1001 Albums You Must Hear Before You Die – titlul vă sună cunoscut, sunt convins, fiind una dintre acele colecții foarte populare, care mai includ filme, picturi sau minuni ale naturii. Ce este aparte la acest album editat de Robert Dimery este că, fiind vorba despre muzică, s-ar putea lipsi de texte, însă tocmai acestea sunt esențiale. Fiecare dintre prezentări e scrisă în deplină cunoștință de cauză, punctînd contextul personal și societal al fiecărui album, dar și perspectiva proprie autorului. Sunt meloman, dar se pare că unul foarte neștiutor, pentru că am descoperit o veritabilă mină de aur de viitoare audiții: Tapestry al lui Carol King, Tea for the Tillerman al lui Cat Stevens, Gunfighter Ballads al lui Marty Robbins, Tragic Songs of Life al Fraților Louvin, iar lista ar putea continua. Până la 1001.
Bad Therapy – un exercițiu de curaj și sinceritate cum rar se întâlnește în lumea vastă a psihologiei de popularizare. Jeffrey A. Kotler și Jon Carlson, terapeuți cu experiență, din generații diferite, își provoacă un număr considerabil de confrați întru mărturisiri despre cazuri când au dat greș în a gestiona pacienți. Multitudinea de reacții de la cei intervievați este revelatoare în sine – unii sunt deschiși, alții defensivi, unii au făcut pace cu eșecul, pe alții încă îi doare. Poveștile care se înlănțuie sunt dureroase și m-au condus către două concluzii. Că Tolstoi avea dreptate când spunea că familiile fericite sunt la fel, pe când cele nefericite e fiecare nefericită în felul ei. Și că, oricât de bine pregătit ai fi din punct de vedere mental, există oameni cu care pur și simplu nu poți să relaționezi și mai bine stai departe de ei.
Zvonurile – o carte veche și depășită din punct de vedere al exemplelor pe care le oferă, dar de o frapantă actualitate în ceea ce privește conceptele și schemele teoretice pe care le propune. Jean-Noel Kapferer diseacă fenomenul zvonurilor în multe și coerente componente, care, la distanță de peste trei decenii de la redactarea lucrării, încă sunt impecabile în a explica viralizarea unor mesaje sau teoriile conspirației. Autorul punctează câteva lucruri esențiale. Unul ar fi că un zvon (sau manifestările sale contemporane) e o creație socială. Ascultându-l și reproducându-l (chiar când nu credem în el), îl potențăm, îl îmbogățim și îi asigurăm supraviețuirea. Apoi, un zvon apare când există un vacuum de știri și cunoștințe, pe care această formă de narațiune informală îl propune să îl acopere. De aceea, merită menționată o ecuație simplă, dar ilustrativă pe care o enunță Kapeferer – ZVON = IMPORTANȚĂ X AMBIGUITATE. Trăim vremuri tulburi, iar mulți semeni de-ai noștri cad pradă unor idei vădit eronate. Cartea de față nu îi scuză, dar îi face mai ușor de înțeles.
Despre multe alte cărți de non-ficțiune puteți citi aici.
S-au mai adunat trei lecturi de non-ficțiune, iată-le:
What If We Stopped Pretending? – un eseu mai lung al romancierului Jonathan Franzen, care ar fi putut fi o amplă jelanie, dacă autorul nu l-ar fi construit cu atâtă luciditate și putere se persuasiune. Ideea de bază din această lucrare este că, în privința schimbărilor climatice, deja nu prea mai avem putere să facem ceva, toate discuțiile acelea despre un grad sau jumătate de grad sunt apă de ploaie. Ce putem face e să acceptăm nouă situație, cu toate neajunsurile care sunt și vor urma, să ne adaptăm la ele, și să păstrăm ce se mai poate, cum ar fi marile ale realizări ale civilizației, precum democrația, care va fi pusă la grea încercare de apriga luptă pentru niște resurse diminuate. De asemenea, în loc să ne uităm exclusiv la temperatură, asupra căreia nu prea avem mare influență, am face mai bine să ne preocupe pierderea biodiversității, căci noi, oamenii, suntem parte a ei (așa cum frumos reiese și din jocul Harmonies) și vom aveam de suferit pe măsură ce declinul ei se va accentua. Minte de om de știință, cuvinte de scriitor. O combinație care are darul să convingă pe cât mai mulți. Sper.
Transcendence – o ambițioasă examinare a patru direcții care, în opinia Gaiei Vince, au condus la ridicarea omului din rândul primatelor și până la ce este în prezent: focul, limbajul, frumusețea și timpul. Par domenii vaste, dar autoarea pornește de la tot ce se cunoaște din acel trecut îndepărtat al lumii despre care dovezile sunt lacunare și, în ciuda progreselor științei, rămâne încă la nivel de speculație, și străbate un traseu de idei și ipoteze foarte coerent, pentru fiecare din temele enunțate. Cartea e documentată, densă pe alocuri, dar niciodată nu devine abstractă de dragul speculației. Poate că, dintre toate cele patru mari virtuți care ne-au înălțat despre tuturor celorlalte viețuitoare, cel mai mult suprinde aplecarea autoarei către frumusețe, însă expozeul ei e la fel de elocvent precum celelalte. Frumusețea nu este doar o calitate abstractă, ci, în toată varietatea ei, este acel ceva care îi aduce pe oameni împreună, deși unii dintre ei nu se cunosc și, poate, nici nu s-ar plăcea în alt context. Simt asta de fiecare dată când sunt într-o sală de filarmonică și ascult o simfonie de Beethoven. Și, probabil, e ceea ce simt și ceilalți.
Arheologia iubirii – un titlu informativ în ceea ce privește conținutul acestei cărți. Ceea ce nu vă spune, totuși, este cât de distractiv e să îl urmărești pe Cătălin Pavel în amplul său periplu de a examina manifestările iubirii (inclusiv aia carnală) în diverse monumente și artefacte, începând de la presupusele noastre rude, neanderthalienii și până în prezent, prin micile obiecte descoperite pe câmpurile de bătălie din prima conflagrație mondială sau chiar în lagărele de concentrare ale celei de-a doua. Descrierile și considerațiile autorului sunt erudite (nu-i place cuvântul ăsta, dar e elocvent) și pline de umor și, mai ales, fac din istoria aia doctă și plictisitoare o poveste cu care greu se bat chiar și emisiuni contemporane gen Insula Iubirii. Așteptați numai capitolul despre graffitiurile de la Pompeii. E reconfortant să afli că măscările murale nu sunt o dovadă a degenerescenței societății contemporane. Singurul neajuns pe care îl găsesc acestui volum excelent este că are prea puține ilustrații. Cu mai multe imagini și color, preferabil, s-ar transforma într-o lucrare care face să pălească și faimoasa Istorie a frumuseții a lui Umberto Eco.
Despre multe alte lucrări de non-ficțiune puteți citi aici.
Afară a fost caniculă, dar înăuntru a fost răcoare și au fost lectură:
The Complete Idiot’s Guide to Verbal Self-Defense – o carte care vine ca o continuare a Toxic People a aceleiași Lillian Glass, de data aceasta concentrându-se pe agresiunile verbale de tot felul, de la insidoase la nesimțite de-a dreptul, la care suntem supuși în fiecare zi, asta dacă nu cumva suntem noi înșine făptașii. Ca și în volumul anterior, autoarea procedează inițial la elaborarea unei veritabile taxinomii a acestor limbuți nocivi, abordare dezavuată de corectitudinea politică a prezentului, dar care aici e foarte sugestivă și ușor recognoscibilă în viața reală. Am apreciat că, deși îndeamnă la eleganță și la nu ceda niciodată la tentația utilizării violenței, Lillian Glass nu ezită să recomande niște zbierete sănătoare la adresa idioților care nu pricep cu niciun chip, precum și să te distanțezi de tot pe ei. Oricine are dreptul să fie tratat cu decență, nu doar cei care își strigă problemele și vor să normalizeze toate defectele înfierate de mii de ani.
Finish What You Start – nu cred că sunt singurul de aici care a început ceva și, din varii motive, nu a terminat. Ba chiar cred că nu e nimeni pe lumea asta ferit de acest morb al pierderii motivației și direcției, așa că un volum mic, dar ilustrativ, precum acesta al lui Peter Hollins, nu poate fi decât util. Ca și în precedenta lucrare pe care am avut ocazia să i-o lecturez, autorul descompune ideea de bază în diverse componente, pe care le supune, la rându-le, la o prezentare structurată. Ca orice manul de auto-ajutorare, neîndoios că nici acesta nu este complet, dar coerența și realismul soluțiilor lui Hollins sunt incontestabile. De pildă, nu ezită să treacă printre tipurile de motivație extrinsecă și pe cea foarte naturală a fricii de consecințe negative. Muncești și ca să eviți să mori de foame, nu? Un alt exemplu ar fi asocierea unei sarcini neplăcute cu una plăcută, pentru a te asigura că o duci pe prima la îndeplinire. Când pun rufe pe sârmă, ascult muzică, așa că aș face treaba asta casnică într-o veselie.
Fake History – ca o ironie a sorții, subtitlul acestei cărți – Ten Great Lies and How They Shaped the World – e în sine o mică minciună, pentru că Otto English nu se referă strict la zece subiecte, ci abordează mult mai mult, firul unificator fiind că istoria pe care o știm este, în mare parte, o sumă de povești neadevărate sau măcar parțial false care s-a perpetuat de-a lungul timpului. Nimic rău sau nefiresc pînă aici, dar autorul opinează că aceste distorsiuni au dus la tâmpenii gen Brexitul sau la orori ca genocide precum cele la care suntem încă martori. Deși volumul adoptă uneori un prea apăsat spirit revizionist, per ansamblu, în era atâtor știri false, un astfel de exercițiu de luciditate este binevenit, chiar și când îl coboară pe un Churchill de pe piedestal și îl face pe Genghis-Han un tip mai puțin odios decât ne-am obișnuit a-l considera.
Era și momentul să mai vorbim de o incursiune pe tarâmul non-ficțiunilor, așa că iaca:
Cartea vinului fără bla-bla – o scurtă aventură oenologică, despre realizarea vinului și despre principalele produse ale lumii. Nimic nou, dar autoarea Louisa Maria Schimdt se remarcă prin incisivitatea și caracterul tranșant al părerilor. De pildă, nemțoaică fiind, nu ascunde că are o pasiune pentru Riesling, așa cum nu ezită să demaște trucuri de marketing care caracterizează comerțul de profil la nivel global. Multe dintre soiurile la care se referă n-au cum să fie cunoscute băutorului obișnuit, care se va vedea, însă, atras de accesibilitatea descrierii proceselor care duc la nobila licoare. Eu, unul, fost fascinat să descopăr că taninul, acest element hotărâtor al vinului roșu, provine dintr-un foarte ingenios mecanism al naturii, menit a proteja bobul de strugure.
Lux, modă și alte bagatele politicești în Europa de Sud-Est în secolele XVI-XIX – titlul este suficient de elocvent în a descrie subiectul acestui volum colectiv, îngrijit, printre alții, de Constanța Vintilă, mare expertă a trecutului fanariot și Belle Epoque al românilor. Ceea ce, însă, descoperi parcurgându-l este bogăția izvoarelor consultate și complexitatea tabloului social pe care îl compun. Domenii precum vestimentația sau banchetele sau chiar dulcețurile reflectă moravurile unei epoci și modul cum se schimbă de-a lungul timpului. Deși o parte considerabilă a acestei cărți superb ilustrate se referă la Țările Române, acestea sunt integrate peisajului mai amplu al Balcanilor și al influenței orientale a Imperiului Otoman. Raporturile cu acestea relevă că noi, românii, avem o tradiție în a trata duplicitar organizațiile internaționale din care facem parte. Nu doar UE are parte de asta în prezent, ci și Înalta Poartă, pe care boierii români o fentau când o vizitau, păstrând restricțiile vestimentare impuse de puterea suzerană, pentru ca, întorși acasă, să ia pe ei caftane croite leit precum cele destinate, teoretic, doar turcilor. Istoria este cea mai hazlie, colorată și delicioasă poveste.
A Brief History of the Mind – cum a ajuns omul, de la o primată limitată în realizări mintale la ființa de acum, care trimite semeni în spațiu și a plăsmuit Capela Sixtină și Citizen Kane? William H. Calvin vine cu propriile supoziții, care se centrează pe ideea că schimabrea condițiile în care se găsea omul primitiv l-a obligat să găsească soluții tehnice, să se recalibreze fizic și cognitiv, inclusiv să colaboreze mai bine, fapt care a dus la apariția limbajului. Autorul insistă mult (și destul de convingător) pe ipoteza că aruncarea proiectilelor a supus creierul oamenilor de acum sute de mii de ani la o provocare foarte complexă, de încolo începând ascensiunea pe care o invocam la final. Nu mă pot pronunța în privința validității ei definitive, dar e plauzibilă, iar Calvin mai face o afirmație interesantă la un moment dat, opinând că aceste transformări trebuie să le fi cauzat multor oameni de demult și boli psihice. Dacă asta este adevărat, atunci avalanșa de afecțiuni de acest gen la care suntem martori în prezent e semn că mintea omenească e într-o fază similară, de ajustare la un mediu care se schimbă profund, mai ales din punct de vedere tehnologic. Poate de aici vin toate teoriile conspiraționiste care ne mănâncă zilele și ne pun în conflict cu neamurile.
Iată încă o serie de cărți de non-ficțiune, de data aceasta având ca subiect alchimia, acea precursoare a științei moderne, dar și izvor a multor practici și credințe oculte care s-au păstrat până în zilele noastre.
The Secrets of Alchemy – o lucrare foarte echilibrată, a unui om de știință autentic, dar și erudit, care urmărește cele mai importante tratate de alchimie și încearcă să deslușească partea practică a acestora. Lawrence M. Principe nu ia toată ideologia alchimilștilor de bună, dar nici nu o respinge a priori, ba chiar se declară fascinat de ea. Parcurgându-i analizele dense, dar totodată accesibile, ajungi tu însuți să opereze un fel de distilare mentală și separare a ocultismului de știință autentică. Cel mai puternic argument al solidității demersului său este că, pornind de la descifrări ale complicatelor simboluri alchimice, realizează experiemente proprii, care relevă că, în anumite, privințe, adepții Marii Arte au nimerit-o bine de tot, chiar dacă nu au făcut aur din metal obișnuit și nici nu a găsit elixirul vieții fără de moarte.
Alchemy & Mysticism – un volum superb, realizat în buna tradiție a celor de la Taschen și îngrijit de Alexander Roob, care parcurge și ilustrează marile idei ale alchimiei, reflectate în marile simboluri, precum cosmogonia, imaginea șarpelui sau chiar a lui Iisus. Eu sunt sceptic din fire, dar tot am fost captivat de bogăția vizuală și imaginația prin care alchimia și toate științele ei conexe (precum astrologia) s-au manifestat și s-au transmis de-a lungul secolelor. Istoria este cea mai frumoasă poveste, nu doar cea materială, ci și cea ideatică.
The Magic Circle of Rudolf II – subtitlul acestei cărți a lui Peter Marshall este auto-explicativ: Alchemy and Astrology in Renaissance Prague. Domnia împăratului eponim, o figură saturniană de o mare complexitate, a impulsionat enorm aceste științe oculte, iar sub condeiul vivace al autorului descoperim personaje care variază de la escroci la veritabile genii, precum Arcimboldo, John Dee (care i-a servit lui Shakespeare model pentru Prospero), Tycho Brahe sau Johannes Kepler. Rudolf al II-lea n-a fost un conducător cu vreun palmares impresionant, dimpotrivă, din anumite puncte de vedere, a fost catastrofal, însă posteritatea are o slăbiciune pentru visători (un alt exemplu ar fi Ludwig al II-lea al Bavariei), mai ales când lasă în urmă ceva semnificativ.
Lui îi datorăm astfel faptul că alchimia a prin rădăcini atât de adânci în Praga, încât unul dintre laboratoare s-a păstrat până în zilele noastre și a fost descoperit relativ recent, după inundațiile de amploare din capitala Cehiei de la începutul anilor 2000.
Chiar și cu toate adaosurile menite a înflăcăra mințile turiștilor, rămâne un loc unde simți că se petreceau lucruri extraordinare, așa cum puteți vedea în imaginile de mai jos, surprinse chiar de mine.
Avem un pic de iarnă, anotimpul care favorizează cel mai mult lectura.
The Wisest One in the Room – de înțelepți e nevoie acum mai mult ca niciodată, așa că orice carte care ne ajută progresăm chiar și un pic în direcția asta e binevenită. Rod al colaborării dintre specialiști în psihologie socială, Thomas Gilovich și Lee Ross, volumul prezintă diverse apucături cognitive, nu neapărat pozitive, precum și cum ne-am putea debăra de ele. Lucrarea pășește pe urmele unui Daniel Kahneman și ale colegilor săi de generație și idei, așa că multe dintre studiile prezentate îmi erau cunoscute din alte părți. N-a stricat, însă, să mi le reîmprospătez mental și au existat și diverse aspecte noi, de luat în seamă. Unul dintre acestea pare simplu, dar îl uităm adesea: când o persoană care avea o obligație față de noi nu o îndeplinește, avem tendința să ne gândim la cel mai negru scenariu în ceea ce privește caracterul respectivului/ei; uneori așa e, însă deseori e doar o circumstanță despre care nu știm. Foarte relevatoare mi s-a părut și modalitatea de a-i convinge pe cei refractari de a alege schimbarea – pur și simplu trebuie să li se demonstreze că în noua configurație a lumii nu le va fi mai rău ca înainte. Bineînțeles, toate acestea sunt mai ușor de zis decât de făcut, însă în asta constă înțelepciunea, nu?
Otomanii. Hani, cezari și califi – așa cum o arată și titlul, este încă o istoriei a Imperiului Otoman, de la primele mărturii ale triburilor lui Osman până la instaurarea republicii de către Ataturk, însă accentuând câteva aspecte pe care Marc David Baer consideră că merită să le revizuim. Una dintre acestea, valabilă doar pe jumătate din punctul meu de vedere, este că acest imperiu este parte integrantă a istoriei Europei și că evoluțiile (și ororile) din cadrul său nu sunt cu nimic mai prejos sau diferite decât cele din restul continentului. Până la un punct, analogiile sunt viabile, însă nu putem uita că Imperiul Otoman a acoperit și o parte din Orientul Mijlociu, iar ce s- aîntâmplat acolo cu greu poate fi integrat istoriei Europei. Mai interesante mi s-au părut relațiile ambivalente dintre sultani și ordinele dervișilor, mai ales cele ale bektașilor (care pot deveni națiune suverană în cadrul Albaniei, potrivit unor știri recente), precum și toate mărturiile și comentariile despre starea lucrurilor, înregistrate de contemporani otomani din diverse perioade. Acolo, mai mult decât orice, se vede că oamenii sunt aceiași peste tot și oricând, deși îi desparte evuri și religii. Cutremurătoare sunt și paginile despre genocidul armenilor, un rol nefast în acesta jucând și populația kurzilor, pe care mass-media îi tratează îndeobște în prezent drept victime.
Born Anxious – stresul și anxietatea sunt maladii moderne foarte întâlnite. Le vedem pretutindeni, de la copii care stau locului, la adolescenți cu probleme de integrare, ajungând până la adulți cu complicate probleme de relaționare, care îți mănâncă zilele în relații personale sau de lucru. Potrivit lui Daniel P. Keating, toate își au cauza în stresul la care suntem supuși în primul an de viață, prefațate chiar și de lunile petrecute în pântecele mamei, care poate fi la rându-i, victimă a stresului. Spre deosebire de Gabor Mate, care compune explicații ample și ușor discutabile a tot felul de probleme cauzate de stres, autorul de aici e mai rezervat și se sprijină mai mult pe tot ce a descoperit știința referitor la transformările de nivel celular sub influența unor factori stresori. După ce stabilește bazele științifice ale ideilor sale, dezvoltă fiecare grupă de vârstă în parte în ceea ce privește disfuncționalitățile și soluțiile. Acestea din urmă vizează uneori realități specifice Statelor Unite, însă unele sunt universal aplicabile și se pot rezuma într-un termen propus chiar de Keating – superîngrijiri. Da, e o viziune lucidă. Unii copii sau oameni în toată firea au nevoie de mai mult: de mai multă răbdare, de mai multă atenție, de mai multă toleranță. Depinde de noi cât putem să le acordăm, fără a cădea noi înșine pradă stresului debilitant.
Cu toată tevatura alegerilor, lectura a fost reazemul cel mai sănătos:
A Time to Dance. A Time to Die – cu greu se poate imagina un subiect mai ciudat decât o epidemie de dans, însă John Waller exact spre așa ce apleacă și o face cu o seriozitate impresionantă. În 1518, în Strasbourg, câteva sute de oameni au fost cuprinși de o febră compulsivă a dănțuielii, care i-a ținut cu săptămânile sau chiar cu lunile și care i-a dus pe destui la epuizare și chiar la deces. Această bizară epidemie a avut loc cu siguranță, însă nu se cunosc prea multe despre desfășurarea și cauzele ei, așa că autorul întreprinde o vastă investigație în istoria unor evenimente similare, anterioare sau ulterioare, precum și în vastul ansamblu de factori sociali și psihologici care au putut conduce la o astfel de afecțiune. Ipotezele și concluziile sunt enunțate cu multă rigoare și rezervă științifică, iar simpla lor parcurgere este un câștig în sine pentru orice cititor.
Le-am încercat pe toate! – să crești un copil e suprema provocare, iar primii ani sunt cei mai dificili, așa cum o poate atesta toată partea de omenire care răspunde la numele de părinte. Extrăgând învățăminte din propria experiență, dar și din pregătirea de psiholog, Isabelle Filliozat ne prezintă un set de sfaturi și metode de a gestiona momente problematice în relația cu cei mici, toate ilustrate sugestiv de Anouk Dubois. Presupun că niciun copil nu seamănă cu altul, așa că nu toate cele înfățișate în acest volum funcționează, însă ideea centrală enunțată de autoare e aplicabilă oriunde și oricând – creierul copilului nu este dezvoltat, nu funcționează ca al unui adult, așa că restricțiile și reproșurile care fac apel la o gândire abstractă sunt contraproductive. Copilul are nevoie să i se vorbească pe limba și pentru neuronii lui, atâția câți a acumulat până atunci.
AI 2041 – un demers inedit, util și bine realizat, care i-a adus împreună pe Kai-Fu Lee și Chen Qiufan. Primul este expert în domeniul Inteligenței Artificiale și l-a provocat pe cel de-al doilea, scriitor de profesie, să vine cu povestiri referitoare la diverse aspecte ale vieții care vor fi guvernate de tehnologie în viitorul apropiat: automobile, relații amoroase, conflicte armate sau medicină. Fiecare dintre povestiri este urmată de explicații consistente, dar accesibile despre conceptele de la care pornește (cum ar fi recunoașterea facială, sursele de energie regenarabilă, sau dronele sau dispariția locurilor de muncă tradiționale), precum și previziuni argumentate și rezonabile despre evoluția lor în orizontul de timp enunțat în titlu, adică peste vreo două decenii, care acușica trec. Povestirile lui Chen Qiufan sunt bine construite narativ și coerente, mai ales în părțile de debut, însă, având scop didactic, suferă de soluționări deux ex machina (un pic de ironie, nu?) și de o oarecare corectitudine politică, însă își îndeplinesc menirea, aceea de a te introduce în profunzimea impactului pe care aceste ipostaze ale AI îl vor avea. Grație lor, prezentările lui Kai-Fu Lee își văd sporit efectul educativ. Un prieten care lucrează în programare îmi spunea ieri sarcastic că domeniul Inteligenței Artificiale este 10% inovație și 90% marketing. O fi, dar, citind această carte, și gândindu-mă numai cât de bine îmi citește algoritmul de Facebook preferințele de la o vreme, înclin să cred că e nevoie să fim pregătiți serios pentru ce ne rezervă viitorul
Fanionul roșu – un volum mai vechi al lui Radu Paraschivescu, umanist prin formație și microbist (de diverse sporturi, nu doar de fotbal) prin convingere, în care autorul prezintă pățanii și portrete ale unor sportivi, remarcabili, dar care au călcat pe bec rău de tot. Faulturi cu aer de Mortal Kombat, mâna lui Maradona, dopajul din atletism, brutalitatea animalică a lui Mike Tyson sau chiar frauda deșanțată a maratonistului neaoș Gheorghe Buriană (care s-a ofticat și i-a intentat proces) sunt câteva dintre capitolele acestei odisei a lipsei de fair-play. Erudiția sportivă a lui Radu Paraschivescu e demnă de laudă, dar mai important e condeiul dezlănțuit al omului de litere. Se vede că nu e cronicar sportiv pursânge, dar asta nu e un defect, dimpotrivă. Sportul, chiar și când e corupt (dau poate mai degrabă atunci) e mai savuros când încape pe mâna cuiva care știe să-l povestească.
How Religion Evolved – o carte despre religie, dar nu neapărat pentru oameni religioși, ci mai degrabă pentru aceia care încearcă să înțeleagă resorturile neurologice și sociale care ne deosebesc în această privință de restul lumii vii de pe Terra. Robin Dunbar și acordă timp și spațiu pentru o expunere amplă a tuturor acestor aspecte, insistând asupra formelor incipiente ale religiei, cele pe care le considerăm animiste, pentru a merge apoi la cele integratoare monoteiste. Volumul nu este un manifest ateist, ci o lucrare echilibrată, din care reies clar beneficiile credințelor și practicilor religioase (de aici și subtilul And Why It Endures). Singura parte unde se simte o atitudine potrivnică este cea din final, care expune aparent inexplicabilele acte automutilante și suicidale ale celor care devin adepții unor secte, la rându-le, forme de organizare religioasă. O carte pe care o recomand oricui, creaționist sau evoluționist deopotrivă.
Narconomics – există o replică ilustrativă în filmul Sicario, brutală și antrenantă frescă a luptei împotriva traficului de droguri: […] one group controlled every aspect of the drug trade, providing a measure of order that we could control. And until somebody finds a way to convince 20% of the population to stop snorting and smoking that shit, order’s the best we can hope for. Comerțul și consumul de stupefiante sunt, până la urmă, o activitate economică presupunând cerere și ofertă, consumatori și furnizori, achiziție de materii prime și promovare și toate cele. Abordat astfel, traficul de droguri se scutură un pic de aura malefică sau spectaculoasă pe care i-a conferit-o cinematografia și devine mai lense de înțeles și, mai important de combătut. Acesta este ideea după care se călăuzește Tom Wainwright în periplul său mondial menit a înțelege acest flagel al lumii moderne, care îl duce prin locuri deloc sigure, precum Mexic, Bolivia sau El Salvador. Iar concluzia pe care o desprinde e limpede: întâi înțelegem, apoi acționăm. Iar o altă replică dintr-un film celebru, All the President’s Men, e cheia – Follow the money.
Odată cu lăsarea frigului, lectura devine și mai tentantă:
Călătorie în jurul omului – fiecare are căutările lui în tinerețe; pe Alexandru N. Stermin, biolog și profesor la Babeș-Bolyai, l-au purtat prin diverse colțuri ale mapamondului, culmea detașarii de lume și cufundării în propriul eu fiind săptămâna petrecută în hățișurile junglei amazoniene, alături de un localnic. De aici au rezultat considerațiile sale despre viață, moarte, dragoste, religie și alte fațete importante ale naturii umane, adunate în acest volum. Nu pare a fi descoperit ceva ce n-am regăsit în alte lucrări de profil, care abordează chestiunile de mai sus din punct de vedere evoluționist (vezi scrierile lui Stephen Jay Gould sau, mai nou, ale lui Yuval Harari), însă erudiția și coerența periplului său, atât fizic, cât și spiritual, fac din această carte una de recomandat, mai ales că îți gâdilă ușor și nervul patriotic. Uite că și noi, românii, putem cugeta profund!
Truth – nu vă lăsați păcăliți de titlul cel mare, subtitlul este care indică mai precis subiectul acestei cărți: A Brief History of Total Bullsh*t. Adică despre minciuni, dezinformări și falsuri care s-au propagat pe scară largă de când e omul. Scopul lui Tom Phillips este să ne arate cât de predispuși suntem la a cădea victimă la asemenea fenomene anti-gnoseologice, realizând o foarte închegată descriere a setului de circumstanțe care le favorizează, dar și să ne liniștească nițel, demonstrându-ne că nu le cădem doar noi, cei din generațiile prezentului, ale Internetului și suprasaturării cu informație. Cu o documentare temeinică și cu un condei excelent, autorul ne prezintă o suită de escroci, de păcăleli colective și de aiureli care au prins la mase, încât nu știi dacă să te prăpădești de râs sau să te înspăimânți. Nu bag mâna în foc că n-o să mă mai ducă de nas vreo știre devenită virală, dar parcă sunt un pic mai blindat împotriva scornelilor care ne vor asalta în perioada electorală ce stă să înceapă.
Drop Dead Healthy – preocupările apăsate pentru sănătate nu sunt o noutate în zilele noastre, dar puțini ne-au dus atât de departe și într-un mod atât de amuzant precum A. J. Jacobs. Provenind din aceeași spiță de jurnalist experimental ca Jon Ronson, și înzestrat cu același umor, autorul e chitit să devină cel mai sănătos om din lume. Pentru asta, explorează în fiecare lună metode de a-și îmbunătăți câte o parte a corpului, de la stomac la picioare și de la gonade la ochi. Nu se sfiește să încerce teorii și practici cel puțin dubioase, care au fost și n-au fost validate științific și care uneori se bat cap în cap (vezi capitolul despre germeni). Totul este relatat cu haz și, vorba unui citat de pe copertă, am râs și cu fundul, învățând câteva lucruri despre fund în același timp. Jacobs înțelege că extremele sunt periculoase, dar îl cred când spune, că după toate aventurile sale nutrițio-somatico-educative, are o viață mai sănătoasă. Iar câteva idei o să pun în practică eu însumi.
Thinning the Herd – moartea ne pândește precum o sabie a lui Damocles. Unii au parte de un sfârșit lin, înconjurați de familie, pe alții îi ajunge după o lungă suferință. Și mai sunt și unii care au fie mult ghinion, fie sunt incredibil de proști. Aceste din urmă categorii fac obiectul cărții semnate de Cynthia Ceilan, care, cu multă migală și deontologie jurnalistică, a adunat anecdote despre treceri în neființă deloc glorioase, stupide sau de-a dreptul bizare. Având în vedere tematica, ar trebui să-mi fie rușine că m-am distrat așa de mult citindu-le, dar nu e cazul. Oroarea în fața momentului inexorabil nu poate fi combătută decât prin puține lucruri, iar unul este umorul. În plus, idioțenia unora dintre aceste decese este o lecție că viața e fragilă și trebuie să fim cu băgare de seamă, mai ales acum, când stăm cu ochii bleojdiți în telefoane.
Scrisori din New Orleans – deși este o somitate, mărturisesc că pe Andrei Codrescu l-am descoperit de curând, la Garantat 100% a lui Cătălin Ștefănescu. Atras de vivacitatea-i mentală, deși e trecut bine de șaptezeci de ani, m-am gândit să explorez opera acestui român plecat de multișor în Statele Unite. Am început cu poeziile sale, care nu s-au prins deloc de mine. Au făcut-o, însă, articolele publicate aici și acolo și reunite în acest volum. De o mare varietate și savoare, scrierile lui Andrei Codrescu abordează chestiuni arzătoare pentru momentul respectiv (cartea este apărută în 2006), filtrate de spiritul său de intelectual rebel, dar cumințit de ani și redactate cu un stil care indică un talent literar autentic. De un interes aparte sunt paginile care evocă șederea sa în New Orleans, unul dintre cele mai interesante și pitorești orașe ale Americii, dar și victima unui cataclism dureros, uraganul Katrina. De menționat că, deși este american sadea, Andrei Codrescu a rămas și român get-beget. Pare o contradicție, dar va invit să îi citiți articolele și o să vă convingeți că am dreptate.
Biblioteca nopții – poate pentru că îmi plac cărțile, poate pentru că îmi plac bibliotecile, dar și poate pentru că e minunat scrisă, am rezonat profund cu această elegie documentată a lui Alberto Manguel. Autorul evocă universul bibliotecii din multiple perspective, spațiul și cum ne modelează spiritul, organizarea cărților și cum ne cârmește cunoașterea, cenzura și cum ne ispitește să explorăm interzisul, sau chiar titlurile și bibliotecile imaginare și cum ne dau aripi spre lucruri pe care nu le-am fi gândit altminteri. Scrisă într-un mod erudit, dar și cu stil foarte personal, lucrarea de față este un imn închinat unei lumi care e în pericol, ca urmare a asaltului tehnologiei digitale, iar eu ader la lamentația sa (deopotrivă avertisment). Când pășești într-o bibliotecă nu cauți doar informații, ci și devenirea ca om. Ne temem de inteligența artificială, dar mai mult ar trebui să ne sperie dezumanizarea naturală.
