Încântător la purtător

Cât timp aveți pentru lectură într-o zi?

O oră?

O jumătate de oră?

Un sfert de oră?

Cinci minute?

Dacă răspunsul este acesta din urmă, e trist, dar există un remediu.

Ramona Bădescu nu e la prima incursiune pe tărâmul haiku-urilor, a mai călătorit, și ne-a luat și pe noi cu ea, cu ocazia volumului Floare de cireș.

Acum a revenit, cu ambiții și mai mari și cu o structură ciclică adecvată, prin Orologii din nori.

Împărțirea pe anotimpuri, fiecare cu provocările și deliciile lui, este proprie filosofiei orientale. Îmi vine în minte chiar acum filmul coreean Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom (Primăvară, vară, toamnă, iarnă… şi din nou primăvară) și, deși fatalismul de acolo e înlocuit de Ramona Bădescu printr-o contemplare mai degrabă melancolică, îndemnul la reflecție se păstrează.

Față de colecția de haiku-uri anterioară, autoarea se menține cu mai multă strictețe în canoanele formei și versificației, dar m-am bucurat să văd că nu a abandonat îndrăzneala de a atinge senzații și imagini moderne. În câteva cuvinte, veți regăsi zăpușeala verii sau agitația autumnală a primelor zile de școală, de pildă.

Într-o foarte temerară încercare de a demonstra că poezia este un limbaj universal, haiku-urile Ramonei Bădescu vin cu versiuni în engleză și franceză, iar simpla lor alăturare provoacă la a compara variile manifestări ale acestui inefabil și inegalabil mecanism prin care cuvintele evocă tablouri și emoții și trăire.

Orologii din nori vine într-un format mic, numai bun de purtat și deschis oriunde, în acele cinci minute în care puteți arunca o privire în carte și două în viață.

Care va părea un pic mai frumoasă, cred.

Ai lui Zelea Codreanu și îmbârligăturile

Mulți români încă trăiesc sub imperiul ideii că Marea Britania și SUA ne-au lăsat în ghearele rușilor la Yalta.

Dar ce uită mulți este că România a fost, în cea mai mare parte a celui De-al Doilea Război Mondial, de partea Axei și, deci, adversară a celor două mari puteri cărora le reproșăm acest abandon.

Dovezi există cu toptanul, iar una inedită este The Adventures of Tartu.

Filmul începe cu imagini reale ale bombardamentelor germane asupra Londrei, precum și cu imaginea semeață și sfidătoare a catedralei St. Paul, profilându-se pe cerul fumuriu.

Urmează o scenă în care protagonistul eponim, jucat de Robert Donat, expert în chimicale și explozibili, dezamorsează un proiectil căzut într-un spital, iar efectul de tensiune este atât de puternic, încât mi-a trezit comparații favorabile cu coșmărescul și inegalabilul The Hurt Locker.

După această expozițiune intensă, personajului i se încredințează sarcina de a se infiltra într-o fabrică din Plzen din Cehoslovacia, aflată sub controlul naziștilor, și de a sabota tot ce e demn de sabotat acolo.

Motivul pentru care această cam ingrată sarcină îi revine ne aduce la aspectul care, pentru noi, românii, este cel mai interesant. Deoarece își petrecuse copilăria în România și vorbește limba ca un nativ, britanicul se poate da drept un membru al Gărzii de Fier, mai ales că o mai rupe și pe germană, după ce și-a făcut studiile la Berlin.

Mai mult de-atât, în construirea persoanei sale fictive, agentul adoptă aerul de fante de Obor care, putem presupune, era foarte familiar contemporanilor din realitate.

Insultător?

Nu și dacă ne uităm cu ochii lucizi la perioada respectivă, așa cum o face, de pildă, Stejărel Olaru în biografia foarte documentată a Mariei Tănase.

Odată având acoperirea conturată, Robert Donat drept Jan Tartu purcede în misiunea-i primejdioasă, iar rezultatul este o înlănțuirea deloc credibilă de pățanii, însă antrenantă, amuzantă și care mi-a demonstrat că, dacă America a câștigat războiul în plan material, în cel al spiritului și inteligenței, britanicii au fost cei dintâi.

Film de studio, deci tributar unor anume limitări materiale și stilistice, The Adventures of Tartu beneficiază de decoruri foarte reușite, precum și de un montaj alert, bine construit de regizorul Harold S. Bucquet.

Probabil că posteritatea îl ține minte Robert Donat drept acela care i-a suflat în mod inexplicabil Oscarul lui Clark Gable, întinând aureola de premii acordate lui Gone with the Wind, însă rolul de aici, emfatic, bombastic și savuros, probează în mod elocvent ce actor înzestrat a fost.

Schimbările de mimică și accent sunt de o repeziciune delicioasă, iar ținuta elegantă și impunătoare reușește să ascundă faptul că actorul britanic a fost chinuit toată viața de un astm care l-a răpus înainte de vreme.

Ce mai merită menționat este că, deși făcut în 1943, deci în plin război, și deși destinat neîndoios propagandei (figurile naziștilor sunt caricaturizate la sânge), filmul e mult mai subtil decât Aleksandr Nevski al lui Serghei Eisenstein, de pildă.

Asta înseamnă că, dacă vrem să învățam să gândim nuanțat, elegant și chiar autoironic, tot spre Vest trebuie să privim.

Dulce sfidare

Nu mi-aduc aminte să fi participat în condiții mai triste la vreun concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Măcinați de boală, de crize politice și de grijile către un viitor care nici îndepărtat nu mai pare, mai e oare loc de muzică în viața noastră.

După ce am pășit în sala filarmonicii și a început spectacolul intitulat Medalion componistic ”Gheorghe Stănescu”, mi-am dat seama că răspunsul ar fi, totuși, da.

Dedicat acestui distins compozitor, unul dintre fondatorii Liceului de Artă ”Marin Sorescu”, ajuns la venerabila vârstă de 90 de ani, potpuriul de bucăți muzicale a etalat tot ce are în arsenalul artistic filarmonica din Craiova și a acoperit o gamă de emoții egală cu a celor care ne încearcă în cursul unei zile obișnuite de pandemie.

De pildă, tristețea s-a regăsit în compoziția orchestrală care l-a avut ca solist pe Elvis Ciuculescu la violoncel, instrument despre care în diverse rânduri am conchis că este menit a transmite această stare de spirit.

Refugiul în spiritual, deloc rar în astfel de vremuri de restriște, și-a găsit expresia în forța Coralei Academice a Filarmonicii, culminând cu Tatăl nostru.

Momentul când toate celelalte instrumente au amuțit și au lăsat loc harpei mângâiate de Rozalia Pataki a smuls același tip de zâmbet pe care vederea unui copil fericit sau a unui pisoi jucăuș îl provoacă și celor mai înnegurate frunți.

Să mai zic și că alternanța dirijorilor Alexandru Iosub și Pavel Șopov mi s-a părut a întruchipa exact colaborarea de care avem mare nevoie într-un moment de cumpănă, când ambițiile personale par și mai meschine.

Iar finalul, deși nu muzical în sine, a fost, cumva, un îndemn la speranță.

Compozitorul Gheorghe Stănescu nu s-a împiedicat de cele nouă decenii care ar trebui să-l împovăreze și a pășit pe scenă, unde a ținut o cuvântare de o admirabilă coerență.

Churchill spunea să fim reținuți în victorie și sfidători în înfrângere.

În aceste momente, Covid-19 ne cam înfrânge, însă de o sfidare tot a avut parte din partea noastră.

Una dulce, armonioasă și desfășurată în condiții de siguranță sanitară.

7 care i-au dat de furcă lui 007

Tot gândindu-mă la potențialul irosit a lui Rami Malek ca personaj negativ în No Time to Die, mi-a dat prin cap să trec în revistă, în ordine crescătoare a pitorescului, pe 7 dintre răii care i-au dat cel mai mult și mai palpitant de furcă lui 007.

Se impun niște precizări, totuși.

Primo, deoarece nu am văzut chiar toate filmele din universul James Bond, această listă este extrasă din materialul pe care l-am avut la dispoziție. Dacă, între timp, mai bifez încă una dintre pelicule și consider că e cazul, o să revin cu adăugiri sau revizuiri ale acestui top.

Secundo, justificările de la multe dintre personaje includ dezvăluiri referitoare ale tramei narative și chiar momente-cheie ale acesteia. Dacă remarcați vreun titlu care nu vă e cunoscut, feriți privirea de urgență și reveniți după ce îl veți fi vizionat.

Nu în ultimul rând, pentru mine nu există distincția dintre maleficul principal și mâna sa dreapta, pentru că, uneori, acest din urmă personaj e simțitor mai vizibil, fie prin modul cum este compus, fie prin simpla prezență scenică a interpretului.

Acestea fiind spuse, să vedem cine a încercat marea cu sarea de plutoniu și aproape i-a venit de hac lui Bond. James Bond:

Mr. White – Personaj secundar, dacă nu chiar episodic, jucat de Jesper Christensen, care apare în trei dintre filmele erei Daniel Craig. Momentul care l-a evidențiat este în altminteri dezamăgitorul Quantum of Solace. Membrii numitei organizații mafiote au un fel de conferință telefonică prin hands-free-uri în timpul unei spectacol de operă în aer liber (ceva nu foarte logic, din varii motive, dar să trecem peste asta). După ce Bond le strică întrunirea, respectivii, în frunte cu boss-ul Mathieu Amalric, se zburătăcesc care încotro, mai puțin Mr. White, care rămâne la locul lui, își scoate calm dispozitivul din ureche și îi spune soției: I guess Tosca isn’t for everyone. Excelent.

Xenia Onatopp – În primul rând vă invit să analizați puțin numele acestei femme fatale interpretate de Famke Janssen în Goldeneye. După ce aflăm că este un asasin care își suprimă victimele (bărbați, cum altfel) zdrobindu-i între coapse, găselnița lingvistică e și mai savuroasă. Inutil de spus că scena în care se înfruntă cu James Bond al lui Pierce Brosnan este memorabilă.

Scaramanga – Numele, actorul, duelul. Ce-i drept, Christopher Lee a fost mai impunător la senectute, dar chiar și aici, în floarea vârstei, salvează The Man with the Golden Gun, candidat serios la titlul de cel mai slab film Bond, de ridicolul suprem. Ținuta-i stilată și amenințătoare, care îl trece în plan secund pe însuși protagonistul Roger Moore, pare și mai pregnantă după ce asculți versurile melodiei omonine, cântate de Lulu.

Le Chiffre – Așa cum Daniel Craig este un James Bond mai vulnerabil, și personajele negative pe care le are de înfruntat au slăbiciunile lor. Acesta din Casino Royale este departe de aerul demiurgic al răilor pe care un Sean Connery i-a avut de înfruntat, dar asta îl face cu atât mai interesant. De la încrederea vecină cu aroganța de la început, Madds Mikkelsen, cu chipu-i de un estetic aparte, ajunge în pragul disperării, iar încleștarea de voință dintre cei doi, abstractă la masa de poker, devine ulterior dureros de fizică.

Golfinger – Personajul jucat de Gert Fröbe n-are nimic spectaculos în înfățișare. Dimpotrivă. Însă planul pe care îl pune la cale este al doilea ca deșteptăciune din tot acest clasament (pentru primul, așteptați până la lider), este înconjurat de figuri legendare, precum Oddjob al lui Harold Sakata, cu pălăria lui ucigașă, sau Pussy Galore (Honor Blackman), al cărei nume este de un comic de neconceput în corectitudinea politică a prezentului. Dacă toate astea nu v-ajung, să mai spunem că este cel care, folosindu-se de un laser, încearcă să-l văduvească pe Sean Connery de cea mai importantă armă a sa, prilej cu care are loc și acest schimb de replici: Do you expect me to talk? No, Mr. Bond, I expect you to die.

Elektra King – ați ajuns în cel mai nevralgic punct al acestui articol, dacă nu ați văzut The World Is Not Enough, derulați rapid mai departe, căci vă voi divulga cel mai seamă aspect al filmului. Pe tot parcursul lui, Sophie Marceau pare o femeie fragilă, numai bună de sedus și de protejat de către un Pierce Brosnan la apogeul virilității și priceperii cascadoricești. Numai că agentul nostru, și nu numai el, este plămadă moale în mâinile unei dame ucigător de abile în a-i manipula pe alții și cu un plan atât sanguinar, cât și pragmatic, care aproape îi reușește. Frumoasă așa cum numai franțuzoaicele știu a fi, cu un accent irezistibil și cu un nume cu rezonanță de tragedie antică, Elektra King e stăpâna acțiunii și prefațează belelele pe care următorul Bond le va avea cu femeile.

Elliot Carver – un mogul de presă vrea să iște un conflict între China și Occident, ca să aibă exclusivitate în a-l reda mediatic. Nu e 2021, ci 1997, iar planul îi aparține lui Elliot Carver, în care contemporanii l-au văzut cu atotputernicul Rupert Murdoch, iar eu pe William Randolph Hearst (vezi episodul biografic cu războiul dintre SUA și Spania). Cu vervă, nu, cu stridență chiar, Jonathan Pryce se delectează cu tot ce face și, mai ales, cu tot ce spune în Tomorrow Never Dies, inclusiv în duelurile verbale cu Pierce Brosnan. Iar dacă nu mă credeți, iată-l mai jos făcându-și intrarea în expozițiunea filmului:

– Mr. Wallace, call the President. Tell him if he doesn’t sign the bill lowering the cable rates, we will release the video of him with the cheerleader in the Chicago motel room.

– Inspired, sir.

– And, after he signs the bill, release the tape anyway.

Acum îl așteptăm pe noul 007, dar și pe cel sau cea care îi vor face zile fripte.

Făt-Frumos e lipsit de sens în absența unui zmeu pe măsură.

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Mă aplec din nou către un domeniu anume al cărților de non-ficțiune, de data aceasta unul care mă pasionează, și nu doar pe mine, ci pe omenirea întreagă, după cum veți constata – jocurile.

Ancient Egyptians at Play – o lucrare de istorie pură, impecabilă scrisă, despre jocurile care au însoțit viața și religia Egiptului antic, dar și discuții despre modul cum altele provenit din arii culturale și geografice diferite au fost absorbite și adaptate specificului locului. Autorii – Anne-Elizabeth Dunn-Vaturi, Walter Crist și Alex de Voogt – nu se lasă seduși de ipoteze fanteziste și lucrează strict cu dovezi arheologice sau corelații cu mărturii din acele vremuri. Astfel, pe lângă fascinantele și încă misterioasele povești ale unor jocuri precum Senet, Mehen sau Men, ni se oferă și o lecție neprețuită despre cum se realizează o investigație istorică, mai ales când dovezile sunt pe sponci. Cât de departe suntem în această carte de superficialitatea analizelor de Facebook pe care unii le iau drept surse de documentare!

Board and Table Games from Many Civilizations – un efort titanic și aristotelic al unui îndrăgostit de jocuri, altfel n-am cum îi spune. Dovada: multe dintre ilustrațiile care însoțesc capitolele și subcapitolele volumului sunt ale unor piese din însăși colecția lui R. C. Bell. Așa cum chiar el propune în prefață, această lucrare monumentală prin ambiție, dar și prin realizare, poate fi lecturată în două moduri: primul, lapidar, pentru o panoramă a jocurilor care au umplut timpul oamenilor, dar le-au și golit buzunarele, acoperind spațiu și timp imense, al doilea, focalizat pe orice joc de interes, pentru care autorul oferă explicații detaliate. De menționat că dublul volum de față a apărut în jurul anului 1960, așa că, pentru practici ludice mai recente e nevoie să vă îndreptați către cartea de mai jos. Însă și aceasta mi-a relevat că un joc este expresia lumii din care în provine, iar transformările pe care le suferă de-a lungul timpului sunt transformări ale societății înseși.

It’s All a Game – o superbă încununare a epopeii pe care am început-o în Egiptul antic, o istorie a unor jocuri emblematice, începând de la deja familiarele Senet sau Jocul Regal din Ur și ajungând până la Pandemic (poate cel mai necesar titlu de încercat acum, dată fiind tematica, dar și pentru că este un joc de colaborare, nu competitiv). Autorul Tristan Donovan are condei, se documentează temeinic și, mai presus de toate, are pasiune pentru subiect. Prin intermediul lui am descoperit, printre multe altele, detalii extraordinare despre șah sau table, dar mi s-a oferit și prilejul de a mă minuna cum a evoluat Monopoly, care se voia a fi un protest împotriva capitalismului sălbatic, nu o stimulare a practicilor lui. De acum încolo, când o să deschid cutia de la Cluedo sau de la Coloniștii din Catan, o să simt o plăcere suplimentară, știind că sunt părtaș la o aventură care durează de când lumea și care nu se va sfârși decât odată cu ea.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Petrecerea de adio

Casino Royal s-a deschis cu poate cea mai tare scenă de acțiune făcută vreodată.

Apoi, însă, universul Bond al lui Daniel Craig a luat-o pe un făgaș pe care l-am dezaprobat.

Prea s-a cufundat în chestiuni personale, prea mică mi s-a părut miza uneori, prea multă melodramă pe capul acestui mare seducător.

Sub bagheta unui nou regizor, competentul Cary Joji Fukunaga, No Time to Die dă inițial impresia că a înțeles reproșurile de mai sus și că se întoarce, precum fiul risipitor, la matca primordială.

Prima treime a filmului este încântătoare, dinamică, turistică într-un mod aproape tantalic (farmecul indescriptibil al Materei, un club jamaican mișto, străzile feerice al Havanei) și culminează cu o Ana de Armas răpitoare de orice fracțiune de secundă de prezență pe ecran, prin nuri, umor și rochia aia care le-ar face pe femei să se învinețească de invidie și pe bărbați să roșească de plăcere.

Unde mai pui că dezastrul pe care 007 îl are de prevenit este adecvat contextului actual, atât de adecvat, că parcă văd că alimentează masiv pe conspiraționiști.

Dar, pentru că de trecut nu poți scăpa, așa cum a ținut morțiș toată cvintologia asta să ne demonstreze, nici No Time to Die nu scapă de morbul patetismului și al lungimilor excesive. În această mlaștină se împotmolesc nume grele, precum Ralph Fiennes, Christoph Waltz sau Rami Malek, acesta din urmă fiind afectat cel mai mult, deoarece, în teorie, îl are de întruchipat pe răul cel dintăi.

Timbrul vocii, înfățișarea filiformă, privirea hipnotică îl recomandau pentru o posibilă partitură memorabilă, dar, din păcate, scenariștii îl lasă pierdut într-un no man’s land al motivației criminale, dar și al orientării culturale și dezvoltării psihologice, astfel că nu prea știi de unde să-l apuci sau cum să-l privești.

Cu excepția preafrumoasei hispanice mai sus amintite, celelalte femei cu care Bond se însoțește sentimental sau profesional sunt fade, în cel mai bun caz – Léa Seydoux – sau agasante, în cel mai rău – Lashana Lynch, pe care o resping din principiu drept succesoare a agentului. Dacă va triumfa corectitudinea politică, iar 007 va deveni femeie și/sau negru, sper ca producătorii să aibă mână mai bună de-atât.

Să dăm Cezarului ce e al Cezarului si lui Bond ce e al lui Bond și să vorbim despre Daniel Craig și despre moștenirea pe care o lasă.

Că a îmbătrânit prea mult față de cerințele rolului nu e o noutate, eu, unul, o semnalam încă de la Skyfall.

Dar ce nu îi voi contesta niciodată acestui actor înzestrat este că, deși a pornit cu handicapul de a veni după Pierce Brosnan (Bond-ul meu de suflet), a reușit să își însușească rolul, să îl posede, să nu imite sau să parodieze.

007 al lui Daniel Craig s-a vrut a fi mai damnat, mai fragil, mai predispus la greșeală, deci mai uman.

Iar Daniel Craig a fost cel care a adus asta în lumea lui Bond.

James Bond.

Femeile sub fundamentalism

Până de curând, intelighenția românească (dacă nu cumva este un oximoron) de pe Facebook murea de grija femeilor din Afganistan, în condițiile în care talibanii au recâștigat controlul în această țară și nu au pregetat să impună restricții inumane asupra acestora.

Între timp, opinia publică mioritică s-a orientat spre alte subiecte, însă acesta rămâne unul grav, așa că m-am gândit să trec în revistă câteva produse ficțiune și non-ficțiune care să întregească un tablou al dramei femeii într-un regim fundamentalist.

Prima creație de acest gen nu poate fi decât Osama, film pe care îl descriam într-un mod patetic (de, tinerețile scriitoricești) acum mai bine de o decadă. Povestea este a unei fetițe nevoite să se deghizeze în băiat, pentru a putea munci și întreține familia, formată numai din femei, cărora altminteri le este interzis și să iasă singure pe stradă, darămite să mai aibă o slujbă. Precisă și lipsită de artificii cinematografice, pelicula scrisă și regizată de Siddiq Barmak nu face niciun fel de concesie hollywoodiană privitorului. Viața acolo e crudă și aia e.

De la aceeași idee, a fetiței care se deghizează în băiat pentru a procura cele necesare familiei, pornește și filmul de animație The Breadwinner, realizat de Nora Twomey, părtașă la creația minunatelor The Secret of Kells și WolfWalkers. Spre deosebire de aerul de docudramă implacabilă din Osama, aici atmosfera, deși uneori egal de apăsătoare, mai lasă să răzbată și câte o rază de lumină și de umanitate. Cu excepția lui Hotaru no Haka al lui Isao Takahata, nu cred să fi văzut vreodată mediul animației pus în slujba unui fresce mai dureroase a ororilor la care sunt supuși copiii care au ghinionul să se nască în timpuri și societăți vitrege. Însă poveștile ne țin în viață.

Rămânem pe tărâmul desenelor, cu Burqa, o scurtă și ironic-amaruie cronică a vieții femeilor din Kabulul talibanilor. Rod al colaborării dintre jurnalista Jamila Mujahed (ce nume predestinat rezistenței, nu?), care a trăit nemijlocit cele descrise în carte, și artista Simona Bassano de Tufillo, acest album șugubăț și inteligent spune aceleași lucruri pe care deja le știm, dar presară și un strop de umor. Un alt ingredient de care e nevoie pentru a supraviețui fundamentalismului. Știm și noi asta din comunism.

Și, nu în ultimul rând, pentru că se apropie săptămâna decernării premiilor Nobel pentru 2021, să pătrundem în sfera realității, prin intermediul vocii Malalei Yousafzai, care, deși nu era decât o simplă fetițe de provincie din zona paștună a Pakistanului (unde s-au adăpostit și antrenat în așteptarea revanșei talibanii de acum), a îndrăznit să ridice glasul și să revendice dreptul la educație și la libertate al copiilor. Spre deosebire de vitejii de pe rețelele sociale, dintre care mulți se revoltă și sub pseudonime, Malala a fost victima unei tentative de asasinat. Iar lungul și anevoiosul drum către recuperare relevă și că, în ciuda tutror beteșugurile ei, democrația de tip occidental este totuși cea mai bună formă de societate pe care omenirea a reușit să o închege până acum. Iar dacă vrem să supraviețuiască, și eu trebuie să fiu Malala, și tu trebuie să fii Malala.

Americanii le-au mai suflat francezilor submarine

Acum nu mult timp, s-a iscat scandal mare între Franța și Australia, din cauza unor submarine.

În toată afacerea asta și-a vârât coada și SUA, iar asta mi-a adus aminte că mai fost cel puțin o ocazie când americanii le-au suflat francezilor un submarin.

Este vorba despre legendarul Nautilus al lui Jules Verne, pe care îl regăsim în 20,000 Leagues Under the Sea, ecranizare fastuoasă a romanului omonim, regizată de Richard Fleischer și adaptată scenaristic de Earl Felton.

Producție este o combinație de prelucrare omagială și pervertire tipic hollywoodiană, iar efectul total este de plăcere cu obiecții, pe ici, pe colo.

Povestea este cea bineștiută, în care trei personaje – un profesor universitar (Paul Lukas), asistentul său (Peter Lorre) și un marinar sturlubatic (Kirk Douglas) – care ajung oaspeți-prizonieri ai căpitanului Nemo (James Mason) pe numita ambarcațiune subacvatică.

O distribuție de vis, la care ar râvni orice blockbuster, parțial exploatată așa cum se cuvine. Însă, când îl ai pe Kirk Douglas la apogeul carierei și al condiției fizice, n-ai încotro decât să îi acorzi cât mai mult timp pe ecran, la bustul gol, preferabil, iar energia sa leonină, altfel admirabilă, îi face să pară și mai bătrâni și mai obosiți pe Lukas și pe Lorre.

Cu aerul său care a avut dintotdeauna ceva luciferic, James Mason este la rându-i o alegere inspirată, și ea valorificată în special in prima parte a filmului, când simpla lui imagine cântând la orgă are ceva epopeic. Pe măsură ce acțiunea înaintează, iar luminile și umbrele caracterului său ar trebui să se dezvăluie în tandem, partitura care îi revine acestui extraordinar actor se diluează, iar misiunea pe care declară că și-o arogă coboară spre genuni de patetism.

Citite, aceste neajunsuri par mari, dar, învăluite de realizarea tehnică de excepție a peliculei, trec mai lin prin filtrul minții.

La decenii bune de la realizare, 20,000 Leagues Under the Sea are decoruri și efecte speciale care încă impresionează, întru realizarea scopului pe care însuși Jules Verne și l-a propus – să prilejuiască o aventura lejeră, dar nu superficială, care să dea de gândit din când în când.

Aici, de pildă, avem parte și de filmul că oglindă a perioadei în care a fost făcut. Sursa de energie a submarinului, secret pe care căpitanul Nemo îl apără cu strășnicie, este o străvezie trimitere la cea nucleară.

Suntem în 1954, americanii și rușii s-au pus pe făcut bombe atomice, iar Războiul Rece se întețește.

Din fericire, viziunea sumbră asupra naturii umane a stăpânului submarinului nu s-a adeverit, iar aceste posibil vehicule posibil aducătoare de Apocalipsă au rămas doar pricină de ceartă financiară între mai-marii lumii.

Avuția națiunilor

În studiul istoriei, unul dintre ungherele în care descoperi lucruri fascinante este cel al jocurilor

pe care oamenii le-au plăsmuit de-a lungul timpului, ca expresii a lumii în care trăiau, cu provocările și credințele și particularitățile fiecăreia.

Prin mărinimia prietenilor de la Libris, m-am întors în timp în Mesopotamia antică, prin intermediul Jocului Regal din Ur, dar și în vremea vikingilor, cu Vulpea și gâștele, iar acum am fost transportat într-o Africă imemorială, cu ajutorul jocului Awale.

Membru al marii familii Mancala, jocul e poate familiar celor care sunt suficient de bătrâni să fi avut pe vremuri telefon mobil Nokia. Printre metodele rudimentare, dar fermecătoare, de a-ți pierde timpul în acea perioadă, pe lângă deja clasicul Snake, se găsea și acesta, într-o formă schematică vizual.

Pe mine, unul, nu m-a prins atunci, dar i-am înțeles un pic mai bine farmecul la ceva timp după aceea, când am avut ocazia să îl redescopăr mulțumită unui prieten, mare pionier într-ale tehnologiei, care tocmai își luase un dispozitiv nemaivăzut, un telefon inteligent, fără taste, numit iPhone 3.

Dar frumusețea și subtilitatea acestui Awale și a variantelor sale nu mi s-a dezvăluit pe deplin decât acum, când am avut parte de o experiență tactilă nemijlocită.

Originea acestui tip de joc se pierde în negura cronologiei. Unii cercetători consideră că anumite adâncituri simetrice și corespunzând ca număr de pe bordurile unor temple ale Egiptului antic sunt mărturii ale începutului său. În forma de față, Awale reconstituie sistemul ludic din Africa neagră, iar aici nu mă pot abține să nu mă aventurez în câteva speculații.

Jocul are un mecanism simplu, dar subtil. Semeni de la tine, dar culegi de la celălalt. Nimeni nu rămâne vreodată fără piese, iar modul cum alegi să împărtășești din propriile resurse va dicta cât vei beneficia de pe urma lor.

În Africa, există societăți care păstrează încă practica deținerii la comun a roadelor pământului și împărțirea lor conform nevoilor fiecăruia. Însă omul este o creatură care își dorește să acumuleze, fapt pe care îl atestă gânditori ai economiei de la Adam Smith la Marx.

Awale redă, abstractizat, dar sugestiv, această veșnică tensiune dintre spiritul altruist și cel egoist, între comunism și capitalism, iar simpla reflecție asupra acestui maniheism ne-ar releva și lămuri multe dintre cele pe care le trăim chiar în această perioadă.

Cei de la D-Toys, producătorii jocului, am avut marea inspirație să îl transpună într-o formă accesibilă transportului, astfel că se poate savura oriunde. Cutia pare a avea o textură un pic necizelată, dar cred că a fost o decizie deliberată, deoarece îl apropie și mai mult de artefactele de pe vremuri.

În Africa, un set de Awale nu putea fi realizat decât de un om bătrân și trecut prin multe (preferabil căruia îi murise de ceva nevasta*), care lăsa în mod deliberat lemnul cu asperități, pentru a fi lustruit prin utilizare repetată de jucători iscusiți.

Cât alegem să oferim și cât ne propunem să primim sunt lucruri care țin de fiecare dintre noi.

Dar un lucru este cert:

Avuția națiunilor nu constă doar în PIB, ci și în moștenirea culturală pe care o lasă generațiilor viitoare.

Iar Awale este o părticică a ei de pe urma căreia poate beneficia oricine.

*Nu glumesc, detaliul are legătură cu credințele africane în spiritele care se întorc să îi viziteze pe cei vii, fapt care poate fi declanșat și de a practica Awale, mai ales după asfințit.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o seducătoare lecție de economie, filosofie și aritmetica permutărilor.

Magicianul pișicher

Că scriitori sunt magicieni care construiesc în mințile cititorilor lumi care nu există știam.

Nu știam, însă, cât de pișicheri pot fi unii dintre ei.

Precum Eric-Emmanuel Schmitt, de pildă.

Oscar și Tanti Roz este o carte scurtă, compusă ca o serie de scrisori adresate lui Doamne-Doamne de un băiețel de zece ani bolnav de cancer.

Respectiva doamnă colorată țipător îi este sprijin și ghid prin suișurile și coborâșurile vieții, pe care le parcurge într-un mod comprimat adorabil.

Rețetă nerușinat de irezistibilă.

Pe mine, unul, mă făcut să postesc în timpul lecturii.

De regulă, mai sorb dintr-un ceai sau dintr-o limonadă, mai mușc dintr-un măr, mai ronțăi un covrigel.

Nu și acum, pentru că, pe lângă nodul din gât, cu un ochi plângeam și cu altul râdeam și mi-era că nu nimeresc farfuria sau paharul și le dau pe jos, se sparg, calc pe cioburi când mă repede să îmi mai iau șervețele și o mă tai la tălpi.

Așa că am citit cartea ca un ascet și am lăsat-o să mă hrănească sufletește.

Luați de gustați și voi.

P.S. Combinația băiețel năpăstuit – doamna Roz e și cea din Ai toată viața înainte de Romain Gary. Dacă a furat, Eric-Emmanuel Schmitt a făcut-o cu stil. Dacă e un omagiu, atunci e și mai cu stil.