De-ar fi numai un film

She Said nu e primul film care înfățișează o investigație jurnalistică de marcă, nu e nici cel mai bine realizat și nici cel mai influent.

Nu e All the President’s Men și nici Spotlight.

Dar, poate chiar mai mult decât iluștrii predecesori, rămâne regretabil de relevant, după cum veți constata chiar la finalul acestui articol.

Povestea urmărește zbaterile a două reporterițe de la The New York Times de a obține mărturii referitoare la hărțuire sexuală sau viol împotriva lui Harvey Weinstein de la victime care au ales mult timp să treacă totul sub tăcere.

Deși n-are astfel vreun ritm alert și nu emană vreun sentiment al urgenței, trama narativă evoluează metodic, mergând din discuție în discuție, iar modul implacabil cum crăpătura din barajul tăcerii se propagă, sfârșind prin a lăsa șuvoiul dezvăluirile să se reverse este marea calitate a acestei producții, cea care îi mântuiește lentoarea sau patetismul scenelor de flashback sau schematismul anumitor personaje, cum ar fi soții cei de-a pururi înțelegători cu nevestele care răspund la telefon la masă, în somn sau te miri unde.

She Said e un film onest și nu doar pentru că protagonistele sale încearcă să scoată adevărul la iveală.

Pelicula regizată de Maria Schrader ne arată cum complicata urzeală a raporturilor de forțe și a mentalităților dintr-un domeniu de activitate sau din societate ca întreg împiedică uneori reacția după o agresiune de natură sexuală. Aceia care pun veșnica întrebare ”Frate, da’ s-a trezit tocmai acum să vorbească?” o să aibă exemple multiple, să se lămurească. În speranța că n-au mintea prea îngustă, bineînțeles.

De menționat că nu este ocolită nici realitatea că acest sistem mârșav funcționează și se perpetuează cu complicitatea femeilor (vezi și Bombshell).

Apoi, reiese și că un jurnalist nu e un simplu intervievator. Are nevoie să insiste, să zgândărească, chiar să-l manipuleze pe interlocutor. Există o scenă relevantă în acest sens, în care personajul lui Zoe Kazan încearcă să spargă muțenia unui fost contabil al firmei lui Weinstein făcând apel la un aspect comun – faptul că erau evrei și că aveau părinți sau bunici care suferiseră în Holocaust.

Nu în ultimul rând, She Said nu face din abuzurile lui Weinstein un spectacol macabru. Suntem departe de efectul de cumplită revoltă pe care magistral îl obține Ridley Scott în The Last Duel. Aici avem simple relatări, tulburătoare, dar sobre, care pun în valoarea capacitatea unor actrițe diverse de a exprima emoții mult timp reprimate.

Iar între acestea, Samantha Morton ridică filmul de la un nivel general onorabil de interpretare la un vârf la fel de intens ca un spike dureros la inimă. Dincolo de dicție și tonalitate, uitați-vă numai cum calmul precar se zdruncină la o întrebare dificilă și cum se apleacă brusc să ia o gură de apă. Mici detalii care îți rămân în minte, tocmai pentru că sunt atât de elocvent redate.

Altminteri, Zoe Kazan și Carrey Mulligan fac un cuplu jurnalistic competent, mai degrabă pe măsura tandemului Dustin Hoffman – Robert Redford, fără a prezenta acea frumoasă antiteză psihologică dintre Mark Ruffalo și Rachel McAdams. Parcă să zic că Mulligan atrage un pic mai mult atenția, reactivând părticele arsenalul fabulos de grimase înfricoșătoare din Promising Young Woman.

Gata, She Said s-a terminat, ne-am ridicat și ne-am întors la viețile noastre.

Lasă, domne’, că așa e la ei, la noi e în regulă.

Sigur?

Acum o săptămână apărea pe site-ul celor de la Rise Project o investigație despre o figură marcantă a teatrului românesc și acuzații despre apucăturile lui weinsteiniene, atât de similare cu cele din She Said, încât te trec fiorii.

Abuzul nu e doar ce i se întâmplă altuia sau alteia.

Ți se poate întâmpla și ție.

De aceea avem nevoie de femei curajoase, de bărbați integri, de instituții care își fac treaba.

Și de jurnaliști care riscă multe pentru adevăr.

Să deschidem sezonul Oscarurilor din 2023

De câteva decenii încoace, orice film de Steven Spielberg e întotdeauna în discuție când vine vorba de Oscaruri.

Însă The Fabelmans nu este încă o mică decorație de pus într-un colț al vitrinei, ci acea creație pentru care, în mijlocul panopliei cu onoruri va trebui făcut un pic de spațiu pentru noi statuete.

Urmând pe calea unui Paolo Sorrentino în È stata la mano di Dio sau a unui Kenneth Branagh în Belfast, cineastul ne prezintă perioada esențială din viața sa, când are loc desăvârșirea intoxicării cu microbul artei, în paralel cu trecerea de la copilărie la adolescență.

Adică Boyhood al său.

Însă, pentru este Steven Freakin’ Spielberg, The Fabelmans nu este doar intim, ci și grandios într-un mod atât de discret, încât mă văd nevoit să îl compar pe regizor cu Roger Federer.

Vă aduceți aminte de senzația de a-l urmări pe elvețian realizând lucruri extraordinare fără aparent niciun efort?

Exact asta e impresia produsă de suita de secvențe de o varietate prea mare pentru fi redată aici pe care Spielberg le derulează și integrează de parcă ar etala tot ce știe și a învățat să facă de-a lungul unei cariere pe care cuvântul legendară nu o descrie destul. Un mozaic de trăiri și crâmpeie autobiografice fuzionează într-o poveste coerentă, precum acelea pe care ni le spunem interior, pentru a pune un pic de ordine în haosul devenirii noastre.

Toate acestea se văd cel mai bine adunate în personajul jucat de Michelle Williams. Deși adolescentul Sammy Fabelman, interpretat cu surprinzătoare abilitate de Gabriel LaBelle, este protagonistul filmului, figura ellidiană a mamei și relația ibseniană cu tatăl său e sursa de tensiune și durere care îl va împinge spre refugiul sfâșietor al artei.

Nu pot să nu îmi declar un pic uluirea în fața acestei ipostaze a lui Paul Dano. Rolurile de sinistru i-au venit tot timpul mănușă, așa că nu credeam că îl voi putea vreodată urmări ca un Wangel generos și taciturn în durerea pe care o poartă în suflet.

Ajutați de un scenariu care mustește de umor, pentru care e responsabil Tony Kushner, vechi tovarăș de isprăvi cinematografice al lui Spielberg, membrii distribuției își aduc aportul la umanitatea acestei pelicule, însă niciunul nu o înălță pe culmi atât de înalte precum o face Judd Hirsch drept unchiul Boris.

Vă invit să citiți ce scriam despre Avarul care s-a jucat de curând la Teatrul Național din Craiova, mai precis paragraful despre Angel Rababoc.

Acolo e descrierea detaliată a plăcerii pe care un astfel de moment mi-o trezește.

Este magia artei care te anesteziază temporar, îți suspendă orice altă facultate mintală decât aceea a încântării.

Pomeneam de Oscaruri la început, să facem bilanțul nominalizărilor pe care The Fabelmans le va acumula anul viitor:

Cel mai bun film, cel mai bun regizor (când va lua cea de-a treia statuetă a carierei, așteptați-vă la cele mai prelungi ovații în picioare din istoria Academiei), cea mai bună actriță în rol principal, cea mai bună coloană sonoră (cine altul decât maestrul John Williams?), cea mai bună triadă imagine+montaj+decoruri (vorbim de supremul meșteșugar al celei de-a șaptea arte, nu?).

La categoria cel mai bun actor în rol secundar, am o presimțirea care mă îndurerează – că nu o să-i vedem și pe Judd Hirsch, și pe Paul Dano acolo, ci doar pe unul dintre ei. Și merită amândoi.

Drept concluzie, revin, oare a câta oară, la vorbele lui Steve Martin ca gazdă a ceremoniei Premiilor Academiei:

În încheiere, aș vrea să-i mulțumesc lui Steven Spielberg. Nu de alta, dar nu se știe niciodată.

Politica e pă bani

Politica și banu’ sunt inseparabile.

Dar, spre deosebire de România, unde nu știi unde se sfârșește una și începe alta, în SUA există reguli mai clare în privința modului cum politicienii strâng resurse financiare pentru a-și finanța campaniile.

Atât de strict este acest sistem, încât mi-aduc aminte că anumiți candidați din alegerile preliminare de stabilire a candidatului democrat la prezidențiale s-au retras din cursă pentru că nu atinseseră baremul în această privință.

Party Favors este un roman scris la persoana I, inspirat din activitatea reală de fundraiser (”strângător de fonduri”, pentru georgepruteniști, câți or mai fi) a lui Nicole Sexton și transpus literar cu un condei alert și acid de Susan Johnston.

Protagonista este o carieristă convinsă, vine din sud, e republicană (adică un fel de ploieșteancă de-a lor), are probleme în a-și afla un gagic și gestionează felurite ipochimene de politicieni și politruci.

Zbaterile ei amoroase au ceva de Bridget Jones, detaliile tehnice despre modul cum se storc bani de la donatori sunt inteligibile și nu prea, poate pentru că sistemul acesta este atât de străin nouă, însă galeria ipochimenilor face toți banii.

Atât figurile feminine, cât și cele masculine sunt trasate rapid, caracterizate savuros și sunt suficient de numeroase, încât simpla lor succesiune răsplătește lectura.

Parcă aș fi parcurs Portrete și tipuri parlamentare de G. Panu, versiunea de peste Ocean.

Vorba ceea:

Dacă America își are nașparliii ei, de ce să nu avem și noi pe nașparliii noștri?

Mult zgomot pentru nu chiar nimic

Ca să folosesc un termen pe care el însuși la încetățenit, am un bias față de Daniel Kahneman.

Atât de coerente mi se par ideile sale, încât mă reped să citesc sau să ascult ce mai spune pe unde îl găsesc.

Așa că n-aveam cum ocoli Noise. Un defect al judecății umane, pe care a redactat-o în colaborare cu Olivier Sibony și Cass R. Sunstein (co-autor al unei alte cărți de referință în domeniul psihologiei aplicate, Nudge).

Conceptul în jurul căruia gravitează această lucrare – noise – este greu de tradus, așa cum elocvent explică Dan Crăciun în prefață.

Este variația de judecată asupra aceluiași verdict, de care ne facem vinovați fie individual, fie la nivel de categorie profesională.

În primul caz, gândiți-vă, de pildă, dacă sunteți profesor, cum dați notele. Nu v-a influențat niciodată faptul că erați flămânzi sau că era frig afară sau că vă certaserăți cu partenerul de viață? Ferice de cel sau cea care răspunde nu, deși tare mi-e că ar fi doar o bravadă din partea respectivei persoane.

În al doilea caz, vorbim despre variația de sentințe judecătorești pentru același delict sau a diagnosticelor medicale pentru aceeași afecțiune.

Mici flageluri care fac lumea mai inechitabilă și mai haotică, fapt pe care nu ni-l dorim.

Autorii dezvoltă ample prezentări ale fenomenului, precum și metode de a-l combate, însă, în pur spirit socratic, sunt de acord că lipsa efectului de noise nu este dezirabilă la rându-i, pentru că, așa cum Daniel Kahneman declara în prelegerea de la decernarea premiului Nobel, ceea ce îi face pe oameni infinit de interesanți este că sunt unici.

O altă preocupare majoră a cărții este să stabilească diferența dintre noise și bias, acest din urmă termen putând fi tradus vag prin ”prejudecată”, deși se pierd multe dintre semnificațiile atât de strălucit prezentate în Thinkink Fast and Slow. Distincția este importantă, deoarece metodele de a reduce noise-ul sau bias-ul diferă ca abordare.

Foarte interesantă mi s-a părut dezbaterea standarde vs reguli, care, practic, aparțin aceluiași spectru comun al tentativei de a pune un pic de ordine în marea entropie a existenței.

Pentru prima dată într-o lucrare de asemenea anvergură, Inteligența Artificială, mai precis algoritmii cu care operează, sunt priviți ca un pas înainte în procesul de luare a deciziilor și în cel de prognoză. Dar, în același spirit lucid și socratic care îi caracterizează, autorii recunosc că progresele astfel înregistrate nu sunt enorme, iar atitudinea opiniei față de utilizarea tehnologiei în acest sens este atât de refractară, încât o să mai ne mai bazăm pe mințile noastre supuse greșelii mult timp de-acum încolo.

Noise. Un defect al judecății umane este o carte grea. Anecdoticul este redus la minim, tinde către abstractizare și nu ocolește chestiuni de statistică și de calcule matematice peste medie de dificile pentru un cititor neavizat. Un argument este că, după cum puteți vedea, nu prea am găsit vreun artificiu retoric sau stilistic pentru a o prezenta în acest articol.

Însă, am simțit, de fapt nu, simt că am fost supus unui proces de igienă decizională.

Simt că mi s-au inoculat elemente ale unui mod de a gândi și de a privi lumea care mă va ajuta să o fac mai bună.

Pentru mine și pentru ceilalți.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte care m-a învățat un lucru simplu, dar vital: Poate că nu se câștigă o mare glorie prin igienă, dar se obțin rezultate.

This is the way

Muzica e o cale.

Iar săptămâna trecută, calea a fost deschisă de descinderea în Bănie, la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, a lui Alexandru Tomescu, în cadrul Turneului Wind, Water, Earth.

Mai multe detalii și paralele muzicalo-culinare puteți citi aici.

Apoi, a urmat Concertul cu muzică din filme și jocuri, dirijat de Ivano Guagnelli și aranjat vizual de Riccardo La Chioma, reeditare a spectacolului din 2019 și semn că ne întoarcem la deschiderea și acumularea culturală care se simțeau în Craiova până în ajunul pandemiei.

Dacă acest spectacol a avut același profil artistic, nu înseamnă că a fost o simplă pastișă a celui anterior.

Dimpotrivă, una dintre provocări intelectuale ale concertului a fost să detectez schimbările de preferințe, mentalități și înclinații care au survenit în mentalul colectiv între timp.

De pildă, momentul cel mai așteptat de atunci a fost tema muzicală din A Game of Thrones, iar acum cea din The Mandalorian.

Ajuns aici, nu pot să nu aduc un prinos de apreciere lui Ludwig Goransson. Așa cum serialul cu pricina a reușit să se impună în marea de producții cu care cei de la Disney storc bani din universul Star Wars, și compoziția sa a ajuns să fie asociată canonic cu această lume de basm cosmic, în care până acum domnea ca unic demiurg John Williams, aureolat de creațiile-i la care reacționăm pavlovian.

Tocmai de aceea, am apreciat că aranjamentul din acest concert a îmbinat sonoritatea specifică din The Mandalorian cu câteva acorduri care ne-au transportat imediat a long time ago, in a galaxy far, far away.

Nu mi-a scăpat nici faptul că ansamblul de evenimente și trăiri al ultimilor ani s-a reflectat în alegerea jocurilor transpuse muzical.

Scenarii apocaliptice, precum Fallout, încrâncenări ultra-masculine, precum God of War, un aer de fatalism și tristețe, precum Halo.

Pentru mulți, momentul din Starcraft II a trecut neobservat. Nu și pentru mine, pentru care acest univers înseamnă atât de mult.

N-au lipsit însă momentele duioase, dintre care preferatul meu a fost fragmentul din Howl’s Moving Castle al lui Hayao Miyazaki, un vals seducător, cu vagi aluzii la acel univers al roților mecanice fanteziste, atât de drag acestui veritabil Walt Disney al Japoniei.

Toate aceste bucăți muzicale mi-au relevat de ce performanțe interpretative sunt capabili membri orchestrei filarmonicii din Craiova, când sunt supuși provocării.

Poate cel mai ilustrativ a fost momentul dedicat coloanei sonore a Genshin Impact, una dintre multele creații ludice care îi cufundă pe jucători într-un univers adictiv și care are ceva de cazino. Am fost impresionat de cât de bine a fost redat atmosfera tipic asiatică și acordurile ei țipătoare cu instrumentele clasice ale muzicienilor craioveni.

Poate cea mai inspirată alegere din sintaxa acestui spectacol a fost să se încheie cu un fragment din coloana sonoră a Jurassic Park, asociată cu acele momente inubliabile când protagoniștii se văd față în față cu dinozaurii readuși la viață.

Cu acest sentiment al uimirii am părăsit sala filarmonicii, pentru a afla de la prietenii de acolo că urmează festivalul Craiova Muzicală, care, după cum puteți vedea mai jos, vine cu propria suită de delicii.

Așa că pot să afirm fără înconjur:

This is the way.

Lupta de masă

În drum spre cinematograful unde urma să văd The Menu, am străbătut deja legendarul târg de Crăciun din Craiova și am auzit văicăreli precum aceasta:

– Băăă, 20 de lei un cârnat! Dă-o-ncolo de treabă! (am îndulcit expresia, bineînțeles)

Înainte de film, am fost la toaletă și acolo am auzit o altă văicăreală:

– Băăă, am dat de os în cârnat și am mușcat fără să știu din el! Mă doare măseaua de nu mai pot! Și pe mine nu m-a durut niciodată măseaua.

E limpede că mâncarea este importantă, dincolo de proprietatea ei de susținătoare a vieții.

Atât de importantă, încât ce și cum și unde mâncăm a devenit chiar un indicator al poziției socio-economice.

Iar de la discrepanțele astfel rezultate pornește filmul regizat de Mark Mylod, care se înscrie într-o galerie recentă deja populată (Us, The Joker, Parasite), menită a ne plesni peste față cu una dintre marile probleme ale societății contemporane.

Fără a fi vârf de lance în acest manifest cinematografic colectiv, The Menu punctează foarte bine un aspect important – că această falie dintre bogați și săraci, dintre cei care comandă și cărora li se comandă, dintre cei care sunt serviți și cei care servesc nu e doar o cifră în manualul de istorie sau de economie.

Are efectele asupra psihicului, în special al categoriei defavorizate, îl rănește, îl pervertește, îl distorsionează, astfel că devine neplăcut.

Pentru sine și pentru cei din jur.

Un grup de bogătani, zece negri mititei serviți cu muștar, merg pe o insulă, pentru a fi tratați de un bucătar celebru cu la creme de la creme a creațiilor sale gastronomice.

Acolo, lucrurile iau turnură macabră după turnură macabră, iar spectatorul are nevoie de un stomac tare, pentru a digera sadismul savuros care se va dezvălui capitol cu capitol.

Între oaspeți se găsește și o intrusă, o tipă din afara cercurilor sus-puse, iar bunul ei simț în percepții și reacții este precum picătura de lămâie care echilibrează gustul amar ca fierea al parabolei.

Aceasta este Ana Taylor-Joy, care crește de la film la film câte altele în zece și se arată ca o viitoare divă a ecranului. Chip aparte are, talent are, roluri mari îi mai trebuie.

De partea cealaltă, Ralph Fiennes are de redat charismă, caracter deviant reținut, dar amenințător și dicție impecabilă. Îl știți, deci cred că vă imaginați că i-au ieșit fără să nădușească prea mult.

Din restul distribuției se remarcă Nicholas Hoult, a cărei idolatrie gastronomică și obtuzitate față de tot ce îl înconjoară par grotești. Până ridici privirea din farfurie și le vezi în jur.

E mult umor în The Menu, dar e negru ca sepia fiartă în suc propriu, atât de negru, încât îl înțeleg pe colegul de vizionare din spatele meu, care a exclamat la un moment dat:

– Mă, eu nici nu mai am curaj să râd!

Îl ajunsese și pe el, ca pe noi toți, spaima față de brutalitatea fără menajamente a peliculei.

O brutalitate pe care o înțeleg și pe care o consider o calitate a ei.

Odată ce lumea asta coruptă, materialistă, nedreaptă, atomizată și atomizantă te împinge dincolo de limitele dezumanizării, faci rele.

Nu contezi pentru ceilalți și ei nu mai contează pentru tine.

Însă, spre deosebire de filmele mai sus amintite, The Menu dă și o simplă, dar de-a pururi valabilă soluție pentru a ameliora senzație de greață pe care ne-o transmite această lume.

Purtați-vă frumos cu cei de la shaormerie.

Nu se știe când ajung Chefi la cuțite.

Foarte ascuțite.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (15)

Se spune că dragostea este și o chestiune de sincronizare.

E greu de răspuns în ceea ce privește simțămintele omenești, dar, dacă aplicăm aforismul la cea mai recentă participare a mea la Brânzeturi cum se… cuVin.

Desfășurat la C House Milano Craiova, care transmite o senzație de transparență, de legătură cu exteriorul, fără a te face să te simți expus, evenimentul începuse cu ceva timp înainte să îi calc pragul.

Circumstanțe atenuante aveam; fusesem la un superb concert la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, intitulat Wind, Water, Earth, și, îmbătat de muzica de excepție ascultată acolo, am trecut într-un alt registru al simțurilor.

Fără a mă îmbăta din nou, bineînțeles.

Îndatoritor ca întotdeauna, colegul și prietenul Daniel îmi oprise împerecherea brânză-vin scursă până la sosirea mea și am încercat-o, dar a fost un proces pe repede înainte, așa că efectul a fost nesemnificativ.

Însă, după ce mă acomodasem noii atmosfere, am sosit tandemul Herb Busuioacă de Bohotin de la Crama Averești și Aperifrais Ile de France, Provence si Cote D’Azur de la Delaco.

Brânza, în forme și arome, a fost invitatul special al serii, așa cum Alexandru Tomescu ne vizitează periodic și ne încântă cu vioara-i Stradivarius. Și, tot cum marele artist produce efecte sonore de o uluitoare varietate, acele mici bucățele de brânză (amestec de cremă de brânză și smântână) se manifestau în felurite moduri asupra papilelor gustative, grație adaosului de mirodenii diverse: ardei roșu, piper alb, verde sau negru, cuișoare, busuioc, cimbru sau arpagic.

Dar, așa cum Alexandru Tomescu nu mi-a smuls admirația singur și a beneficiat de aportul unor muzicieni la fel de talentați – Sânziana Mircea la pian și Ștefan Cazacu la violoncel – nici brânza Aperifrais nu m-a sedus senzorial pe cont propriu, ci acompaniată de Herb Busuioacă de Bohotin, un roze cu un arsenal foarte vast de plăcute agresiuni asupra cavității bucale.

Împreună, aceste două produse au întregit o seară a delectării, a reamintirii unui adevăr simplu al existenței.

Fericirea e și în lucrurile mărunte.

Pelerinaj sportivo-sibaritic în Harghita

În Harghita nu îmi călcase piciorul până acum.

Ce știam despre acest ținut era doar cultură generală și constructe mediatice.

Ce am descoperit la fața locului, însă, a fost solicitant de încântător.

Pelerinaje sibaritice am mai făcut, dar acesta a fost de departe cel mai intens dintre toate.

Fiecare deliciu de care am avut parte a presupus un efort, dar să tot faci astfel de eforturi.

După un drum lung și contactul aproape șocant cu eleganța pensiunii Timian Chalet, situată într-un cadru bucolic undeva în afara orașului Miercurea-Ciuc, ni s-a servit un gulaș delicios, care a rivalizat cu cele din Budapesta, iar acesta ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă pentru ascetul culinar din mine, că voi fi nevoit să mă înfrupt multe peste dozele frugale din viața de zi cu zi. Dar, despre asta, mai târziu.

După o sesiune de socializare cu gazdele și cu tovarășii de hedonism, adunați din toate colțurile țării, mi s-a oferit o ocazie nesperată, nemaiîntâlnită, nemaivăzută – să asist la un meci de hochei.

Și nu oriunde, ci în Miercurea-Ciuc, poate cel mai reprezentativ centru de greutate și pasiune pentru acest sport, care nu se numără printre preferatele mele de urmărit la televizor.

Dar aici a fost pe viu!

Și ce spectacol a fost!

Nu doar că atmosfera încinsă dintr-o sală altminteri înghețată bocnă aducea cu aceea din Polivalenta din Bănie în timpul epopeii din Cupa EHF a fetele de la SCM Craiova, dar hocheiul văzut aievea are un dinamism uluitor, iar performanțele atletice ale jucătorilor sunt supraomenești.

Și da, n-au lipsit izbiturile de mantinelă, începuturile de încăierări și încordarea plină de testosteron.

Aproape degerat, dar încântat peste poate, m-am întors la Timian Chalet, pentru o nouă rundă gastronomică a la Lucullus, care mi-a relevat fără dubiu că mă voi întoarce acasă cu niște kilograme în plus.

Ajuns aici, merită să vă spun că la Timian Chalet, produsele sunt realizate din ingrediente locale, în frunte cu diverse și inedite soiuri de brânză, cele mai multe bazate de lapte de căprițe (asta e o glumă pe care doar inițiații o s-o înțeleagă), dar și de vacă, toate crescute cât mai natural cu putință în fermă adiacentă pensiunii, adică noapte în staul și ziua hoinărind pe coastele dealurilor, hrănindu-se cu iarbă și cimbrișor. Iar ”Timian” este numele latinesc al acestei plante atât de generoase cu beneficiile pentru sănătate.

Vizita în acea parte a complexului m-a încântat cu două mirosuri tari: acela de grajd autentic, nu imaculat și nesănătos ca la mulți mamuți zootehnici, precum și cel de brânză, cu roți uriașe adăstând să fie secționate și distribuite gurmanzilor.

A doua zi a fost una plină. Și când zic plină, vă rog să luați cuvântul cu cea mai apăsată accepțiune a lui.

Ne-am făcut plinul de adrenalină cu niște zgâlțâituri de mai mare dragul, în niște mașini puternice, care au sfidat cele mai desfundate drumuri pe care mi-a fost dat să le văd vreodată. Spre deosebire de colegii mei de echipaj, eu am avut tot timpul încredere nețărmurită în șoferul nostru cel vajnic, Călin Bobora, care ne-a scos la liman din cele mai afurisite hârtoape, urmând creativ indicațiile lui Nicu, șeful de haită automobilistică.

Colegul, șeful și prietenul meu Daniel e în stare să organizeze o degustare de vinuri împerecheate cu brânzeturi și pe Marte, așa că nu e de mirare că răgazul de la aventura 4X4 (=16, știți bancul?) a presupus o astfel de sesiune pantagruelică, potențată de mirosul de lemn al cabanei care ne-a găzduit.

După asemenea senzații tari, se impunea o detașare filosofică, manifestată în trei pași: o terapie de sunete cu boluri tibetane, o ședință de saună cu coregrafie și un jacuzzi încăpător și învolburat.

Probabil că, în iureșul organizării amintirilor, am uitat să vă menționez că Timian Chalet deține și un centru de spa.

Da, știu, am fost un privilegiat, sunteți liberi să mă invidiați.

Referitor la acea ședință sonoră de relaxare, deși colegii s-au amuzat pe seama mea pentru această reflecție, mi-o mențin.

Doamna care a derulat acest concert terapeutic s-a plimbat printre noi cu diverse instrumente, iar simplul fapt de a-ți învinge vaga anxietate că la un moment dat vei auzi sunetele chiar lângă tine (ideal era să ținem ochii închiși) a fost în sine o lecție de autocunoaștere și de autocontrol.

Seara s-a sfârșit cu multă voie bună și cu feluri de mâncare parcă desprinse din acele volume de rețete medievale, pe care experții în gastronomie le redescoperă și le redau omenirii.

Multe v-aș mai putea spune despre Timian Chalet, însă o să mă limitez la o impresie generală aparte.

Nu este o simplă pensiune destinată includerii în circuitul turistic în scopuri exclusiv comerciale. Este un produs al imaginației și al viziunii, materiale și spirituale, a proprietarilor.

Deși nu pare când privești din afară, clădirea a fost la origini un grajd, iar materialele lui, în special lemnul, au fost recuperate și refolosite, pentru a configura camera unice prin structură și design.

Eu, de pildă, am stat în camera Lichen, iar acest simplu detaliu a personalizat experiența în ceea ce mă privește, astfel că, în peregrinările prin pădurile din împrejurimi, de fiecare dată când întâlneam această remarcabilă mostră de cooperare din natură, o studiam mai îndeaproape și cu mai mult drag.

Pe drumul de întoarcere, una dintre colegele bloggeritze craiovence declara că e recunoscătoare că a trăit toate acestea alături de noi.

Un sentiment pe care îl împărtășesc întru totul.

Sunt recunoscător celor de la Timian Chalet pentru găzduire și generozitate, lui Daniel că i-a venit ideea să mă cheme în ultimul moment, lui Călin pentru că intermediat toate acestea, tovarășilor de distracție și explorare pentru răbdarea față de stilul meu aiurit de Jack Sparrow oltenesc și, nu în ultimul rând, ușii de sticlă de la balconul cu jacuzzi, pentru că nu s-a spart când am intrat în ea cu avântul unui taur stârnit de toreador.

Cu o excepție, imaginile sunt surprinse de neobositul Daniel Botea.

O firidă de duioșie

Bisericuța din cadrul Mânăstirii de la Nămăiești este pitorească, dar oarecum sufocată de tot complexul într-o continuă expansiune care o înconjoară, generat de succesul ei devoțional.

Înăuntru, am regăsit acea atmosferă pe care foarte bine a descris-o Elie Faure, acea configurație arhitecturală menită a-l face pe individ să se simtă mic și apăsat, umil în fața forțelor providențiale.

Că e bine sau rău, e o discuție amplă, nu o să purtăm aici.

Nici pe cea despre icoana considerată a fi făcătoare de minuni, în fața căreia am văzut câteva persoane îngenuncheate, pe care unii turiști sigur le-ar privi cu ironie.

Ce am vrut neapărat să vă arăt este această pictură pe care timpul a cruțat-o exact atât încât să îi confere o duioșie care merge dincolo de controversele legate de ce este credința sau ce ar trebui să fie credința.

O scenă simplă, a celei mai trainice legături care se formează pe acest pământ.

În fața acestei imagini, mi-a venit în minte poezia Rugăciune de Mihai Eminescu, care stă în imponderabilitate în acel punct în care spiritualitatea și arta se întâlnesc și în care ateii și credincioșii pot găsi un spațiu să-și dea mâna.

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalţă-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie

Fii scut de întărire

Şi zid de mântuire,

Privirea-ţi adorată

Asupră-ne coboară,

O, maică prea curată,

Şi pururea fecioară,

Marie!

Noi, ce din mila sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor,

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce clară,

O, maică prea curată

Şi pururea fecioară,

Marie!

Top 10 melodii de Oscar

Suntem în perioada care precedă un nou sezon de Oscar, așa că m-am gândit să îmi umplu timpul până la noua cursă către statuete realizând un Top 10 al celor mai bune melodii care au câștigat acest premiu.

Mă așteptam să fie o sarcină agreabilă și simplă.

Agreabilă a fost, dar nici pe departe simplă.

Sunt atâtea cântece remarcabile, încât să alegi doar zece și să le mai și ierarhizezi s-a dovedit o sarcină cruntă, dar pe care, cumva, am dus-o la capăt.

Iată lista, conștient fiind că nu coincide cu a nimănui de pe planeta asta.

10. Over the Rainbow din The Wizard of Oz (1939), interpretată de Judi Garland;

Știu, melodia este mai cunoscută în altă interpretare și cu altă semnificație, dar cea de aici este un moment neprețuit din istoria cinematografiei. Vocea mlădioasă unei Judy Garland tinerele este perfectă pentru a exprima sentimentul de tânji către o aventură care să te scoată din mundanul existenței. Și ce aventură va fi!

9. Flashdance… What a Feeling din filmul Flashdance (1983), interpretată de Irene Cara;

Anii ’80 abundă în melodii extraordinare care au luat Oscarul și le enumăr aici pentru plăcerea de a vi le reaminti: I Just Called to Say I Love You a lui Steve Wonder, Say You, Say Me a lui Lionel Richie, Take My Breath Away a celor de la Berlin (I’ve Had) The Time of My Life a lui Bill Medley și Jennifer Warnes. Însă, dacă e să aleg una, este acesta, pentru dinamism, pentru optimismul pe care îl degajă și pentru scena pe care o însoțește. Ca și în cazul lui Bruce Springsteen de mai sus din top, videoclipul este esențial pentru întregirea impresiei pe care cântecul îl produce.

8. Que Sera, Sera din filmul The Man Who Knew Too Much (1956), interpretată de Doris Day;

Nu doar vocea cristalină a lui Doris Day te seduce iremediabil, ci și structura ciclică a versurilor, precum și înțelepciunea lor. Ferice de cel care nu e bântuit de trecut și senin în privința viitorului.

7. Ta paidia tou Peiraia (Niciodată duminică) din filmul Pote tin Kyriaki (1960), interpretată de Melina Mercouri;

Există mai multe versiuni ale acestui cântec, Connie Francis are o variantă remarcabilă, însă nu cred că există vreo combinație mai potrivită decât cea dintre aceste ritmuri grecești inconfundabile și vocea răgușită a superbei Melina Mercouri, a cărei întreagă atitudine emană spiritul acelei lejerități elene pe care o regăsim vară de vară, când îi invadăm fără menajamente.

6. Streets of Philadephia din filmul Philadelphia (1993), interpretată de Bruce Springsteen;

Așa cum spuneam mai înainte, e esențial să urmăriți videoclipul cu Bruce Springsteen străbătând acele străzi dezolante, cu șomoioage de ziare purtate de vânt, pentru a simți cel mai bine impactul unor versuri precum acestea: I was bruised and battered/ I couldn’t tell what I felt/ I was unrecognizable to myself. Remarcabil este că, deși acest artist colosal e prezent în mintea mea în special pentru energia leonină din cântece precum Born in the USA sau altele similare, aici vocea lui e întrebuințată cel mai bine. Poate doar Tougher than the Rest să rivalizeze cu cea de aici.

5. Under the Sea din filmul The Little Mermaid (1989), interpretată de Samuel E.Wright;

E greu să reziști ritmurilor caraibiene, accentului crabului Sebastian și umorului versurilor acestei melodii care este doar una dintre capodoperele muzicale ale unei producții din perioada de grație a celor de la Disney. Mi-ar fi plăcut ca Oscarul să fie dat ex aequo acestei împreună cu Kiss the Girl. Căutați și melodia Ursulei, e cel puțin la fel de haioasă.

4. Lose Yourself din filmul 8 Mile (2002), interpretată de Eminem;

Cred că sunteți de acord cu mine că 8 Mile a fost o peliculă surprinzător de bună, cu Eminem arătând veritabile calități actoricești, cu o atmosferă autentică și cu acumulare emoțională bine dozată. Ce n-a surprins pe nimeni e muzica, excepțională de la un cap la altul și având în frunte acest cântec puternic al unui artist care a făcut istorie, fie că ți place de el sau nu.

3. Things Have Changed din filmul Wonder Boys (2000), interpretată de Bob Dylan;

Omul ăsta a luat Grammy, Nobel și Oscar, iar dacă asculți versurile acestui cântec nu e de mirare de ce. Însă acestea n-ar fi nimic fără linia melodică care te prinde în mrejele ei și fără vocea aceea sarcastică a unei legende perpetue. People are crazy and times are strange/ I’m locked in tight, I’m out of range/ I used to care, but things have changed.

2. Shallow din filmul A Star Is Born (2018), interpretată de Lady Gaga și Bradley Cooper;

Că Lady Gaga știe să cânte, știam. Că Bradley Cooper știe să joace, știam. Dar că fiecare dintre ei poate să facă foarte bine ce face și celălalt, asta a fost o surpriză pentru întreg mapamondul, inclusiv pentru subsemnatul. Tresar și zâmbesc de fiecare dată când aud melodia asta răzbătând din vreun bar sau vreo mașină sau vreun televizor. Lumea nu e chiar așa Shallow, cu asemenea creații.

1. My Heart Will Go On din filmul Titanic (1997), interpretată de Celine Dion.

Copleșit de propriul succes și de intensitatea melodramei în jurul căreia este construit, Titanic al lui James Cameron a dobândit o faimă nedrept de proastă de-a lungul timpului. Însă nimeni nu poate spune că nu e o realizare epocală. Nu știu dacă aș mai putea să îl văd încă o dată, însă nici nu e nevoie, pentru că acest cântec are darul de a aduna în el esența a ce e mai frumos și trist în viața acelor personaje fictive și în a noastră, a celor în carne și oase și simțire.