Încă de pe atunci vulpea era vânătorul

By Iulian in De prin satul planetar, Special 0 Comment

A furore Normanorum, libera nos, Domine!

”Ferește-ne, Doamne, de furia oamenilor nordului”, se rugau locuitori de pe o arie geografică întinsă de pe coastele insulelor britanice până pe malurile Mării Baltice.

Căci viața acestor oameni medievali, și așa năpăstuită, era mereu sub spectrul amenințării unui raid al vikingilor.

A nu se înțelege, însă, că aceștia năvăleau câtă frunză și iarbă.

Dimpotrivă, veneau în cete reduse, atacau, jefuiau/siluiau/ardeau cât puteau și se întorceau să-și depene pățaniile la un pahar de hidromel.

Această filosofie a raidului cu forțe reduse, dar cu impact și o mare libertate de mișcare se reflectă inclusiv în universul ludic pe care ni le-au lăsat, ilustrat de jocul Vulpea și gâștele.

Menționat chiar de o saga islandeză de secol X, acesta face parte din familia de jocuri Tafl, care prezintă o caracteristică unică – protagoniștii nu beneficiază de forțe egale.

În acest caz, disproporția este extremă: unul dintre jucători manevrează o singură piesă – vulpea, iar celălalt 18 – gâștele.

Obiectivele celor două părți diferă: vulpea are nevoie să înhațe cât mai multe gâște, ca să le împiedice să o încolțească și să o imobilizeze; gâștele sunt condamnate să acționeze în falangă, pentru a o prinde pe prădătoare la strâmtoare.

Reguli simple, însă aplicarea lor lasă loc unor foarte intense provocări cognitive.

În primul rând, modul de gândire diferă în funcție în ce ipostază vă aflați.

Ești cu vulpea? Atunci e musai să activezi latura de gherilă, care exploatează libertatea de mișcare și oportunismul.

Ești cu gâștele? Atunci e imperios necesar să privești în ansamblu, să nu te lași sedus de individualism și să te miști încet, pentru a valorifica avantajul numărului.

În Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia de Selma Lagerlöf, pe care am citit-o, recitit-o și răscitit-o când eram mic, gâștele reușeau cumva să evite colții jupânului Smirre.

În jocul de față, lucrurile nu mai stau așa.

Nu vă împăunați că sunteți imbatabili cu vulpea.

Provocarea adevărată este să ajutați gâsculițele (nicio aluzie misogină, e doar afecțiune) să lucreze în echipă.

Iar asta e o lecție care merită exersată oricând.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un joc de care, zice-se, Regina Victoria a Marii Britanii era foarte pasionată.

Terre des hommes

By Iulian in Filme 0 Comment

Sunt puțini actorii care au evoluat în conștiința mea mai mult decât Viggo Mortensen.

După rolul foarte plat al lui Aragorn, a explodat cu Eastern Promises, iar apoi a dovedit (și încă o face) o flexibilitate și o disponibilitate pentru inovație fascinante.

Iar abilitatea-i lingvistică este puțin spus impresionantă; de exemplu, în Alatriste, îl joacă imaginat de Arturo Perez-Reverte în spaniolă, natural, fără urmă de dublaj.

În Loin des hommes, își duce și mai departe caracterul de poliglot (îl auzi vorbind în franceză, arabă și spaniolă), precum și aerul acela bărbătesc din Hidalgo, care, pe măsură ce înaintează în vârstă, îl prinde din ce ce în ce mai bine.

Aici este Daru, un francez din Algeria, care își umple viața golită de moartea soției învățându-i carte pe copiii dintr-un sătuc izolat în deșert. Deși departe de vâltoarea revoltei care îi opunea pe adepții independenței autorităților franceze (vezi La battaglia di Algeri), nu scapă de ecourile ei și i se cere să escorteze un localnic care a săvârșit un omor la cel mai apropiat centru urban, spre a fi executat.

Volens, nolens, acceptă, iar odiseea lor îi apropie și îi solidarizează în fața pericolelor care vin din toate părțile.

Mortensen e arid în exprimare, precum deșertul care îl înconjoară, iar parteneru-i de ecran, Reda Kateb, înzestrat actor francez cu origini maghrebiene (are câteva minute tulburătoare în Zero Dark Thirty), este chiar mai taciturn decât el.

Legătura umană care se făurește între ei seamănă întrucâtva cu cea din Green Book și, deși nu are savoarea celei de acolo, este la fel de trainică și de emoționantă.

Ajută și faptul că filmul, scris și regizat de David Oelhoffen după o nuvelă de Albert Camus, e lent așa cum se cuvine, dat fiind relieful în care peregrinarea protagoniștilor și puseele de acțiune au loc.

Peisajele sunt superbe și invită la contemplarea nimicniciei ființei umane singure, dar subliniază și importanța solidarității.

În timp ce admiram formele maiestuoase și nemiloase ale stâncilor și văilor algeriene, mi-am adus aminte de documentarul Extreme Pilgrim, în care Pete Owen-Jones călătorește în lume și experimentează varii forme de viață spirituală și ascetică.

Episodul meu preferat a fost cel desfășurat în deșertul Sinai, în care apare un veritabil anahoret al zilelor noastre, Părintele Lazarus, ale cărui vorbe de la final îmi sunt vii încă în minte:

Te vei întoarce într-un loc plin de lucruri, dar mi-ar plăcea să știu că, oriunde te-ai duce, vei purta cu tine goliciunea deșertului.

Căci se spune, în Evanghelia după Matei, cred, că aceia care rămân până la sfârșit, vor fi mântuiți.

Și copiii înțeleg tristețea

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Am avut o idee foarte bună la cel mai recent concert la Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

M-am așezat mai în față decât de obicei, așa că am putut să-l observ mai îndeaproape pe Ștefan Iordachi, solistul de la violoncel.

Înainte de toate, să precizez că e născut în 2009.

2009!

Dar vârsta fragedă nu este cel mai frapant aspect pe care l-am remarcat.

Mai presus de asta a fost priceperea și dedicarea cu care s-a cufundat în interpretarea a doua bucăți muzicale foarte grele și foarte triste: Calmul pădurii” pentru violoncel și orchestră de Antonín Dvořák și „Cântecul menestrelului” pentru violoncel și orchestră, op. 71 de Alexander Glazunov.

Spun grele, pentru că necesitau o accentuare, dar și o încetinire a sunetului și așa grav al violoncelului, iar el, cu buzele strânse și o concentrare aproape încrâncenată, le-a redat fără ca urechea mea, care n-o fi de expert, dar e antrenată, să fi sesizat vreun cusur.

Aplauzele prelungi care i-au răsplătit dăruirea și superbele ei rezultate au scos copilul din copilul-minune. Modul stângaci și pe fugă în care s-a înclinat în fața publicului mi-a relevat că nu e străin de nimic din stările vârstei sale.

Ștefan, peste ani, când voi auzi cum ai uimit o lume întreagă pe scenele de la Carnegie Hall sau Musikverein, o să-mi aduc aminte cu plăcerea și onoare cum te-am ascultat la Filarmonica din Craiova!

Un alt actor important al experienței mântuitoare a acestui concert a fost dirijorul Bogdan Vodă.

Câtă vreme l-a avut alături pe Ștefan, s-a simțit o grijă aproape părintească și o încurajare de profesor în relația pe care o întreținea cu micul solist.

Când a venit vremea Simfoniei nr. 1 în Do minor, op. 68 de Johannes Brahms, s-a dezlănțuit și i-a condus pe muzicienii filarmonicii precum într-o bătălie, urmată de un triumf ca pe vremea romanilor.

Deși fascinația pe care o manifestam mai deunăzi despre amploarea unei alte compoziții a lui Brahms se păstrează și aici, numărul din titlul simfoniei este o cheie importantă pentru înțelegerea variației pe care am simțit-o. Fiind prima din mai multe, se vede că neamțul își căuta încă dozarea expresiei artistice, iar aici încă era loc de experimente cu efecte dincolo de deviația standard a creațiilor vremii.

Tobele intense și schimbările de ritm ca niște ruperi de nori nu erau chiar norma vremii, însă, ascultându-le acum, la aproape două secole de când au părăsit o minte strălucită și au trecut în nemurirea portativului, mi-au apărut ca încă un argument pentru replica aceea sfătoasă, cu care rezonez pe măsură ce (îmi) trece vremea:

Domne, nu se mai fac ca pe vremuri!

Imaginile sunt surprinse de camaradul meu de gustat lucruri frumoase, neobositul Daniel Botea.

Despre frică și alți demoni

By Iulian in Filme 0 Comment

Eu și omenirea întreagă ne-am exprimat admirația față de A Separation al lui Asghar Farhadi.

Dar apariția unei asemenea capodopere n-a fost o întâmplare.

Cinematografia iraniană este una de tradiție și de o foarte bună calitate, iar exemple aș avea nenumărate.

De fapt, numărul lor a sporit cu unul, odată cu Under the Shadow, o producție din 2016, scrisă și regizată de Babak Anvari.

Nici acest cineast nu ocolește drama condiției umane, așa cum strălucit o ilustrează un Asghar Farhadi sau Abbas Kiarostami, însă calea aleasă acum este a horror-ului cu tentă supranaturală.

Într-un Teheran asupra căruia planează amenințarea rachetelor lui Saddam Hussein în timpul războiului din perioada 1980-1988, o mamă singură (după plecarea soțului pe front) și fiica ei au de înfruntat forțe stranii și malefice din blocul în care locuiesc.

Personajul principal feminin nu este un simplu vehicul narativ. Fire periculos de independentă pentru societatea în care trăiește, muncită de fantomele trecutului, evoluează de la scepticism la groază pură în raport cu evenimentele oniric-apăsătoare care au loc.

Această alunecare pe panta credinței în dictonul că ”There are more things in heaven and earth, Horatio, than are dreamt in your philosophy” este ceea ce diferențiază și ridică acest film față de peliculele omoloage hollywoodiene. Acestea din urmă propun oroare a prioi, pe când Under the Shadow poate fi decodat și într-o cheie pur psihologică.

A nu se înțelege că filmul doar mimează intenția de a smulge reacții viscerale. Dimpotrivă, deși nu inovează cu nimic, Babak Anvari folosește cu o claritate aproape de brutalitate toate mijloacele specifice genului, astfel încât, deși nu sunt novice în vizionarea de horror-uri, tot m-am surprins zgâlțâindu-mă dintr-o dată la unele scene, mai ales după ce tensiunea insidioasă se cuibărise deja în mintea mea.

Actorii sunt aleși impecabil pentru ce au de făcut, în special cele două protagoniste, Narges Rashidi, un pic nevrotică și cel puțin la fel de colțoasă precum Leila Hatami în A Separation, și micuța Avin Manshadi, cu o figură care capătă dimensiuni înduioșătoare sau terifiante, după cum ne manipulează sintaxa cinematografică în a le resimți.

Dacă te uiți numai la știri și ai o viziune preponderent NATO-istică, Iranul apare ca o oaie neagră a geopoliticii mondiale.

Dacă te uiți prin filtrul artei filmului, însă, Iranul e un superstar veritabil.

Manual de înțelegere a rusului

By Iulian in Carti 0 Comment

Rusu’ e om complicat.

Una dintre axiomele pe care le-a enunțat domnul V., care mi-a fost mentor în multe, și pe care am găsit-o ilustrată în fel și chip, inclusiv în Laur de Evgheni Vodolazkin.

Aici, însă, autorul ne deschide și o poartă către profunzimea sufletului rus, dându-se ocazia să îl privim dinăuntru, ca în jocurile de tip First Person Shooter.

Povestea lui Arseni, care devine, pe rând și în același timp, tămăduitor, pelerin sau ascet ne poartă prin multitudinea de stări și trăiri tipic ale rușilor de care v-ați izbit oriunde v-ați întâlnit cu ei: misticism, agonie, violență, contemplație, patimă și alte câte și mai câte.

Inițial, romanul mi se părea echivalentul literar al filmului Ostrov al lui Pavel Lungin, însă neologismele mi-au relevat că Vodolazkin are ambiții mult mai înalte.

Când a apărut primul cuvânt nelalocul lui de modern am crezut că e vreo scăpare a traducătorului. De, de la prea multă concentrare asupra arhaismelor, mi-am zis.

Apoi, a mai apărut unul. Și încă unul. Și paragrafe întregi scrise de parcă m-aș fi pomenit citind ceva de prin Vest.

E prea de tot să fie o coincidentă sau o stângăcie editorială, am conchis.

Așa că am început să fiu mai atent la metamorfozele auctoriale și narative.

Și mi-am dat seama că am în fața ochilor și a minții un moment literar epocal.

Acela în care rusul, fără să se abată de la niciuna dintre trăsăturile sale, se dezvăluie și se oferă întru înțelegere acelora din exterior care au suficientă minte și deschidere a o face.

Și, ca răsplată pentru această atitudine, Vodolazkin împânzește narațiunea cu un umor pe, iertată fie-mi impietatea, nu prea l-am găsit la greii precum Tolstoi sau Dostoievski.

Poate doar la Cehov, în forme fine.

Însă în niciun caz atât de autoironic precum în cazul de față.

Poftiți, domniile voastre, o mostră de toată frumusețea ideatică:

[…] Că doar așa e rusul – el nu e doar cucernic. Vă aduc la cunoștință pentru orice eventualitate că el mai e și neînfrânat și necruțător, și că la el orice se poate transforma pur și simplu într-un păcat de moarte. Că aici linia de despărțire e așa de subțire, că voi, ticăloșilor, nici nu puteți înțelege.

Sau încă una și mai și:

[…] L-au primit ca pe un om ale cărui scopuri nu sunt întru totul limpezi. Dar când s-au convins că sfârșitul lumii este singurul său interes, au început să se poarte cu el cu mai multă căldură. A lămuri data sfârșitului lumii li s-a părut multora o preocupare demnă de cinste, căci în Rusia erau iubite țelurile de mare anvergură.

Adăugați la asta inteligența cu care Evgheni Vodolazkin îmbibă povestirea cu o mulțime de idiosincrazii ale Evului Mediu, redate natural, așa cum le manifestăm și noi, ăia din secolul XXI pe ale noastre, și o să fiți de acord cu mine când o să dau un verdict tare:

Câtă vreme Rusia are asemenea scriitori, nu e pierdută.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte pe care o pot pune fără urmă de îndoială în panoplia de capodopere cu care ne-a blagoslovit literatura rusă.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (12)

By Iulian in De prin satul planetar 0 Comment

Ultima reuniune pre-Covid cu amicii mei bloggeri se petrecea la Ribs House Craiova prin februarie 2020, când știrile despre molimă se întețeau și deveneau din ce în ce mai neliniștitoare.

Acum, după mai bine de un an, i-am regăsit la fel de simpatici și de voioși în același loc, cu același prilej delicios care ne-a legat atât de mult unii de alții – o degustare de vinuri asociate cu brânzeturi, organizată, ca de obicei, de Asociația Bloggerilor Olteni și de DictionarCulinar.ro.

Fără să fi căzut în patima băutului în perioada când am stat cât de izolat a fost cu putință, recunosc că am sorbit cu un nesaț peste media-mi obișnuită licorile de la Crama Gîrboiu.

O fi contat și că vinurile acestui lăcaș oenologic, originar dintr-o regiune de mare tradiție, Vrancea, au fost foarte reușite, nestemata coroanei fiind o Tămâioasă Românească demi-dulce cu un nume care mi-a catalizat ample excursuri mitologice – Bacanta Special Edition.

După cum știți, bacantele (sau menade la vechii elini) erau preotesele zeului Bacchus și niște seducătoare cărora era și periculos să le reziști, după cum a aflat Orfeu pe propria-i piele.

Somelier Eugen Tăraș

Realizat cu aport de struguri stafidiți, Bacanta Special Edition lucrează un pic mai subtil decât omoloagele din Antichitate și te seduce prin dulceața ca de ambrozie discretă, care îți acaparează cavitatea bucală la câteva secunde după ce o mângâie ușor.

Dacă în acest răstimp mai ai ghinionul (sau norocul, ce știu eu) de a admira silueta grațioasă a sticlei sau culoarea de ambră fină, tu, consumator condamnat la plăcere, devii înlănțuit senzorial mai rău ca Prometeu de Muntele Elbrus.

Singura obiecție față de acest vin desăvârșit este eticheta prea cuminte, așa că mă încumet să le recomand celor de la Crama Gîrboiu să o schimbe cu aceea a Bacantei Barrique realizată din Șarbă, pe care am studiat-o gustativ aproape la fel de mult în acea seară. Se va face astfel dreptate ambelor sortimente.

Bacanta Special Edition a fost împerecheată cu brânza Emmentaler Delaco, care, în ciuda seninătății gustului dulceag și plăcut, este destul de greu de realizat și necesită un proces de maturare anevoios.

Alăturarea celor două mi s-a părut inițial asimetrică. Brânza nu părea a avea nicio șansă în fața mlădierii ademenitoare a vinului, însă această aparentă neputință a servit de minune poveștii bacantei. Lichidul a învăluit solidul, așa cum trupul ostenit al unui pelerin găsea alinare în brațele pricepute ale preotesei a cărei misiune era să ofere desfătare.

Oameni, brânzeturi și vinuri.

Trei dintre lucrurile care fac viața frumoasă.

Sănătate și consum responsabil tuturor!

Imaginile sunt surprinse de un mare slujitor al vinului și voii bune, Daniel Botea.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

By Iulian in Carti 0 Comment

Se poate ieși afară, se poate citi, se poate citi afară. Așa cum am și procedat. Iată rezultatele:

An Astronaut’s Guide to Life on Earth – Ce și-a propus Col. Chris Hadfield a fost o misiune lăudabilă: să prezinte viața unui cosmonaut și lecțiile care pot fi extrase din experiențele sale de viață, altminteri greu accesibile pământenilor de rând. Însă, deoarece am avut ocazia să îl întâlnesc pe Dumitru Prunariu, știu că activitatea desfășurată în spațiu nu este una spectaculoasă, ci una a disciplinei și a rutinei, pentru care te pregătești enorm. Ca urmare, din volumul de față am extras câteva detalii fascinante despre cerințele unei meserii ca nicio altă, precum și câteva axiome răspicate despre cum să faci o treabă serioasă, dar lectura ca întreg n-a fost una atât de pasionantă pe cât promitea. Dar, recunosc, îl invidiez un pic pe autor pentru acele momente când descrie frumusețile Pământului de la înălțime.

Istoria și arta ceaiului – o carte documentată, suplă în structură și scrisă cu foarte multă dăruire de către o persoană pentru care ceaiul este, într-adevăr, un elixir magic. Deși eu, unul, sunt mai degrabă băutor de infuzii de-ale noastre neaoșe – mușețel, măceșe, coada șoricelului, sunătoare – am vreo câteva amintiri legate de licoarea pe care Laura C. Martin o iubește atât de mult, cea mai savuroasă fiind expoziția dedicată ceaiului de la Muzeul Guimet din Paris, unde am inhalat vreo 20 de varietăți, minunându-mă câtă migală și meșteșug sunt necesare pentru a-l prepara. Toate detaliile regăsite acolo sunt înzecit descrise în volum, din care nu lipsesc povești cu tâlc, precum cea despre maestrul Rikyū, a cărui enigmă este atât de frumos descompusă de Yasoushi Inoue în Maestrul de ceai.

Viața lui I. L. Caragiale – titlul este ilustrativ, dar ce face de fapt reputatul Șerban Cioculescu în această biografie este să decupeze fațete diverse ale personalității lui Nenea Iancu și să le plaseze în contextele și controversele aferente. Scotocind în cele mai umbroase unghere ale vieții dramaturgului și mergând pe firul celor mai obscure publicații unde și-a dezlănțuit condeiul, caragialeologul (n-au cum să nu iubești acest cuvânt!) ne oferă mult mai mult decât o înșiruire de titluri și date. Bucurându-ne și cu un stilu-i vetust, dar nu prăfuit, ironic, dar nu sarcastic, pătrundem în sufletul unei societăți de acum un veac și jumătate, ne minunăm câte metehne au supraviețuit de-atunci și descoperim detalii care umanizează figuri ale panteonului cultural românesc (cât de ranchiunos era Alecsandri, de pildă). Iar Cioculescu procedează cu I. L. Caragiale exact cum acesta își construiește personajele nemuritoare – îl iubește nespus, în ciuda defectelor pe care nu se sfiește să i le arate. După ce-am citit această carte, simț mai enorm și văz mai monstruos.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Un remix d’antan

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Doar aruncându-mi o privire pe programul celui mai recent spectacol al celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova am intuit că va fi unul exotic.

Și exotic a fost.

Deși are doar câteva minute, Meditația din opera „Thaïs” pentru vioară și orchestră a lui Jules Massenet este seducătoare și nu spun asta doar pentru povestea operei în cauză. Ascultând-o, m-am simțit învăluit de un vânt uscat, dar plăcut, care îmi mângâie obrazul cu minuscule grăunțe de nisip și cu șoapte ale unor povești de odinioară.

Acum mi-a atras atenția ceva ce apoi a ieșit și mai abitir în evidență în timpul Fanteziei „Carmen” pentru vioară și orchestră, op. 25 a lui Pablo de Sarasate.

Compozitorul spaniol a preluat bucăți de legendă din creația lui Bizet, le-a amestecat, le-a bibilit, le-a schimbat tonalitatea pe ici pe colo, ce să mai, un curat remix avant la lettre.

Remix-ul este, în esență, o formă de parazitism artistic, singura sa justificare fiind că, uneori, rezultatul este excepțional. Ca acum.

Numele de ”fantezie” e binemeritat, iar în mijlocul acestei exuberanțe a strălucit violonistul Radu Dunca. Nu știu ce m-a impresionat mai mult, calitatea execuției muzicale sau plăcerea manifestării ei.

Cele două compoziții care l-au avut în prim plan pe acest tânăr foarte înzestrat (nu degeaba numele îi apare aproape de al lui Alexandru Tomescu pe lista Romanian Chamber Orchestra) mi-au relevat, însă, și importanța unei sprijin muzical de nădejde.

Discreți, dar eficienți, uzând mult de pizzicato, cu o harpă impecabil strunită sau o castanietă fără cusur, muzicienii Filarmonicii din Craiova au constituit micile tușe de savoare prin care cele două bucăți muzicale au adus lumina în ochi și vibrația în suflet.

Programul s-a încheiat cu prelunga Simfonie nr. 4 în Mi minor, op. 98 a lui Johannes Brahms, care mi-a prilejuit o la fel de prelungă reflecție asupra caracterului de maraton al exercitării geniului de odinioară.

Aproape că am obosit contabilizând toate schimbările de polaritate și de ritm și de intensitate ale acestei creații, iar asta m-a umplut și mai mult de uimire, gândindu-mă că a fost unu’, vere, care a plăsmuit-o în minte și așternut-o pe hârtie într-un mod atât de coerent, încât peste sute de ani, se va auzi la fel!

Sper ca în ce fac și ce sunt să am măcar o fărâmă din consistența lui Johannes Brahms.

Tot această simfonie mi-a acordat timp să admir mlădierile și expresivitatea corporală a dirijorului Matei Pop, care aduna energie din tot trupul și o lansa prin vârful baghetei către membrii orchestrei.

Muzica – o energie regenerabilă și curată.

Eurovisionul lui 2021

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Înainte de toate, merită spus că ideea organizatorilor olandezi de a plasa Eurovisionul din Rotterdam într-o clădire care a servit drept spital până de curând a fost minunată, prin valoare ei simbolică.

Este triumful bucuriei vieții asupra morții.

Chiar și când bucuria asta a vieții se manifestă în modurile adorabil-kitschoase atât de dragi acestui concurs.

Dați-mi voie acum să mă las în voia sportului european al datului cu părerea:

Cipru – un cântec intitulat Diablo, ceea ce a stârnit revolta unor credincioși (am citit o postare pe Facebook) și nostalgia mea, de când hăcuiam monștri cu paladinul sau amazoana sau necromantul; rochii sumare, melodia contează prea puțin.

Albania – tot sclipici, fapt care trebuie să fi generat niște priviri nervoase între interprete în culise; melodie mai manelistică, deci mai atractivă.

Israel – o Rihanna care s-a lăsat pe voia unei stiliste care consumă etnobotanice.

Belgia – leit Patricia Kaas, dar nu și la voce.

Rusia – așa da! Rușilor li se pot reproșa multe de către mulți, dar nu și că nu au un portofoliu amplu de numere de Eurovision spectaculoase trimise de-a lungul timpului.

Malta – When you’re good to Mama/ Mama’s good to you; în sfârșit, muzică adevărată, dar cum să rămâi corect politic în atare condiții?

Portugalia – ceva cu pretenții, iar eu am profitat de ocazie să dau o fugă până la baie.

Serbia – botul de rață a pătruns și la Eurovision, era doar o chestiune de timp; ceva manelistic, dar nu suficient de apăsat.

Marea Britanie – de ăsta nu zic nimic, că dacă îmi dă una cu pumnul ăla plin de inele, mă desfigurează pe viață; britanicii ne trombonesc și aici, așa cum au făcut-o și în negocierile post-Brexit.

Grecia – cea mai lascivă ipostază de până acum, compromisă total de chiloți fantomatici dansatori.

Elveția – pandemia ne-a afectat pe fiecare în fel și chip; la elvețieni a rezultat asta.

Islanda – țară mică, istoric de tâmpenii memorabile trimise la Eurovision mare.

Spania – trebuia să vină și cineva să cânte înălțător și plictisitor; Spania are experiență în această ingrată sarcină.

Moldova – sclipiciul de rigoare și cea mai slabă voce din concurs (stai, ar mai fi Grecia).

Germania – Germania ne arată degetul; well, fuck you too!

Finlanda – Roacării de rigoare.

Bulgaria – Adolescenta emo de rigoare.

Lituania – ce-i mai bun și mai rău la Eurovision în aceeași melodie.

Ucraina – și aici a fost grea pandemia, dar reprezentația asta are ceva potențial de legendă care depășește câștigătorul, cum a fost cazul Verkăi Serdiucika.

Franța – nu, nici anul ăsta, Franța!

Azerbaidjan – în sfârșit, ceva manelistic cum se cade.

Norvegia – ăștia îi contracarează pe cei din Cipru, precum în Heroes III.

Italia – sună bine, dar costumele nu sunt suficient de urâte.

Suedia – mănușile alea dau +2 la Dexterity și +3 la Mana, bașca 25% șansă să găsești un Unique Item.

San Marino – Dacă viitorul Dune al lui Denis Villeneuve are costume ca acestea, are Oscarul de la mine.

Până la urmă a câștigat Italia, dar momentul de vârf al serii a fost când Marea Britanie nu a primit niciun punct.

De la nimeni.

Adică au luat un fel de UE.

Sănătate tuturor, ne revedem la anul în cea mai frumoasă țară din lume.

Eurovision 2021 pe Twitter

By Iulian in De prin satul planetar, Intre muzical si conceptual 0 Comment

Mulțumescu-ți, Twitter, că, după doi ani de inactivitate, nu mi-ai dezactivat contul și m-am putut bucura din nou de încântător de comica agoră virtuală care însoțește orice ediție de Eurovision. Iată câteva poante prinse între ascultarea unor melodii despre care vă voi relata de îndată ce stăpânul nostru, Timpul, ne-o va permite:

Malta: “What if we just write a really really really good song and don’t do anything weird?” Rest of Eurovision: „…you mean that’s allowed?”.

Disappointed by Portugal’s lack of a glittery silver bodysuit. Did they not get the memo?

We would like to go on record and state that the UK song is actually very very good (we will delete this tweet when we get nil points).

Germany… you have completely surprised me. You DO have a sense of humour. I mean… this was a joke right? Right?

Germany’s entry is like having coffee poured into your eyes while someone shouts JUST CHEER UP at you.

Nothing but respect for Bulgaria’s outfit, we haven’t taken our pyjamas off all year either.

Dammit, Lithuania’s tune is invading my mind – it’s like being hypnotised by a bunch of bananas.

Ukraine was really really terrible – they might win it.

San Marino obviously had several passionate, conflicting conversations about costume direction and then decided “all of them”.

Be warned; if you drink and drive after Eurovision, you may end up with more points than the United Kingdom.

The fact we literally buy our entry into Eurovision every year just to come last is just so British.

0 votes from the pros, 0 votes from the public. Never been prouder.

(Deși eram adormit 90%, momentul când s-a anunțat asta m-a trezit și m-a amuzat de n-am mai putut pune geană pe geană vreo oră – n.m.).