Oscaruri în pandemie 2021 – A Love Song for Latasha

Anul trecut, America a fost zguduită de proteste învolburate, a căror scânteie a fost moartea bărbatului de culoare George Floyd din cauza tratamentului brutal la care a fost supus de poliție, în cadrul procedurilor de arestare.

În România, această poveste a părut exagerată.

Era infractor, până la urmă, au spus multe voci la unison.

Cum să faci un martir din el?

Nu o să reiau controversa, însă o să le aduc la cunoștință compatrioților mei că acea tragedie nu a fost singulară în istoria Statelor Unite, așa cum, din păcate, oroarea care răzbate din If Anything Happens I Love You se menține proaspătă – încă opt persoane au fost ucise de un scelerat înarmat de curând în Indianapolis, după alte două atentate petrecute recent în țara care se încăpățânează să vadă în deținerea de arme o virtute.

Nominalizat la categoria Documentar scurt, A Love Song for Latasha, filmul regizat de Sophia Nahli Allison, este o mărturie multiplă despre o fetiță de culoare împușcată de proprietara unui magazin, pentru bănuiala de a fi furat o sticlă de suc de portocale de doi dolari.

Se întâmpla la începutul anilor ’90, iar urmarea acestei stupide și teribile întâmplări a fost o rundă de proteste cel puțin la fel de acerbe precum cele din 2020.

Auditiv, urmărim amintirile membrilor familiei și ale prietenelor, voci îndurerate, deloc războinice, dar revoltate, care te mișcă și te conving că discriminarea negrilor în SUA este încă o problemă reală, dincolo de excesele de corectitudine politică ale unora sau altora.

Vizual, A Love Song for Latasha, este construit ca un videoclip MTV, cu decupaje rapide, derulări inversate și chiar secvențe de animație. Deși ciudată, o astfel de alegere stilistică devine din ce în ce mai coerentă, pe măsură ce naratorii nevoiți să rememoreze trauma încearcă să găsească alinare în genunile absurdului care le-a răpit o ființă dragă.

E o tristă coincidență că titlul unuia dintre filmele remarcabile ale acestui sezon de Oscar – A Promising Young Woman – putea fi folosit și aici.

Câteva destine de succes și de folos pentru omenire nu au fost retezate din cauza stupidității și discriminării și răutății gratuite?

Omenirea a progresat, dar mai are mult de muncă.

Tenet

The Trial of the Chicago 7

Mank

Ma Rainey’s Black Bottom

News of the World

Druk

colectiv

If Anything Happens I Love You

My Octopus Teacher

Pieces of a Woman

Caligrama oamenilor oacheși

Mi-aș fi dorit să pot realiza caligrama ca o salbă de pirandă prin care să redau multitudinea de sensuri pe care le-am găsit în romanul Șatra de Zaharia Stancu direct în WordPress, însă nu m-am priceput.

Așa că iat-o sub formă de imagine.

Fiecare bănuț e bine reprezentat în carte, pe care o recomand puternic, mânca-v-aș!

Oscaruri în pandemie 2021 – Pieces of a Woman

Da, e nevoie de un pic de atenție până să găsești Pieces of a Woman pe lista nominalizărilor la Oscar din 2021, dar e acolo, prezentă în poate cea mai disputată secțiune a acestei ediții – Cea mai bună actriță în rol principal.

Căci filmul este al Vanessei Kirby mai întâi de toate.

Și, dacă ne luăm după primele douăzeci de minute ale peliculei, și al regizorului Kornel Mundruczo, care construiește sub ochii noștri două miracole.

Al aducerii pe lume a unui copil și al aducerii în gât a nodului emoției căreia numai cinematografia îi poate da naștere.

Este emoția căreia nu i te poți împotrivi, chiar și când știi deznodământul succesiunii și urzelii de imagini și sunete la care ești expus.

În cazul lui Pieces of a Woman, acest deznodământ este unul tragic: un bebeluș mort la scurt timp după ce a părăsit pântecul mamei și efectele devastatoare ale acestei pierderi asupra ei și a celor din jurul ei.

După un regal al suspansului obstetric, filmul și personajele lui își târâie picioarele fără vreo direcție prea clară.

Asta este un defect, fără doar și poate, dar, pe undeva, este un mod adecvat, deși probabil involuntar, de a reda depresia care o cuprinde pe Vanessa Kirby.

Fabuloasa ei interpretare reiese dintr-o dihotomie, dintre manifestările organice de la început și placiditatea care urmează, brăzdată când și când de puseuri de durere care ajung până la privitor.

Din trauma care o învăluie se hrănesc și interacțiunile cu ceilalți, iar aici pelicula scârțâie, într-adevăr, ca o ușă neunsă.

Shia LaBeouf se străduiește să fie un tip mai din topor, inimos, dar doborât de necaz, dar nu prea îi iese, oricât s-ar ascunde în spatele bărbii ăleia de muschetar.

Doar Ellen Burstyn, chiar și împovărată de cei nouăzeci de ani de etate, reușește să mai înhațe puțin din atenția acaparată pe merit de Vanessa Kirby.

Până să văd Pieces of a Woman eu însumi, auzisem multe despre un anume moment care îi aparține nonagenarei și care o recomanda pentru o nominalizare la Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar.

Și așa e, n-au cum să-ți scape acele câteva minute în care vezi manifestându-se plenar o mare artistă a ecranului. Mi-e necaz gândindu-mă că membrii Academiei au ratat și în cazul ei (ca și în al Sophiei Loren) ocazia de a-i aduce un ultim omagiu, acordându-i locul de la acea categorie lui Glenn Close, care numai printr-o minune o poate bate pe Yuh-Jung Youn din Minari, chinuind-o astfel cu încă un eșec.

Că veni vorba de Glenn Close, pentru rolul din Hillbilly Elegy a fost nominalizată atât la Oscar, cât și la Zmeura de Aur. Mulțumescu-ți, pandemie, am ajuns s-o văd și pe-asta!

Nu știu dacă Vanessa Kirby are vreo șansă reală la categoria ei, unde se luptă crâncenă cum nu s-a mai văzut din hăle potoape.

Dar să nu ne pripim cu previziunile, ne-au ieșit destule pe nas de când cu pârdalnicu’ aista de virus.

Tenet

The Trial of the Chicago 7

Mank

Ma Rainey’s Black Bottom

News of the World

Druk

colectiv

If Anything Happens I Love You

My Octopus Teacher

De la simian la uman

Cu Viața lui Pi, Yann Martel a dat lovitura.

Fenomen literar, vânzări cu nemiluita, premii de vază, ecranizare oscarizată.

O întrebare legitimă a fost formulată de de-a pururea inspiratul Dan C. Mihăilescu, vorbind despre Băgău al Ioanei Bradea, despre care am avut plăcerea de a vă vorbi acum ceva timp:

Da, e bun romanul, acum îl aștept, însă pe al doilea!

Mânat de aceeași curiozitate de a vedea cum poate un condeier să se scuture de povara propriului succes, m-am cufundat în meandrele mai recentului Munții Înalți ai Portugaliei.

Și am găsit că nici Yann Martel nu e imun la blestemul care îi urmărește pe aceia care scriu prea bine la un moment dat.

Nu că aici n-ar scrie bine.

Talentul de povestitor este la locul lui. Chiar și în cele mai bizare sau brutale momente, proza canadianului îți imobilizează neuronii care ar da bir cu fugiții și îi stârnește pe aceia specializați în a vizualiza și interpreta și descifra.

Dar, spre deosebire de Viața lui Pi, această carte nu are vreo revelație atât de puternică, încât să ți se oprească respirația în loc pentru un moment și să constați că, intelectual vorbind, nu vei mai fi niciodată la fel.

Munții Înalți ai Portugaliei este construit tot ca un triptic, dar modul cum sunt legate panourile sale narative este altfel.

Aici fiecare componentă a treimii romanești se regăsește în cealaltă, ca într-un puzzle agathachristian, menit a-l supune pe cititor la o perpetuă pendulare între condiția noastră carnală și cea spirituală.

De fapt, cu un pic de indulgență filosofică, pot afirma că Yann Martel reconciliază cumva evoluționismul și creaționismul, deși nu cred că vreun adept feroce al unuia dintre cele două curente de gândire ar fi pe deplin mulțumit.

Că tot am pomenit numele zeiței suspansului, merită menționat că există niște pagini în Munții Înalți ai Portugaliei în care am întrezărit sublimul din Viața lui Pi.

Sunt acelea în care misterele plăsmuite de Agathei Christie dobândesc valențe biblice.

Nu vă divulg mai mult, acea perorație este o delicatesă, care merită descoperită individual de aceia cărora alegoria lui Richard Parker le-a deschis în prealabil mintea.

Am trăit simțiri interesante citind Munții Înalți ai Portugaliei.

Poate alții o vor recepta altfel.

Însă cred că toți îmi vor da dreptate când voi spune și că mi-a făcut o poftă insațiabilă de a explora patria lui Vasco de Gama și Cristiano Ronaldo în cele mai necunoscute unghere ale ei.

P.S. Obrigado, senhoras e senhores de Libris!

Oscaruri în pandemie 2021 – My Octopus Teacher

Am fost patriot suficient când am deschis sezonul Oscarurilor de anul acesta cu colectiv.

Acum e momentul să redevin la condiția primordială de om și să vă spun că la categoria cel mai bun documentar nu vreau să câștige filmul lui Alexander Nanau, pentru că există altul mai bun.

Acesta se intitulează My Octopus Teacher și urmărește relația de încredere și interes reciproc dintre scufundătorul și cineastul Craig Foster și o caracatiță.

Această producție sud-africană realizată de Pippa Ehrlich și James Reed nu se abate de la narativitatea doctă a lui Sir David Attenborough, dar o duce mai departe, la un nivel foarte personal și foarte filosofic.

Fascinația protagonistului uman față de miracolul mediului subacvatic este aproape palpabilă, iar afecțiunea sa sinceră și lucidă față de reprezentanta neamului cefalopodelor ți se transmite și ție, spectatorul mut de uimire.

Caracatița beneficiază de un dram de personificare, dar epopeea scurtei ei existențe nu este îndulcită părtinitor. E pe rând prădător și pradă, victimă și agresor, însă un aspect o caracterizează permanent – o inteligență pe care nici nu-ți vine s-o accepți, dacă n-ai vedea-o manifestându-se.

Momentul când caracatița, de bună voie și nesilită de nimeni, întinde un tentacul pentru a atinge degetul omului este la fel de glorios precum scânteia divină primită de Adam pe tavanul Capelei Sixtine.

Încrederea dintre cele două viețuitoare este lecția supremă a acestei creații audio-vizuale care merită recomandată în școli, în baruri, în aule universitare, în restaurante, în săli de așteptare, pretutindeni.

Avem nevoie să fim parte din natură, nu împotriva ei, pentru ca acesta să ne răsplătească la rându-i, deschizându-se în fața ochilor noștri vremelnici.

Sunt convins că Sir David Attenborough a privit acest documentar.

Și sunt convins că a avut un zâmbet pe buze și lacrimi în ochi.

Pentru că așa am fost și eu.

Tenet

The Trial of the Chicago 7

Mank

Ma Rainey’s Black Bottom

News of the World

Druk

colectiv

If Anything Happens I Love You

Chestiuni pandemice pe care Camus le-a ochit bine

Pandemia a redeșteptat interesul pentru Ciuma de Albert Camus, așa că m-am aplecat și eu asupra ei.

Nu e o lectură ușoară, autorul rămâne fidel preocupărilor sale existențiale, dar surprinde cu o acuitate fascinantă fenomene psihologice pe care le-am văzut manifestându-se și în zilele noastre.

Stupoarea: De ce tocmai noi și de ce tocmai acum?

Încetineala autorităților când situația e încă incipientă.

Urmărirea asiduă a statisticilor zilnice, în faza de început a epidemiei.

Ignorarea placidă a statisticilor zilnice, în faza de apogeu a epidemiei.

Profitabilitatea industriei filmelor.

Introspecția forțată de împrejurări.

Plăcerea marginalilor și a neadaptaților de a se vedea ajunși la același nivel cu ceilalți.

Rigiditatea măsurilor autorităților.

Revolta populației împotriva lor.

Exacerbarea agresiunii.

Încăpățânarea unora de a nega existența epidemiei și ironia de a-i cădea victimă.

Refugiul în explicații escatologice (acum le-am numi teorii ale conspirației).

Epuizarea doctorilor.

Separarea fizică și abstractizarea persoanei lipsă.

Adâncirea prăpastiei dintre cei bogați (care își permit bunuri la preț de speculă) și cei săraci (care se văd lipsiți de bunuri esențiale).

Formarea de triburi bazate pe interese sau suferințe comune.

Ne mai prezintă Camus și reacțiile față de încetarea epidemiei, perioadă spre care tânjim, dar la care nu am ajuns încă, așa că voi revizita Ciuma când va veni și acel moment.

Însă pot afirma de pe acum că a citi este precum a folosi o busolă.

Nu te scoate neapărat la liman de pe oceanul imprevizibilului existenței, dar măcar te ajută să îți găsești direcția.

Când și cum m-am îndrăgostit de patinajul artistic

Forțat de împrejurările pandemice și ajutat de lipsa altor activități, am avut ocazia de curând să urmăresc pe îndelete probele Campionatului Mondial de Patinaj Artistic de la Stockholm.

În timp ce mă delectam cu un număr sau altul, mi-am adus aminte cum am ajuns să mă îndrăgostesc de acest sport minunat, care reușește, în momentele sale de grație, să cocheteze serios cu arta.

Se întâmpla în 1994 la Olimpiada de Iarnă de la Lillehammer.

Într-o seară, avea loc proba liberă la dans.

Apar veteranii Jean Torvill și Christopher Dean care și mie, puștan de 11 ani, îmi erau vag cunoscuți pentru ceasul astral de la Sarajevo din 1984.

Părinții mei:

– Uaaa, Torvill și Dean!

Program solid. Mă uitam și nu prea pricepeam, dar i-am urmărit cu interes.

Apar Maya Usova și Alexander Zhulin, alții dansatori de marcă, campioni mondiali și europeni cu scurt timp în urmă.

Părinții mei:

– Uaaa, Usova și Zhulin!

Program solid. Mă uitam și nu prea pricepeam, dar i-am urmărit cu interes.

Apar tinerii și cam obraznic îmbrăcații Oksana Grishuk și Evgeni Platov.

Și dansează pe Rock around the Clock a lui Bill Haley and the Comets cu o așa dăruire și vervă și dezinvoltură, încât până și eu, puștan de 11 ani, am simțit un entuziasm de nedescris, dublat de faptul că i-am văzut și câștigători la final.

De atunci, am explorat istoria patinajului artistic și am mai avut parte de momente și detalii memorabile.

Pletele roșcate ale Marinei Anissina și cele blond-buclate ale lui Gwendal Peizarat, aluncând grațios pe vorbele înălțătoare ale lui Martin Luther King.

Pumnul ridicat al lui Alexei Yagudin, după ce reușise să evite a pune palma pe gheață la o saritură mai dificilă din timpul inegalabilei prestații însoțite de coloana sonoră a filmului The Iron Mask.

Shizuka Arakawa și Sarah Hughes apărând de nicăieri și furându-le aurul olimpic adversarelor mai titrate și mai bine clasate.

Costumele Tatianei Totmianina și lui Maxim Marinin, care îi făceau să pară unul în prelungirea celuilalt.

Primul contact dintre Tessa Virtue și Scott Moir la numărul bazat pe Moulin Rouge.

Vârtejurile grațioase ale piruetelor lui Stephane Lambiel.

Distincția lui Shen Xue și Hongbo Zhao, împrumutată parcă din ariile din Turandot pe care patinau.

Dar, pentru mine, zbânțuiala Oksanei Grishuk și lui Evgeni Platov este, așa cum ar spune un Christopher Nolan…

Inception.

La noi e treabă de femeie

Un general american, unul rus și unul român își evaluează soldații.

Cel american începe:

– Soldat Jack, du-te în ocean și adu-mi un rechin!

Soldatul execută ordinul, dar românul spune:

– La noi e treabă de femeie.

Generalul rus cheamă la rându-i un soldat:

– Soldat Ivan, du-te în ocean și adu-mi doi rechini!

Soldatul execută ordinul, dar românul spune:

– La noi e treabă de femeie.

Vine rândul generalului român:

– Soldat Ion, du-te în ocean și adu-mi trei rechini!

– Trimite-o pe mă-ta!

– V-am spus că la noi e treabă de femeie!

În literatura lumii, există numeroase exemple de scriitori care nu s-au sinchisit de pudibonderie și de scabros, care au sfărmat convențiile moralicești și au lăsat să curgă valuri, valuri de proză vulgară, dar irezistibilă.

Vreți un exemplu pe loc?

Na, uite-l pe Henry Miller și Tropicele sale.

La noi a fost treabă de femeie.

Despre Băgau al Ioanei Bradea știam încă de când a apărut, pentru a că a fost elogiat în fel și chip în Academia Cațavencu din perioada sa de glorie.

Dar, din varii motive, n-am reușit să mă întâlnesc cu această creație literară până acum.

Nu-i bai, efectul n-a ieșit știrbit cu nimic.

Acest roman ca o inundație de bloc este fluxul conștiinței unei fete fierbinți de la o linie erotică.

Pentru cititorii mai tineri, acestea erau videochatistele din perioada pre-Internet, care lucrau exclusiv cu vocea chinuită de spasmele unor orgasme cât se poate de false.

Autoarea recompune și suprapune aceste interacțiuni verbal-sexuale cu un haz nebun. Atât de absurde sunt unele schimburi de replici, încât sunt chiar veridice.

Freud ar fi făcut apoplexie de plăcere, când ar fi citit atâtea manifestări lubrico-dereglate ale subconștientului.

Însă Ioana Bradea nu este doar o simplă dramaturgă a pornografiei bășcălioase.

Proza ei este o melasă cu potențial de diluare sau închegare. Uneori devine aproape palpabilă și ne permite să deslușim existența din încăperile liniei erotice sau din universul afectiv al numitei Andreea, dar nu lipsesc momentele de lirism incomprehensibil, deci pur.

Fluiditatea rezistă, indiferent de virajele sau vertijurile vocii narative.

Ajută în acest sens și o alegere stilistică pe care am considerat-o întotdeauna un tertip ieftin, schingiuirea punctuației și abdicarea de la majuscule, dar care, aici, în loc accentueze haosul, îi dă de fapt coerență.

Nu cred că aș vrea să aud aievea toate cele din Băgău.

Dar, vericule, m-am lins pe buze citindu-le!

Care buze?

Vedeți că deja vă merge mintea la prostii?

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un deliciu atât de vulgar, că mi s-au strepezit dinții de drag.

Oscaruri în pandemie 2021 – If Anything Happens I Love You

În fiecare an, la fiecare sezon de Oscaruri, îmi aleg un favorit.

Uneori e și cel menit să câștige premiul cel mare.

Alteori e un jucător fără prea mari șanse.

Însă a venit și momentul să spun că, și fără a fi văzut jumătate din filmele nominalizate la categoriile importante, e greu să se găsească vreunul care să mă miște mai multe decât If Anything Happens I Love You.

Acest scurtmetraj animat scris și regizat de Michael Govier și Will McCormack reușește în 12 minute să fie dureros, înălțător, țintit, poetic, fără să fie ostentativ și fără să recurgă la corectitudine politică.

Poate ați votat cu PSD.

Poate ați votat cu USR.

Poate ați votat cu AUR.

Poate susțineți familia tradițională.

Poate susțineți comunitatea LGBTQ+.

Poate fumați.

Poate nu fumați.

Poate intenționați să vă vaccinați.

Poate nu intenționați să vă vaccinați.

Sigur e, însă, că vreți să vedeți If Anything Happens I Love You.

Sigur e și că o să lăcrimați.

Tenet

The Trial of the Chicago 7

Mank

Ma Rainey’s Black Bottom

News of the World

Druk

colectiv

Americanii nu erau prea corecți politic în secolul al XIX-lea

Unul din gândurile care mi-a întreținut și amuzat lectura cărții lui James O. Noyes, România, țară de hotar între creștini și turci era următorul:

Cum ar fi să i-o dau unui american din prezent, înfocat susținător al lui Bernie Sanders și al mișcării Black Lives Matters, fără a-i spune că este scrisă de un compatriot al domniei sale?

Cred că ar fi oripilat de remarcile tendențioase ale autorului despre anumite etnii sau grupuri sociale, precum și de evidenta sa simpatie față de altele.

Apoi i-aș dezvălui detaliul-cheie și l-aș întreba cum se poate așa ceva.

Dar, nefiind american, eu, unul, m-am bucurat de un volum de impresii de călătorie care oferă o dublă provocare intelectuală.

Una este de a vizualiza spații cunoscute, în special cele din Principatele Române, și de a le compara cu tabloul contemporaneității, dar și a le confrunta cu imaginea idealizată sau unilateral dezvoltată la care ne-au condamnat atâția ani de istorie șablonardă predată în școli.

Cealaltă este de a decanta informațiile veridice de prejudecățile fățișe ale lui Noyes, care, protestant american în preajma anului 1850, vede lucrurile prin prisma confesiunii sale, dar și a unei educații unice în lume la acel moment.

Aceste filtre ale religiei și formației democratice fac din carte mult mai mult decât un travelogue de odinioară. Simplul exercițiu al expunerii la păreri pe care azi unii le-ar considera de-a dreptul obscurantiste este foarte util.

Asta ca să nu mai amintesc de preferința pe care o are despre două nații cu care noi, românii, am avut porții copioase de divergențe – ungurii și turcii.

Aș folosi pasaje din această carte drept materiale didactice și i-as provoca pe elevi să distingă ei înșiși cât este informație și cât este senzație preconcepută în rândurile sale.

A nu se înțelege că James O. Noyes și memoriile sale îmi displac.

Dimpotrivă, temerarul doctor american înrolat în armata turcă din timpul Războiului Crimeii a avut și un condei inspirat, și o cultura clasică bogată, care îi slujește la o îmbrăca orice colțișor în veșminte mitice.

Așa mi-am văzut confirmată o convingere:

Călătoria este fizică doar jumătate.

Restul este proporțional cu limitele imaginației.

Pe care le împingi prin supremul sport al minții.

Care să fie acela oare?

Ați ghicit.

Cititul.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că, deși sunt nevoit să stau acasă, am putut totuși peregrina, și nu doar în spațiu, ci și în timp.