Nu ne avem decât unii pe alții

Au trecut deja douăzeci de ani.

Însă și-acum mi-aduc aminte cum am pornit televizorul cu un gest plictisit, iar imaginea care a apărut era a unuia dintre Turnurile Gemene ale World Trade Center fumegând. Am rămas țintuit și nici nu mi-a mai trecut prin minte să fac câțiva pași spre canapea. M-am așezat pe măsuța din sufragerie și am fost martorul mut de uimire și de groază al momentului când silueta unui avion a apărut ca o stihie a morții și a lovit cea de-a doua clădire.

Atentatele de la 11 septembrie 2001 sunt un eveniment care a zguduit lumea, iar reverberații sale se mai simt și azi.

Însă, această poveste oribilă conține și un episod în care se întrezărește un firicel de lumină.

Dintre cele patru avioane deturnate, United 93 a fost singurul care nu și-a atins ținta (în cazul acesta – Casa Albă), pentru că pasagerii s-au mobilizat și, cu energia disperării, au încercat să îi imobilizeze pe teroriști și să le smulgă controlul asupra aparatului de zbor.

Nu au reușit întru totul, iar avionul s-a prăbușit în Pennsylvania.

Cum s-au petrecut lucrurile cu exactitate la bordul aeronavei nu vom ști niciodată cu exactitate.

Dar nu cred că a fost departe de modul cum Paul Greengrass reconstituie tragedia în United 93.

Filmul te ia de gât rapid, îți accelerează pulsul de la primele cadre, când operatorii din turnurile de control încep să bage de seamă că anumite avioane s-au abătut de la ruta stabilită și nici nu mai răspunde la apeluri.

Agitație care ia amploare este punctată de normalitatea aparentă a zborului United 93, iar rezultatul este o tensiune insuportabilă.

Erau momente când îmi spuneam ”Hai să acționeze odată criminalii ăia, că nu mai pot!”.

Însă, abia când lucrurile se precipită și violența erupe în cadrul avionului, am simțit adevăratul calvar.

De regulă, îmi displace profund tehnica cinematografică a utilizării camerelor de filmare ținute în mână, dar aici mă înclin în fața inspirației regizorului și a modului cum apropierea de actori și de cadre te fac părtaș neputincios la tot ce fac și simt oamenii aceia de pe ecran.

Ajută și montajul excepțional de alert și de bine strunit de echipa formată din Clare Douglas, Richard Pearson și Christopher Rouse, care demonstrează că mintea noastră este un biet lut, care se modelează în funcție de stimulii care apasă asupră-i, dar și de ordinea în care aceștia îl asaltează.

Repet, nu vom ști niciodată cum au găsit pasagerii zborului United 93 energia și curajul să lupte împotriva cumplitei sorți care le era rezervată.

Ce știu, totuși, este că acele minute finale în care, în cele mai vitrege condiții cu putință, oameni care nu se cunoșteau încearcă să se coordoneze, să gândească, să își împartă sarcini, să insufle hotărâre celor speriați m-au pus în situația aproape neverosimilă a unei stări vecine cu beatitudinea.

Acesta să fie catharsisul despre care vorbeau anticii?

Azi, 11 septembrie, vă îndemn să păstrăm un moment de reculegere în memoria celor care și-au pierdut viața în acele zile și să recităm în gând versurile lui Dylan Thomas:

Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.

Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.

Good men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.

Wild men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.

Grave men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.

And you, my father, there on the sad height,
Curse, bless, me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night.
Rage, rage against the dying of the light.

Cuceriri SF (22)

SF-ul nu se uită, SF-ul continuă:

The World of Null-A – un roman dintr-o epocă care, din punct de vedere al ideilor și desfășurării, pare îndepărtat ca istoria antică, dar care are câteva calități intacte. Prima dintre acestea este cadrul în care este plasată acțiunea, un viitor în care o Mașină atotștiutoare organizează destinele oamenilor, idee pe care o vom regăsi chiar mai jos, într-o altă creație SF, dar care devine și devine realitate pe zi ce trece. Protagonistul poveștii este un om fără identitate și cu abilități deosebite, pe care le descoperă în stil deux ex machina, când narațiunea are mai mare nevoie de ele, silit să supraviețuiască unei urzeli extrem de complicate de intrigi și personaje. Autorul A. E. Vogt nu urmărește neapărat tehnologia, ci mai degrabă conceptualul, cu aluzii către filosofia greacă (null-A s-ar traduce prin non-aristotelian). Acest aspect este util în a înțelege finalul, care capătă un sens remarcabil, mai ales că vine după o învălmășeală care mi-a adus aminte de cea plăsmuită de Alfred Bester în The Stars My Destination. Ca și acesta din urmă, și romanul în discuție aici merită citit dintr-un interes istoric față de evoluția SF-ului ca expresie a imaginarului.

Starship Troopers – o creație de referință a genului, dar și una care mi-a relevat că Robert A. Heinlein putea să scrie și din puncte de vedere care nu corespundeau ideologiei sale libertariene, atât de prezente în The Moon Is a Harsh Mistress sau Stranger in a Strange Land. Protagonistul cărții își descrie transformarea de la simplu recrut la ofițer cu experiență, într-un viitor în care omenirea a populat spațiul și are de înfruntat specia brutală și tenace a unor Bugs, neîndoios sursă de inspirație pentru universurile Alien sau Starcraft. Autorul nu ne scutește de inteligentele sale tirade, însă acestea sunt doar momente de respiro într-o narațiune intensă și foarte meșteșugit condusă. Spiritul cazon și dăruirea față de un esprit de corps descris în detaliu sunt atât de pătimașe, că nu m-a mirat să aflu că romanul este prins în bibliografiile recomandate la Academiile Militare de pe glob. Am o bănuială, însă: nu cumva Heinlein a vrut de fapt să satirizeze și să înfiereze o astfel de cultură belicoasă, tocmai imaginând una dus la extrem? O carte mare e mereu deschisă interpretărilor.

A Plague of Demons and Other Stories – tot despre războinici scrie și Keith Laumer, însă despre unii care acționează solitar, uneori chiar împotriva sistemului. Acest tipar narativ se regăsește în aproape toate povestirile acestui volum și, totuși, niciodată nu am simțit vreun deja vu, ci, dimpotrivă, parcurgeam fiecare fir narativ cu sufletul la gură. Autorul nu stăpânește doar meșteșugul suspansului, ci este și un maestru al stilului. În nuvela cea mai amplă, care dă și numele cărții, se întâlnesc la un moment dat (nu vă îngrijorați, nu dezvălui nimic semnificativ) soldați din diverse perioade ale istoriei, iar modul cum Laumer le recreează modul de a vorbi este o încântare. Un scriitor care mi-a relevat că n-aș avea decât de câștigat explorând proza scurtă a SF-ului, pe care am atins-o doar ocazional.

Player Piano – inteligența, sarcasmul, intuiția, imaginația sunt calități ale lui Kurt Vonnegut pe care le cunoșteam dinainte. Dar în acest prim roman al său le-am simțit în cea mai curată formă, grație și faptului că are o structură mai clasică, mai puțin alambicată sau psihedelică decât creații ulterioare. Protagonistul cărții este un director de fabrică plictisit de viață, într-un viitor în care mașinile au înlocuit munca oamenilor, iar un supercomputer ia toate deciziile în locul instituțiilor publice. Stai așa, nu cumva ăsta e făgașul pe care s-a angajat omenirea în secolul XXI? Ba da, iar colosal nu este doar faptul că o astfel de viziune s-a închegat în mintea unui om acum șapte decenii (romanul a apărut în 1952), ci și că include efectele devastatoare asupra condiției umane, precum și revolta celor văduviți astfel de roadele muncii și pregătirii lor. Pentru aceia care au fost supuși la acea cutumă tipic corporatistă numită teambuilding, există o bucată a cărții dedicată unei versiune extreme, grotești și amuzante, a acestei manifestări a ipocriziei spiritului de echipă. Cu umor și sinceritate, Vonnegut mărturisea într-un interviu că ”I cheerfully ripped off the plot of Brave New World, whose plot had been cheerfully ripped off from Yevgeny Zamyatin’s We”. Da, SF-ul este o panoramă în perpetuă transformare a felului cum privim lumea în care trăim și lumea în care credem că o să trăim.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Cuceriri SF (21)

Unde mi-e sufletul?

Se spune că, după moarte, sufletul hoinărește prin locurile unde te-au purtat pașii și ai petrecut cel mai mult timp în cursul vieții.

Dacă e pe-așa, atunci al meu se va deplasa după cum urmează.

Pe aleile Parcului Romanescu, dar și pe cărările Hipodromului, veghind tufele de măceș și ascultând privighetorile roșcate.

Pe coridoarele Muzeului de Artă, oprindu-se des în fața câte unui tablou și poposind multișor în sălile dedicate lui Brâncuși.

În sala cinematografului Patria, în special pe la locurile de la mijlocul culoarului, acolo unde se ajunge cel mai ușor, dacă ai intrat după ce s-a stins lumina.

Pe holurile și prin sălile Universității din Craiova, dar și prin barurile din apropiere.

Pe aleile, dar și dâmburile Grădinii Botanice, pe care a prins-o pe vremea când nu era împănată cu tot felul de nimicuri.

La Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, unde o va căuta pe pisica melomană.

Pe aleile Parcului Tineretului, luându-se la goană cu tricicliștii zvăpăiați.

Pe toată zona Lacului Tanchiștilor, desfătându-se îndeaproape cu spectacolul vieții sălbatice de acolo.

La Teatrul Național ”Marin Sorescu”, rememorând cum, uneori, potriviri celeste de texte strălucite (Marin Sorescu), idee și regie inspirate (Norbert Boda) și actori înzestrați și motivați (Alina Mangra, Angel Rababoc, Marian Politic, Corina Druc, Dragoș Măceșanu, Nicolae Vicol și Ștefan Cepoi) l-au pregătit pentru Marea Călătorie Dincolo.

Zâmbete cristaline

Când spui ”cristal de Bohemia”, o asociere aproape pavloviană te trimite cu gândul la distincție, la o atmosferă aristocratică, de mult apusă.

Mai trăim într-o eră în care astfel de produse își mai au locul?

Într-o epocă în care funcționalismul, pe care remarcabil l-au imaginat un Walter Gropius sau Le Corbusier, niște pahare de cristal de Bohemia ar apărea desuete și nelalocul lor.

Există, însă și un curent de resuscitare a unei Belle Époque idilice. S-ar potrivi mai bine niște recipiente de cristal Bohemia într-o astfel de recreere fantezistă?

Da și nu.

O dilemă aparent fără ieșire, dar care are o soluționare foarte simplă.

Uitându-mă la designul inedit al unor produse din portofoliul celor de la Charisma, îmi dau seama că le și văd utilizate într-un anume fel de reuniune convivială, din ce în ce mai populară în zilele noastre, adică o sesiune de degustare, structurată și cu o tematică bine definită.

Ca unul care a participat la câteva astfel de simpozioane, în care licorile și vorbele se împletesc într-un buchet socratic de toată frumusețea, mi-ar surâde ideea ca superba distorsionare a unui whiskey învechit în stejar, rezultată din turnarea acestuia întrun pahar de cristal de Bohemia precum cel de mai jos, să fie obiectul unui concurs ad-hoc de fotografii între participanți.

Sau aceste pahare de vin, bunăoară.

Fiecare participant la degustare va avea obligația liber consimțită de a-și lăsa gândirea difuză să fie stimulată de reflexiile roșiatice ale unui Cabernet Sauvignon sau cele arămii ale unui Chardonnay și să plăsmuiască mici poezii, cu sau fără rimă, despre senzațiile vizuale, auditive sau gustative care se nasc din interacțiune simțurilor cu osmoza vin-cristal de Bohemia.

Cine ar câștiga?

Toată lumea, pentru că încăperea ar fi plină de zâmbete cristaline.

***

Mai jos le dau cuvântul celor de la Charisma, prin intermediul cărora pot ajunge la noi produse din cristal de Bohemia:

Povestea brand-ului Charisma începe în 1997 când, din pasiune pentru artă și frumos, am început să oferim produse cu un caracter unic și rafinat. Dorim ca prin ceea ce facem să oferim clienților noștri soluții pentru a-și decora casa într-un stil care să-i reprezinte sau să facă un cadou deosebit și care să surprindă.

De aceea, avem două motto-uri, respectiv: Arta de a fi unic și Magazinul care te reprezintă.

În prezent, deținem 2 magazine în cele mai mari centre comerciale din Craiova și un showroom aflat tot în același oraș.
Ne-am extins și în online, începând cu 2009, cu un magazin specializat pe cadouri, iar începând cu 2020, am lansat magazinul
Charisma Deco specializat pe decorațiuni și pe promovarea unui stil de viață în care să fie sinonim cu eleganța, rafimanentul și bucuria.

7 pentru 007

În timp ce scriam mai deunăzi despre un film James Bond mai vechi, în așteptarea celui nou, mi-am adus aminte că, în acest univers imaginar, melodia asociată fiecărei pelicule nu este un simplu vehicul de marketing, ci un eveniment artistic în sine.

Așa am explorat toate aceste cântece, iar mai jos aveți, în ordine crescătoare a plăcerii, pe cele mai interesante șapte.

Diamonds Are Forever – nu se cădea să nu apară în acest top și distinsa Shirley Bassey, singura artistă căreia i-a fost solicitat să interpreteze mai mult de o melodie Bond. De fapt, a realizat chiar trei, iar aceasta mi se pare cea mai reușită (deși Goldfinger este îndeobște mai apreciată), prin faptul că nu apasă pe calitățile-i vocale și pentru sarcasmul versurilor. Domnilor, avem rivali serioși în aceste forme de carbon cristalizat.

A View to a Kill – o melodie tipică pentru cei de la Duran Duran, cu vocea aceea aparte, ușor țipătoare a solistului și cu o abordare care o rupe cu aerul feminin de jelanie după iubitul cam hoinar, predominant în erele Sean Connery și Roger Moore.

Another Way to Die – nu știu de ce cântecul ăsta n-a prins mai mult, trebuie să-i fi dăunat asocierea cu de departe cel mai slab film din era Daniel Craig – Quantum of Solace. Aerul întunecat al ecranizărilor care îl au în centru pe britanicul cel blond e excelent reflectat în sunetele sacadate de aici, iar duetul dintre Alicia Keys și Jack White funcționează de minune. De remarcat că predecesorul din punct de vedere al producției cinematografice, Casino Royale, are o melodie atât de fadă, încât pun pariu că nici nu vă aduceți aminte cine o interpretează. Da, da, cu Google am aflat și eu.

Thunderball – nu foarte desosebită de alte melodii ale lui Tom Jones, dar vocea acestuia este titanică, nici nu mă mai obosesc să ascult versurile, ci doar îl las să mă copleșească auditiv.

You Only Live Twice – dincolo de frumusețea diafană a melodiei, cu versurile lirice peste media Bond și vocea mângâietoare a lui Nancy Sinatra, povestea realizării ei pare a răzbate de dincolo de sunete și cuvinte. După ce ilustrul ei tată a declinat oferta de a-și împrumuta glasul genericului acestei pelicule și a recomandat-o pe propria fiică, aceasta a simțit o presiune atât de mare, încât i-a întrebat pe producători dacă nu cumva o vor totuși pe experimentata Shirley Bassey, iar la înregistrări n-a putut lucra decât bucățele de cântec, pe care editorii le-au însăilat cu mult meșteșug, rezultatul fiind o mică bijuterie muzicală.

Writing’s on the Wall – știu că pentru unii va fi o blasfemie, dar n-o s-o găsiți pe Adele în cadrul acestui top. Din punctul meu de vedere, Sam Smith a atins zenitul ca interpret Bond al erei Daniel Craig. Modulațiile vocii sale nu pot trece neobservate, dar luați aminte și la versuri. Ce departe suntem de stupizeniile semi-pornografice din A Man with the Golden Gun a lui Lulu!

Golden Eye/ The World Is Not Enough – o să spuneți că trișez, dar cu mâna pe inimă vă declar că, încă din adolescență, vârsta-mi de mult trecută când au apărut aceste două melodii, nu m-am putut hotărât care îmi place mai mult, așa că le acord titlul ex aequo. Ambele reușesc performanța de a potrivi impecabil linia instrumentală cu personalitatea muzicală a interpretei. Golden Eye este explozivă, precum Tina Turner, iar The World Is Not Enough este neliniștitoare precum mai tot ce a scos Garbage cu Shirley Manson. Două capodopere care merită descoperite și redescoperite de fiecare generație.

Sean Connery, Roger Moore, Timothy Dalton, Pierce Brosnan, Daniel Craig.

Oare cine va fi următorul 007?

Cel mai bătrân Bond. James Bond

În curând, asta dacă nu cumva deja clasicul villain Covid-19 își vâră iar spike-urile, se va lansa un nou film James Bond, cu un Daniel Craig deja bătrân pentru rol.

Nu o spun eu, ci însuși actorul, care mărturisea acum ceva timp că îi e din ce în ce mai greu să se antreneze și să fie la nivelul fizic cerut de cerințele unor ecranizări tot mai intense.

Chestiunea nu e nouă, ba chiar, întorcându-ne în timp, putem vedea aceeași criză existențial-cronologică a unui interpret al lui 007 în A View to a Kill din 1985.

La acel moment, agentul britanic era întruchipat (aici a șaptea oară!) de un Roger Moore la 57 de ani și fără prea mult chef.

Șarmul în a spune replici spirituale e încă acolo, dar, cu toate operațiile estetice premergătoare filmările, vârsta se vede, iar faptul că a fost dublat de cascadori la chiar și cea mai mică formă de acțiune fizică iese și mai pregnant în evidență, paradoxal, și pentru că pelicula beneficiază de niște secvențe antologice în această privință.

Schiuri au mai tot fost prin universul James Bond, însă scena de aici rămâne remarcabilă, cursa prin înaltul Turnului Eiffel e incitantă, bucată care se petrece la Chantilly e încântătoare, iar înfruntarea decisivă de pe Golden Gate încă îți mai provoacă un vag vertij.

Plăcerea și adrenalina generate astfel sunt subminate de fiecare data când prim-planul se întoarce la Moore și la figura-i obosită și blazată.

La judecata aspră la care posteritatea a supus filmul regizat de John Glen contribuie violența excesivă și mult prea apăsat redată (chiar și pentru standardele generoase ale lumii lui James Bond), precum și ridicolul multor personaje, iar aici nu sfiesc să îi includ pe răul principal Zorin (Christopher Walken blond și psihotic așa cum îl știm de-o viață), pe amazoana de abanos Grace Jones și pe toate celelalte dame care intră în sfera de seducție a agentului.

Un pic de mântuire vine de la aspecte ale scenariului care par surprinzător de actuale: criza microchipurilor (apare și reapare la știri de o bucată de timp), un program de recunoaștere facială (care la vremea respectivă era pură ficțiune, iar acum e subiect de controversă) sau exploatările miniere care pot conduce la catastrofe ecologice.

Cu toate beteșugurile lui, A View to a Kill este parte a unei istorii a imaginarului care ne însoțește de ceva timp și care nu ne va părăsi, pentru că lumea are nevoie de Feți-Frumoși care înving zmei și salvează Cosânzene.

Iar James Bond e eligibil pentru ipostaza asta.

Agonie și extaz

Când am trecut pragul expoziției Amazonia, râvneam să trăiesc experiența de a fi însoțit auditiv de Jean-Michel Jarre, care a compus o coloană sonoră specială pentru acest eveniment.

Când am plecat, însă, un nume îmi stăruia în minte – Sebastiao Salgado.

Un fotograf brazilian care a reușit să biruie eternă himeră a acestei branșe: să devină un artist autentic.

Amazonia este capătul, aș zice fericit, al unei evoluții epopeice și extreme de dureroase, pe care o putem urmări în documentarul Le sel de la Terre.

Realizată de reputatul Wim Wenders și de însuși fiul fotografului, Juliano Ribeiro Salgado, producția suprapune un monolog sfâșietor al lui Sebastiao Salgado și imagini surprinse de acesta în contexte variate, dintre care unele coșmărești: foametea din Etiopia sau masacrele din Congo și Rwanda sau incendiile de pe câmpurile petrolifere din Kuwait.

Anumite fotografii din cadrul documentarului mi-au declanșat un conflict interior maniheic, pe care l-am simțit organic. Pe de o parte era oroarea a ce mi se dezvăluia privirii, pe de alta admirația față de desăvârșirea actului artistic.

Nu cred că fotografia alb-negru a beneficiat vreodată de o pledoarie mai înălțătoare și mai cutremurătoare.

Dincolo de miracolul artei, este și cel al supraviețuirii psihice a lui Sebastiao Salgado. Chiar dacă rănile pe care i le-au pricinuit incursiunile sale în inima întunericului sunt încă acolo, iar asta simțim din glasul său, cu o franceză minunată prin accentul străin pe care nu încearcă să îl disimuleze, faptul de a fi mers mai departe și de a se fi adâncit și într-o latură edenică a lumii este o lecție despre triumful vieții în valea umbrei morții.

În acest context trebuie plasată expoziția Amazonia.

În ea regăsim atât caracterul extatic, cât și cel angajat social al lui Sebastiao Salgado și are doua componente majore: peisajele și oamenii.

Cele dintâi, îmbogățite de frumusețea fotografiei alb-negru, devin pur și simplu poezii vizuale.

Iată una în fața căreia am zăbovit până când vertebrele-mi din zona lombară au protestat vehement.

Epifania în stare pură a lăsat locul unei învălmășeli de impresii când am pătruns în lumea triburilor amazoniene.

Am simțit un contact nemijlocit și neliniștitor cu începuturile omenirii, cu acea perioadă când animalicul pe care l-am ascuns ulterior sub straturi de așa-zisă civilizație era parte a cotidianului.

M-am și delectat, de pildă cu pitorescul acestui grup de șamani, printre care până și un Chuck Norris ar părea molatec.

Cât despre această ultimă fotografie, în ea aflăm și mântuirea titlului Le sel de la terre.

Oamenii sunt sarea pământului.

Uneori îl fac imposibil de înghițit.

Alteori îi dau savoare.

Being Private Ryan

Ce filme remarcabile despre Debarcarea din Normandia vă vin în minte pe loc?

Saving Private Ryan, desigur.

The Longest Day, bineînțeles.

Acest tandem merită, însă, întregit cu o producție britanică din 1975, mai puțin cunoscută, dar care, deși are aceeași destinație – plajele fatidice, unde mulți au murit pentru ca alții să fie liberi – o apucă pe o cu totul altă cărare.

Acest film se intitulează Overlord (numele operațiunii care a dus la D-Day) și se concentrează pe antrenamentul și, mai ales, pe trăirile unui recrut englez, cu puțin timp înainte de invazia coastei franceze.

Protagonistul (Brian Stirner) nu este doar britanic sadea, adică placid și cu un umor sec implacabil, dar este sfios, fatalist și filtrează toate etapele pregătirii cu un aer de premoniție funestă.

Aici intervine caracterul aparte al acestei pelicule. Regizorul Stuart Cooper a optat pentru o imagine alb-negru, pentru a integra cât mai lin secvențele onirice, dintre care multe sunt reale, surprinse atât de tabăra Aliaților, cât și a nemților, în perioada premergătoare și la scurt timp după deschiderea frontului normand.

Deoarece multe dintre acestea sunt binecunoscute, teama lăuntrică pe care o încearcă tânărul soldat devine elocventă și chiar transmisibilă privitorilor din toate timpurile.

Overlord nu se poate măsura cu Saving Private Ryan sau The Longest Day ca amploare sau calitate a realizării. Se văd mijloacele limitate de care au dispus realizatorii, cu tot sprijinul oferit de The Imperial War Museum.

Însă este indispensabil panoramei cinematografice a Debarcării din Normandia și chiar panopliei filmelor de gen, în general.

În război sunt implicați oameni, care nu sunt roboți, ci ființe din carne și oase, cu frici, dorințe și nedumeriri.

Nu e un joc pe calculator.

Unde-l găsim pe Socrate?

În zilele noastre, când ”Ce știu sigur e că nu știu nimic” pare a fi fost înlocuit cu ”Lasă că știu eu, am citit pe net”, Socrate pare cam greu de găsit.

Și, cu toate acestea, îl mai aflăm uneori, precum în această carte de Josef Toman și al Miroslava Tomanova.

Pe Toman-el îl știam drept autor de solide romane istorice, cum ar fi excelentul După noi, potopul, iar atingerea partenerei de condei și de viață se vede în nuanțarea figurilor feminine, precum Xantipa sau Aspasia.

Socrate nu a lăsat nimic scris, iar ce știm (sau credem că știm) despre el sunt mărturii ale altora.

Cuplul de scriitori ia această penurie de informații și o îmbogățește cu o poveste care îl urmărește pe dascălul într-ale deslușirii de sine din copilărie și până la fatidicul moment al ingerării de cucută. Niște artificii narative furnizează scurtături prin viața-i lungă și bogată în evenimente.

Dată fiind influența ulterioară a lui Socrate asupra gândirii europene, figura lui de aici mi se pare cuminte din punct de vedere al vivacității ideilor. Se simt uneori pasajele emblematice din Platon, dar și plăsmuiri de episoade sugestive, menite a-l umaniza și integra tabloului mai amplu al Atenei.

Aici strălucește, într-adevăr, scriitura celor doi, precum statuia criselefantină a zeiței adăpostite de Partenon. Ruinele glorioase ajunse până în prezent și descrierile aseptice din manualele de istorie se îmbibă cu imagini și sunete și mirosuri.

Atena prinde viață, iar astfel am avut revelația că nu Socrate i-a asigurat nemurirea, ci invers.

Dacă pe Socrate îl găsim mai greu (deși merită de-a pururi căutat, merită spus), Atena e pretutindeni.

În formă și în fond.

Iată un crâmpei al ei pe Calea Unirii din Craiova, o stradă care adăpostește atâtea comori arhitecturale, încât, după ani buni de peregrinat de-a lungul ei, tot mai am câte una de descoperit.

O viața necercetată nu merită trăită, spunea Socrate.

La fel și un polis, mai ales cel în care trăiești.

Din lumea celor care foșnesc și umbresc

Printre copaci îmi găsesc pacea.

Poate e aerul, poate e condiționare mentală, poate e culoarea, nu știu.

Însă acolo, între Rămuroși, îmi aflu liniștea pe care viața urbană contemporană o agresează continuu.

Însă lumea acestor necuvântătoare imobile este departe de a fi liniștită, după cum ne spune Peter Wohlleben în Viața secretă a copacilor.

E un univers în care are loc o permanentă luptă, pentru supraviețuire și pentru creștere, dar una greu perceptibilă de către efemera creatură umană.

De formație pădurar, autorul emană o știință a naturii incontestabilă, care îi permite să fie atât de sugestiv în stilul prezentării, încât n-are nevoie de artificii narative meșteșugite și nici măcar de ilustrații, pentru a ne face să vizualizăm o puzderie de procese și transformări, atât în interiorul arborilor, cât și la nivelul ecosistemelor pe care le compun.

Poate cea mai drastică modificare cognitivă pe care va fi nevoie s-o fac după lectura acestei lucrări este să nu mai privesc copacii ca entități individuale, ci să îmi plăsmuiesc mental o construcție de o complexitate incredibilă, în care aceștia comunică, își transferă resurse, învață și adaptează unor condiții noi.

Tot o reașezare intelectuală va avea loc si în cazul ciupercilor. Nu mai sunt doar ocazionalele și amuzantele locuitoare secundare ale pădurii, ci, într-un fel, stăpânele subterane și nevăzute ale acesteia.

M-am dezumflat un pic și aflând că acei copaci pe care i-am plantat de-a lungul timpului în cadrul unor acțiuni organizate vor fi departe de a-și împlini pe deplin menirea de a constitui o pădure sănătoasă.

Un ecosistem viabil nu este democratic și nici egalitarist, așa cum ne-am dori în privința celor umane. Natura are căile ei, uneori mai subtile, alteori mai brutale, de a ajunge la echilibru.

O spune foarte elocvent Peter Wohlleben:

Singura condiție e ca structura socială a pădurii să nu fie perturbată prin defrișări și să poată, astfel, să își regleze singură microclimatul.

Așa că, data viitoare când vă bate gândul să vă schimbați mobila și să cumpărați una de stejar masiv, mai gândiți-vă o dată.

Chiar nu mai puteți suporta să stați pe același scaun și să dormiți în același pat?

Pentru că eu, unul, nu aș suporta să nu mai am o pădure care să mă vindece.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte care ar merita să devină bibliografie obligatorie în școli, ministere și ocoluri silvice.