Eurovisionul lui 2026

Din motive obiective, nu am apucat să-mi descifrez notițele din timpului Eurovisionului lui 2026 până astăzi, dar iată ce impresii mi s-au format în timpul concursului acestuia cu cântec(e).

***

Debutul îl readuce în prim-plan pe câștigătorul de anul trecut, motiv să rememorăm că are o voce deosebită, iar modul cum este evocat laitmotivul numărului său muzical este foarte cu stil realizat.

Apar și nelipsiții amfitrioni ai spectacolului, dintre care el emană vestimentar exact kitschul care ne place atât la Eurovision.

Și acum numerele muzicale, că ele sunt hrana noastră pentru suflet.

Danemarca – figură de emo depresiv a la Ville Valo de la Him, prestând melodie tipică uitabilă de Eurovision.

Germania – multă goliciune și spiritul manelistic, suprinzător pentru teutoni, chiar și cu toată globalizarea asta; coregrafie de Pussycat Dolls de pe Temu.

Israel – diamant, cântare în ebraică, engleză și franceză, mai apăsată expresie a sionismului nici că se poate, dar interpretul are vocea la el, nimic de zis.

Belgia – tipa asta cântă cu prune-n gură.

Albania – ăsta plânge după maică-sa în stilul ăla grav balcanic, dar ce-ar zice dumneaei, dacă l-ar vedea îmbrăcat așa?

Grecia – nelipsitul bufon de Eurovision și ecouri ale fenomenului mondial numit Minecraft.

Ucraina – melodie semi-proțăpită combinată cu inevitabile ritmuri tradiționale, dar notele alea ținute sus sunt remarcabile.

Australia – deja știm că australienii iau Eurovisionul foarte în serios și trimit voci de calitate, însă nu cred să fi văzut de mult o interpretă care să știe să make love to the camera ca doamna de față.

Serbia – urmașul în plan vestimentar al lui Cezar Ouatu, restul e uitabil.

Malta – fante de mahala cu straie de Village People, che bello!

Cehia – și ăsta cântă cu prune-n gură, pauză de toaletă.

Bulgaria – influențe de Lady Gaga auzibile la urechea a surdă, dar avem (a) o bunoacă și unduirile ei fenomenale, (b) o trupă de dansatori meseriași, (c) un ritm molipsitor și (d) un titlu cu care te trezești în cap fără voia ta.

Croația – furăciune din coloana sonoră a lui Hans Zimmer din Dune, altoită pe inevitabila ieremiadă slavă.

Marea Britanie – agasant în stilul anilor ’80.

Franța – sună și se vede foarte bine, mi-aduce aminte de Diva din The Fifth Element, dar nu câștigi Eurovisionul în veci cu așa ceva pentru că, de, e Eurovision.

Moldova – moldovenii își văd de cutuma lor de a face lumea să salte la Eurovision.

Finlanda – unul cu facies de Țiriac suferă, iar una botoxată cântă la vioară.

Polonia – gospelu’ și R’n’Bu’ s-au mutat la leși.

Lituania – motivul pentru care în fiecare an mă fac luntre și punte să văd Eurovisionul.

Suedia – nu credeam că există nostalgici după pandemie, iar, după decolteu, aș declara-o candidată la Miss Eurovision.

Cipru – bunoacă ostentativă și ritm manelistic, combinația de care avem nevoie, dar nu vrem să recunoaștem (videoclipul se salvează pentru uz personal).

Italia – italienii nu prea s-au ostenit anul ăsta.

Norvegia – rock care nu se ia prea în serios și care nu sună rău, stai, de fapt, care sună excelent.

România – controversă sau nu, spectacolul elaborat de români, în frunte cu chipul crunt al Alexandrei Căpitănescu, are exact dubioșenia necesară la Eurovision, deși influențele de Nightwish și Evanescence sunt auzibile de la o poștă.

Austria – piesă trimisă la vrăjeală, ca să scape de organizare la anul.

În rest, am avut parte de chestii clasice și câteva momente memorabile.

Publicul cântând la unison Volare la îndemnul Serkăi Serduchka este motivul pentru care iubesc Eurovisionul și nu mă sfiesc să o recunosc.

Numărul muzical de dinainte de darea punctelor (Pavlo Stelar cu Black Lillies) a mântuit orice mizerie auditivă la care fusesem supus anterior.

Superb omagiul adus de titanul Billy Joel Vienei.

Cumetriile la puncte au fost la locul lor, ca și jena vădită a prezentatorilor când reprezentantul vreunei țări încerca să fie spiritual.

Acum câțiva ani, reprezentantul Rusiei a zis la mișto că dă 12 puncte tot Rusiei.

Acum, cel al Israelului a dat de înțeles în stil Mossadian că știe deja cine o să câștige Eurovisionul.

Ca să nu se mai mire cele două națiuni de ce sunt printre cele mai detestate din lume.

Spre cinstea lor, organizatorii nu au acoperit huiduielile publicului la adresa Israelului când se anunțau punctele acestei țări.

La final, a triumfat Dara bulgăroaica și Bangaranga, pentru că asta e starea lumii acum.

Iar eu deja fac planuri să îmi împlinesc visul cu un Eurovision pe viu la Sofia la anul.

Să ne auzim cu bine.

Larry’s last push of Will

Când spui Laurence Olivier, spui Shakespeare.

Nici chiar pe ilustrul Kenneth Branagh nu-l putem considera egalul lui Olivier, ci demnul său urmaș într-ale transpunerii scenice (cinematografice și teatrale) a operelor Marelui Will.

Hamlet, Othello, Richard al III-lea, Henric al V-lea sunt marile roluri shakespeariene ale lui Laurence Olivier din perioada sa de vigoare.

Dar mai există unul, cu nimic mai prejos decât ilustra galerie de mai sus – Regele Lear în producția eponimă realizată pentru televiziune în 1983, în regia lui Michael Eliott.

Înconjurat de o distribuție de la competentă în sus (din noianul de interpretări reușite, îi pot remarca pe Leo McKern drept Gloucester ăl bătrân și pe John Hurt drept Nebunul), Laurence Olivier reușește cumva să plutească deasupra tuturor, etalând chintesența trăsăturilor sale actoricești.

Vorba shakespeariană îi merge ca unsă.

Imprimă fiecărei replici o componentă fizică, fapt pe care l-a impus în lumea scenică a operelor Bardului, în contrapondere cu declamatul liric al unui John Gielgud, de pildă.

Presară un strop de umor chiar și în cele mai grave momente.

Acest din urmă aspect poate părea nelalocul lui, dar Olivier l-a făcut să funcționeze în multe roluri, iar acesta este un exemplu elocvent.

Încă de la început, Lear al său are un zâmbet ghiduș, încântat de capcana în care își întinde fetele, sperând la un rezultat care s-o favorizeze pe preferata sa, Cordelia.

Acel zâmbet reapare în secvențele când regele ajunge dus cu pluta, dar venerabilul actor îl face cumva să fie perfect adecvat manifestărilor specifice.

Iar când piesa îi aduce vremelnic împreună pe Cordelia și Lear, colosala sa artă iese pe deplin la iveală.

When we are born, we cry that we are come

To this great stage of fools.

Așa se zice în King Lear, dar nu sunt de acord.

Să râdem precum Laurence Olivier și să ne bucurăm că istoria ni i-a dat pe Shakespeare și pe corifeii săi.

Urmașii Agathei (4)

Lupta pentru titlul de urmaș al Agathei Christie se încinge:

Titlu și autor: Devotamentul Suspectului X de Keigo Higashino.

Rezumat: O mamă singură, care are o fiica adolescentă, este hărțuită de un fost soț, un derbedeu, și, într-un anume context, ajunge să îi facă de petrecanie în casa ei. Situația pare fără ieșire, dar ajutorul vine de la un vecin taciturn, matematician genial, care elaborează un plan neașteptat pentru a deturna investigația polițiștilor. Aceștia din urmă dau din colț în colț, dar nu renunță, ajutați de un fizician la rându-i genial, fost coleg al matematicianului. Cum se va sfârși totul?

Originalitate – 10

Intervenția acestui personaj masculin și modul său de gândire și de operare dau naștere nu doar unui suspans dublu, al celor două părți care se află într-o cursă strânsă întru descoperirea/îngroparea adevărului, ci și unui amplu studiu asupra matematicii ca sistem decizional, aplicat în viața de zi cu zi. Logica și emoțiile conlucrează uneori, dar intră și în conflicte ireconciliabile.

Coerența narațiunii – 8

Alternanța celor două grupări de personaje este excelent croită de autor, iar dacă uneori lucrurile o iau pe arătură nu este nefiresc, este viața, cu haosul și caracterul ei imprevizibil, care contrazice orice formulă matematică.

Utilizarea mecanismului deus ex machina – 9

Recunosc, spre final eram curios cum o s-o scoată Higashino la capăt cu a duce romanul către un deznodământ credibil, chiar și numai din punct de vedere literar, așa că mă temeam că va face uz de ceva care să strice impresia de inteligență pe care ai în timpul lecturii, însă elementul decisiv care explică totul este perfect ales și perfect dozat.

Calitatea scriiturii – 6

Cartea este scris sec, urmărind în principal să descrie cu acuratețe tot ce se întâmplă, atât în exteriorul, cât și în interiorul personajelor, ale căror caracterizări sunt în limita a ce servește narațiunii.

Impactul deznodământului – 9

Dezvăluirea acelui care întregește puzzle-ul acestei povești de suspans este brutal, dar fără vreo hibă logică. În privința ultimelor pagini, unii ar găsi că sunt exagerat de melodramatice, dar eu, unul, cred că susțin acea dihotomie dintre rațiune și simțire pe care este construită întreaga poveste.

Să privim pictura! (CXXXV)

Hoinărind prin sălile Muzeului Jacquemart Andre din Paris, am descoperit două superbe picturi renascentiste care au mai multe în comun decât faptul de a fi fost realizate aproape în același timp.

Una este Fecioara cu Pruncul, Ioan Botezătorul și un bătrân de Luca Signorelli.

Cealaltă este Fecioara cu Pruncul, înconjurată de trei sfinți de Andrea Mantegna.

După cum se poate observa, ambele sunt variante de Maesta și impresionează prin frumusețea și pitorescul cu care artiștii o înfățișează pe Fecioara Maria.

Ambele ipostaze atrag atenția prin chipul și psihologia discretă și melancolică a acestui personaj feminin.

Ceea ce nu se poate spune despre Pruncul Iisus, care este reprezentat destul de nenatural, iar eu unul am în minte și alte exemple când bebelușul era de-a dreptul ridicol.

Și nu uitați că aici vorbim de două lumea mari ale lumii artei.

De ce nu le mergea penelul atât de bine când venea vorba de copii?

Să fie oare pentru că în acea perioadă rolul bărbaților în gestionarea bebelușilor era minim spre inexistent, iar ei aveau astfel prea puține repere estetice în această privință?

Posibil.

Să fi fost oare preocuparea pictorilor pentru figura feminină un mod de a aduce un compliment vreunei reprezentante a Evei la care râvneau mai mult sau mai puțin cast?

Nu este exclus.

Să fi fost oare aplecarea către complexitatea chipului Fecioarei Maria un mod de a depăși preocuparea strict dogmatică a comanditarilor tablourilor?

Tot ce se poate.

Multe întrebări, puține răspunsuri clare.

Ceea ce face a le căuta cu atât mai plăcut.

Urmașii Agathei (3)

Încă un pretendent la titlul de demn urmaș al Agathei Christie.

Titlu și autor: Ferma de Tom Rob Smith

Rezumat: Protagonistul este un nativ din Londra, cu părinți suedezi, care, ajunși la senectute, s-au mutat înapoi în țara natală, ca să încerce să pună pe roate o fermă. La puțin timp după aceea, se pomenește că mama sa îl caută în Londra, depănându-i o poveste tenebroasă, despre o conspirație din acea comunitate suedeză, care are de-a face cu abuzuri sexuale și care îl implică inclusiv pe tatăl lui. Povestea mamei are legătură și cu trecutul ei traumatizant, iar protagonistul, ca și noi, nu știe dacă e bolnavă psihic sau nu. Care este adevărul?

Originalitate – 9

Suspansul romanului este potențat masiv de faptul că detectivul fără voie are de deslușit indicii în spusele propriei mame. Știind că el însuși se face vinovat de o anume duplicitate față de părinți, tensiunea din fiecare pas al povestirii este aproape palpabilă.

Coerența narațiunii – 9

Aici este, de fapt, cea mai mare calitate a cărții, că susține misterul construind o investigație pe care o simți afectată de zbuciumul celor doi naratori (mama și personajul principal). În special hibele din narațiunei ei sunt atât de bine întreținute de autor, încât ești părtaș la suspiciunile fiului ei despre o posibilă afecțiune psihiatrică. Dar orice bănuială intră apoi în conflict cu alte și alte detalii plauzibile, astfel că ești nevoit să mergi înainte fără să pui un diagnostic clar.

Utilizarea mecanismului deux ex machina – 7

Tom Rob Smith își acordă timp și pagini pentru a țese principalul motor al suspansului, adică povestea mamei, iar apoi soluționările în căutarea cărora pornește fiul ei au loc un pic accelerat, dar nu într-un mod care să afecteze impresia profundă de care ești cuprins de la pagină la pagină.

Calitatea scriiturii – 8

Scriitorul nu face uz de vreo stilistică alambicată, deși tentația ar fi mare, dar fiind că totul pare deseori a izvorî dintr-o minte tulburată. Fluxul narativ decurge precis, astfel încât energia cititorului este canalizată în a-și pune permanent întrebări.

Impactul deznodământului – 8

Lucrurile se clarifică, uneori în mod plăcut, alteori nu, dar viața nu e doar o suită de happy-ending-uri. Există vaga senzație că s-a încercat îndulcirea lucrurilor celor mai grave cu un spirit de comuniune nițel idealizat, dar de speranță avem nevoie toți, nu?

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte din care înveți să citești dincolo de fapte.

Să privim pictura! (CXXXIV)

Fecioara Maria de Gonfalone

De cele mai multe ori, las o pictură să-mi glăsuiască singură.

E un test pentru artist – să fie capabil să-mi transmită ceva fără să aibă nevoie de explicații.

E un test pentru mine – să fie capabil să decodez semnificația ei fără să mai am nevoie de explicații.

Acest tablou, pe care l-am descoperit în muzeul din cadrul Catedralei din Matera și realizat în prima jumătate a secolului al XVI-lea de un artist din sudul Italiei, a întrunit ambele cerințe.

Am văzut în el un îndemn la egalitate, care să extindă atât la cei suficient de importanți să aibă o față distinctă, cât și la mulții nenumiți, care se pierd în negura istoriei și în subsolurile societății. Simetria compozițională a imaginii e grăitoare în acest sens.

După ce l-am contemplat și descifrat după mintea-mi de om al secolului al XXI-lea, am purces la validarea ambelor teste de mai sus, lecturând explicația alăturată.

Este vorba despre un tablou înfățișând-o pe Fecioara Maria a Golfalone, mai cunoscută și ca Mater Omnis (Mama tuturor), comandat de un fel de confrerie din Matera care se ocupa benevol ca orice sărman găsit mort pe stradă să fie îngropat creștinește.

Da, asta nu rezolva probleme acute ale nedreptăților acelei perioade, dar nici noi, în prezent, nu ne putem lăuda cu realizări supreme în această privință.

Mai e de lucru aici.

Însă, îi întind mâna artistul de acum câteva veacuri și îl invit să savurăm împreună reușita unui act de comunicare fără vorbe.

Cum să supraviețuiești istoriei

Unora le place Brahms.

Nu sunt de acord.

Nu doar unora, ci multora le plac compozițiile acestui artist care nu s-a sfiit să adoarmă la un concert al lui Liszt (când era tânăr) sau să se inspire din muzica romilor, făcând-o celebră prin Dansurile sale ungurești.

O simfonie nu e ceva de glumă.

Asta spunea Brahms însuși și nu erau vorbe în vânt, ceea mi s-a arătat la cel mai recent spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, care a inclus și Simfonia nr. 1 în Do minor, op. 68 a compozitorului german.

Am simțit în ea un îndemn aproape milităros, o energie cazonă, sunete ca un îndemn de la vânătorilor ample de odinioară.

În contextul belicos în care ne aflăm, ar părea un pic periculos să te lași animat de asemenea trăiri, dar în creația lui Brahms n-am aflat nimic agresiv, ci doar entuzismant, la fel ca atitudinea maestrului Cristian Mandeal, care a fost primul care și-a tras energie din note, de nu i-ai fi dat cei 80 de ani printre care s-a regăsit și o ucenicie sub Sergiu Celibidache cel din Cravata galbenă.

Dacă simfonie a fost antrenantă, cealaltă parte de Brahms a spectacolului a fost încă și mai relevantă pentru mine.

Am simțit în Concertul nr. 1 în Re minor pentru pian și orchestră, op. 15 o alegorie a modului cum omul a supraviețuit vicisitudinilor istoriei.

În alte compoziții de gen, pianul și orchestra conlucrează, își unesc sonoritățile pentru a transmite mesajul muzical.

Aici, orchestra arunca provocări de tot felul solistei Oxana Corjos, iar aceasta le răspundea în felurite moduri, așa cum omul a dezvoltat ceea ce psihologia modernă numește strategii de coping.

Evitare, seninătate, reacție virulentă.

Toate și-au găsit expresia în claviatura pianistei.

Iar acel moment minimalist, în care Brahms a vădit o modernitate nebănuită, nu departe a unui Erik Satie sau chiar Philip Glass, și căruia Oxana Corjos i-a dedicat o migală aparte, mi-au părut ca o supremă introspecție a omului care reflectează la toate câte se întâmplă și își pune întrebări precum în poezia lui Rumi (traducere – Octavian Cocoș):

Dacă vei veghea toată noaptea
Şi-o vei amesteca cu zorii
De dragul inimii,
Ce crezi că se va întâmpla?

Dacă întreaga lume
Va fi acoperită de florile
Pe care cu trudă le-ai sădit,
Ce crezi că se va întâmpla?

Dacă elixirul vieţii
Ce-a stat ascuns în întuneric
Va umple deşertul şi oraşele,
Ce crezi că se va întâmpla?

Dacă datorită generozităţii
Şi iubirii tale
Câţiva oameni vor găsi adevărata viaţă,
Ce crezi că se va întâmpla?

Dacă vei turna un pahar
Plin cu vinul bucuriei
Pe capul celor deja beţi,
Ce crezi că se va întâmpla?

Hai, prietene,
Oferă iubirea ta
Chiar şi vrăjmaşilor.
Dacă le atingi inima,
Ce crezi că se va întâmpla?

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

La moda e mobile, ma Meryl no

E o replică simpatică în Project Hail Mary, referitoare la Meryl Streep, pe care bănuiesc că Ryan Gosling o spune nu doar ca datorie interpretativă, ci și ca un confrate:

She can play anything.

Așa e, numai Meryl Streep putea să resusciteze un personaj emblematic de acum douăzeci de ani, să îl umanizeze (cât se poate) și să-l fragilizeze, fără a a aduce atingerii savorii aparte de odinioară.

Există o scenă în The Devil Wears Prada 2 în care Miranda Priestly îi reproșează niște lucruri lui Andy a Annei Hathaway, folosind-se de paralela cu Cina de cea de taină în fața căreia se aflau.

Practic, simți că ai în față două opere de artă.

Aceasta continuare a filmului de succes din 2006 are de străbătut deja cunoscuta echilibristică între satsfacerea nostalgiei și aducerea narațiunii la zi din punct de vedere al conflictelor și problematicilor psihologice.

Îi reușește suprinzător de bine, căci criza presei tradiționale, asaltată de dezumanizantele restructurări și concepte precum EBITDA sau bonitate sau alte elemente de financiereză, dar și supusă capriciilor mogulilor ăstora din tehnologie, care n-au prea multă cultură, dar au prea mulți bani e o problemă care ni i-a dat pe toți demagogii ăștia care ne fac viața un calvar la nivel mondial.

Acesta este contextul construit de scenaristele Aline Brosh McKenna și Lauren Weisberger și în care personajele lui Anne Hathaway și Meryl Streep se văd nevoit să conlucreze, întru salvarea revistei lucioase care le-a adus odinioară împreună.

În schemă reapare și ușor revanșarda Emily Blunt, precum și Stanley Tucci, cu minunatul său aer stoic.

Haine frumoase și cadre meșteșugite, o coloană sonoră mai mult decât adecvată și apariții ale unor personalități din domeniu sunt metodele prin care regizorul David Frankel reînvie aerul de fițe inteligente pe care l-a emanat și The Devil Wears Prada cel de demult.

Însă filmul de acum sare în deliciu când se mută în Milano, adică în cea mai frumoasă țară din lume, pe care sper să o descopere fiecare pe viu. Dacă nu, avem măcar superba serie TV a lui Stanley Tucci însuși, intitulată Search for Italy.

Tot aici, Miranda Priestly a lui Meryl Streep se îmbogățește ca simbolism, luând aerul unui principe renascentist, machiavelic, rafinat și lipsit de scrupule.

Strălucirea ei o atrage după sine și pe a celorlalți membri ai distribuției, iar eu am plecat de la The Devil Wears Prada 2 cu zâmbetul pe buze și cu o îmbărbatare în suflet.

Când timpul nemilos ne-o va răpi pe Meryl Streep, ne vor rămâne Anne Hathaway și Emily Blunt.

Moda n-are decât să se schimbe, valoarea Hollywoodului să rămână la fel.

Miorița pe care o voiam

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Într-un orășel

Mândru englezel,

Iată vin în cale,

Se cobor la vale,

Trei turme de miei,

Cu un cioban,

Foarte ortoman,

Îi Hugh Jackman.

Și nu e ca păstorul ăla celebru din motive deloc plăcute pe care l-a văzut multă lume din tren între Roșiori și Videle, ci unul arătos și foarte cultivat care, în fiecare seară le citește cu glas tare romane polițiste, neștiind că turma lui de oi mândre și cornute, în frunte cu miorița laie bucălaie, le ascultă cu grijă și bagă la cap.

La un moment dat, baciul nostru cade răpus precum Nechifor Lipan, așa că oițele bârsane purced în investigație, ajutându-l pe polițistul cam tontălău al orășelului să dea de cap infamei crime care implică bani și un testament cu surprize.

Aceasta este ideea de la care pornește The Sheep Detectives, una care m-a cucerit instantaneu acum luni bune, când am aflat că, după aproape trei decenii, o să aflu, într-un final, cum s-a soluționat Miorița aia care mi-a mâncat zilele la admiterea la liceu.

Sccenariul semnat de Craig Mazin și Leonie Swann, inteligent și cu o morală mai înălțătoare decât fatalismul din balada noastră populară, este întrebuințat cu mare spor de regizorul Kyle Balda, care își folosește experința din păstorirea unor filme de animație precum Minions, ca să integreze efectele speciale ale mioarelor cu lumea cea reală, cu brazi și păltinași, preoți, munți mari, paseri, lăutari, păsărele mii și stele făclii.

Pe lângă o distribuție reușită în carne și oase, din care se distinge Nicholas Braun ca polițistul doar aparent la fel de prost ca Garcea și care e înnobilată de prezența Emmei Thompson, gurițele nu le mai tac oilor cu lână plăviță, împrumutând timbre vocale adecvate, precum ale Juliei Louis-Dreyfus (Elaine din exagerat de adulatul Seindfeld), Bryan Cranston (Water White din periculosul de adulatul Breaking Bad) sau Sir Patrick Stewart (Căpitanul Jean-Luc Picard din justificat de adulatul Star Trek: The Next Generation).

Profesorii de română cu fler au o șansă nesperată să predea Miorița într-un fel care să le și placă elevilor.

După lectură, să bage imediat o vizionare de The Sheep Detectives.

Baciul ungurean și cu cel vrâncean merită să meargă la ocnă pentru ce-au făcut, nu?

Să privim pictura! (CXXXIII)

Scenă la fântână.

Când spui Constantin Daniel Rosenthal (1820-1951), te gândești la artistul pașoptist și revoluționar, autor al celebrelor picturi alegorice înfățișând România în zbaterile pentru emancipare sau al unor portrete de personalități din eșalonul superior al societății vremii.

Însă Muzeul de Artă al României din București găzduiește și o lucrare a sa care e de o superbă ambivalență.

Se intitulează înșelător de placid Scenă la fântână.

Pe un fundal de peisaj cu o perspectivă bine marcată, se găsesc două personaje, care, pare-se, s-au întâlnit cumva pe neașteptate lângă ghizdurile unei fântâni.

E limpede că aparțin unor clase sociale diferite și e clar că tabloul are o fină încărcătură erotică.

Întrebarea este:

Cine momește pe cine?

Domnul de la oraș încearcă oare să o vrăjească pe fata simplă de la țară?

Sau țărăncuța face pe sfioasă ca să îl prindă în mreje pe boierul cel respectabil și naiv?

Argumente ar fi pentru ambele ipoteze.

Mână lui întinsă ca o chemare.

Piciorul ei îndoit în față ca o îmbiere.

Capul și piepul lui ușor aplecate spre în față.

Mâna ei care ridică discret fota cea albă.

Greu de decis, dar plăcut de admirat.