În comparație cu belelele naționaliste care au urmat, perioada în care Imperiul Austro-Ungar a ținut mai multe popoare central și est-europene într-un echilibru precar este privită cu nostalgie.

Nostalgie accentuată și de faptul că a generat muzica nemuritoare a valsurilor, precum și rafinamentul balurilor cu doamne elegante și domni spilcuiți.

Ca umil ucenic al muzei Clio, știu că acestea sunt iluzii pe care le conferă depărtarea în timp, însă, chiar și așa, tot am tresărit când pe genericul de început de la Oberst Redl s-a auzit Marșul Radetky, a cărui vivacitate încheie Concertul de Anul Nou de la Viena și ne dă speranță să purcedem în necunoscutele unei noi mișcări de revoluție a Pământului.

Mi s-a părut ceva sarcastic la a-l folosi atunci și acolo.

Rapid am aflat și de ce, iar calitățile peliculei lui István Szabó m-au convertit la iconoclasmul elegant pe care îl manifestă.

Povestea este a personajului eponim, colonelul Redl, și a ascensiunii sale în rândurile armatei austro-ungare spre amurgul monarhiei dualiste.

Ambiția de a reuși și de a se afirma nu e o trăsătură rară în istorie, dar expresia de aici are nuanțe foarte elocvent surprinse.

Redl este galițian, adică din cea mai rău văzută provincie a imperiului.

Redl are sânge evreiesc, iar antisemitismul, deși deloc fățiș, se manifestă inclusiv în acest conglomeratul multinațional cu pretenții de toleranță.

Redl este homosexual, iar asta e inacceptabil într-un mediu cazon.

Nu e de mirare astfel că Redl este dornic, este scrupulos, este exagerat de loial unor idealuri muribunde și că, mai presus de toate, se simte în permanență nelalocul lui.

Toate aceste ambivalențe sunt redate strălucit de Klaus Maria Brandauer, ale cărui imense disponibilități actoricești îmi erau deja cunoscute din Mephisto.

Ba chiar îndrăznesc să spun că, deși acel film este considerat vârful colaborărilor dintre Szabó și Brandauer, iar interpretarea acestuia din urmă are acolo mai mult teren de desfășurare, Oberst Redl este o realizare mai echilibrată și mai subtilă.

Ce ne oferă Brandauer este practic un impecabil studiu de caz asupra acelei senzații de inadecvare pe care o descrie foarte ilustrativ Meg Jay în Supernormal.

Adăugăm la asta fastul costumelor și al decorurilor și rezultă acea minunată exploatare creativă a istoriei prin care cinematografia atinge atât universalul, cât și particularul.

Tot cinematografia este și cea care răstoarnă percepții încetățenite.

V-am pomenit deja de Marșul Radetky, iar asta se aplică și figurii Arhiducelui Franz Ferdinand, a cărui asasinare la Sarajevo a declanșat Primul Război Mondial. Aura de martir și de părere de rău cu care l-a învăluit posteritatea sunt puternic zdruncinate, însă, de aerul antipatic pe care i-l conferă Armin Mueller-Stahl, un mare actor de compoziție, de neuitat în Shine sau Eastern Promises.

Sper să mai aud Marșul Radetky în multe zile de 1 ianuarie de acum încolo.

Știu că îmi va plăcea la fel de mult.

Dar o să și zâmbesc puțin amar, aducându-mi aminte de Oberst Redl.