Romain Gary știa câte ceva despre amăgire.
A amăgit o lume întreagă cu romanul pe care l-a scris sub pseudonimul Emile Ajar și s-a delectat copios, probabil, stând în publicul foștilor câștigători ai premiului Goncourt și urmărind cum un văr primește onorurile care i se cuveneau lui.
A fost și diplomat, a călatorit, așa ca a putut examina amăgirea în varii forme ale sale, pe toate meridianele mapamondului.
Această cunoastere temeinică a mecanismului păcălirii de sine sau a celorlalți se regăsește în volumul de proză scurtă Păsările se duc să moară în Peru.
Cu finețe și umor acidulat, scriitorul ne prezintă o galerie cosmopolită de amăgiri.
Nuvela eponimă e interesant de similară cu Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian, iar întrebarea despre posibila ocheada aruncată de francez în opera românului e inevitabilă.
Pentru că românii nu i-au fost necunoscuți lui Romain Gary. Ba chiar i-a înțeles foarte bine, așa cum reiese din povestirea care are loc la noi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Cu o uimitoare precizie psihologică, autorul reliefează două trăsături ale neamului carpato-danubiano-pontic: ”să moară și capra vecinului” și ”dă-i în morții lor de străini, ce, vin ei să ne arate nouă?”.
Nici nu știu cum să caracterizez senzația care m-a cuprins când citeam acea nuvelă.
Era combinație de ușurare și îngrijorare, asezonată cu amuzament.
Dacă ar fi să aleg doar una dintre povestirile din Păsările se duc să moară în Peru, ar fi aceea intitulată Peretele, care are doar câteva pagini.
Aflându-mă într-o excursie cu câțiva prieteni, i-am recomandat-o într-o dimineață unuia dintre ei și l-am urmărit citind-o.
Era concentrat, iar la final a exclamat:
– Ce chestie! Ce tare! Ce adevărat!
De atunci, de fiecare dată când ne aducem aminte de voiajul cu pricina, amicul respectiv rememorează ce a mâncat, ce a băut, ce a văzut.
Și că a citit o povestire bună de tot.