Unii n-au dormit noaptea de grijă în noaptea dintre 17 și 18 mai, pentru că urmau alegerile noastre prezidențiale.
Eu m-am văduvit de o parte de somn, la rându-mi, dar nu de grijă (deși era și ea, acolo, cuibărită în suflet), ci pentru că nu m-am putut lipsi de încă o ediție a Eurovisionului, acest spectacol decadent, kitschos și irezistibil.
Mai jos sunt impresiile mele redactate despre întreg spectacolul și despre fiecare dintre melodiile participante, redactate chiar în timp real, precum și considerațiile mele asupra controverselor și aspectelor inedite care l-au marcat.
***
Începe spectacolul, cu câștigătorul de anul trecut, Nemo, care a luat-o și mai razna, fapt suplimentat de prestația din a doua parte a nopții.
Iar acum, ce-i important, analiza la sânge a fiecărui cântec în parte.
Norvegia – costume a ala A Game of Thrones, dar luate de la ieftinica, cu un ritm manelistic, surprinzător pentru o țară de vikingi, iar vocea e atât de firavă, încât interpretul sigur nu ajunge în Walhalla.
Luxemburg – mizanscenă reușită, voce decentă, idee infantilă și dezbrăcare intermediară, ca la Letonia când a câștigat Eurovisionul acum ceva ani.
Estonia – de asta mă uit la Eurovision, de asta îndur o sumedenie de nimicuri așa-zis muzicale, ca să mai găsesc câte o astfel de bijuterie, care, deși nu o să câștige, o să devină legendară.
Israel – voce bună, melodie așijderea, dar adversitatea publicului e aproape palpabilă (despre asta, mai multe spre finalul articolului).
Lituania – Roacări psihedelici, cu un solist care are o coafură cum mi-a făcut mama odată, crezând că mă putea tunde singură, așa cum făcea cu sora mea.
Spania – o bunoacă botoxată, un pic de flamenco, niște unghii care ar trebuie interzise prin Convenția de la Geneva și semi-pornografia deja încetățenită de la Eurovision.
Ucraina – melodie ca vai de ea și e clar că bărbații din Ucraina sunt de front, de a trebuit să-l trimită pe interpretul ăsta în roz turbat.
Marea Britanie – Miss Eurovision, versiunea triplă, but what the hell is this song about?
Austria – încă o melodie a unuia cu voce de castrato, că doar a avut succes anul trecut, dar mizanscena e atât de stilată și se potrivește atât de bine muzicii, încât la final m-am pomenit făcând ceva ce rar mi se întâmplă la Eurovision: să aplaud.
Islanda – boy band la mișto, dar melodia are ceva vervă și te prinde nițel.
Letonia – iele precreștine, cu un ritm care se repetă agasant și cu niște costume mulate care invită la gânduri obscene.
Olanda – nu le-a spus nimeni batavilor că francezii n-au câștigat și n-o să câștige în veci cu șansonete de-astea?
Finlanda – încă un pic de pornografie, de data aceasta la o altă categorie de gabarit.
Italia – versuri senzaționale, au ceva din Bob Dylan, impresie sporită de muzicuța de la final.
Polonia – tipa asta arată ca Dana Budeanu și mai are și atitudinea ei.
Germania – încă o adolescentă scăpată de acasă, ca Lena aia care a câștigat acum ceva ani.
Grecia – o versiune mai tânără de Nana Mouskouri, cu un of de parcă ar fi încă în pericol de intrare în incapacitate de plată.
Armenia – bănuiesc că femeile heterosexuale și bărbații din echipa cealaltă au salivat serios la tipul ăsta și nici melodia nu e rea.
Elveția – melodia aia prin care țara-gazdă se asigură că nu mai intră la cheltuială la anul.
Malta – ceva gen Netta de acum câțiva ani, dar cu și mai mult kitsch, ceea ce o performanță în sine.
Portugalia – hai că ați câștigat o dată așa, nu mai merge.
Danemarca – am tot auzit de-astea de când am început să prind ochi pentru Eurovision, iar tânăr nu mai sunt.
Suedia – ăștia sunt favoriții la casele de pariuri, e ceva ce-mi scapă?
Franța – înțeleg metafora, mizanscena e cu tâlc, dar ”maman” țipat la nesfârșit strică tot.
San Marino – străvechea republică ne aduce aminte că e în Italia, totuși, cu diferența că nu se teme de ridicol.
Albania – ceva manelistic, că au fost cam puține până acum, noroc că a compensat campania noastră electorală.
***
Ca idei de final, mă bucur în primul rând că am nimerit din nou pe cîștigător – JJ din Austria – așa cum am reușit odinioară cu Helena Paparizou, Lordi, Marija Serifovic sau Dima Bilan (deși această din urmă melodie nu mi-a plăcut, dar l-a avut pe Plușenko și asta i-a spart pe mulți).
Duelul legendelor din perioada de votare a fost o pildă de înțelepciune din partea organizatorilor, care au înțeles că Eurovisionul produce favoriți un pic altfel decât scorul final.
S-a revărsat multă ură online împotriva Israelului, fapt accentuat de vorbele în ebraică spuse la finalul melodiei de reprezentanta Yuval Raphael; am găsit ulterior că ar însemna ”poporul israelian va învinge întotdeauna”.
O declarație care pare sfidătoare, însă există un amănunt care merită menționat.
Această tânără artistă era la Festivalul Nova când au dat iama scelerații de la Hamas și, ca să supraviețuiască, s-a ascuns într-un refugiu, a fost rănită cu șrapnel și a stat ore întregi printre cadavre.
Credeți ce vreți despre Netanyahu și clica lui (eu, unul, nu prea de bine), dar să nu negăm că, după toate astea, a avea forța să vii să cânți în fața unui public care te huiduie e semn de mare curaj.
Să-i dăm fetei ce-i al ei.
Numărul mare de voturi (cel mai mare, de fapt) primite de la spectatori e clar rodul unei campanii susținute a coreligionarilor de prin Europa, nu neapărat un merit muzical.
Ceea ce nu se poate spune despre a doua cea mai votată melodie, a lui Tommy Cash reprezentând Estonia.
Până la urmă, se pare că oamenii mai au umor, veselie și energie.
Așa că să ne hrănim din ele până la Eurovisionul din 2026.