In f*ckin’ Rapa Nui

By Iulian in Filme 0 Comment

Mărturisesc, când am aflat prima dată despre Wild Horse Nine și cam ce ar conține, m-am gândit că Martin McDonagh s-a mai lenevit și reia schema de mare succes din In Bruges:

Doi tipi cam mafioți (aici sunt agenți CIA, deci tot cam acolo) ajung într-un loc pitoresc, unul dintre ei având o povară grea de purtat, celălalt cu misiunea primită de la un șef cam psihopat să-l ajute pe tovarăș să scape de suferință, într-un fel sau altul.

Acolo era superbul oraș belgian, aici sunt uimitoarele peisaje de pe Insula Paștelui, cu statuile care alimentează teorii ale conspirației de când lumea.

Argumente să fiu circumspect aveam, dar McDonagh este un cineast extraordinar și un dramaturg strălucit, așa că nu i-a luat mult să desfășoare unicu-i amestec de oroare și duioșie, de morbid și înălțător, de inteligență și iconoclasm, de umor și brutalitate și să îmi anuleze toate suspiciunile, lăsându-mă mut de uimire și de încântare.

Wild Horse Nine este o elegie a împăcării cu moartea, un pledoarie pentru existența conștiinței și o odă închinată prieteniei.

Până la deznodământ, îl vei fi judecat pe personajul lui John Malkovich pentru toate păcate și îl vei fi absolvit de ele pentru căința pe care o arată.

Iar pe al lui Sam Rockwell îl vei fi îndrăgit pentru că, deși pare că nu-i pasă decât de mâncare, e plămădit dintr-un caracter mai integru decât ți-ai fi putut imagina.

Separat, dar mai ales împreună, fiecare dintre cei doi actori își duc calitățile specifice (placiditatea unuia și eterna nedumerire a celuilalt) pe culmi de expresivitate.

Cum altfel, mai ales că beneficiază de replicile unuia dintre cei mai abili condeieri pe care i-a cunoscut istoria filmului?

Cinematografia a înregistrat multe dueturi legendare.

Cu John Malkovich și Sam Rockwell împărtășind profunde simțăminte omenești între moaii de pe Rapa Nui avem încă o crestătură eternă pe răbojul acestei arte.

Ar fi mai multe de spus.

Despre imaginea măiastră, care o să trimită hoarde turiști pe insulă, pun pariu.

Despre coloana sonoră care l-ar extazia și pe un Tarantino.

Despre apariția episodică, titanică a lui Tom Waits.

Despre bucuria de a-l revedea pe Steve Buscemi, inspirat în tot ce face.

Despre contextul istoric în care loc acțiunea.

Despre Mariana di Girolamo sau și Parker Posey, prezențe feminine esențiale.

Dar nu o să mai spun decât atât:

Martin McDonagh fuckin’ did it again!

Prevenția Salvează Vieți la Craiova

By Iulian in Publicitate 0 Comment

Când îți iese în cale o știre bună și utilă tuturor, e musai să o transmiți mai departe, așa că iat-o pe cea mai recentă care mi-a ajuns la urechi.

Campania națională „Prevenția Salvează Vieți”, inițiată de Fundația Renașterea, cu sprijinul NEPI Rockcastle, continuă la Promenada Craiova după ce a fost în Sibiu și București.

În perioada 2 – 13 noiembrie 2026, femeile din Craiova și localitățile din împrejurimi vor avea acces gratuit la investigații pentru depistarea precoce a cancerului de col uterin și a cancerului de sân. Unitățile medicale mobile ale Fundației Renașterea sunt amplasate în parcarea Promenada Craiova, unde vor fi realizate 200 de teste HPV și 200 de mamografii gratuite.

Investigațiile sunt oferite în cadrul campaniei naționale prin care ne propunem să aducem prevenția mai aproape de femei și să contribuim la creșterea accesului la screening. Mulțumim pentru sprijinul acordat Rețelei de Sănătate Regina Maria,care susține campania prin intermediul specialiștilor și al laboratoarelor.

Programările se pot face, online, pe platforma www.fundatiarenasterea.ro sau prin telefon la numarul 0373.760.261, iar testările sepot efectua în perioada 2 – 13 noiembrie, de luni până vineri, între orele 10:00 – 16:30.

De ce sunt importante aceste teste?

Testul HPV poate depista infecția cu tipuri de HPV care pot duce, în timp, la apariția cancerului de col uterin. Dacă infecția sau modificările celulare sunt descoperite la timp, acestea pot fi urmărite și tratate înainte să evolueze către cancer. Cu cât este depistat mai devreme, cu atât șansele de prevenire a cancerului de col uterin sunt mai mari.

Mamografia este o investigație imagistică utilizată pentru depistarea precoce a cancerului de sân și poate identifica modificări suspecte înainte ca acestea să fie observate prin simptome sau prin palpare. În cadrul campaniei, mamografiile sunt oferite femeilor cu vârsta de peste 40 de ani, în baza unei recomandări de la medicul de familie sau medicul specialist.

Înainte de a ajunge la Craiova, unitățile medicale mobile ale campaniei au fost prezente în județul Sibiu la Shopping City Sibiu, la București la Promenada Mall și la Vulcan Value Centre, iar numărul investigațiilor gratuite efectuate până acum se ridică la 2789.

Campania se va desfășura pe parcursul unui an și va ajunge în mai multe mall-uri din portofoliul NEPI Rockcastle: Shopping City Timișoara, City Park Mall Constanța, Shopping City Ploiești, Brăila Mall, Shopping City Piatra Neamț, Shopping City Satu Mare și Shopping City Târgu Mureș.

Poezia trăirilor neînțelese

By Iulian in Carti 0 Comment

În 2026, canadiencei Anne Carson i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură pentru ”opera sa îndrăzneață și inventivă care, într-un dialog ludic cu tradiția clasică, a creat noi forme pentru literatura contemporană”.

Mai mult ca oricând, juriul academiei suedeze a comprimat excelent ce o distinge pe aceasta într-o lume în care scriitori buni sunt cu duiumul.

Iar o ilustrare subtilă a personalității sale literare e Autobiografia roșului, definit drept un roman în versuri.

Cartea ete vag legată de mitul lui Geryon, uriașul cu trei capete și trei corpuri, răpus de Herakles pentru a-i răpi vitele pe care le păstorea, aceasta fiind a zecea muncă a eroului vechii Elade.

Firele pe care le țese autoarea între mitologie și propria lirică sunt străvezii, uneori insesizabile, dar niciodată absente.

E o răsturnare completă a mitului, prin care Geryon devine protagonistul unei cronici a unei vieți interioare în perpetuă zbatere, începând în copilărie și sfârșind odată cu romanul, la o vârstă tânăr-adultă.

Relația lui Herakles cu Geryon este una amoroasă, dar și oarecum conflictuală, iar dincolo de disconfortul pe care îl poate stârni unei pături a cititorilor, este marca unei profunde și iscusite translatări din partea lui Carson a eposului străvechi în formă contemporană.

Legăturile dintre bărbați erau o constantă a antichității grecești, iar împletirea Erosului cu Thanatosul, popularizată de Freud, datează de fapt de atunci.

Poetesă în cuget și simțiri, scriitoarea se folosește de pretextul așa-ziselor versuri în care își îmbracă discursul interior al lui Geryon pentru a lăsa să curgă un șuvoi de lirism, uneori ermetic, alteori uimitor de inventiv.

De aceea cred că lectura cărții ei mi-a transmis impresia deopotrivă deconcertantă și fascinantă că, asemeni vremurilor când citeam Iliada sau Bhagavad-Gita sau Viteazul în piele de tigru, sunt în contact cu un suflet îndepărtat, pe care nu îl voi înțelege niciodată pe deplin.

Dar tot un suflet rămâne.

P.S. Mulțumesc celor la librăria online Libris pentru promptitudinea cu care m-au ajutat să mă lămuresc și cu Nobelul din acest an.

Cu Sadoveanu pe dealurile Doljului

By Iulian in Publicitate 0 Comment

Cum ieși din Craiova și te aventurezi pe dealurile Doljului, te așteaptă descoperiri (și delicii) nebănuite.

Am avut parte de o încă o confirmare acum câteva zile când, alături de gașca mea de bloggeri care, vorba cântecului, nu poate să stea liniștită, am descins la încă un frumos proiect de revitalizarea a moștenirii cultural-gastronomice a ținuturilor noastre.

Este vorba despre Conacul Ciutura, care a aparținut odinioară dascălilor din satul eponim, oameni foarte cu stare (pe vremea aceea educația era prețuită, pare-se).

Confiscat de comuniști și sortit uitării, a fost preluat de un cuplu de olteni inimoși, Angela Rusu Cheita și Ionuț Rusu Cheita, care l-au renovat și își propun să îl transforme într-un loc de odihnă, de răsfăț gastronomic tradițional și de bază de explorare a împrejurimilor (mai mult despre asta, mai la vale).

Le dau cuvântul proprietarilor în a-și expune profesiunea de credință:

La baza conceptului La Conac Ciutura stă gastronomia tradițională oltenească.

Credem că bucătăria unui loc spune foarte multe despre oamenii săi, despre istoria comunității și despre felul în care generațiile au păstrat și transmis mai departe rețetele.

Meniul nostru este inspirat din bucătăria gospodăriilor oltenești, din preparatele care se făceau odinioară în curțile oamenilor și din ingredientele care au definit gastronomia acestei regiuni.

La noi, oaspeții pot descoperi ciorbe tradiționale, inclusiv ciorbă de bureți, ciorbă de raci oltenești – preparată cu ardei uscați și umpluți – ciorbe de cocoș sau de perișoare, saramură de pui sau peste, preparate la tuci, pomana porcului, carne de ied și de capră, sarmale, tocături și alte mâncăruri specifice zonei.

Nu urmărim să transformăm bucătăria tradițională într-un concept sofisticat și îndepărtat de origini. Dimpotrivă, ne dorim să păstrăm autenticitatea preparatelor, să respectăm gusturile și tehnicile culinare moștenite și să le oferim oaspeților o experiență gastronomică sinceră.

Punem accent pe gospodărie, pe creșterea animalelor și păsărilor, pe grădină, livadă și colaborarea cu gospodari și producători locali. Ne dorim ca o parte cât mai mare din ceea ce ajunge în farfurie să aibă o poveste și o legătură cu locul.

După această pledoarie, mă prezint ca martor pentru autenticitatea acestei experiențe.

Să stai lângă focul pe care arde un ceaun măricel, în care sfârâie îmbietor carnea, să vezi cum bucătarul cel priceput mestecă în mămăligă, să sorbi vin fiert dintr-o ulcică sunt trăiri ca într-un roman de Sadoveanu.

Singura diferență e că poveștile depănate în tot timpul ăsta nu sunt în dulcele grai moldovenesc, ci în hâtrul limbaj oltenesc.

Aminteam mai devreme despre Conacul Ciutura ca fiind o bază de unde poți pleca în diverse explorări ale împrejurimilor.

Nu doar că lacul Fântânele este nu departe de colina pe care se găsește pensiunea, dar, povățuit și îndrumat de gazde, am purces în căutarea unui monument de o surprinzătoare importanță.

Este vorba despre Biserica Sfinții Voievozi a fostului schit Ciutura, construită în jurul anului 1650 și care adăpostește picturi murale chiar din acea perioadă, conform spuselor altor vizitatori, căci eu, unul, am găsit-o închisă.

M-a fermecat oricum senzația de liniște pe care o emană întreg locul unde se găsește, precum și unitatea arhitecturală cu alte edificii religioase aparținând acelei epoci, precum bisericile Mânăstirilor Strehareț sau Brâncoveni.

Cu un pic de atenție din partea autorităților, această neprețuită mărturie a trecutului nostru poate fi reabilitată material și valorificată turistic.

Iar ca o răsplată cuvenită unui explorator, am descoperit încă o mică bijuterie istorică:

Acest izvor, care a fost amenajat în 1909 prin bunăvoința unor oameni cu stare, când veacul se năștea, și refăcut de urmașii lor în 1942, în plin război mondial.

Întors la colegii mei care petreceau necontenit, m-am răsplătit pentru drumeție cu niște gustoase plăcinte cu brânză.

Și-am-ncălecat pe-o șa și v-am spus povestea despre Conacul Ciutura așa!

Dumbrava minunată

By Iulian in Filme 0 Comment

Când pătrunzi în Wildwood, nu e un tărâm tocmai virgin.

Simți că ai mai umblat pe acolo, se deslușesc deja cărările ideatice și narative.

Dar e un aer atât de proaspăt și îmbătător, totul în jur palpită de viață și dinamism, încât uiți de toate și te cufunzi într-o poveste mai matură decât e îndeobște promovată.

O adolescentă cu gust pentru nesupunere încalcă limitele stabilite de părinții ei cam hippioți și îl ia pe frățiorul ei la o preumblare cu urmări neplăcute.

Asta o duce în pădurea tabu de la marginea orașului, urmată fiind volens nolens de un puștan cam tocilar, care o place.

Ajunși acolo, descoperă de un ecosistem complex de intrigi, facțiuni, magie și traume, care pun în mișcare o urzeală intensă de pățanii.

Locurile sunt comune, dar realizatorii conduși de regizorul Travis Knight sunt conștienți de asta, așa că, pe lângă impecabila lor transpunere audio-vizuală, presară câte o glumă discretă, pe care numai cei hrăniți, dar nu îndoctrinați, de astfel de basme le pot gusta.

Și că tot veni vorba de tehnologie, Wildwood este vârful detașat a tot ce s-a realizat prin tehnologia stop motion până acum.

În caz că termenul nu vă este familiar, este vorba despre o tehnică de animație în care obiectele fizice sunt mutate manual cu pas mic, cadru cu cadru, și fotografiate individual. Când fotografiile sunt redate în secvență rapidă, obiectele par că se mișcă singure.

Față de animația clasică de odinioară sau cea digitală de astăzi, aceasta conferă o senzație mai puternică de corporalitate și materialitate, care, la rându-le, transformă fantezie de pe ecran în cea ce simți aievea.

Iar în Wildwood, toate acestea sunt exploatate cu maxim de efect dramatic.

Iar asta se aplică nu doar scenelor de acțiune de anvergură, dar și simplelor grimase ale personajelor, chiar dacă se reduc la câteva variații faciale.

Ajută la expresivitate și ansamblul de voci ale unor actori de marcă: Richard E. Grant, Mahershala Ali, Angela Bassett, cu mențiuni aparte pentru simpatica șobolăniță a Akwafinei, încrâncenarea coiotului lui Tom Waits (da, el însuși) și, mai ales, a reginei damnate glăsuind prin Carey Mulligan.

Adăugați la asta și o coloană sonoră pe măsură și rezultă o incursiune în dumbrava minunată a imaginație omenești, în care a te rătăci e un lucru bun.

Oscarul pentru animație de la anul pare arvunit deja.

Crâmpeie dintr-un vis

By Iulian in Sport 0 Comment

Acum scurt timp mi-am împlinit un vis pe care îl aveam de când eram mic și care s-a înfiripat conștient la Olimpiada de Iarnă de la Lillehammer din 1994, despre care scriam aici.

La Angers, unde s-a desfășurat prima etapă a Grand Prix-ului de Patinaj Artistic, am fost martorul nemijlocit și încântat al acestei combinații de sport și artă, iar mai jos sunt câteva impresii pe care numai la fața locului le poți înregistra organic.

După scandalul cu fosta-i parteneră Gabriella Papadakis, Guillame Cizeron, care e arătos, dar și mândru nevoie mare (fapt care se vede din modul cum patinează, cu un spate mai drept ca al lui Iohannis), și-a găsit o parteneră frumoasă foc și foarte pricepută, Laurence Fournier-Beaudry, care îl secondează așa cum își dorește.

Împreună au instaurat o dominație foarte apăsătoare asupra probei de dans, iar la încălzirea de dinaintea programului liber au remarcat cum toate celelalte cupluri din acea grupă trăgeau cu coada ochiului la mișcările lor.

Apropo de asta, când se calculează punctele unor concurenți, cei care urmează sunt deja pe gheață, ca să se dezmorțească. Nu o dată, când se anunțau scorurile, unele concurente își puneau mâinile la urechi. Pare copilăresc, dar e de fapt o metodă simplă de a nu se lăsa influențat (nici relaxat) de condiții exterioare.

Mikhail Shaidorov a ajuns campion olimpic printr-o combinație de merite și conjunctură porcesc de favorabilă. Nu-i lipsesc calitățile, dar e apăsat de neașteptata performanță la fel ca Emma Răducanu. Sper să nu fie condamnat la o soartă ca a ei.

La proba băieților aștept ca în câțiva ani să avem o rivalitate dintr-aceea acerbă și spectaculoasă, precum cea de odinioară dintre Brian Biotano și Brian Orser sau cea pe care am savurat-o în copilărie, între Alexei Yagudin și Evgheni Plushenko.

Acum este vorba despre fragezii, dar foarte talentații Seo Min-kyu (Coreea de Sud) și Jimmy Ma (SUA). Amândoi sunt talentați și amândoi m-au făcut să aplaud în picioare.

Constatare care va fi interpretată drept misogină, dar îi dau înainte:

Dacă a fost să văd un concurent care participase deja susținându-l de pe margine pe un altul (compatriot sau coleg de la același antrenor), aceștia au fost tot timpul bărbați.

Vorba bancului:

Bărbații se insultă și nu vorbesc serios.

Femeile se complimentează și nu vorbesc serios.

Patinajul artistic este un sport al naibii de complicat.

Nu doar de praticat, ci și de evaluat.

În imaginea de mai jos e partea tehnică a juriului. Cred că se vede multitudinea de tabele pe care experții cu pricina aveau nevoie să le completeze în timp real.

Și când te gândești cât caz se face de camera VAR și liniile care trebuie trase ca să arate că atacantul a avut cotul mai câș decât fundașul.

Vârtejul în care a băgat-o Robert Kunkel pe Anita Hocke la proba de perechi pare nebunesc când îl vezi filmat (îl aveți aici). În realitate a fost și mai și.

Căzăturile dor.

Nu doar pe sportivi, ci pe noi toți.

Dacă la televizor te mai amuzi, la fața locului ți se rupe inima, chiar și dacă nu îți place programul respectiv prea mult.

Nu e de mirare că eu (și mapamondul întreg) am îndrăgit-o pe Ami Nakai.

Ingenua de la Olimpiada de la Milano-Cortina a mai crescut un pic, dar are un zâmbet la care te topești, deși nu e prea cald în patinoar.

Nu în ultimul rând, muzica este cel mai mare cadou pe care omenirea și l-a făcut sieși.

Arii clasice, hituri legendare, coloane sonore de tot felul, toate au făcut patinoarul din Angers să răsune, pe sportivi să trăiască și pe spectatori să exulte.

P.S. Nu-mi cereți mai multe poze, astea sunt toate, în rest am fost prea absorbit de tot ce s-a întâmplat acolo.

Să privim pictura! (CXLIV)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Orfeu implorându-l pe Pluto

Tintoretto a trăit și a pictat toată viața în Veneția.

Cu toate acestea, Orfeu implorându-l pe Pluto, magnifică pictură pe care am văzut-o în cadrul unei expoziții care i-a fost dedicată la Muzeul Jacquemart Andre din Paris, i-a stabilit filiații mai mult sau mai mult puțin surprinzătoare.

Una dintre acestea este cu Michelangelo și Capela Sixtină.

Uitându-ne la tablou, este destul de limpede cine este Orfeu, îndrăgostitul deznădăjnuit să o salveze pe a sa Euridice din ghearele morții.

Nu folosesc această metaforă întâmplător, căci am fost fascinat de un mic detaliu pe care Tintoretto îl strecoară în creația sa, pentru a transmite și mai puternic impresia unei ființa supranaturale și nu neapărat benevole.

Altminteri, Pluto al său este o figură mai degrabă impersonală, pe care o putem asocia Demiurgului lui Michelangelo.

Și tot spre Michelangelo te trimit cu gândul dinamica extremă a picturii și culorile puternice.

Există o călătorie documentată a lui Tintoretto la Roma.

E foarte probabil că artistul va fi vrut să contemple cu proprii ochi acea copleșitoare expresie a geniului uman.

Ca orice creator, se va fi dus cu ochiul critic al unui confrate curios.

Și, ca orice om cu talent, va fi plecat influențat subtil de capodopera pe care o a admirat-o nemijlocit.

Cea de-a doua filiație este mai surprinzătoare, căci presupune să facem un arc peste timp în viitor.

Rotocoalele din partea de sus a tabloului, care par emanații ale bărbii învolburate ale lui Pluto, dar și aluzii la fumul flăcărilor lumii de dincolo, sunt imposibil de ignorat.

De fapt, nu greșesc când spun că sunt principalul personaj al picturii.

Și ne aduc aminte de ceva, nu?

De Noaptea înstelată a lui Van Gogh, bineînțeles.

Ce zbucium îl va fi animat pe Tintoretto punând penelul pe pânză?

Să fi fost același tumult universal al artistului, ca la Van Gogh?

Sau doar expresia unei energii căreia i-a găsit o supapă?

Indiferent de răspuns, dialogul dintre opere de artă din lumi și perioade diferite este cel mai mare câștig pe care îl are oricine are privilegiul să le vadă.

O oglindă deformată

By Iulian in Filme 0 Comment

Primetime este film strâmb, ca o oglindă deformată.

Iar asta e deopotrivă o calitate și un defect.

Ideea de a transforma căutarea prădătorilor sexuali adulți, care își racolează victimele minore, într-un reality-show este inteligentă și inedită, dar și amară.

Iar dacă premisa funcționează bine de tot o jumătate de pelicule și conlucrează excelent cu tema secundară a culiselor producțiilor de televiziune de gen, în a doua se deformează și își pierde direcția și efectul retoric.

La fel se poate spune și despre stilistica utilizată de regizorul Lance Oppenheim. Potrivit propriilor spuse, Primetime a fost conceput ca un vis febril, la care eu aș adăuga dorința de a simula calitatea vizuală a emisiunilor de acum vreo două decade.

Înțeleg și că se bazează pe o poveste reală, iar senzația pe care privitorul o încearcă e de impact cam tot o jumătate de film.

Apoi devine obositoare și subminează poate cea mai consistentă parte a producției – interpretările.

Duplicitatea e cuvântul de ordine în ceea ce-l privește pe Robert Pattinson aici. Actorul s-a mântuit de mult în ochii mei după nadirul numit Twilight, dar e interesant de remarcat că acea latură placidă a sa, dublată de o privire autentic rece (a mai înaintat în vârstă de atunci) e reșapată aici și dublează ipocrizia care i-a ieșit atât de bine în Odiseea.

Era să zic că e cea mai compleză prestație a sa de până acum, dar avem The Drama în ecuație, care, apropo, e apărut tot anul ăsta.

Și mai vine și Dune al treilea!

Robert Pattinson e versiunea masculină a lui Anne Hathaway în materie de fecunditate artistică.

Dacă dualismul lui caracter real vs. personaj este apăsat, al lui Skyler Gisondo e mai subtil, dar necesar pentru a valida această principală teză a filmului.

Aș minți, dacă v-aș recomanda entuziast Primetime.

Însă aș fi nedrept, dacă l-aș pune la zid cu totul.

Are merite, dar se lasă mai greu dezvăluite.

Dar poate că acesta este testul pe care îl are de trecut fiecare dintre noi în ziua de azi, când vine vorba de oameni, filme sau idei.

Pe urme de International Booker Prize

By Iulian in Carti 0 Comment

The International Booker Prize este o distincție literară prestigioasă, care răsplătește traducerile în limba engleză (de unde și apartenența la organizația Booker) a romane de pe tot globul.

Premiul îi răsplătește atât de pe autor, cât și pe traducător, fapt lăudabil, iar larga circulație asigurată de lingua franca a zilelor noastre asigură creației o expunere mai mare pe mapamond.

Ca urmare, pornesc într-o scurtă explorare a câtorva câștigători ai International Booker Prize care ajuns să poată fi citiți și în română.

Primul despre aceștia este David Diop care ne poartă în universul coșmăresc al Primului Război Mondial prin Frate de suflet.

Tranșee, dezumanizare, carnagii, un pic de solidaritate și multă traumă.

Teme pe care alte cărți mari, precum Pe frontul de vest nimic nou sau Călătorie la capătul nopții le tratează la rându-le.

Ceea ce aduce scriitorul franco-senegalez este filtrul aparte ale culturii Africii negre în această experiență abisală a omenirii.

Vocea din roman este a unui recrut senegalez, care trăiește cu povara de a nu fi fost în stare să îi curme suferința celui mai bun prieten, rănit mortal.

Pentru a compensa asta, devine independent în gândire, dar și un fel de asasin în serie al inamicilor care îi ies în cale.

E remarcabil cum autorul îmbină această nou câștigată libertate cu transformarea monstruoasă a personajului său.

Rezultatul este că tu, cititor, trăiești într-o permanentă tensiune față de spusele celui pe care îl urmezi ca vrăjit.

Contribuie la această vrajă și stilul narativ arhaic, plin de repetiții și incantații pe care îl folosește Diop.

Prin asta și prin descrierea comunității din care provine, naratorul face o punte între lumi, fiecare cu problemele ei.

Incluiv a noastră de acum, care se comportă ca și cum ar fi cea mai rea perioadă din istorie.

Încă nu e, așa că hai să ascultăm la ce ne spun cei din alte emisfere și alte vremuri.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a deschis noi orizonturi literare.

Debandadă la Hollywood

By Iulian in Filme 0 Comment

În viața lui de cineast, Blake Edwards a făcut de toate.

Și filme strălucite, și fiascouri.

Și săli pline (și conturi pline), și dezastre financiare.

Și, deoarece a crescut practic la Hollywood, a văzut toate acestea și la ceilalți, așa că tot ce înfățișează în S.O.B., oricât de umflat și caricatural, rămâne, probabil, inspirat de realitate.

Un regizor, altminteri de succes, dă rasol rău de tot cu un film și intră într-un fel stare catatonică și cu tendințe sucidale.

Nu-l salvează decât ideea de a transforma zaharisitul musical eșuat într-un film erotic.

Dar aceasta nu este decât firava linie unificatoare a peliculei, căci regizorul-scenarist nu scapă nicio ocazie să o ia pe căi narative lăturalnice.

Rezultatul este inegal, fără doar și poate, și nu e atât de amuzant ca întreg, dar provoacă hohote de râs ocazionale și surâsuri frecvente, smulse de replici ca la Mel Brooks (dar mai acide) și de interpretări reușite ale unui distribuții remarcabil de ilustre.

Julie Andrews n-are mare lucru de făcut la început, decât să fie aceea pe care o știm, adică să fie adorabilă și să cânte, pentru ca spre final să se dezbrace de orice dulcegărie (LA PROPRIU!).

Contemporanii vor fi fost poate sfâșiați între oripilare și uimire, dar actrița pare a se fi distrat de minune distrugându-și propriul monument.

Care e la fel de solid, stați fără grijă.

Ba chiar poate ieși mai pitoresc ca oricând.

Pe lângă ea, regăsim o cohortă de figuri binecunoscute, care în vremea respectivă erau la apogeul popularității actoricești, precum Robert Vaughn, Robert Loggia, Robert Preston, Loretta Switt (Major Hot Lips Houlihan din M.A.S.H.) sau Larry Hagman (unicul și irepetabilul J.R.), dar și câțiva veterani de marcă, precum William Holden (preferatul meu din tot filmul) sau Shelley Winters (drept o impresară alunecoasă rău).

Fidel crezului său, Blake Edwards îmbină comicul de limbaj cu cel de situație, dar și cu gaguri fizice, iar cele două secvențe contrapunctice de musical sunt atât de meșteșugit construite, încât redau inegalabila capacitate a Hollywoodului a fabrica orice îi trece prin minte.

Și da, Fabrica de Vise este o cloacă împuțită în sine.

Dar nu ne putem lipsi de ea.