Bel-Ami al lui Guy de Maupassant este o capodoperă a literaturii universale.
Are un personaj complex și credibil, care evoluează pe parcursul romanului.
Relațiile sale cu femeile sunt complicate și variate.
Nu în ultimul rând, cartea este o neprețuită frescă a societății pariziene a vremii, cu patroni de publicații care se bagă în varii combinații cu politicieni, ca să își sporească averea și influența.
O palidă consolare pentru România secolului XXI, uite că și francezii aveau de-astea încă de la amurgul secolului XIX.
Dată fiind multistratificarea creații lui Maupassant, nu e de mirare că a cunoscut varii ecranizări.
Și nu nici o surpriză că niciuna n-a cuprins-o în plenitudinea ei umană.
Două astfel de producții merită atenție, pentru că, deși neîndoios incomplete, au merite artistice care compensează diluarea materialului-sursă literar.
Prima dintre acestea este The Private Affairs of Bel Ami, film hollywoodian din 1947, realizat după toate canoanele și restricțiile epocii, care au impus și un deznodământ moralist.
Concupiscența protagonistului este, inevitabil, atenuată, dar nu lipsesc personajele și momente-cheie ale poveștii.
Regizată static, dar competent de Albert Lewin, cu decoruri fastuoase și costume pe măsură, pelicula a beneficiat de o distribuție inspirat aleasă, care a scos maximul dintr-un scenariu schematic.
În rolul lui Georges Duroy îl regăsim pe un mare cinic al ecranului, George Sanders (de neuitat în All about Eve), care se folosește de aerul său condescendent și elegant și aici.
Cea mai consistentă relație scenică este cu Clotilde întruchipată de o tânără Angela Lansbury, care nu mai e neapărat zgâtia din roman, ci o femeie mai degrabă răbdătoare, care îi păstrează afecțiune chiar și când nu o merită.
Poate cel mai interesant aspect al filmului are legătură cu o pictură. Ca și în roman, la un moment dat, în palatul unde Duroy demarează suprema sa cucerire, pe a inimii (și averii) fiicei patronului său, este prezentat un tablou de mare preț.
Pentru câteva secunde, de la un alb-negru statornic, suntem expuși la culorile și arătările din Ispita Sfântului Anton de Max Ernst, unul dintre reprezentanții de seamă ai suprarealismului.
În contrast cu aerul general cuminte al filmului, pictura e tulburătoare, dar efectul ei e mai mult decât potrivit. Nu întâmplător personajul lui Sanders rămâne cu ochii pironiți la această operă de artă.
Cumva, în ea regăsește toți demonii care îl frământă și îl împing spre a se comporta ca un împielițat.
Și istoria din spatele tabloului este aparte.
Producătorii au lansat o competiție pentru realizarea unuia special pentru acest film la care, pe lângă Max Ernst care a câștigat, au participat numeroși alți artiști, printre care și alte nume grele, precum Salvador Dali, Paul Delvaux, Leonora Carrington sau Ivan Albright.
Tot sub semnul picturii stă și cea de-a doua ecranizare de Bel-Ami de interes, cea regizată de Declan Donnellan și Nick Ormerod.
Mărturisesc că față de această versiune sunt mai îngăduitor decât aș fi îndeobște, pentru că le sunt dator celor doi pentru toate piesele de teatru pe care le-au construit cu migăloasă simplitate și pe care le-am văzut la diverse ediții ale Festivalului Shakespeare din Craiova, dar și pentru că au oferit teatrului și orașului meu două creații scenice remarcabile – Oedip și Hamlet.
De aceea, sunt mai mult decât dispus să trec cu vederea un scenariu fragmentar, care mai degrabă punctează momente-cheie ale traiectoriei personajului, decât să arate o evoluție organică a sa.
Dar nu sunt dispus la concesii doar din complezență.
Bel Ami cel din 2012 excelează la capitolul vizual, iar eu mă aventurez să enumăr posibile surse de inspirație picturală pentru varii momente din film.
De pildă, curtezana Rachel (Natalia Tena), care îi face de ocară pe Duroy la un moment dat, este leit La Goulue a lui Henri de Toulouse-Lautrec.
Atitudinea și vestimentația personajelor m-au trimis automat cu gândul către o pictură de gen celebră a lui Edouard Manet.
Scenele de exterior, cu străzile Parisului, par a fi desprinse dintr-o lucrare de referință a lui Gustave Caillebotte.
Cele de interior, pe de altă parte, mi-au readus în minte, prin structură și cromatică de simfoniile lui James McNeill Whistler.
Dar acest Bel Ami nu e mântuit doar ca formă, ci și prin calitatea interepretărilor, exagerat de hulite la momentul lansării producției.
Robert Pattinson venea de-abia ieșit din blestemul prelung al seriei Twilight și încă nu-și găsise adevăratul suflu actoricesc.
Însă nu se limitează la a fi doar arătos, ci lasă frâu acelei duplicități ușor asezonate cu lașitate, combinație pe care a etalat-o cu mare succes de curând în Odiseea.
Femeile pe care le seduce și pe care sprijină în ascensiune sunt minunat alese.
Uma Thurman e Madeleine cea flegmatică și pragmatică, Kristin Scott Thomas e Virginie cea aparent reținută, dar obsesivă, iar Christina Ricci, care beneficiază de cel mai mult timp de ecran, e exuberanta Clotilde.
Restul distribuției e cel puțin la fel de competentă (cu un plus pentru Colm Meaney, excelent actor de compoziție), iar coloana sonoră e modelată cât să aibă rezonanță clasică, dar cu efecte emoționale moderne.
În concluzie, aceste întâlniri trilaterale dintre literatură, pictură și film sunt binevenite.
Nu-ți place una, te întrepți spre celelalte.
