Cuceriri SF – Ediție de Starcraft

Aceasta este o ediție specială a incursiunii pe tărâmul literaturii SF, deoarece toate romanele sunt rodul succesului unuia dintre cele mai mai mari jocuri pe calculator făcute vreodată – Starcraft, care a făcut și obiectul unei analize culturale detaliate din partea-mi

De precizat că m-am limitat la cărți gravitează în jurul jocurilor Starcraft și Starcraft: Brood War, iar această decizie a fost cauzată de simplul motiv că le cunosc foarte bine și am putut astfel aprecia cât a reușit literatura să extindă universul ludic.

Liberty’s Crusade – foarte bun ca aperitiv pentru a pătrunde în lumea conflictelor acerbe din Sectorul Koprulu, romanul lui Jeff Grubb reia practic firul narativ al campaniei Terran din Starcraft, din perspectiva personajului eponim, Michael Liberty, reporter al canalului principal de știri al Confederației, ajuns alături de Jim Raynor, Sarah Kerrigan și Arcturus Mengsk în timpul evenimentelor deja cunoscute. Deși factorul suspans este astfel redus simțitor, rămâne interesantă senzația de a parcurge acele misiuni memorabile de la firul creep-ului (glumă pentru cunoscători).

I, Mengsk – așa cum îl arată și titlul, romanul lui Graham McNeill îl are în prim-plan pe Arcturus Mengsk, liderul grupării The Sons of Korhal, ulterior împărat al așa-numitului Terran Dominion. Cartea îi urmărește evoluția din adolescență până la momentele ulterioare înfruntărilor din Starcraft: Brood War și încearcă să ilustreze cum au apărut și s-au manifestat acele trăsături care reies atât de bine din joc: charisma, caracterul duplicitar și lipsa de scrupule, precum și să justifice ambivalenta relație cu fiul său, Valerian, personaj din seria Starcraft II. Partea de tinerețe are o semnificativă componentă de SF militar, vădind influențe din clasice ale genului, precum Starship Troopers sau Forever War. Cea a maturității încearcă să înnoade legăturile cu firul narativ central al jocului și reușește mulțumitor, deși anumite conflicte psihologice păcătuiesc prin schematizare sau melodramă. O lectură inegală, dar niciodată plictisitoare, cu o fină aluzie în titlu (vezi creația de căpătâi a lui Augusto Roa Bastos).

Nova – fanii acestui univers ludic și-aduc poate aminte că Blizzard avea la un moment dat în portofoliu un joc intitulat StarCraft Ghost, care urmărea peripețiile unei protagoniste pe nume Nova, aparținând acestei clase de asasini ai rasei Terran. Proiectul a fost abandonat, spre cumplita durere a fanilor de pretutindeni, dar personajul a fost recuperat și s-a regăsit ulterior în seria Starcraft II. Romanul lui Keith DeCandido ne dezvăluie devenirea unei fete blânde dintr-o familie de rang mare de pe Tarsonis (nefericita planeta-capitală a Confederației), înzestrate cu telepatie și telekinezie, în cea mai de frunte membră (exceptând-o pe Sarah Kerrigan, bineînțeles) a temutului ordin Ghost. Tragică și bine scrisă, povestea urmărește două fire narative principale, unul al Novei zbătându-se să supraviețuiască în subteranele societății și celălalt al investigatorului special, cinic și integru, ca un Marlowe futurist, desemnat să îi dea de urmă. Paginile care transpun abilitățile telepatice ale Novei sunt remarcabile și, pe alocuri, pline de umor și compasiune. Cartea beneficiază pe deplin faptul că n-are mult de conectat cu narațiunea principală din Starcraft, calitate pe care romanul de mai jos o exploatează încă și mai mult.

Speed of Darkness – încă de la primul capitol al acestei cărți de Tracy Hickman am simțit că va fi o experiență specială. Atacul înfricoșătorilor Zergi asupra unei colonii neajutorate de oameni este redat cu o intensitate și o brutalitate care m-au pus într-un fel de Lockdown (altă glumă pentru cunoscători) și n-am mai putut-o lăsa din mână. Grosul poveștii se petrece undeva pe planeta Mar Sara, cam în timpul evacuării acesteia (misiunea IV din campania Terran) și urmărește un grup de infanteriști ai Confederației, între care și protagonistul (un simplu Marine), în încercarea de a recupera un obiect de mare însemnătate (cei care au jucat Starcaft cam știu despre ce emițător este vorba). Marea calitate a romanului este acea senzație de deznădejde, împotriva căreia acești soldați condamnați se încăpățânează să continue lupta. Și ce luptă! Există o scenă în care este implicat un Mutalisk (zburătoarea aceea cu țipete sinistre), blocat în mijlocul unei clădiri. Înfiorătoare și pasionante pagini! Mai mult, modul cum personajul principal începe să întrezărească adevărul din spatele condiționării mentale la care fusese supus ca parte a antrenamentului e coerent și cutremurător și învestește finalul cu aerul unei superbe și dureroase mântuiri. O carte extraordinară, indiferent că ați avut de-a face cu Starcraftul sau nu.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Cuceriri SF (21)

Cuceriri SF (22)

Cuceriri SF (23)

Dă-mi, Doamne, seninătatea lui Brad Pitt de-aci!

Dacă Quentin Tarantino, Martin McDonagh, Robert Rodriguez și Steven Soderbergh ar face toți un copil (sunt conștient de dificultățile tehnice, dar acordați-mi metafora asta) și l-ar hrăni cu amfetamine, rezultatul n-ar putea fi decât David Leitch și Bullet Train.

Într-un tren japonez de mare viteză conversează și se agresează diverși indivizi din straturile mafiote ale societății, în moduri pe care nu poți, pur și simplu nu poți, să le iei în serios.

Iar asta a doua cea mai importantă calitate a filmului. Că nu te insultă pretinzând vreo uncie de realism. Totul este stilizat și hiperbolizat și canalizat spre a te destinde, chiar și când curge sânge ca dintr-o arteziană.

Personajele sunt unul și unul, atât de bine reliefate și fermecătoare în declasarea lor, încât ajungi să te atașezi de ele, ca într-un fel de sindrom Stockholm cinematografic.

Așa îi avem pe Lămâie și Mandarină, Brian Tyree Henry și Aaron Taylor-Johnson, care demonstrează că, dacă britanicii și-au pierdut toată gloria pe lumea asta, o mai au pe a accentelor.

Așa îl avem pe Tatăl Hiroyuki Sanada, impunător ca un samurai crepuscular.

Așa o avem pe Prințul Joey King (nu, nu sunt agramat, vedeți voi ce și cum), care îmi mai spune încă o dată că e o prostie să ai încredere într-o femeie care plânge dintr-o dată.

Așa îl avem pe Lupul Bad Bunny (nu, nu fac un calambur îndoielnic), care nu spune și nici nu face mare lucru, dar corespunde celei mai tari bucăți a coloanei sonore și așa meseriașe rău.

Iulică, Iulică, am înțeles, ești entuziasmat de Bullet Train, dar care e cea dintâi calitate?

Că până acum te-ai referit doar de la a doua-n jos.

Frați și surori din întreaga lume, vă îmbrățișez ca și cum ați fi sânge din sângele meu, empatizez și vă susțin!

Nu vă îngrijați de mine, n-am fumat nimic, încercam doar să urmez exemplul idolului meu într-ale dezvoltării personale, Brad Pitt, zis și Gărgăriță.

Modul cum personajul său parcurge iureșul de pățanii sanguinare este atât de comic, încât la fiecare manifestare a serenității sale puse la încercare îmi ziceam ”Gata, de-acum își dă arama pe față!”. Dar nu, terapia și limbajul ei de lemn funcționează până la capăt, iar Pitt le internalizează cu o grație divină.

Fiecare are propriile rugăciuni.

Printre ale mele va fi aceasta de-acum încolo:

Dă-mi, Doamne, seninătatea lui Brad Pitt de-aci!

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Canicula ne împinge la adăpost, iar acolo adastă lectura:

Think the Opposite – o colecție de panseuri despre cum să gândești non-conformist (mă feresc de expresia aia anglo-saxonă, uzată până la sațietate), dar și despre cum să acționezi sănătos, toate venind de la un mare om de publicitate, Paul Arden, director de creație la Saatchi & Saatchi. O carte de auto-ajutorare tipică din punct de vedere al conținutului, dar nu și al prezentării. Fiecare mini-capitol beneficiază de ilustrații surprinzătoare, iar tandemul imagine-text trezește un interes aparte, te provoacă la a decoda intenția autorului, care e un as al comunicării. Unde mai pui că unele sfaturi sunt însăși întruchiparea bunului simț: Suflecă mânecile și pune-te pe treabă.

Knights in Training – subtitlul acestei lucrări e cea mai bună explicație a ce își propune – Ten Principles for Raising Honourable, Courageous and Compassionate Boys. Heather Haupt, mamă de trei feciori, a dezvoltat un sistem de a-i educa inspirat din ucenicia și ideologia cavalerilor medievali. Bineînțeles, ne referim la versiunea idealizată a acestei tagme socio-războinice, fapt pe care însuși autoarea îl recunoaște. Se vede că aceasta aparține și păturii evanghelic-conservatoare moderate din America, în special când vine vorba de educația religioasă, însă ansamblul practicilor ei este sănătos și lumea ar fi un loc infinit mai bun, dacă măcar o parte din părinți ar pune măcar o parte dintre ele în aplicare. Dinamica relațiilor dintre sexe e mai complicată ca niciodată, însă de cavaleri avem nevoie oricând. Mă gândesc numai la nemuritoarea replică din încheierea capodoperei lui Christopher Nolan: Because he’s not our hero. He’s a silent guardian, a watchful protector. A dark knight.

Formula – la cât de strident-motivațional sună titlul și subtitlul acestei cărți, te întrebi cum de s-a apucat mai vechea noastră cunoștință, Albert-Laszlo Barabasi, fizicianul transilvănean de etnie maghiară, ajuns profesor de frunte peste ocean, să scrie așa ceva. Însă, volumul nu e nici pe departe o rețetă, ci mai mult o examinare a fenomenului succesului, despicat în mai multe așa-zise legi, lucide și necesare conștientizări ale faptului că a ajunge să fii mare și tare nu neapărat despre ce faci doar tu, ci și cred ceilalți despre asta. Remarcabil este că, dacă în anumite privințe lucrarea este ca un duș rece, în altele este încurajatoare. Trebuie să fim buni, foarte buni în orice întreprindem, dar să și avem grijă ca alții să afle. Și să spună altora la rândul lor. Nu pot să nu închei cu sfatul pe care un cursant și om foarte drag mie l-a primit de la tatăl său și pe care mi-a făcut privilegiul de a mi-l împărtăși: Băi, poți să te faci ce vrei în viață. Chiar și tinichigiu. Dar să fii un tinichigiu pe care îl caută lumea.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Cum să-ți bați joc de un roman clasic, dar tot să iasă ceva mișto

Între romanele lui Jane Austen, Persuasion este cel mai puțin savuros și cel mai profund.

E cel mai interiorizat, cel în care nu dialogurile primează, ci trăirile protagonistei, amestec de sfială, speranță și dorință de fugă.

Ca urmare, ideea unei ecranizări a acestei cărți m-a intrigat, tocmai pentru că îmi dădeam seama că nu va fi o sarcină ușoară.

Iar modul cum realizatorii au înțeles să o abordeze a fost de un tupeu care a iritat, irită și va continua să irite fără îndoială.

Dar nu și pe autorul acestor rânduri, care s-a bucurat de film tocmai pentru această libertate pe care și-a permis-o.

Anacronică în mai mult de o privință, pelicula regizată de Carrie Cracknell folosește costume și decoruri și calești de epocă, însă manifestările personajelor sunt cât de poate de moderne, în frunte cu Dakota Johnson, care sparge al patrulea zid de fiecare dată când nu-i dă pace câte ceva și care, sorbind deseori dintr-o sticloanță de vin cu abilitatea unei alcoolice profesioniste, ne ia părtași la trăirile ei.

Care sunt departe de a fi redate feciorelnic în dulcele stil Austen, ci mustesc deseori de sarcasm sau auto-ironie, savuros jucate, încât pot spune că această actriță dovedește pentru prima dată că e într-adevăr fiica mamei ei și se scutură de mizeria numită Fifty Shades of Grey.

Pentru unii, denaturarea asta a personajului principal feminin asta a fost o insultă la adresa scriitoarei.

Nu și pentru autorul acestor rânduri.

Dacă Dakota Johnson e ca un stilet cu două tăișuri, nimeni, nicăieri, niciodată nu poate rezista Miei McKeena-Bruce în rolul lui Mary, sora eroinei. În viața reală, aș fugi de așa femeie ca dracu’ de tămâie, dar în filmul ăsta orice apariție a ei e un deliciu.

În Persuasion o să vedeți negri, indieni, ceva trăsături asiatice, încât îmi și imaginez cum contemporanul lui Jane Austen, William Pitt cel Tânăr, se rostogolește în mormânt precum centrifuga mașinii de spălat la programul de zvântare.

Dar, cum, necum, toată corectitudinea asta politică trece precum o briză ușoară de vară.

Pentru că Persuasion este un film haios și na, că o zic, chiar frumos.

Animalele au fost primele muze (6)

Încă un set de imagini surprinse la o expoziție dedicată unei civilizați pre-columbiene, care mi-au relevat că animalele au fost primele muze.

Deși naiv redat, acest asalt al mai multor păsări colibri asupra unei singure flori este irezistibil
Câinele a fost domesticit de om pentru pază, dar a devenit rapid cel mai bun prieten al său, iar afecțiunea cu care acesta este realizat stă mărturie în acest sens
O triplă fuziune: vasul de cult – figura omenească demiurgică – elementele unui crab (precis, dar sugestiv reliefate)
Un stol de tucani, fără cusur scoși în evidență de tehnica au repousse
Deși nu există preocupare pentru organizarea spațiului, tragedia necuvântătoarei este ușor de deslușit în postura-i fizică
Știu, atenția absorbită de chipul omenesc stilizat și de stetoscopul său, însă uitați-vă la cât de plastic reiese silueta neînsuflețită a ciutei
Deși pasărea colibri zboară cu o repeziciune greu de perceput pentru ochiul omenesc, artistul a avut atâta răbdare în a o studia, încât a putut-o reda atât de fidel
Nu cred că mai e nevoie să îmi exprim admirația pentru ideea de a construi vasul ca și cum ar fi trupurile încolăcite a doi șerpi, pentru că o veți fi remarcat-o și singuri

Naziștii printre noi

Am invocat de mai multe ori de-a lungul timpului Fereastra lui Johari, ca mijloc de auto-cunoaștere.

În cadrul ei, cel mai interesant cadran mi se pare cel al părerile altora despre tine, acele lucruri pe care nu le știai, dar ți le relevă alții.

De aceea, mărturiile unui străin care s-a aflat în mijlocul unor evenimente decisive din istoria românilor mi se par neprețuite, oricât de părtinitoare ar fi.

Iar când sunt scrise cu un condei atât de inspirat precum al Rosei Goldschmidt Waldeck, valoarea lor sporește întreit.

Jurnalistă americană din perioada interbelică, autoarea s-a găsit în România în acele luni puțin spus zbuciumate care debutat cu înfrângerea Franței în Al Doilea Război Mondial, moment când Germania se înstăpânește, indirect, dar nemilos, asupra țării noastre, fiind martora terorii regimului legionar, precum și a prăbușirii acestuia, după conflictul cu mareșalul Ion Antonescu.

Cazată la Athenee Palace, luxosul hotel de pe Calea Victoriei, R. G. Waldeck beneficiază de contacte cu personaje sus-puse, uneori influente în mod insidios, decadente și pitorești.

Portretele pe care le realizează acestora sunt sarea și piperul lecturii, pentru că populează relatarea despre acea perioadă (seacă până și la Mihail Sebastian, care a trăit-o pe pielea lui) cu oameni în carne și oase, care construiesc o veritabilă faună a luxului și corupției și care mă liniștesc întrucâtva.

La noi a fost întotdeauna așa, nu acum mai rău.

Poate că ăia de-acum sunt mai inculți, atâta tot.

Mai mult, Athenee Palace poate fi citit ca o descriere a modului cum o mare putere acționează în a devia, controla și acapara opinia publică și modul de gândire al locuitorilor unei alte țări.

Naziștii pe care Waldeck îi intervievează nu sunt brutele din filme, sunt oameni stilați, coerenți în argumentele lor și generoși în acorda mici concesii celeilalte părți.

Nu o dată mi se părea că citesc o versiune de demult a campaniilor de dezinformare care au tulburat și tulbură scena mediatică a românilor și ajung până la discuțiile din tramvai sau de la colțul blocului.

Aceste popoare europene deveniseră ele însele din ce în ce mai indiferente față de democrație, care le era prezentată în termeni de libertate de gândire și libertate de exprimare, dar care în termenii experienței lor de zi cu zi însemna mai ales libertatea de a muri de foame. Am constatat că nu mai mult de zece la sută din populația continentului european era preocupată de libertatea europeană sau era suficient de motivată pentru a lupta să o păstreze. În ceea ce privește restul de nouăzeci la sută, oamenii erau în parte inconștienți de adevărata natură a umbrei lui Hitler, în parte o priveau cu indiferență și în parte erau gata să meargă pe mâna Fuhrer-ului.

Asta scria R. G Waldeck în 1940.

Înlocuiți Hitler cu Putin și, dintr-odată, e 2022!

De-asta e bine să citim istorie.

Ca să ne dăm seamă că nu trebuie doar să ne considerăm mai deștepți decât înaintașii noștri.

Mai trebuie să și fim.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a demonstrat că și Micul, nu doar Marele Paris a fost ocupat de nemți la un moment dat.

Animalele au fost primele muze (5)

Revelația pe care am avut-o acum ceva timp la Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, potrivit căreia animalele au fost primele muze care au provocat simțul artistic al omului mi s-a confirmat la o altă expoziție extraordinară, de data aceasta a unei civilizații de peste țări și mări, cea a incașilor.

Stilizată, dar fără greș redată – o pasăre colibri în plin proces de a sorbi nectarul unei flori
Desăvârșite curburi păsărești
Nu am surprins o imagine prea bună astfel încât, pe lângă naturalețea modului cum acest prădător se sprijină de marginea vasului, să vedeți impresionanta brutalitate cu care își ține prada
Aproape că simți alunecarea șerpilor pe linia vasului
O combinație bidimensional/tridimensional care ar impresiona și la un obiect modern, darămite la unul de acum câteva sute de ani
Jocul cu formele animale, dus la stadiul următor, cel al creativității
Însăși întruchiparea artei plastice: recunoști fără crabul, dar nu poți spune că e o copie întocmai a realității
Încă o interpretare creativă, în care precizia formelor transmite perfecțiunea ipostazei

Și președinții americani sunt abonați la Oscaruri

Dacă, de-o parte a Atlanticului, insulele britanice au avut monarhi care au fost materie primă pentru multe nominalizări și premii Oscar, și cealaltă parte, mai precis Statele Unite ale Americii au avut în frunte președinți remarcabili într-un fel sau altul, care au prilejuit roluri recompensate de Academie.

Evident, nu e un număr atât de mare, precum al regilor și reginelor Marii Britanii, dar incursiunea în istoria lor e cel puțin la fel de fascinantă, așa că vă invit să o descoperim împreună.

***

În Amistad (1997), Anthony Hopkins îl joacă pe John Quincy Adams și primește nominalizarea la Oscar pentru rol secundar, deși acest extraordinar actor transformă partitura într-una care poate fi foarte bine principală. Ce-i drept, la momentul istoric înfățișat de film, Adams nu mai era președinte, însă fosta sa funcție este menționată explicit în cadrul peliculei.

Figură aproape mitică a istoriei americane, aureolat și de martiriu, Abraham Lincoln nu putea fi ocolit de cinematografie, care i-a construit varii portrete.

În Abe Lincoln in Illinois (1940), Raymond Massey era nominalizat la Oscar pentru rol principal, înfățișându-l pe viitorul președinte în timpul mandatului de senator al acestui stat, perioadă în care câștigă popularitatea și harul retoric care vor duce ulterior la Washington.

În Lincoln (2012), Daniel Day-Lewis domină filmul cu statura impresionantă, cu incredibila asemănare cu personajul eponim și, mai ales, cu arta istorisirii. Și a dominat și acel sezon de premii cinematografice, adjudecându-și-le pe toate, în frunte cu Oscarul pentru cel mai bun actor.

Biografie puternic romanțată a lui Woodrow Wilson, președinte american care era odinioară venerat ca un campion al dreptății, dar care acum este redescoperit în moduri nu neapărat măgulitoare, filmul cu același nume – Wilson (1944) – îi prilejuiește lui Alexander Knox o creație recompensată cu nominalizarea la Oscar pentru cel mai bun rol principal masculin.

Inițial spectacol de teatru, filmat apoi și difuzat în cinematografe, Give ‘em Hell, Harry! (1975) a înregistrat un așa succes, încât unicul său actor, James Whitmore, a primit o binemeritată nominalizare la Oscar pentru rol principal pentru portretul lui Harry Truman, în diverse ipostaze ale carierei, nu neapărat în ordine cronologică. Aplombul interpretului este atât de mare, încât uiți rapid că e singur pe scenă.

Politician colosal și escroc pe măsură, Richard Nixon rămâne în istorie drept președintele pe care l-au doborît democrația și propriile greșeli, așa că acest hubris nu putea rămâne neocolit de cinematografie.

În Nixon (1995), fără a avea vreo prea mult în comun din punct de vedere fizic cu personajul în cauză, Anthony Hopkins îi construiește un portret care îi relevă dualitatea: charismatic, dar șarlatan, mare om de stat, dar mic de caracter, impunător, dar și complexat. Și încă o nominalizare la Oscar pentru acest unic și irepetabil actor.

În Frost/Nixon (2008), îl avem pe deja dizgrațiatul președinte încercând să își dreagă puțin imaginea printr-o suită de interviuri cu un cunoscut om de televiziune. Marea calitate a interpretării lui Frank Langella, nominalizat la Oscar pentru rol principal, este că arată cum Nixon, deja înfrânt, mai găsește putere să redea uneori o parte din impunătoarea sa prezență publică.

Salvat de Donald Trump de titlu de cel mai nașparliu președinte american din toate timpurile, George W. Bush este portretizat în Vice (2018) cu multă vervă de Sam Rockwell, nominalizat la Oscar pentru rol secundar. Nu lipsește, bineînțeles, aerul nătâng pe care i-l cunoaște o planetă întreagă, dar, față de întunecatul său vicepreședinte Dick Cheney (jucat de Christian Bale, la rându-i nominalizat), pare chiar simpatic.

***

Ca uns democratic al celei mai mari puteri de pe Pământ, președintele SUA este un personaj care a fost exploatat dincolo de realitatea sa istorică, așa că hai să aruncăm o privire la niște Commanders-in-Chief fictivi care au generat nominalizări la Oscar.

Ca un făcut, anul 1964 a oferit două pelicule în acest sens.

În The Best Man, Lee Tracy, nominalizat la Oscar pentru rol secundar, îl interpretează pe un fost președinte, Art Hockstader pe nume, a cărui susținere este râvnită de doi potențiali candidați, iar duelul dintre cei doi trece și prin reverențele pe care i le adresează sau prin testele la care acesta îi supune. În silueta mărunțică, zâmbetul larg și aerul de bonomie bine jucată putem recunoaște în acest personaj fictiv influențe de la Dwight Eisenhower sau Harry Truman.

Cu Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb, Peter Sellers, nominalizat la Oscarul pentru rol principal într-un an când concurenții au fost unul și unul, și-a asigurat nemurirea în istoria cinematografiei prin triplul său rol, una dintre ipostaze fiind a președintelui Merkin Muffley. Placiditatea acestuia era, din câte se pare, inspirată de Adlai Stevenson, politician de marcă din epocă și dublu pierzător al cursei pentru funcția prezidențială.

Un alt președinte fictiv remarcabil este Jackson Stevens al lui Jeff Bridges, nominalizat la Oscar pentru rol secundar, în The Contender (2000). De data aceasta modelul nu a mai fost un fost șef de stat, ci însuși tatăl actorului, Lloyd Bridges, decedat nu cu mult timp înaintea realizării filmului.

***

Deși până acum președinții Americii au fost exclusiv bărbați, unele soții ale lor au jucat roluri marcante în carierele acestora sau în politicile pe care le-au urmat. Rolul de Primă Doamnă a presupus nu o dată o influență și o vizibilitate care au generat creații actoricești remarcabile.

În The Gorgeous Hussy (1936), Beulah Bondi primește o nominalizare la rol secundar pentru rolul lui Rachel Jackson, soția președintului Andrew Jackson, care are de înfruntat oprobriul public când o ia sub protecție pe o tânără pe nume Peggy Eaton.

Deși dominat de figura titanică a lui Daniel Day-Lewis, Lincoln (2012) lasă loc și pentru alte interpretări remarcabile, precum cea a lui Sally Field, nominalizată la categoria actriță în rol secundar pentru rolul lui Mary Todd Lincoln.

Prima Doamnă cu poate cea mai puternică imagine publică, chiar autonomă de a ilustrului soț, a fost Eleanor Roosevelt, pentru a cărei interpretare în Sunrise at Campobello (1960), Greer Garson a primit o nominalizare la categoria cea mai bună actriță într-un rol principal.

Cu meticuloasă grijă pentru manierismele personajului real, Natalie Portman impresionează în Jackie (2016), în rolul soției lui John Fitzgerald Kennedy, în vâltoarea evenimentelor de după asasinarea acestuia, fiind răsplătită cu o nominalizare la Oscar pentru cea mai bună actriță.

Secundându-l cu multă subtilitate pe Anthony Hopkins în Nixon (1995), Joan Allen obține o nominalizare pentru rol secundar feminin, redând-o pe Pat Nixon, a cărei grijă pentru imaginea publică imaculată i-a atras simpatia maselor și dezaprobarea progresiștilor.

Cu demonii trebuie luptat în echipă

E aproape deplasat din partea mea ca, pe canicula asta, să vă vorbesc despre Înghețat, o carte care, fidelă titlului, se petrece într-o regiune muntoasă, iarna.

Dar, fie pe plajă, fie în pridvorul unei cabane înconjurate de brazi, romanul lui Bernard Minier are darul de a umple relaxarea de vacanța cu acea componentă de inteligență care separă popoarele deștepte de cele naive, care citesc cărți siropoase (acest din urmă eufemism îmi aparține, distincția vine de la Mircea Eliade).

Povestea începe cu o descoperire macabră – un cadavru de cal de rasă, decapitat, jupuit parțial de piele și atârnat deasupra unei văi, lângă o uzină parțial dezafectată.

Ineditul acestei brutalități nu pune în mișcare doar o investigație ale cărei ramificații sunt greu de rezumat, ci și un amestec de interes intelectual și încordare emoțională a cititorului, care simte dintru început că va avea de coborât în inima întunericului, acolo unde sălășluiesc cele mai înspăimântătoare impulsuri umane.

Dar nu se poate sustrage curiozității, cea mai mare dintre calitățile neutre ale omului.

Fără cusur redactat, Înghețat dovedește că între literatură și film nu este o relație unilaterală. Nu doar prima artă e sursă de inspirație pentru a doua, ci și invers.

Atât structura romanului, cu planurile sale narative paralele, care converg la un moment dat, cât și atmosfera multor momente sunt impecabile transpuneri romanești ale unor tehnici și motive cinematografice deja clasice. Îmi vine în minte acum modul detaliat în care personajul principal, comandantul Servaz, caută în amănunt în camera fetei care avusese o soartă crudă și neașteptată. De la rând te aștepți să dea peste un amănunt relevant și dureros. Iar autorul are inteligența (și cinismul) să nu lase asta să se întâmple.

Protagonistul, că tot l-am amintit, pare a avea origini mai vechi decât metodele cinematografice de compunere a atmosferei. În el am i-am regăsit pe Philip Marlowe al lui Raymond Chandler sau pe Sam Spade al lui Dashiell Hammett, adică detectivul nu lipsit de defecte, nu strălucit precum Sherlock Holmes și nici savuros precum Hercule Poirot, dar neabătut și integru.

Ce distinge, însă, traseul către dezvăluire și dreptate al cărții lui Bernand Minier de ale confraților din trecut este că nu reprezintă doar opera lui Servaz, oricât de meritorie ar fi activitatea acestuia.

Totul se întâmplă ca rod al muncii în echipă, în care tentaculele informative ale unuia, agilitatea fizică a altuia sau autoritatea juridică a celor de mai sus se combină pentru a pune stavilă și a răzbi prin hățișul monstruos al crimelor de tot felul.

Demonii sunt printre noi.

Numai împreună le putem dejuca oribilele planuri.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lectură intensă, parcă făcută pentru o coloană sonoră de Hans Zimmer.

Mântuirea e în umor, altruism și ciocane

Schimbările climatice sunt o realitate pe care o simțim pe pielea noastră, literalmente.

Situația economică generală se agravează.

Cea colectivă psihică așijderea.

Războiul din Ucraina a devenit unul de uzură, singura lui constantă fiind că mor oameni.

Nu cred că am nevoie de studii speciale de analist, ca să spun că situația e nașpa.

Unde putem să ne refugiem din fața unor asemenea tsunamiuri care ne iau pe sus și ne dau viețile peste cap?

Un loc ar fi sala de cinematograf, la un film precum Thor: Love and Thunder, care, în marea schemă a culturii universale, se va pierde, probabil, drept încă un simplu titlu în vasta mitologie Marvel, construită de mai bine de o decadă încoace.

Dar, cât timp ești în mijlocul lui, simți că e exact ce ai ai nevoie în acel moment și în acea situație: destindere, speranță, solidaritate*.

Când a preluat regia seriei prin Thor: Ragnarok, Taika Waititi era în ascensiune, dar încă nevoit să se supună unor constrângeri narative și simbolice, așa că stilu-i se vedea doar pe alocuri.

Acum, cu un Oscar în portofoliu și cu aura de cineast original, a avut libertate să-și dea frâu impulsurilor și ce bine îmi pare!

Prima parte a peliculei e pur și simplu poantă după poantă, cu un spectru variind de la absurde la subtile, dar niciuna de proastă calitate. Dovadă: în sala de cinema eram adulți, copii și pensionari și am râs cu toții.

Dacă auziți pe cineva că se plânge de umorul acestui film, analizați-o pe persoană mai cu atenție și veți constata ca aveți de-a face cu un ciufut pursânge.

Dar Taika Waititi nu este doar un bufon inspirat. În felul lui deșucheat, înțelege foarte bine complexitatea relațiilor umane, iar asta se vede cel mai bine în cea dintre Chris Hemsworth și Natalie Portman, reapărută în forță în peisaj.

Dacă ați fost vreodată în situația de a simți stânjeneala de avea de-a face cu vreun/vreo fost/fostă, o să rezonați imediat cu zbaterile celor doi și o să savurați finețea interpretărilor. Că Portman a evoluat de la Her Majesty Queen of the Naboo la o mare actriță știam de mult, dar nu credeam că Hemsworth are atâta disponibilitate în a combina comicul cu dramaticul.

Iar gelozia ciocanului Stormbreaker la reapariția ciocanului Mjolnir este, cu toată bășcălia, foarte natural redată.

S-a vorbit mult și laudativ despre personajul negativ întruchipat de Christian Bale, Gorr cel chitit să distrugă zeii (motivația lui e un subiect interesant de reflecție). Mie, unuia, mi s-a părut că sub stratul colosal de machiaj, se vede că actorul a acceptat rolul ăsta fără prea mult chef, doar ca să le facă hatârul copiilor. Dar prezența lui scenică are ceva dantesc, ceva izvorât din gravurile infernale ale lui Goya.

Nu s-a vorbit, însă, suficient despre Russell Crowe și cum își poartă kilogramele și anii (mai puțini, nota bene, decât ai lui Tom Cruise). Zeus al său este de departe vedeta filmului. E hilar, e adorabil, e un pic odios, e strălucitor la propriu și la figurat. Iar dacă știi engleză bine, accentul și gramatica sunt dezastruos de comice.

Ca unul care a văzut Gladiator X 10 + The Insider X 3 + A Beautiful Mind X 3 + Master and Commander X 2, mi s-a părut tot timpul că acest actor extraordinar n-are nevoie decât de un regizor inspirat, care să îl readucă în prim-plan.

Nu mi-aș fi închipuit în veci că acesta poate fi nărodul de Taika Waititi!

*Nota de subsol îmi servește și drept încheiere pentru articol. Solidaritate înseamnă și să mergeți la Thor: Love and Thunder cu un prieten, un/o iubit(ă) (sau mai mulți/multe), cu o rudă, cu un coleg de muncă, cu oricine.

Bucuria împărtășită este cadoul pe care ni-l fac realizatorii acestui film.

Îți mulțumim, dragă Hollywood, pentru speranță!

Și pentru caprele alea care zbiară.