Sanctuar și loc al pierzaniei

By Iulian in Carti, De prin satul planetar 0 Comment

Este 14 iulie, adică Ziua Franței, țara căreia îi datorez multe, ca om, ca român, ca literat, ca explorator.

Iar în epicentrul influenței ei este Parisul, acest oraș care te cucerește și te îndeamnă să te întorci la el iar și iar.

Nu sunt singurul care i-a simțit chemarea, căci și Ernest Hemingway a petrecut mulți ani acolo, mai ales în tinerețe, perioadă reflectată într-un fel de carte de memorii apărută postum și intitulată A Moveable Feast.

Sunt trei mari direcții pe care le urmează autorul:

Gastronomia franțuzească, inclusiv când e vorba doar despre niște gustări. Da, sunt țări unde mâncarea e o artă, iar Franța e poate cel mai elocvent exemplu.

Zbaterile unui scriitor care încearcă să lucreze și să integreze asta vieții de zi cu zi, una nu lipsită de privațiuni.

Personajele, cunoscute sau nu, care îi ies în cale, cărora le creionează portrete cu un amestec unic de afecțiune, ironie și luciditate (Gertrude Stein, Jules Pascin sau F. Scott Fitzgerald, acesta din urmă beneficiind de un tratament literar care îl face curat protagonist de Moliere)

Toate oferă momente de grației scriitoricească și filosofică.

Iată o mostră:

When spring came, even the false spring, there were no problems except where to be happiest. The only thing that could spoil a day was people and if you could keep from making engagements, each day had no limits. People were always the limiters of happiness except for the very few that were as good as spring itself.

Un loc unde autorul își face veacul des este Closerie de Lilas, o cafenea din Montparnasse, căreia am avut eu însumi ocazia să îi trec pragul.

Spre deosebire de la fel de faimoasa La Rotonde, situată în același cartier boem, dar unde chelnerii debordau de fițe, aici m-am simțit bine primit.

Așa cum trebuie să se fi simțit Samuel Beckett sau George Orwell sau Jean Paul Sartre și Simone de Beauvoir, ale căror mese le poartă încă numele.

Însă amintirea lui Hemingway este cea mai puternică acolo.

Sorbind dintr-un cocktail nealcoolic (era prea cald în ziua aia să mă aventurez la altceva), i-am înțeles pe deplin diagnosticul:

If you are lucky enough to have lived in Paris as a young man, then wherever you go for the rest of your life, it stays with you, for Paris is a moveable feast.

Să privim pictura! (CXLI)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Portret de fetiță

Să zicum că treceți rapid pe lângă acest portret dintr-o expoziție care acoperă toată istoria picturii. Cui l-ați atribui.

Prima tentație ar fi unui impresionist, nu?

Berthe Morissot sau chiar Edouard Manet?

Contururile sunt trasate clar, dar și vag estompate, iar paleta de culori, deși restrânsă, este un subtil joc al luminii.

Dacă înaintați, acesta vă va fi verdictul.

Dacă vă opriți puțin și vă uitați cu mai multă luare aminte la coafura fetiței și la ochii ei negri, parcă te vezi mutat în Spania, iar suspectul principal devine Goya. El se pricepea ca nimeni altul să pună atâtă psihologie într-un chip care te privește de pe pânză.

Mulțumit cu știința ta plastică, poți merge mai departe.

Dar, dacă ajungeți până la panoul explicativ, veți constata cu surprindere și încântare că este vorba despre Diego Velazquez.

Da, vă veți spune, recunosc fizionomia din Las Meninas și alte picturi ale regalității spaniole.

Însă este o diferență dintre figurile hieratice, chiar scorțoase, din portretele oficiale realizate de marele maestru spaniol și acesta, care este învăluit de o duioșie aproape paternă.

Nu se cunoaște identitatea fetiței. Unii spun că ar fi nepoata sa, Ines Manuela, ceea ce este plauzibil.

Un lucru e cert, însă.

Înțelegem pe deplin de ce Velazquez a fost privit cu atâtă adulație de nume grele ale artei, precum Goya, Manet sau Picasso.

Fiecare maestru are un maestru al său.

P.S. Eu, unul, am avut parte de o restrângere a ariei mele de cercetare, căci am văzut lucrarea în cadrul expoziției Splendorile barocului spaniol de la Muzeul Jacquemart Andre din Paris.

Vieți de poet

By Iulian in Teatru 0 Comment

Robert Wilson.

Maria de Medeiros.

Fernando Pessoa.

Trei nume care m-au atras la spectacolul Pessoa – Since I’ve Been Me de la Theatre de Ville din Paris.

Robert Wilson îmi era o mai veche cunoștință, îi știam stilul jucăuș, uneori agasant de caricatural, alteori exasperant de ermetic.

Aici, însă, toată arta sa a funcționat minunat.

Minimalismul mizanscenei, desăvârșita exploatare a luminii sau, mai bine, zis, a absenței ei, impecabilele alegeri muzicale, lucrul cu actorii.

Toate au mers cu o finețe serafică, chiar și când trăirile scenice erau cele mai apăsate.

Maria de Medeiros nu vă sună, poate cunoscut, însă vă veți aduce aminte imediat de ea, dacă vă spun că este gagica lui Bruce Willis din Pulp Fiction.

Chiar dacă rolul ei este secundar spre episodic, exotismul accentului și prezența minionă o fac remarcată între peliculă unde găsești interpretări legendare la tot pasul.

În acest spectacol, ea preia rolul central, cel al lui Fernando Pessoa însuși (explicații nițel mai jos).

Cântă, dansează, declamă și, mai ales, construiește un ansamblu de manierisme care captivează prin cele mai mici gesturi, chiar și cele pregătitoare care preced ridicarea cortinei, pe care am avut privilegiul de a i le studia destul de îndeaproape.

Nu vreau să fiu nedrept față de restul distribuției (Aline Belibi, Klaus Martini, Sofia Menci, Gianfranco Poddighe, Yure Romao), care sunt de o înaltă calitate, însă prezența Mariei de Medeiros ridică spectacolul către culmi demiurgice.

Fernando Pessoa (1888-1935) a fost un poet portughez aparte, care pare a-și vedea popularitatea renăscută în prezent, căci a fost (și este) apostolul supremației simțirii față de alte forme ale cunoașterii existenței.

Dincolo de lirica sa, ce l-a impus posterității a fost că folosit o sumedenie de heteronime, adică a scris sub diverse nume, de fapt, veritabile personalități, cu vederi ideologice diverse și, nu rareori, scandaloase.

Această multiplicare a eului trebuie să-i fi plăcut lui Robert Wilson, care își pune actorii să întruchipeze pe cele mai cunoscute heteronime ale sale și să recite din scrierile sale în diverse limbi – portugheză, franceză, engleză sau italiană.

Publicul n-a mai fost astfel doar parizian, ci universal.

Iar printre spectatori s-a aflat și un craiovean care n-a încetat niciun moment să-și blagoslovească privilegiul de a fi parte a unui asemenea manifestări subtile a creativității umane.

Omenie mai presus de religie

By Iulian in Carti, Filme 0 Comment

Marea Moschee din Paris este un loc impresionant, care aduce un strop de exotism în capitala Franței, fiind totodată și o mărturie a multiculturalismului care caracterizează metropola de cel puțin aproape un secol.

Însă acest loc este și scena unei povești care merită să fie cunoscută, căci nu este mai prejos decât aceea care a inspirat Lista lui Schindler.

În timpul ocupației naziste, oficialii Marii Moschei din Paris au adăpostit și oferit acte false multor membri ai Rezistenței franceze, dar, mai important, unui număr semnificativ de evrei, dintre care mulți copii (cifrele variază între cîteva sute până la 1000).

Sub discreta conducere a lui Si Kaddour Ben Ghabrit, rectorul instituției, cei de la moschee s-au expus riscurilor pentru a-i proteja de cei de altă religie, ajungând chiar ca, în timpul controalelor germane, să îi ascundă în marea sală de rugăciune, unde nici chiar membrii Gestapoului nu îndrăzneau să pătrundă.

Acestea sunt doar câteva detalii pe care le-am aflat din cele câteva surse, inclusiv opere de ficțiune, care tratează acest episod emoționant al celui De-al Doilea Război Mondial.

The Grand Mosque of Paris de Karen Gray Ruelle și Deborah Durland DeSaix este un scurt volum ilustrat, destinat în principal celor tineri, dar care este documentat și cuprinzător în a relata cum evreii și ceilalți refugiați găseau adăpost în instituția de cult musulmană, pentru ca apoi să fie evacuați în secret către zone mai sigure.

Desenele de mână sunt sugestive și întregesc dramatismul informațiilor pe care le însoțesc.

Ca o completare a acestui volum vine și un documentar scurt intitulat Une résistance oublié. La mosquée de Paris de 1940 à 1944, realizat de Derri Berkani. Detaliile pe care le oferă redau întreaga dimensiunii a eroismului și inteligenței pe care personalul moscheii le-au pus în joc în eroica lor activitate.

Având acest arsenal factual în minte, vizionarea filmului lui Ismael Ferroukhi, Les hommes libres, devine cu atât mai captivantă și mai palpitantă.

Ca protagonist îl regăsim pe Tahar Rahim într-un rol similar celui din Un prophète:

Prins de poliție pentru contrabandă, un tânăr imigrant algerian din Parisul ocupat acceptă pactul cu diavolul și devine informator, misiunea sa fiind să se infiltreze în Marea Moschee din Paris, unde, bănuiesc autoritățile aservite naziștilor, sunt adăpostiți evrei.

Treptat, se vede, însă atras de activitățile Rezistenței, ajutat și de prietenia cu un compatriot, talentat cântăreț evreu (figura acestui din urmă este inspirată de cea a lui Salim Halali, care face obiectul unuia dintre cele mai spectaculoase manevre de subversiune identitară puse la cale de cei de la Moscheea din Paris).

Fără să fie alert, filmul este tensionat și reușește să includă organic în trama narativă multe din elementele prezentate în operele de non-ficțiune de mai sus.

Un rol secundar remarcabil este cel al lui Michael Lonsdale drept Si Kaddour Ben Ghabrit, care, cu finețe și duplicitate, trebuie să adoarmă suspiciunile naziștilor, în timp ce girează toate operațiunile de salvarea a evreilor ascunși în instituția sa.

Și eu am primit adăpost în Marea Moschee din Paris. Era o zi infernal de caldă, așa că am căutat răcoarea restaurantului din cadrul ei.

Acolo, am închinat un pahar de ceai în cinstea celor care au pus omenia mai presus de religie.

Odiseea revăzută și adăugită

By Iulian in Carti 0 Comment

Mapamondul spumeagă de-a dreptul din cauza alegerilor de distribuție și stilistice pe care a le fi făcut Christopher Nolan în privința ecranizării sale a Odiseei lui Homer.

Mi se pare că s-a ajuns exagerat de departe cu o aversiune care precede nejustificat vizionarea în sine.

Ce-i drept, Lupita Nyong’o tocmai a pus pe gaz pe foc, ratând șansă să fie filosoafă și să tacă, dar, chiar și așa, eu, unul, aștept cu nerăbdare acest film care se anunță a fi monumental.

Ca urmare mi-am umplut timpul cu lecturi care au îmbogățit și răstălmăcit ăn fel și chip mitologia pe care se bazează.

***

Ciclopul – o piesă mai puțin cunoscută a lui Euripide, care se bazează pe binecunoscutul episod al întâlnirii nefaste cu uriașul cu un ochi Polifem. Deși autorul antic redă elementele-cheie ale epopeii, inclusiv genialul amănunt al lui numelui pe care îl adoptă Odiseu, există și răsuciri noi, în special în personajul Silenus, satirul bețiv pe care îl știm din alte părți ale legendelor Olimpului.

Deși are vreo 2500 de ani vechime, piesa e antrenantă și distractivă, iar eu n-am putut să nu rămân uimit de conștientizarea a câte le datorăm vechilor greci. Când vedem o memă pe Facebook, o poantă care face mișto de evenimente curente și utilizează referințe culturale de tot felul, să ne aducem aminte că un influencer pe nume Euripide deja făcea asta cu mult, dar mult de tot timp în urmă.

Și probabil nu era singurul.

***

Circe – un luxuriant și excelent scris roman care o însoțește pe Circe, nimfa-vrăjitoare care îi transformă pe tovarășii lui Odiseu în porci, în interacțiunile ei seculare cu zei și muritori deopotrivă.

Incredibila stăpânire a mitologiei de către autoarea Madeline Miller este dublată de un condei prin care figuri precum Prometeu, Hermes, Pasiphae sau Medeea capătă culoare și personalitate.

Sunt multe secvențe memorabile, una care îmi stăruie în minte fiind aceea în care protagonista îl moșește pe înspăimântătorul Minotaur.

Circe de aici e într-o perpetuă devenire emoțională, recognoscibilă pentru un om, dar adaptată literar și condiției de zeiță, astfel că ajungi să te atașezi de ea și să îi fii un loial confident.

Ultima parte e excesiv de melodramatică, totuși, dar autoarea avea nevoie să își încheie cartea cumva, așa că se iartă.

***

The Lost Books of the Odyssey – această operă pe care i-o atribuim lui Homer e complexă, dar e lacunară și lasă loc de interpretare în multe părți și din multe părți de vedere.

Această ambiguitate e pretextul pe care îl folosește Zachary Mason în a redacta o amplă suită de povestiri scurte, care rescriu, răstoarnă, provoacă tot ce e îndeobște fapt acceptat despre această poveste străveche.

Libertatea pe care și-o arogă autorul e absolută. Avem referințe la Buddha, la mercantilizarea modernă a Troiei, la sindromul impostorului, iar acestea sunt doar câteva exemple.

De la un povestire la alta, habar n-ai ce îți mai rezervă imaginația autorului.

Dar morala e aplicabilă și la controversa despre care pomeneam la început:

Christopher Nolan e un creator, așa că e liber să facă The Odyssey cum are chef.

Eu o să-i judec creația după ce o văd, nu înainte!

Propagandă în fond, adaptare în formă

By Iulian in Intre vizual si conceptual, Sa privim pictura! 0 Comment
Nașterea lui Iisus

Arta a reprezentat de-a lungul istoriei un paradox.

În parte, a fost o formă de a căuta libertatea, în special cea de exprimare, care, în forma ei absolută pe care o clamăm acum, e de data recentă.

Însă a fost și instrument de propagandă, adaptându-se în formă pentru a servi un anume scop ideologic.

Iar asta mi s-a relevat într-un mod inedit parcurgând o expoziție dedicată picturii baroce spaniole de la Muzeul Jacquemart Andre din Paris.

O sală era dedicată unor tablouri provenind din noile colonii hispanice, mai precis din Peru de astăzi, și au o tematică vădit biblică, rod al politicii intense de convertire desfășurate de noi stăpâni în rândul populației indigene.

Interesant este însă cum artiștii, localnici rămași, din păcate, necunoscuți, integrează motive și forme familiare incașilor și celorlalte grupuri etnice, pentru a face iconografia creștină mai convingătoare și mai atractivă.

Să luăm, de pildă, tabloul de mai sus, realizat în perioada 1620-1650, deci la un răstimp care impunea ca vechii zei să fie încă luați în calcul de autoritățile colonizatoare.

O scenă a nașterii lui Iisus clasică, dar înconjurată de o ramă cu aluzii solare evidente.

Cultul soarelui era central în ansamblul de credințe religioase precreștine ale locuitorilor din regiunea care cuprinde azi Peru și țări învecinate.

Intenția unui transfer imagologic e destul de limpede.

Mai subtile sunt formele de apropiere propagandistică din picturile de mai jos, provenite din așa-numita Școală din Cuzco și realizat de artiști necunoscuți în perioada 1725-1800.

Înfățișarea la Templu

Observăm că sunt mai târzii, deci procesul misionariat trebuie să fi avansat, așa că nu mai era nevoie de asocieri apăsate între fostele și actualele sisteme de credință.

Însă păstrărea unui specific local rămânea o necesitate, iar aceasta se manifestă în cadrul luxuriant al picturilor, care oglindește condițiile de mediu din Lumea Nouă, dar și în trimiterile solare ale aureolelor personajelor biblice, precum și în modele de pe veșminte.

Fuga în Egipt

Ca o concluzie, parafrazez vorbele lui Farfuridi.

Propagandă, dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi!

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre fotbal

By Iulian in Carti 0 Comment

Suntem în plină Cupă Mondială la Fotbal, așa că adaptăm lecturile corespunzător:

The Ball is Round – o istorie extrem de cuprinzătoare a fotbalului, începând de la forme arhaice, inclusiv unele nebănuit de exotice, precum cele ale mayașilor sau a chinezilor, și până la fenomenul global din prezent. Foarte revelatoare mi s-au părut secțiunile referitoare la perioada când fotbalul și rugby-ul erau frați siamezi, pentru ca apoi să se separe treptat. David Goldblatt nu lasă niciun continent neocolit și procedează ca un Herodot care ia tot în calcul, de la evoluții societale și economice la meciuri celebre și figuri de legendă. Despre Pele sau Maradona sau Cruyff știam unele lucruri, dar a fost fascinant să aflu despre predecesori ai lor precum Matthias Sindelar sau Giuseppe Meazza. Oare ce se scrie peste o sută de ani despre Messi și Cristiano Ronaldo? Tot va fi dispută asupra supremației unuia dintre ei?

How Soccer Explains de World – o suită de analize și incursiuni jurnalistice pline de umor și inteligență, referitoare la diverse fenomene și transformări care unesc fotbalul de societate în general. Alături de Franklin Foer, al cărui condei mi-aduce aminte de cel al lui Jon Ronson, ne aventurăm pe tărâmul periculos al huliganilor englezi sau al ultrașilor Stelei Roșii din Belgrad, care, sub comanda lui Arkan, au devenit trupe militare în toată regula, explorăm corupția din administrarea cluburilor braziliene sau ascensiunea oligarhilor slavi care au investit în fotbal și suntem chiar martori ai metamorfozei percepției asupra sportului-rege în SUA, unde n-a fost întotdeauna la mare preț (în comparație cu ediția asta de Cupă Mondială, în care americanii, zburdă pe teren). Distractiv mai e fotbalul când are cine ți-l povesti (nu, nu la tine mă uit, Ilie Dumitrescu).

The FIFA World Cup – pentru a desăvârși liantul dintre aceste lecturi și perioada de fotbal masiv (și controversat, cum altfel) din aceste săptămâni, vine la țanc această istorie foarte structurată, dar niciodată aridă a Cupei Mondiale, începând cu acea primă ediție din 1930. Fiecare capitol redactat de Clemente A. Lisi prezintă contextul istoric al țării gazdă, cu particularitățile și scandalurile sale (de pildă, Kaiserul Beckenbauer însuși s-a mânjit nițel, zice-se, ca să prindă Germania găzduirea în 2006), evoluția meciurilor, cu accent pe unele memorabile (de exemplu, semifinala Franța-RFG din 1982) și portrete ale unor nume mari ale fotbalului (cum ar fi Eusebio sau Garrincha, ca să îi mai amintim și pe alții). Istoria Cupei Mondiale încă se scrie, iar fiecare dintre noi e cronicarul ei.

Mențiuni despre alte cărți de non-ficțiune puteți găsi aici.

Un Hephaistos al efectelor speciale

By Iulian in Filme 0 Comment

Ne pregătim pentru evenimentul cinematografic al anului 2026, Odiseea lui Sir Christopher Nolan.

Nu aplecați urechea la toate obiecțiile stupide și la clevetirile de tot felul.

Merită să ne bucurăm de încă un film a acestui extraordinar cineast, mai ales că de data aceasta se apleacă asupra uneia dintre poveștile primordiale ale omenirii.

Un aspect deosebit la Odiseea sa va fi că, așa cum a procedat în cele mai multe producții ale sale, va recurge la cât mai multe efecte speciale practice.

Acestea sunt realizate de mână, cum s-ar zice, nu digital, iar în privința peliculei de față, mai mult ca oricând, Nolan a declarat că merge pe urmele legendarului Ray Harryhausen (1920-2013).

Acesta din urmă a fost poate cel mai cunoscut și important animator și creator de efecte speciale din istoria celei de-a șaptea arte. Un nume cu greutate, care nu rareori vindea la public o producție mai abitir decât numele din distribuție

Ca urmare, pentru că Odiseea vine din lumea fascinantă a mitologiei grecești, merită să explorăm două alte povești care își au originile acolo și care au beneficiat de ingeniozitatea lui Ray Harryhausen.

Jason and the Argonauts (1963) îl urmărește pe eroul eponim în expediția care are ca scop dobândirea miticei Lâni de Aur. Cu toate că trama narativă este simplificată și își ia unele libertăți, pelicula bifează cu suprinzătoare acuratețe multe dintre episoadele emblematice ale legendei.

Și, deși cele mai multe dintre aceste secvențe își arată vârsta, o fac cu grație, rămânând spectaculoase, unele din punct de vedere al concepției, altele chiar ca realizare pură.

Toate antologiile menționează lupta cu scheleții din final, însă egală ca intensitate mi se pare bucata prin care argonauții îl scapă pe profetul orb Phineus de harpiile care îl hărțuiau și îi luau mâncarea.

O idee mai puțin convingătoare, dar încă impresionante, sunt înfruntarea cu colosul de bronz Talos sau cea cu balaurul cu multe capete care străjuiește Lâna de Aur.

Cât despre traversarea strâmtorii Simplegadelor, e scena în care limitele tehnologice se văd cel mai mult, dar, paradoxal, e cea mai grandioasă în ceea ce privește modul cum e imaginată.

Clash of the Titans (1981) preia un alt mit al Greciei Antice, cel al lui Perseu, care trebuie să înfrunte Medusa și privirea ei împietritoare, precum și o salveze pe Andromeda de un înfricoșător monstru marin căruia îi era destinată ca sacrificiu.

Fidelitatea față de materialul sursă e și mai laxă, iar efectele speciale au și un dram de atingere digitală, căci suntem în era ce a urmat monumentalului Star Wars al lui George Lucas (vezi și controversa bufniței Bubo de aici, pe care mulți au considerat-o o copie cam nerușinată a lui R2-D2).

Rămân însă câteva momente de referință, precum înfruntarea cu Medusa, unde magia lui Ray Harryhausen e aproape desăvârșită, sau cea la fel de intensă cu Orthos, câinele cu două capete, frate al Cerberului.

Întâlnirea cu surorile stygiene, vrăjitoarele care au un singur ochi, e hazlie și are mizanscenă extrem de reușită, iar Pegasul (un anacronism, știu, căci e parte a poveșii lui Belerophon, nu a lui Perseu) e curat bidiviu înaripat.

Monstrul marin, care ar trebui să fie gigantic și înfricoșător, este un semi-eșec al lui Harryhausen, care încearcă să reia rețeta colosului din Jason and the Argonauts, dar cu rezultate care încă de atunci nu mai păreau corespunzătoare.

Cei care au crescut lecturând Legendele Olimpului ale lui Alexandru Mitru vor fi încântați să constate că, în ambele filme, zbaterile muritorilor sunt prilejuri de jocuri de societate și intrigi în lumea zeilor.

Olimpul din Jason and the Argonauts are un aer celest mai diafan și mai apropiat de ce îmi imaginam eu însumi când eram copil, însă cel din Clash of the Titans beneficiază de prezența augustă a unor nume mari, precum Claire Bloom drept Hera, Ursula Andress drept Afrodita (foarte adecvat), Maggie Smith drept Thetis și, mai ales, Laurence Olivier drept Zeus, cu aerul lui autoritar și zâmbetul pișicher.

Ambele filme au fost turnate, în mare parte, în Sicilia, iar acele secvențe care se desfășoară printre ruinele templelor grecești de acolo își văd astfel îmbogățită atmosfera aceea unică în care mă cufundam de când am descoperit câte lucruri ascund legendele vechii Elade.

Lumea cinematografiei are mulți zei și zeițe, cu calitățile și defectelor lor.

Între ei a fost și acest Hephaistos pe nume Ray Harryhausen.

Odă oamenilor muncii

By Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comment

Catedrala din Bourges este o nestemată gotică în șiragul prelung al Franței, în care se mai găsesc cele din Chartres, Amiens, Reims, Rouen și Notre-Dame din Paris.

Prezintă aceleași trăsături spectaculoase precum suratele ei, dar ce o distinge este că vitraliile sunt plasate foarte jos, astfel încât acele povești pilduitoare, aceste benzi desenate de odinioară sunt accesibile în toată splendoarea lor.

Am ajuns în acest frumos oraș din Centre Val de Loire într-o zi cu cod roșu de caniculă, dar, pe lângă neajunsurile inevitabile pe care le-am suferit pe parcursul vizitei, faptul că soarele strălucea nemilos a potențat impresia pe care aceste opere de artă mi-au produs-o.

Vitraliile Catedralei din Bourges datează din diverse perioade.

Cele mai târzii, adică din secolele XV-XVI, sunt mai complexe, poartă pecetea stilistică a Renașterii, dar, paradoxal, cele care m-au atras cel mai mult sunt cele mai vechi, care ne-au rămas din secolul al XIII-lea.

Dincolo de senzația de uimire că un lucru atât de fragil a străbătut o cale temporală atât de lungă până la voi, aceste vitralii au o expresivitate specifică esteticii Evului Mediu și, în ciuda caracterului lor vag naiv, sunt captivante printr-un naturalismul sui generis.

Redau, evident, scene biblice, dar am remarcat că foarte multe dintre ele au în partea de jos, adică foarte apropiată de privitor, câte o părticică înfățișând oameni ai muncii în plină activitate.

Există o explicație pentru asta.

O catedrală gotică era ridicată prin efortul colectiv al comunității, iar într-un oraș medieval diversele bresle erau parte integrantă și semnificativă a ei.

Aceste ghilde din Bourges au contribuit cu resurse la înălțarea splendidului edificiu, iar membrii ei au vrut să se știe asta.

Din acest motiv de mândrie, interiorul catedralei nu este doar un spațiu al reculegerii și al ritualurilor religioase, ci și o frescă a oamenilor muncii, ai stâlpilor care au susținut societatea să tindă mai sus, tot mai sus.

Și atunci, și acum, nimic nu se clădește fără ei.

Dacă n-are topor, Rain Man merită lăsat în pace

By Iulian in Filme 0 Comment

Să zicem că Rain Man intră pe mâna fraților Coen.

Apoi se mută în Danemarca, unde umorul și valorile sunt într-un anume hal.

Cam așa ar rezulta Den Sidste viki (Ultimul viking), dar e simplificare crasă.

Așa cum procedează filmele, de regulă, când vine vorba despre persoanele cu probleme de sănătate mintală.

Fie sunt abominabili, fie sunt adorabili.

Unu-i Joker.

Altu-i Raymond.

În realitate, a avea de-a face în mod constant cu un bolnav psihic (de orice fel, iar spectrul afecțiunilor e larg) e complicat. E obositor, e exasperant, dar sunt și momente când te copleșește înduioșarea, când simți că e datoria ta să îi sprijini pe cei cărora loteria corticală le-a fost nefastă.

Pelicula regizată și scrisă de Anders Thomas Jensen ilustrează două mari principii de relaționare cu cei mai sus menționați.

Trebuie să îi iei ca atare.

Așa și cu filmul.

Cine așteaptă o desfășurare convențională la povestea care începe într-un mod altminteri cunoscut va fi dezamăgit.

Cine vrea să râdă cu hohote va fi dezamăgit.

Cine vrea ca anumite lucruri, îndeobște neplăcute, să fie ocolite, va fi dezamăgit.

Den Sidste viki procedează cum crede el, iar tu n-ai decât să îl urmezi, să te amuzi unde e cazul și să tragi învățăminte în restul timpului.

Cel de-al doilea mare principiu, mai subtil transmis, este că trebuie să avem mare grijă la cei cu probleme psihice.

Dincolo de ideea că trebuie să ne mulăm pe nevoile lor, că așa ajungem la o societate echitabilă, ceea ce e bine și frumos și foarte corect politic, stă mesajul că imprevizibilitatea lor poate fi sursă de violență și necazuri.

E aici o onestitate care, deși pitită, e lăudabilă.

Fiecare va alege ce vrea din Den Sidste viki, în funcție de patologiile proprii sau ale apropiaților.

La fel cum fiecare își va alege formația preferată (de la Beatles la ABBA) sau interpretarea actoricească preferată.

Mads Mikkelsen e capul de afiș, dar prestația sa e rezonabilă, în cel mai bun caz.

Partenerul de ecran Nikolaj Lie Kass reușește să ridice încruntarea la rang de artă, iar mafiotul rotofei Nicolas Bro e curat de Tarantino (într-o versiune româneascî, îl și văd pe Micutzu în rolul ăsta), însă preferatul meu e Lothar cel blond (Lars Brygmann), deși de unii ca el e cel mai greu să te ferești în viața reală.

Ăștia ca el se trecoară în viața ta și îți mănâncă zilele.

Den Sidste viki e un film deștept.

Atât de deștept, încât pune coarne pe coifurile vikingilor.

De ce e asta motiv de înțelepciune, vă las pe voi să cercetați și să deslușiți.