiei creștine și au naivitatea plastică pe care o regăsim la alte monumente contemporane.

Impactul lor vizual este potențat de fundal de un albastru pal care le dă un aer celest, adecvat scopului religios căruia îi serveau.

Această nuanță cromatică m-a captivat de îndată ce am pășit în interiorul Bisericii din Densuș.

Nu exagerez când spun că figurile personajele deveneau fundal pentru impresia acestei culori liniștitoare și care îndeamnă la exact serenitatea pe care se presupune că ar trebui să o regăsim într-un lăcaș de cult.

Albastrul de Voroneț este celebru în lume.

Dar merită să spunem lumii că, alături de el, există și albastrul pal de Densuș.

Lumea reală este destul de cenușie, haideți să o colorăm mai mult.

Urmașii Agathei (9)

By Iulian in Carti 0 Comment

Un concurent inedit în peisajul scriitorilor de suspans.

Titlu și autor: Quaresma, descifrator de Fernando Pessoa.

Rezumat: Printre manuscrisele rămase după moartea prodigiosului și originalului scriitor portughez Fernando Pessoa s-au descoperit și câteva povestiri polițiste, unele doar parțiale, avându-l pe protagonist pe doctorul Abilio Quaresma, un individ altminteri neîmplinit, dar care are abilitatea (vezi și prenumele-i sugestiv) de a dezlega orice mister aplicând scheme de gândire teoretică, fără măcar să aibă de-a face direct cu puținele dovezi existente.

Originalitate – 8

Deducțiile de tipul celor realizate de Quaresma nu sunt diferite în sine de cele ale unui Hercule Poirot sau Sherlock Holmes, însă aici abstractizarea este dusă la extrem, cu rezultate care uneori sunt spectaculos de inteligente și coerente. Nu o dată avem de-a face cu un veritabil arbore decizional și logic care ar putea fi ilustrat printr-o diagramă sau introdus într-un program informatic.

Coerența narațiunii – 6

Volumul reunește mai multe povestiri, dintre care unele sunt incomplete, așa că scorul de aici este media dintre unul foarte scăzut al acestora și unul maxim al celor câteva nuvele care sunt compacte și care sunt strălucite. Cea referitoare la pergmanentul furat este un exemplu peremptoriu că, dacă Pessoa ar fi urmat această cale a literaturii detectivistice cu mai multă stăruință, ar fi rămas în istorie în rând cu Agatha Christie sau Sir Arthur Conan Doyle.

Utilizarea mecanismului deux ex machina – 6

Și aici se aplică aceeași medie a unor povestiri impecabile din punct de vedere intelectual, unde totul pare a se soluționa doar pe calea micilor celule cenușii, cu efectul debusolant și aproape neplăcut de a urmări o enigmă și de a te pomeni cu ea dezlegată deodată, fie pentru că autorul fie n-a scris nimic despre descifrarea ei, fie pentru că acele pagini s-au pierdut pe vecie.

Calitatea scriiturii – 7

Față de lirica sa deja celebră, în versuri sau proză, Fernando Pessoa utilizează aici un stil mai puțin înflorat, dar foarte eficient, căci uneori, mai ales în acele momente de deducție care vizează personalitățile umane și se cufundă într-o psihanaliză sui generis, frazele sunt extrem de lungi. Urmărite cu atenție, însă, sunt timpul coerente și solicitante. Cu atât mai neplăcute devin astfel acele pasaje trunchiate brusc de lipsa manuscrisului aferent.

Impactul deznodământului – 6

Fiind vorba de o colecție de povestiri, impactul fiecăreia variază în funcție de natura misterului pe care îl înfățișează, de inspirația autorului și, așa cum am tot amintit, de integritatea manuscrisului. Nuvelele care ne-au parvenit intacte sunt, în general, mai mult decât satisfăcătoare din punct de vedere al finalului.

O greșeală minunată

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

În relatarea despre cel mai recent spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova voi utiliza sistemul lui Benjamin Button, adică în ordinea inversă a desfășurării, pentru a ajunge la cheia de boltă a unei seri muzicale remarcabile.

În cronologia de atunci, totul a culminat cu Requiem în Do minor al lui Luigi Cherubini.

Prin însuși titlul său, această compoziție propunea o atmosferă funebră, la o adică deloc nepotrivită cu tumultul acestei perioade a istoriei.

Dar forțele reunite ale orchestrei și corului Filarmonicii din Craiova nu s-au reunit doar ca să ne aducă un memento mori, ci a evoluat înălțător, ca un imn adus triumfului vieții asupra morții.

A fost o schimbare de ton surprinzătoare (și îmbucurătoare) pentru mine, parafând întâlnirea mea în premieră cu Luigi Cherubini, un compozitor din amurgul barocului și zorii clasicismului, preamărit de coloși precum Beethoven sau Rossini.

Programul a inclus și faimosul Concertul nr. 1 în Sol minor pentru vioară și orchestră, op. 26 al lui Max Bruch, râvnit și cumva temut de toți violoniștii, căci e deopotrivă de frumos și de provocator artistic.

Am avut de mai multe ori privilegiul de a-l asculta pe scena Filarmonicii ”Oltenia”, de fiecare dată același, dar și diferit, adaptându-se pe personalitatea celui care mânuia arcușul.

Acum l-am avut pe Remus Azoiței care a venit cu abordare apăsată a acestui concert de vioară, una care îi reflectă încăpățânarea și fidelitatea față de această țară – deși profesor al Academiei Regale de Muzică din Londra, s-a întors în România ca să facă performanță și să îi ajute pe alții să facă performanță.

Iar dedicarea sa n-a rămas fără urmări, căci publicul l-a chemat nu la unul, nu la două, ci la trei bisuri, unul mai spectaculos ca altul (preferatul meu a fost Capriciul de Paganini). Mi s-a spus că au mai existat și patru bisuri la un moment dat, dar, pentru mine, acela a fost un veritabil record.

Însă partea de spectacol care mi-a suscitat cele mai vii emoții a fost aceea care, așa cum o arată și titlul, a constituit începutul – Uvertura Leonora nr. 3, op. 72b de Ludwig van Beethoven.

După ce a scris-o pentru singura sa operă, Fidelio, compozitorul a considerat-o o greșeală și a redactat o alta.

Motivul:

Era mult prea complexă și expresivă, și practic rezuma întregul subiect al operei.

Ei bine, pe mine tocmai asta m-a fermecat, faptul că a fost o poveste în sine, că i-am urmat peripețiile cu sufletul la gură, uimit fiind de acel moment aparte al sunetului extradiegetic care se constituie într-un veritabil simbol al libertății.

Narator al acestei mici capodopere a muzicii a fost fost dirijorul Vlad Conta și bagheta sa ca un condei, iar eu am plecat de la Filarmonica din Craiova animat de speranța că istoria va mai consemna și astfel de greșeli strălucite, nu doar funeste.

Sursă imagini: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Jetul meu de feeback pentru Teambuilding 2

By Iulian in Filme 0 Comment

Teambuilding a fost un film care a reușit performanța deloc facilă de a îmbină satira socială de efect cu umorul grosier.

De-aia a prins la pături diverse ale populației.

O continuare era inevitabilă și s-a produs mai deunăzi prin Teambuilding 2.

Așa cum era de așteptat, pelicula regizată de Letiția Roșculeț e atinsă de toate tarele unei continuări ale unei formule de succes.

Reia aceeași structură narativă, care nu mai e de impact, pentru că nu mai e nouă.

Reia diatriba împotriva dezumanizării din corporații, pe care aș fi numit-o răsuflată, dacă n-aș fi avut o discuție cu o prietenă exact înainte de a scrie aceste rânduri, în care mi s-au relatat aievea toate cele luate în răspăr în film, inclusiv AI de PLM (mai ales asta!).

Reia mecanismul miștourilor la adresa tipologiilor, iar aici punctează cel mai bine.

Deși nu mai suscită nici același amuzament și nici nu mai ține interesul atât de viu, Teambuilding 2 m-a făcut să râd destul de mult să se califice drept o comedie reușită, iar la asta cred că au contribuit două aspecte anume.

În primul rând, protagoniștii Cosmin ”Micutzu” Nedelcu și Matei ”BRomania” Dima nu mai absord așa mult calitatea de protagoniști.

Fie scenariștii n-au mai găsit ce să le dea de făcut, fie au înțeles benefic exact democratizarea și corectitudinea politică ironizate, încât le-au dat spațiu și momente de efect altor personaje deja binecunoscute sau altora noi simpatice.

Dintre cele noi, hazos rămâne Vlad Ianuș, iar dintre cei noi se remarcă un fel de personaj negativ, efebul cu flanelat negru de Steve Jobs (n-am reușit să-i găsesc numele, poate mă ajutați voi).

Arhetipurile sunt aduse la zi.

Ardealul depășește sfera Clujului, ajungând până hăt la sătmăreni și la dicția lor incomprehensibilă (depun mărturie în privința asta).

Gen Z-ii intră și ei în vizor și fără menajamente, iar pentru asta Teambuilding 2 merită lăudat pentru integritate.

Nu doar boșorogii din generația X ca mine au apucături de râsul lumii.

Sunt și niște plasări de produse atât de deșănțate, că mi s-au părut făcute în bătaie de joc, de credeam că sunt poante. Dar nu, companiile alea chiar au dat bani pentru film. Ce chestie!

Concitatidini ai mei, stați liniștiți, nu lipsesc bombardierii din Craiova, dar cu o morgă ușor modificată, însă opuși la băută unor legende vii, sugativele din Republica Moldova (unde se mută acțiunea, fără prea mare importanță stilistică, totuși, în afară de accente).

De la înjurături la replici cu cap, Teambuilding 2 e ce aștepta lumea.

O oglindă deformată în care ne vedem metehnele.

Unul de pe site-ul Cinemagia, de unde mi-am luat imaginile, spunea:

Un gunoi ce nici măcar nu e încă gunoi. O porcărie făcută pentrut zombificarea și amorțirea creierelor ce doar vor să consume conținut. Am plătit un bilet doar ca să mă enervez, deși știam deja cam ce urmează. Cinematografia românească e în perfuzii.

Chiar și numai pentru asta, și sper să apară și un Teambuilding 3.

Mai dați-vă-n PLM de ipocriți!

Fericirea făcută cioburi

By Iulian in Filme 0 Comment

Ai o viață îmbelșugată alături de persoana iubită.

Aveți și un copil zglobiu.

Deodată, într-o dimineață, poliția vine și îi umflă celuilalt toate dispozitivele electronice și îi adresează o acuzație înfiorătoare care îți face fericirea cioburi.

E dureros în sine, dar cioburile respective nici nu te lasă măcar să pășești în dreapta sau în stânga și ești într-o captivitate a neliniștii, îndoielilor și reașezărilor emoționale complicate.

Este exact ce i se întâmplă personajului interpretat de Lea Seydoux în Gentle Monster.

Dacă v-aș divulga la ce se referă posibile acte abominabile în privința cărora este acuzat soțul ei, ați înțelege de ce acest film este important.

Dar v-ați și feri să îl vedeți, pentru că este omenește să ocolim disconfortul de orice fel.

Așa că o să mă opresc aici cu descrierea narațiunii, reiterând că Gentle Monster este necesar.

Nu este o producție cinematografică destinată divertismentului.

Ba chiar are o anume părtinire de gen.

Dar rechizitoriul împotriva unor pulsiuni masculine nocive are partea lui de consistență și de argumente.

Și reușește să rămână valid pentru că scenariul reușește să se sustragă tentației de a fi aprig revoltat.

Prin această nuanțare, Marie Kreutzer-scenarista o reabilitează pe Marie Kreutzer-regizoarea, care lucrează cam poticnit.

Trecem cu vederea caracterului rudimentar al realizării și grație unor prestații actoricești impecabile.

Lea Seydoux, pe care ne-am obișnuit să o vedem în atâtea roluri secundare, ba prin universul Dune, ba prin al lui James Bond, e aici o veritabilă versiune feminină de Sisif, ducând în spate o povară covârșitoare, de care ar vrea să scape cu dragă inimă.

Dar mama e numai una și de-asta mama e cântată de când e lumea.

Deși semnificația ei în economia dramei este minoră, nu poți, pur și simpu nu poți să ignori prezența augustă a lui Catherine Deneuve în rolul mamei protagonistei.

E octogenară, dar e încă elegantă, distinsă și, mai presus de toate, frumoasă.

Poate cel mai inteligent aspect al filmului, acela care face trecerea de la dramă individuală la fenomen general nociv este existența unui fir narativ secundar, cel al polițistei care anchetează cazul, jucate cu iscusită reținere de Jella Haase.

Și ea are de înfruntat manifestări nocive masculine.

Și tot ale unui apropiat.

Dincolo de tezism și lentoare, Gentle Monster este un semnal de trezire pentru cine vrea să ignore realitatea.

Sau să o simplifice.

Comori din Est pentru toată lumea

By Iulian in De prin satul planetar, Publicitate 2 Comments

Dacă la ediția din 2025 a evenimentului Treasures of the East am participat mai degrabă fugitiv, anul acesta mi-am acordat mai mult timp și bine am făcut.

De menționat că și așa tot n-am apucat să ajung la atelierele tematice din timpului acestui festival gastronomic, însă am acumulat experiențe senzoriale (și culturale) pentru un an întreg (până la ediția din 2027).

Prima dintre incursiunile mele la Treasures of the East 2026 a avut loc în timpul expoziției generale de la Ramada Plaza Craiova, spațiu încăpător și adecvat pentru astfel de manifestări.

Intrat în marea sală m-am simțit din nou ca un Parpanghel pierdut în fericirea de a se vedea înconjurat de bucate care mai de care.

După ce am înghițit în sec, mi-am propus să nu pățesc precum măgarul lui Buridan și am procedat sistematic la degustări de de toate.

Dileme tot au fost.

Care zacuști au fost mai degrabă lunecătoare pe gâtlej.

Care tipuri de pâine făcută tradițional a evocat cel mai bine zilele de odinioară de la bunici.

Care vin le însoțit cel mai fălos?

Bineînțeles că nu i-am ocolit pe prietenii de la Eliada, cu măslinele lor care te trimit în epopeile lui Homer și cu uleiul care pare cântat de Odysseas Elytis.

De fapt, m-am surprins și pe mine când m-am încumetat să încerc niște produse din pește (care nu mi-e prieten gastronomic) și pomenindu-mă devorând cantități mari de crap afumat.

Iar dacă l-am văzut pe Charlie Ottley pe-acolo e semn că se întâmplă lucruri la Craiova care merită spuse în lumea largă.

Cea de-a doua sesiune de blagoslovire culinară a avut loc cu ocazia Zilei Naționale a Gastronomiei și a Vinului Românesc și s-a desfășurat la Restauratul Ellipse a aceluiași Ramada Plaza Craiova.

Tot ce este festin descris prin literatura românească și-a găsit materializare aici.

De regulă, mă ghidez după dictonul ”mănânc ca să trăiesc, nu trăiesc ca să mănânc”, dar acum am suspendat-o din motive de forță majoră.

Cum să nu iau din aperitivele care singure ar fi săturat un Pantagruel?

Sau din tochitură?

Sau din sarmale?

Sau din varza călită?

Sau chiar nițel păstrăv, că tot m-am reconciliat cu tagma ihtiologică?

Sau din alivenci?

Nota bene, toate udate de excelentele vinuri de la Sâmburești, în frunte cu deplin meritat premiatul Chateau Valvis Fetească Neagră, soiul acela care la loc de cinste în însăși panoplia de la Muzeul Vinului din Bordeaux.

N-a lipsit un moment de virtuozitate dansantă din partea unor membri ai ansamblului ”Maria Tănase”, iar eu, ghiftuit și fericit, am concluzionat:

E bine să iubești lumea toată.

Și cel mai bine e să începi cu ce te înconjoară.

P.S. Doamna Bogaciu mi-a reamintit în comentarii că am gustat si o sumedenie de brânzeturi, în special sâmbătă, campion fiind sortimentul de la standul dumneaei, unul asemănător brânzei de burduf, pe care am hăpăit-o masiv în dauna altor vizitatori.

Mea culpa pentru această impardonabilă omisiunea din articol.

Nu și pentru lăcomia de la fața locului.