August e o lună lejeră, adică favorabilă cititului:
Offline – o carte mai veche, dacă e să ne luăm după data apariției (cândva înainte de pandemia de Covid-19), dar al cărei conținut încă e aplicabil. Cei doi autori sunt doctor, respectiv profesionist în publicitate, adică vin cu două perpective diferite, dar complementare asupra modului cum funcționează mintea noastră, a ce înseamnă conștiință și cum poate fi aceasta descompusă și, mai ales, a feluritelor metode de design prin care rețele sociale au impact asupra acestor procese cognitive și intelectuale. Practic, Imram Rashid și Soren Kenner aduc împreună toate constatările și semnalele de alarmă care apăruseră până atunci (ehe, și încă nu se manifestase TikTok-ul plenar!) și despre care am auzit, probabil, cei mai mulți dintre noi. Dar e cert că, adunate, toate analizele indică spre un fenomen alarmant, la care există remedii, dar sunt cumva paradoxale: lăsați articolul ăsta și puneți telefonul deoparte, intrați în contact cu familia, prietenii și natura. Acolo a fost și este salvarea.
Inteligența Artificială – autorul faimoasei cărți Demența digitală (care a fost și nu prea exactă în previziuni) revine cu o cuprinzătoare panoramă a modului cum noua zeitate virtuală a contemporaneității va influența varii domenii, de la medicină, chimie sau științe umaniste la înfruntările armate (cea mai îngrijorătoare direcție, de departe). Riguros și documentat (de, neamțu’, am spune, dacă ne-am lăsat călăuziți de stereotipuri), Manfred Spitzer explică doct, dar accesibil ariile de aplicare ale respectivelor domenii, prezentând atât situația ante-AI, cât și pronosticuri rezonabile pentru viitor. Am apreciat că autorul nu lasă furat de entuziasm deșănțat sau de ieremiade apocaliptice. Inteligența Artificială va fi parte din viața noastră, dar cum, asta va depinde de fiecare dintre noi.
The Full Facts Book of Cold Reading – înainte de a mă cufunda în detalii despre această carte, merită explicat conceptul de ”cold reading”: ansamblul de tehnici psihologice prin care cineva dă impresia că are puteri paranormale, de a citi gândurile au treutul cuiva, ba chiar de a avea canal de comunicare cu lumea celor decedați. Alde Mama Omida, practic. Acestea fiind stabilite, Ian Rowland, el însuși practicant al acestei deștepte forme de escrocherie, ne dezvăluie amănunțit și cu exemple cum procedează omologii săi. Expozeurile sale merită citite cap-coada, dar, dacă ar fi să amintesc câteva dintre aceste trucuri, ar fi exersarea simțului de observație, afirmațiile de tip Barnum (declarații vagi, care se pot aplica multora, vezi horoscopul), previziunile generaliste cu grad mare de probabilitate, precum și accentuarea succeselor și trecerea rapidă peste eșecuri. Credeți ce vreți despre impostorii aceștia, dar sunt niște psihologi al naibii de pricepuți.
Despre multe alte cărți de non-ficțiune puteți citi aici.
E criză energetică, dar, de citit, se poate citi și la lumina zilei sau a lumânării:
The World of Odysseus – o carte de referință, care a revenit în atenția publicului odată cu lansarea filmului lui Christopher Nolan și pe bună dreptate, pentru că este desăvârșită în demersul pe care și-l propune. M.I. Finley încearcă să deslușească în versurile poemului atribuit lui Homer modul de organizare a societății (structura familiei, repartizarea bogăției, valori morale și etice) din perioada pe care o asociem în mod tradițional cu desfășurarea Războiului Troian și întoarcerea acasă a eroul eponim. După cum observați, am introdus niște note de relativizare, pentru că aceasta este o lecție importantă pe care ne-o ilustrează eruditul autor – în absența unor date certe sau, mai rău, contradictorii, maximul pe care îl putem extrage dintr-o operă de ficțiune este la nivel de supoziții, indiferent de cât de argumentate sunt. Un volum esențial, recomandat mai ales celor care țin morțiș la sisifica misie de a-i imputa lui Nolan, autorul unei opere de ficțiune, varii inexactități.
Factfulness – un termen modern, asociat practicii universale și ubicue a citirii știrilor pe telefon, este ”doom scrolling”, adică senzația că lumea asta se duce de râpă. Așa este sau poate că suntem victimele unor percepții greșite? Hans Rosling (cu ajutorul Olei Rosling și al Annei Rosling Ronnlund) își propune să ne demonstreze că omenirea e într-o stare mai bună decât reiese din mass-media. Pentru aceasta, apelează la câteva principii de a vedea și interpreta noianul de date care vin peste noi, aceste metode fiind și remedii împotriva acelor tendințe înnăscute pe care un Daniel Kahneman le numea ”bias-uri”. Autorul se folosește de îndelungata sa experiență ca doctor trecut prin multe țări oropsite ale lumii, dar mecanismele generale de gândire sunt coerente și, dacă unele nu diferă de strategii mentale similare din alte lucrări, altele m-au dus cu gândirea pe căi noi și demne de reținut. Două sunt de menționat: 1) linia evoluției nu este niciodată liniară, are și momente de cădere, așa că e important să ne dăm seama dacă nu cumva suntem pe panta temporar descendentă; 2) reevaluarea categoriilor (pe românește, nu comparăm merele cu perele). Aplicând toate cele extrase din carte, am concluzionat că nu trebuie să cad în abisul deznădejdii, dar nici relaxat cu totul nu pot fi. Sunt destule belele, oricum le-am întoarce și răstălmăci.
The Art of Political Storytelling – te uiți la Donald Trump și te minunezi de cum a reușit un asemenea specimen de om să ajungă pe culmile măriri și, mai ales, să se și întoarcă acolo. Totul are legătură cu poveștile, în opinia lui Philip Seargeant. Poveștile, aceste creații pur umane care ne însoțesc de când e lumea și care au trăsături care s-au păstrat, indiferent câte milenii s-au scurs și tehnologii s-au schimbat. Autorul se cufundă în analiza modului cum e compusă și funcționează, ajungând la teorii precum a lui V. I. Propp sau Kurt Vonnegut, fără a pierde niciodată legătura cu prezentul derutant. Odată epuizată chestiunea generală a poveștilor, urmează o incursiune foarte precisă, dar și doctă, în fenomene ultramoderne, cum ar fi ”fake news”, ”statul paralel” sau teoriile conspirației. Concluzia este că poveștile, aceleași care ne-au îmbogățit de când am făcut ochi pe lume asta, sunt exploatate cu nerușinare de unii sau alții pentru a ne înrobi. Depinde de noi ce povești alegem să credem. Și să spunem.
Despre multe alte cărți de non-ficțiune puteți citi aici.
Suntem în plină Cupă Mondială la Fotbal, așa că adaptăm lecturile corespunzător:
The Ball is Round – o istorie extrem de cuprinzătoare a fotbalului, începând de la forme arhaice, inclusiv unele nebănuit de exotice, precum cele ale mayașilor sau a chinezilor, și până la fenomenul global din prezent. Foarte revelatoare mi s-au părut secțiunile referitoare la perioada când fotbalul și rugby-ul erau frați siamezi, pentru ca apoi să se separe treptat. David Goldblatt nu lasă niciun continent neocolit și procedează ca un Herodot care ia tot în calcul, de la evoluții societale și economice la meciuri celebre și figuri de legendă. Despre Pele sau Maradona sau Cruyff știam unele lucruri, dar a fost fascinant să aflu despre predecesori ai lor precum Matthias Sindelar sau Giuseppe Meazza. Oare ce se scrie peste o sută de ani despre Messi și Cristiano Ronaldo? Tot va fi dispută asupra supremației unuia dintre ei?
How Soccer Explains de World – o suită de analize și incursiuni jurnalistice pline de umor și inteligență, referitoare la diverse fenomene și transformări care unesc fotbalul de societate în general. Alături de Franklin Foer, al cărui condei mi-aduce aminte de cel al lui Jon Ronson, ne aventurăm pe tărâmul periculos al huliganilor englezi sau al ultrașilor Stelei Roșii din Belgrad, care, sub comanda lui Arkan, au devenit trupe militare în toată regula, explorăm corupția din administrarea cluburilor braziliene sau ascensiunea oligarhilor slavi care au investit în fotbal și suntem chiar martori ai metamorfozei percepției asupra sportului-rege în SUA, unde n-a fost întotdeauna la mare preț (în comparație cu ediția asta de Cupă Mondială, în care americanii, zburdă pe teren). Distractiv mai e fotbalul când are cine ți-l povesti (nu, nu la tine mă uit, Ilie Dumitrescu).
The FIFA World Cup – pentru a desăvârși liantul dintre aceste lecturi și perioada de fotbal masiv (și controversat, cum altfel) din aceste săptămâni, vine la țanc această istorie foarte structurată, dar niciodată aridă a Cupei Mondiale, începând cu acea primă ediție din 1930. Fiecare capitol redactat de Clemente A. Lisi prezintă contextul istoric al țării gazdă, cu particularitățile și scandalurile sale (de pildă, Kaiserul Beckenbauer însuși s-a mânjit nițel, zice-se, ca să prindă Germania găzduirea în 2006), evoluția meciurilor, cu accent pe unele memorabile (de exemplu, semifinala Franța-RFG din 1982) și portrete ale unor nume mari ale fotbalului (cum ar fi Eusebio sau Garrincha, ca să îi mai amintim și pe alții). Istoria Cupei Mondiale încă se scrie, iar fiecare dintre noi e cronicarul ei.
Mențiuni despre alte cărți de non-ficțiune puteți găsi aici.
Timpul e prețios, așa că merită să-l petrecem și citind:
100 Simple Things You Can Do to Prevent Alzheimer’s – titlul e suficient de sugestiv pentru subiectul acestei cărți: o colecție de capitole scurte, explicate științific, dar suficient de accesibil, despre cum putem preveni sau amâna cât mai mult această maladie, care se constituie deja într-una dintre provocările majore ale societății moderne, în cadrul căreia speranța de viață a crescut fără precedent în istorie. Fiind editată acum ceva ani, merită menționat că unele dintre ideile propuse aici vor fi suferit poate modificări între timp, fapt asupra căruia ne avertizează însăși Jean Carper. Altminteri, autoarea indică un făptaș recurent al bolii – beta amiloidul – în limbaj de profan, un fel de depunere de tartru pe neuroni și sinapse. Pentru a-l combate, putem recurge la o combinație de nutriție așa cum e promovată îndeobște pentru sănătatea generală (fără grăsimi, fără prea mult zahăr, un pic de vin roșu, un pic de ciocolată neagră), de activitate fizică, dar și cognitivă (jocuri de tot felul) și, bineînțeles, de socializare. Adică sfaturi de bun simț, argumentate și organizate.
Mysterious Monsters – monștrii ne populează imaginarul de când lumea, iar dacă forma lor diferă, fondul din care izvorăsc rămâne același. În volum excelent ilustrat și redactat de Daniel Farson și Angus Hall, ne cufundăm în istoriile și potențialele explicații ale unor creaturi precum vampirii, zombii, vârcolacii, Nessie sau Yeti. Ce am apreciat e că, în raport cu aceste elemente de mitologie, autorii păstrează o linie fină între fascinație (și credință) autentică și abordare științifică. Astfel, lecturăm ample descrieri, mărturii și manifestări adunate de-a lungul timpului, discutate și în termeni de fenomene reale. Un exemplu este cel al psihozei colective din timpul epidemiilor, când oameni presupuși morți erau aruncați laolaltă cu cei decedați pe bune, pentru ca apoi, spre oroarea cioclilor, cei încă vii să dea semne în privința asta. Și uite-așa s-a propagat mitul vampirilor. La finalul cărții, eram mai bine documentat într-ale monștrilor de tot felul, dar nu îmi erau străine nici vorbele lui Hamlet: There are more things in Heaven and Earth, Horatio, than are dreamt of in your philosophy.
The Power of Strangers – odinioară, în compartimentele de tren se iscau discuții ample și se făceau varii confesiuni între persoane care nu se cunoșteau și care nu se mai întâlneau niciodată. Acum, cel mai probabil, fiecare pasager o să stea adâncit în propriul telefon. În felul acesta, ne văduvim de unul dintre cele mai frumoase beneficii ale societății – vorbitul cu necunoscuții. Despre utilitatea acestui tip de interacțiune ne vorbește cu entuziasm Joe Keohane, care străbate istoria și globul pentru a găsi explicații ale acestui fenomen și argumente pentru a-l repune în drepturi. Uneori mi s-a părut că se lasă furat de un optimism exagerat și de o oarecare corectitudine politică, dar, per ansamblu, sunt de acord cu ceea ce spune și apreciez toate acele inițiative la care martor sau cărora se lătură în vasta sa investigație. Depun mărturie că, deși în peregrinările mele, am întâlnit și o groază de idioți sau indivizi dubioși, în mare parte tot ce am vorbit cu persoane pe care le-am întâlnit doar o dată în viață e una din formele subtile de educație de care am avut parte de-a lungul vieții. O să mă asigur că această educație nu se va sfârși câtă vreme voi fi pe-aici.
Despre multe alte cărți de ficțiune puteți citi aici.
Iată alte câteva lecturi care s-au strecurat în haosul existenței de zi cu zi:
Aromânii – un volum colectiv, coordonat de Neagu Djuvara, care se apleacă asupra acestor frați (sau veri, după cum ar zice unii) ai românilor, a căror istorie e legată de teritoriile de la sud de Dunăre. Unele capitole tratează aspecte lingvistice, din care reiese cum limba aromânilor, vădit înrudită (căci nu putem spune identică) cu a populației nord-dunărene, a fost modelată și de secolele de evoluție în sânul zonei celei grecești sau slave. Alte secțiuni demonstrează cum, deși n-au fost niciodată constituiți statal, aromânii au marcat istoria Balcanilor, trecând de la stadiul de păstori dedicați la negustori iscusiți. Djuvara însuși contribuie la acest studiu amintind toate personalitățile de origini aromâne care au marcat istoria românilor. Eu, unul, o remarc pe cea a lui George Murnu, care ne-a oferit două daruri inestimabile – traducerile Iliadei și Odiseei.
The Eureka Factor – multă lume știe povestea lui Arhimede și a momentului său de revelație, care a dus la contribuție majoră în istoria științei. Dar cum survin oare aceste momente atât de sugestiv redate de expresia ”Evrika”? Cercetătorii John Kounis și Mark Beemn examinează în detaliu întregul proces cerebral și intelectual care conduce la apariția a ceea ce numim ”insight”. Marea dilemă pe care încearcă să o examineze cei doi este dacă o astfel de mare descoperire vine ca urmare a unui studiu intens și a unei abordări analitice sau este o străfulgerare cauzată de o altfel de configurație neuronală. Personal, parcurgând multitudinea de cercetări prezentate în carte, cred că răspunsul e undeva la mijloc. Ai nevoie să înveți multe, să burdușești memoria cu informații, dar și să te relaxezi și să te deconectezi de cestiunea arzătoare de rezolvat. Și, cu un pic de noroc, ideea o să apară pe nebănuite.
Behave – o lucrare monumentală, pentru care e nevoie de un efort titanic, chiar și numai să o citești. Robert Sapolsky, mare cunoscător al tuturor proceselor care au loc în și dinspre creier, încearcă să explice de ce unii oameni devin Hitler, alții Maica Tereza. Descriind în detaliu structura materiei cenușii, dar și hormonilor și neurotransmițătorilor (diferență asupra căreia insistă mult), autorul prezintă toți factorii care ne împing către o cale sau alta, de la moștenirea genetică și micile transformări pe care le suferim când suntem în pântecele mamelor noastre la cultura în care zestrea noastră corticală se manifestă și se schimbă. E greu de rezumat suma de concluzii la care Sapolsky ne conduce după prelungile, dar coerentele sale explicații. Mai degrabă am învățat să privesc un om din toate punctele de vedere enumerate de el. O să mă uit la cum se comportă în mod repetat, ce părinți are, în ce condiții a crescut și în ce comunitate trăiește. Așa o să pot exprima o probabilitate să intuiesc ce fel de persoană este. Probabilitate, nu certitudine, da?
Despre mai multe cărți de non-ficțiune demne de luat în seamă puteți citi aici.
1001 Albums You Must Hear Before You Die – titlul vă sună cunoscut, sunt convins, fiind una dintre acele colecții foarte populare, care mai includ filme, picturi sau minuni ale naturii. Ce este aparte la acest album editat de Robert Dimery este că, fiind vorba despre muzică, s-ar putea lipsi de texte, însă tocmai acestea sunt esențiale. Fiecare dintre prezentări e scrisă în deplină cunoștință de cauză, punctînd contextul personal și societal al fiecărui album, dar și perspectiva proprie autorului. Sunt meloman, dar se pare că unul foarte neștiutor, pentru că am descoperit o veritabilă mină de aur de viitoare audiții: Tapestry al lui Carol King, Tea for the Tillerman al lui Cat Stevens, Gunfighter Ballads al lui Marty Robbins, Tragic Songs of Life al Fraților Louvin, iar lista ar putea continua. Până la 1001.
Bad Therapy – un exercițiu de curaj și sinceritate cum rar se întâlnește în lumea vastă a psihologiei de popularizare. Jeffrey A. Kotler și Jon Carlson, terapeuți cu experiență, din generații diferite, își provoacă un număr considerabil de confrați întru mărturisiri despre cazuri când au dat greș în a gestiona pacienți. Multitudinea de reacții de la cei intervievați este revelatoare în sine – unii sunt deschiși, alții defensivi, unii au făcut pace cu eșecul, pe alții încă îi doare. Poveștile care se înlănțuie sunt dureroase și m-au condus către două concluzii. Că Tolstoi avea dreptate când spunea că familiile fericite sunt la fel, pe când cele nefericite e fiecare nefericită în felul ei. Și că, oricât de bine pregătit ai fi din punct de vedere mental, există oameni cu care pur și simplu nu poți să relaționezi și mai bine stai departe de ei.
Zvonurile – o carte veche și depășită din punct de vedere al exemplelor pe care le oferă, dar de o frapantă actualitate în ceea ce privește conceptele și schemele teoretice pe care le propune. Jean-Noel Kapferer diseacă fenomenul zvonurilor în multe și coerente componente, care, la distanță de peste trei decenii de la redactarea lucrării, încă sunt impecabile în a explica viralizarea unor mesaje sau teoriile conspirației. Autorul punctează câteva lucruri esențiale. Unul ar fi că un zvon (sau manifestările sale contemporane) e o creație socială. Ascultându-l și reproducându-l (chiar când nu credem în el), îl potențăm, îl îmbogățim și îi asigurăm supraviețuirea. Apoi, un zvon apare când există un vacuum de știri și cunoștințe, pe care această formă de narațiune informală îl propune să îl acopere. De aceea, merită menționată o ecuație simplă, dar ilustrativă pe care o enunță Kapeferer – ZVON = IMPORTANȚĂ X AMBIGUITATE. Trăim vremuri tulburi, iar mulți semeni de-ai noștri cad pradă unor idei vădit eronate. Cartea de față nu îi scuză, dar îi face mai ușor de înțeles.
Despre multe alte cărți de non-ficțiune puteți citi aici.
S-au mai adunat trei lecturi de non-ficțiune, iată-le:
What If We Stopped Pretending? – un eseu mai lung al romancierului Jonathan Franzen, care ar fi putut fi o amplă jelanie, dacă autorul nu l-ar fi construit cu atâtă luciditate și putere se persuasiune. Ideea de bază din această lucrare este că, în privința schimbărilor climatice, deja nu prea mai avem putere să facem ceva, toate discuțiile acelea despre un grad sau jumătate de grad sunt apă de ploaie. Ce putem face e să acceptăm nouă situație, cu toate neajunsurile care sunt și vor urma, să ne adaptăm la ele, și să păstrăm ce se mai poate, cum ar fi marile ale realizări ale civilizației, precum democrația, care va fi pusă la grea încercare de apriga luptă pentru niște resurse diminuate. De asemenea, în loc să ne uităm exclusiv la temperatură, asupra căreia nu prea avem mare influență, am face mai bine să ne preocupe pierderea biodiversității, căci noi, oamenii, suntem parte a ei (așa cum frumos reiese și din jocul Harmonies) și vom aveam de suferit pe măsură ce declinul ei se va accentua. Minte de om de știință, cuvinte de scriitor. O combinație care are darul să convingă pe cât mai mulți. Sper.
Transcendence – o ambițioasă examinare a patru direcții care, în opinia Gaiei Vince, au condus la ridicarea omului din rândul primatelor și până la ce este în prezent: focul, limbajul, frumusețea și timpul. Par domenii vaste, dar autoarea pornește de la tot ce se cunoaște din acel trecut îndepărtat al lumii despre care dovezile sunt lacunare și, în ciuda progreselor științei, rămâne încă la nivel de speculație, și străbate un traseu de idei și ipoteze foarte coerent, pentru fiecare din temele enunțate. Cartea e documentată, densă pe alocuri, dar niciodată nu devine abstractă de dragul speculației. Poate că, dintre toate cele patru mari virtuți care ne-au înălțat despre tuturor celorlalte viețuitoare, cel mai mult suprinde aplecarea autoarei către frumusețe, însă expozeul ei e la fel de elocvent precum celelalte. Frumusețea nu este doar o calitate abstractă, ci, în toată varietatea ei, este acel ceva care îi aduce pe oameni împreună, deși unii dintre ei nu se cunosc și, poate, nici nu s-ar plăcea în alt context. Simt asta de fiecare dată când sunt într-o sală de filarmonică și ascult o simfonie de Beethoven. Și, probabil, e ceea ce simt și ceilalți.
Arheologia iubirii – un titlu informativ în ceea ce privește conținutul acestei cărți. Ceea ce nu vă spune, totuși, este cât de distractiv e să îl urmărești pe Cătălin Pavel în amplul său periplu de a examina manifestările iubirii (inclusiv aia carnală) în diverse monumente și artefacte, începând de la presupusele noastre rude, neanderthalienii și până în prezent, prin micile obiecte descoperite pe câmpurile de bătălie din prima conflagrație mondială sau chiar în lagărele de concentrare ale celei de-a doua. Descrierile și considerațiile autorului sunt erudite (nu-i place cuvântul ăsta, dar e elocvent) și pline de umor și, mai ales, fac din istoria aia doctă și plictisitoare o poveste cu care greu se bat chiar și emisiuni contemporane gen Insula Iubirii. Așteptați numai capitolul despre graffitiurile de la Pompeii. E reconfortant să afli că măscările murale nu sunt o dovadă a degenerescenței societății contemporane. Singurul neajuns pe care îl găsesc acestui volum excelent este că are prea puține ilustrații. Cu mai multe imagini și color, preferabil, s-ar transforma într-o lucrare care face să pălească și faimoasa Istorie a frumuseții a lui Umberto Eco.
Despre multe alte lucrări de non-ficțiune puteți citi aici.
Afară a fost caniculă, dar înăuntru a fost răcoare și au fost lectură:
The Complete Idiot’s Guide to Verbal Self-Defense – o carte care vine ca o continuare a Toxic People a aceleiași Lillian Glass, de data aceasta concentrându-se pe agresiunile verbale de tot felul, de la insidoase la nesimțite de-a dreptul, la care suntem supuși în fiecare zi, asta dacă nu cumva suntem noi înșine făptașii. Ca și în volumul anterior, autoarea procedează inițial la elaborarea unei veritabile taxinomii a acestor limbuți nocivi, abordare dezavuată de corectitudinea politică a prezentului, dar care aici e foarte sugestivă și ușor recognoscibilă în viața reală. Am apreciat că, deși îndeamnă la eleganță și la nu ceda niciodată la tentația utilizării violenței, Lillian Glass nu ezită să recomande niște zbierete sănătoare la adresa idioților care nu pricep cu niciun chip, precum și să te distanțezi de tot pe ei. Oricine are dreptul să fie tratat cu decență, nu doar cei care își strigă problemele și vor să normalizeze toate defectele înfierate de mii de ani.
Finish What You Start – nu cred că sunt singurul de aici care a început ceva și, din varii motive, nu a terminat. Ba chiar cred că nu e nimeni pe lumea asta ferit de acest morb al pierderii motivației și direcției, așa că un volum mic, dar ilustrativ, precum acesta al lui Peter Hollins, nu poate fi decât util. Ca și în precedenta lucrare pe care am avut ocazia să i-o lecturez, autorul descompune ideea de bază în diverse componente, pe care le supune, la rându-le, la o prezentare structurată. Ca orice manul de auto-ajutorare, neîndoios că nici acesta nu este complet, dar coerența și realismul soluțiilor lui Hollins sunt incontestabile. De pildă, nu ezită să treacă printre tipurile de motivație extrinsecă și pe cea foarte naturală a fricii de consecințe negative. Muncești și ca să eviți să mori de foame, nu? Un alt exemplu ar fi asocierea unei sarcini neplăcute cu una plăcută, pentru a te asigura că o duci pe prima la îndeplinire. Când pun rufe pe sârmă, ascult muzică, așa că aș face treaba asta casnică într-o veselie.
Fake History – ca o ironie a sorții, subtitlul acestei cărți – Ten Great Lies and How They Shaped the World – e în sine o mică minciună, pentru că Otto English nu se referă strict la zece subiecte, ci abordează mult mai mult, firul unificator fiind că istoria pe care o știm este, în mare parte, o sumă de povești neadevărate sau măcar parțial false care s-a perpetuat de-a lungul timpului. Nimic rău sau nefiresc pînă aici, dar autorul opinează că aceste distorsiuni au dus la tâmpenii gen Brexitul sau la orori ca genocide precum cele la care suntem încă martori. Deși volumul adoptă uneori un prea apăsat spirit revizionist, per ansamblu, în era atâtor știri false, un astfel de exercițiu de luciditate este binevenit, chiar și când îl coboară pe un Churchill de pe piedestal și îl face pe Genghis-Han un tip mai puțin odios decât ne-am obișnuit a-l considera.
Era și momentul să mai vorbim de o incursiune pe tarâmul non-ficțiunilor, așa că iaca:
Cartea vinului fără bla-bla – o scurtă aventură oenologică, despre realizarea vinului și despre principalele produse ale lumii. Nimic nou, dar autoarea Louisa Maria Schimdt se remarcă prin incisivitatea și caracterul tranșant al părerilor. De pildă, nemțoaică fiind, nu ascunde că are o pasiune pentru Riesling, așa cum nu ezită să demaște trucuri de marketing care caracterizează comerțul de profil la nivel global. Multe dintre soiurile la care se referă n-au cum să fie cunoscute băutorului obișnuit, care se va vedea, însă, atras de accesibilitatea descrierii proceselor care duc la nobila licoare. Eu, unul, fost fascinat să descopăr că taninul, acest element hotărâtor al vinului roșu, provine dintr-un foarte ingenios mecanism al naturii, menit a proteja bobul de strugure.
Lux, modă și alte bagatele politicești în Europa de Sud-Est în secolele XVI-XIX – titlul este suficient de elocvent în a descrie subiectul acestui volum colectiv, îngrijit, printre alții, de Constanța Vintilă, mare expertă a trecutului fanariot și Belle Epoque al românilor. Ceea ce, însă, descoperi parcurgându-l este bogăția izvoarelor consultate și complexitatea tabloului social pe care îl compun. Domenii precum vestimentația sau banchetele sau chiar dulcețurile reflectă moravurile unei epoci și modul cum se schimbă de-a lungul timpului. Deși o parte considerabilă a acestei cărți superb ilustrate se referă la Țările Române, acestea sunt integrate peisajului mai amplu al Balcanilor și al influenței orientale a Imperiului Otoman. Raporturile cu acestea relevă că noi, românii, avem o tradiție în a trata duplicitar organizațiile internaționale din care facem parte. Nu doar UE are parte de asta în prezent, ci și Înalta Poartă, pe care boierii români o fentau când o vizitau, păstrând restricțiile vestimentare impuse de puterea suzerană, pentru ca, întorși acasă, să ia pe ei caftane croite leit precum cele destinate, teoretic, doar turcilor. Istoria este cea mai hazlie, colorată și delicioasă poveste.
A Brief History of the Mind – cum a ajuns omul, de la o primată limitată în realizări mintale la ființa de acum, care trimite semeni în spațiu și a plăsmuit Capela Sixtină și Citizen Kane? William H. Calvin vine cu propriile supoziții, care se centrează pe ideea că schimabrea condițiile în care se găsea omul primitiv l-a obligat să găsească soluții tehnice, să se recalibreze fizic și cognitiv, inclusiv să colaboreze mai bine, fapt care a dus la apariția limbajului. Autorul insistă mult (și destul de convingător) pe ipoteza că aruncarea proiectilelor a supus creierul oamenilor de acum sute de mii de ani la o provocare foarte complexă, de încolo începând ascensiunea pe care o invocam la final. Nu mă pot pronunța în privința validității ei definitive, dar e plauzibilă, iar Calvin mai face o afirmație interesantă la un moment dat, opinând că aceste transformări trebuie să le fi cauzat multor oameni de demult și boli psihice. Dacă asta este adevărat, atunci avalanșa de afecțiuni de acest gen la care suntem martori în prezent e semn că mintea omenească e într-o fază similară, de ajustare la un mediu care se schimbă profund, mai ales din punct de vedere tehnologic. Poate de aici vin toate teoriile conspiraționiste care ne mănâncă zilele și ne pun în conflict cu neamurile.
Iată încă o serie de cărți de non-ficțiune, de data aceasta având ca subiect alchimia, acea precursoare a științei moderne, dar și izvor a multor practici și credințe oculte care s-au păstrat până în zilele noastre.
The Secrets of Alchemy – o lucrare foarte echilibrată, a unui om de știință autentic, dar și erudit, care urmărește cele mai importante tratate de alchimie și încearcă să deslușească partea practică a acestora. Lawrence M. Principe nu ia toată ideologia alchimilștilor de bună, dar nici nu o respinge a priori, ba chiar se declară fascinat de ea. Parcurgându-i analizele dense, dar totodată accesibile, ajungi tu însuți să opereze un fel de distilare mentală și separare a ocultismului de știință autentică. Cel mai puternic argument al solidității demersului său este că, pornind de la descifrări ale complicatelor simboluri alchimice, realizează experiemente proprii, care relevă că, în anumite, privințe, adepții Marii Arte au nimerit-o bine de tot, chiar dacă nu au făcut aur din metal obișnuit și nici nu a găsit elixirul vieții fără de moarte.
Alchemy & Mysticism – un volum superb, realizat în buna tradiție a celor de la Taschen și îngrijit de Alexander Roob, care parcurge și ilustrează marile idei ale alchimiei, reflectate în marile simboluri, precum cosmogonia, imaginea șarpelui sau chiar a lui Iisus. Eu sunt sceptic din fire, dar tot am fost captivat de bogăția vizuală și imaginația prin care alchimia și toate științele ei conexe (precum astrologia) s-au manifestat și s-au transmis de-a lungul secolelor. Istoria este cea mai frumoasă poveste, nu doar cea materială, ci și cea ideatică.
The Magic Circle of Rudolf II – subtitlul acestei cărți a lui Peter Marshall este auto-explicativ: Alchemy and Astrology in Renaissance Prague. Domnia împăratului eponim, o figură saturniană de o mare complexitate, a impulsionat enorm aceste științe oculte, iar sub condeiul vivace al autorului descoperim personaje care variază de la escroci la veritabile genii, precum Arcimboldo, John Dee (care i-a servit lui Shakespeare model pentru Prospero), Tycho Brahe sau Johannes Kepler. Rudolf al II-lea n-a fost un conducător cu vreun palmares impresionant, dimpotrivă, din anumite puncte de vedere, a fost catastrofal, însă posteritatea are o slăbiciune pentru visători (un alt exemplu ar fi Ludwig al II-lea al Bavariei), mai ales când lasă în urmă ceva semnificativ.
Lui îi datorăm astfel faptul că alchimia a prin rădăcini atât de adânci în Praga, încât unul dintre laboratoare s-a păstrat până în zilele noastre și a fost descoperit relativ recent, după inundațiile de amploare din capitala Cehiei de la începutul anilor 2000.
Chiar și cu toate adaosurile menite a înflăcăra mințile turiștilor, rămâne un loc unde simți că se petreceau lucruri extraordinare, așa cum puteți vedea în imaginile de mai jos, surprinse chiar de mine.
