O fraudă cu rezultat bun

Probabil că, români fiind, deci adversari hotărâți ai fraudelor, vă nedumerește titlul.

S-o luăm, așadar, cu începutul.

La Oscarurile din 1981, Raging Bull al lui Martin Scorsese pierdea în fața lui Ordinary People al lui Robert Redford, spre necazul multor contemporani, iar posteritatea continuă să păstreze pică acestui rezultat.

Pe undeva, e de înțeles. Filmul în care Robert De Niro face un rol grandios, poate cel mai mare al carierei, are ceva puternic, demiurgic, chiar și în damnarea protagonistului.

Pe de altă parte, pelicula lui Redford e mai reținută în manifestare, deși caznele psihologice la care se supun personajele nu sunt cu nimic mai prejos ca intensitate.

Membrii unei familii cu posibilități pecuniare ridicate (titlul e ironic, bănuiesc că nu involuntar), formată din mamă, tată și fiu mai mic îndură durerea mai mult sau mai puțin mută de a fi pierdut pe fiul/ fratele cel mare într-un accident nautic, precum și deteriorarea relațiilor dintre ei.

Fiecare are felul său de a fi și de a suferi.

Donald Sutherland, acest extraordinar actor pe care nominalizările la Oscar l-au ocolit în mod inexplicabil timp de decenii, este împăciuitor și moale.

Mary Tyler Moore se baricadează în spatele unei apetențe pentru distracții mondene.

Timothy Hutton e adolescent, e închis în sine, e ros de remușcări și inhibiții, are probleme de relaționare, are ceva istoric de afecțiuni psihiatrice, mai pe scurt, e dat peste cap rău de tot.

Observați că despre acesta din urmă am cele mai multe de spus?

Nu e o întâmplare, pentru că pe el îl urmărește acțiunea în primul rând.

El este cel care suferă o transformare psihanalitică, cu ajutorul unor foarte bine țintite provocări introspective din partea lui Judd Hirsch, întruchiparea psihologului ideal de echilibrat și onest, în fața căruia te deschizi ca o floare încăpățânată.

Deși un pic didactice, discuțiile dintre cei doi au intensitate dramatică și savoare, iar dacă filmul ca întreg poate părea un pic prăfuit din punct de vedere al aerului terapeutic pe care îl propune, merită menționat că, la vremea sa, a fost un deschizător de drumuri într-ale cinematografiei care îl confruntă pe spectator cu spectrul propriilor angoase.

Timothy Hutton a câștigat un Oscar binemeritat, la categoria cel mai bun actor într-un rol secundar.

Iată frauda despre care vorbeam.

Importanța sa în această dramă este, în cel mai rău caz, egală cu a adulților, iar dacă Mary Tyler Moore a fost nominalizată ca actriță în rol principal, atunci s-ar fi cuvenit să îl găsim pe lista masculină aferentă.

Curată ilustrare a conceptului de ”category fraud”, care a mai generat și alte anomalii, precum nominalizarea lui Al Pacino ca actor secundar în The Godfather (ceea ce l-a enervat foarte rău) sau victoria lui Mahershala Ali la aceeași secțiune pentru Green Book, când și unul, și altul sunt protagoniști cu acte în regulă.

În cazul de față, există un beneficiu în această manevră electorală.

Nominalizat ca actor principal, Timothy Hutton s-ar fi văzut în postura de a concura cu Robert De Niro, iar din acest duel unul dintre ei ar fi pierdut.

Iar faptul că a fost evitat un deznodământ care le-ar fi scăzut unuia dintre ei onorurile care li se cuvin pentru creații de neuitat e, privind retrospectiv, una dintre rarele ocazii când Oscarurile au fost echitabile.

Uite că există, deci, și fraude cu rezultat bun.

Să nu facem din asta un obicei, totuși.

În Dino și Giră mi-e speranța

S-a făcut că am dat cep activităților culturale în anul 2021 cu un spectacol suficient de inedit, încât să fie emblemă pentru ce va să vie.

Povestea soldatului de Igor Stravinski este un melanj aparent șubred de teatru și muzică, dar straturile de subtilitate se dezvăluie treptat și nu oricum.

Latura declamatoriu-narativă, combinație nu tot timpul coerentă de Faust și tragedia lui Orfeu și Euridice, mi-a provocat o vagă impresie de nelalocul ei, în parte grație emfazei tinerești a interpreților (Gloria Bucătaru, Mihaela Dobre și Robert Vladu), dar și pentru că nu avea în sine foarte mult cap și coadă.

Oricum ar fi, a jucat însă un rol esențial în a oferi pretexte pentru cea muzicală, excepțională prin însuși modul defect în care se prezenta.

Dacă aș fi ascultat acele melodii în mod separat, aș fi ajuns la concluzia că sunt insultat sau luat la mișto. Însă Stravinski le compune în așa fel, încât ciudățenia și lipsa de armonie te captivează, mai ales în contextul firavei trame narative.

Aici se cuvin laude muzicienilor de la Filarmonică ”Oltenia” Craiova, care au avut sarcina de a cânta așa cum nu cred că ar face-o de bunăvoie. Conduși cu mână fermă de dirijorul Eduard Dabrowski, Octavian Gorun (vioară), Ion Birovescu (contrabas), Liviu Chisăr (clarinet), Mihail Tcaci (fagot), Dumitru Stănescu (trompetă), Alexandru Aolăriți (trombon) și Marian Uță (percuție) și-au pus abilitățile în joc și s-au jucat cu dăruire.

Iar joacă muzicală a fost potențată de o alta.

Povestea soldatului mi-ar fi rămas în minte ca un ecou elocvent al bizareriei anului trecut și a începutului celui prezent, dacă n-aș fi observat devreme că în fața mea se aflau două surori frumușele și cuminți în limita vârstei, alături de un personaj de pluș, cărui stupoare pe care puteți vedea mai jos o oglindea pe a multor spectatori (doar că a lor era parțial ascunsă de măștile obligatorii).

La începerea multor secvențe muzicale debutau și scenete care îi includeau pe Dino (căci acesta îi era numele, am aflat ulterior), precum și pe Giră, amicul și rival deopotrivă.

Mânuiți de cele două fetițe și la adăpostul spătarelor, aveau loc interacțiuni savuroase, care urmau muzica sau o marcau în contrapunct.

Am simțit în acele momente că toată obida și neliniștea și oboseala la care am fost supus de vreun an încoace se risipește și lasă loc unei bucurii a vieții pe care sunt hotărât să o permanentizez.

Multă lume spune că nu mai au copiii ce învăța, de când stau acasă.

Eu cred că noi adulții mai avem de învățat de la ei.

Iar un loc precum Filarmonica ”Oltenia” din Craiova e o școală, scaunele sunt pupitrele și muzica e materialul didactic.

Și profesorii?

Dino și Giră, bineînțeles.

Arivistul și muribunda

În comparație cu belelele naționaliste care au urmat, perioada în care Imperiul Austro-Ungar a ținut mai multe popoare central și est-europene într-un echilibru precar este privită cu nostalgie.

Nostalgie accentuată și de faptul că a generat muzica nemuritoare a valsurilor, precum și rafinamentul balurilor cu doamne elegante și domni spilcuiți.

Ca umil ucenic al muzei Clio, știu că acestea sunt iluzii pe care le conferă depărtarea în timp, însă, chiar și așa, tot am tresărit când pe genericul de început de la Oberst Redl s-a auzit Marșul Radetky, a cărui vivacitate încheie Concertul de Anul Nou de la Viena și ne dă speranță să purcedem în necunoscutele unei noi mișcări de revoluție a Pământului.

Mi s-a părut ceva sarcastic la a-l folosi atunci și acolo.

Rapid am aflat și de ce, iar calitățile peliculei lui István Szabó m-au convertit la iconoclasmul elegant pe care îl manifestă.

Povestea este a personajului eponim, colonelul Redl, și a ascensiunii sale în rândurile armatei austro-ungare spre amurgul monarhiei dualiste.

Ambiția de a reuși și de a se afirma nu e o trăsătură rară în istorie, dar expresia de aici are nuanțe foarte elocvent surprinse.

Redl este galițian, adică din cea mai rău văzută provincie a imperiului.

Redl are sânge evreiesc, iar antisemitismul, deși deloc fățiș, se manifestă inclusiv în acest conglomeratul multinațional cu pretenții de toleranță.

Redl este homosexual, iar asta e inacceptabil într-un mediu cazon.

Nu e de mirare astfel că Redl este dornic, este scrupulos, este exagerat de loial unor idealuri muribunde și că, mai presus de toate, se simte în permanență nelalocul lui.

Toate aceste ambivalențe sunt redate strălucit de Klaus Maria Brandauer, ale cărui imense disponibilități actoricești îmi erau deja cunoscute din Mephisto.

Ba chiar îndrăznesc să spun că, deși acel film este considerat vârful colaborărilor dintre Szabó și Brandauer, iar interpretarea acestuia din urmă are acolo mai mult teren de desfășurare, Oberst Redl este o realizare mai echilibrată și mai subtilă.

Ce ne oferă Brandauer este practic un impecabil studiu de caz asupra acelei senzații de inadecvare pe care o descrie foarte ilustrativ Meg Jay în Supernormal.

Adăugăm la asta fastul costumelor și al decorurilor și rezultă acea minunată exploatare creativă a istoriei prin care cinematografia atinge atât universalul, cât și particularul.

Tot cinematografia este și cea care răstoarnă percepții încetățenite.

V-am pomenit deja de Marșul Radetky, iar asta se aplică și figurii Arhiducelui Franz Ferdinand, a cărui asasinare la Sarajevo a declanșat Primul Război Mondial. Aura de martir și de părere de rău cu care l-a învăluit posteritatea sunt puternic zdruncinate, însă, de aerul antipatic pe care i-l conferă Armin Mueller-Stahl, un mare actor de compoziție, de neuitat în Shine sau Eastern Promises.

Sper să mai aud Marșul Radetky în multe zile de 1 ianuarie de acum încolo.

Știu că îmi va plăcea la fel de mult.

Dar o să și zâmbesc puțin amar, aducându-mi aminte de Oberst Redl.

De prin lume adunate (3)

Când vremea e rea, mă hrănesc cu micile motive de bucurie pe care le-am adunat de-a lungul timpului:

Unii dintre cei mai frumoși ochi albaștri pe care i-am văzut vreodată
O specie pe cale de dispariție: Puer Escaladensis
Pios omagiu
Civilizație zvelt megalitică
Sublimul pe care îl găsești te miri unde
Donatello de la Brukenthal
Haaaai vinooooo iaaaaar în garaaaaa noastră micăăăăăă!
Să zâmbim cu CFR

Est-Vest-Invest

Ca și mulți dintre voi, am privit cu un amestec de oroare, îngrijorare și amuzament cum valuri de persoane deghizate care de care mai fistichiu au luat cu asalt clădirea Capitoliului din Washington.

Instigatorul este, neîndoios, Donald Trump, care este fidel unui singur principiu – totul pentru sine.

Dar faptul că apelurile-i ridicole au avut atât ecou izvorăște din probleme mai adânci în interiorul Statelor Unite ale Americii și dintr-o situație globală care nu mai este favorabilă acestui hegemon mai blând.

Toate acestea se pot desluși în efigie și din American Factory, un documentar, realizat de Steven Bognar și Julia Reichert, care a luat Oscarul și care ar merita propus și pentru Nobelul pentru Pace.

Nu e afirmație gratuită, ci justificată de cea mai mare dintre multele calități ale acestei producții, echidistanța cu care prezintă puncte de vedere și mentalități diferite.

Într-un orășel american de pe așa-zisa Rust Belt, o fabrică de parbrize, lăsată de izbeliște după criza din 2008, este preluată de o întreprindere-mamut chineză și toate par a fi roz bombon.

După entuziasmul inițial apar, însă, ciocniri între atitudinea lucrătorilor americani și cea a conducerii, dar și a angajaților chinezi relocați la fața locului.

Nu o să intru în detalii în evoluția acestor interacțiuni, însă o să vă redau concluziile pe care le-am extras:

Americanii au bine înrădăcinate individualismul și exercitarea dreptului la opinie și protest, dar au cam pierdut gustul performanței și, mai presus de toate, nu mai au bani.

Chinezii au bani grămadă, au putere de muncă, dar sunt încă robii unei culturi a obedienței și fațadelor și, mai presus de toate, manifestă un capitalism mai sălbatic decât omologii care l-au inventat și dus la rang de artă.

E tentant să vezi în American Factory expresia unui maniheism sortit unui conflict acerb, însă există discrete, dar înduioșătoare tușe de cooperare și înțelegere, iar deschiderea părții chineze, chiar și în privințe care nu îi sunt favorabile, este surprinzătoare și încurajatoare.

La fel de ferm merită respinsă și iluzia că totul va fi bine, iar mielul și lupul se vor înfrăți, întru armonia universală.

Finalul e aproape cinematografic, prin modul cum dezvăluie fugitiv următoarea dramă a omenirii, aceea pe care americanii și chinezii și românii și multe alte nații o vor avea de înfruntat fără excepție.

Mai degrabă de acolo vine circul funest care a avut loc în America ieri.

Și ar fi tâmpenie că credem că la doar la ei se poate întâmpla așa ceva.

Departe și nu prea

Anii ’70 ai cinematografiei sunt ai unei marii depresii.

Tot entuziasmul clădit de generația care a contribuit la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial se epuizase deja și apăreau marile întrebări fără răspuns ale omenirii.

Printre acestea, una care încă persistă – suprapopularea și deficitul de hrană – deși teroarea pe care o provoacă s-a mai estompat, mai ales acum, când avem altele pe cap.

E suficient, însă, să revizitezi Soylent Green și să simți cum neliniștea te invadează din nou.

Principalii artizani ai acestei neplăcute (pentru privitor) performanțe le revine regizorului Richard Fleischer și scenaristului Stanley R. Greenberg prin modul cum au înțeles să transpună viziunea coșmărească a lui Harry Harrison din romanul cu titlu pe măsură – Make Room! Make Room!.

Pe scurt, oamenii sunt mulți și hrana puțină și raționalizată, iar cea pentru vulg constă în alimentul care dă și titlul filmului, Soylent Green, cu o proveniență pe care o descoperim pe măsură ce protagonistul jucat de Charlton Heston investighează moartea unuia dintre ștabii corporației care o distribuie.

Distopii s-au mai făcut și se vor mai tot face. Unele credibile, altele sugestive. Aceasta de față nu mai întrunește prima dintre trăsături, dar punctează masiv la a doua, prin detalii.

Pe unul pe care mi-l aduc aminte de când am văzut prima dată Soylent Green în copilărie: mai-marii megalopolisului de beton unde are loc acțiunea se întâlnesc în cel mai exclusivist loc cu putință, muzeul care adăpostea ultimul copac în viață.

Un aspect mărunt, dar sinistru, pe care simțim că nu putem să-l dezavuăm pe deplin ca fiind anacronic.

La fel cum nu putem respinge întru totul brutalitatea reprimării mișcărilor de stradă, corupția poliției sau apartamentele care vin cu escorte feminine incluse.

Tonul întunecat al narațiunii se reflectă și în personajul central. Cu figura sa aspră, minunat dăltuită de natură, cu vocea ușor răgușită, Heston se depărtează simțitor de arhetipul omului legii american, deși păstrează pe undeva acea integritate în care avem mare nevoie să credem.

Iar scânteia de umanitate care îl salvează pe spectator de genunile disperării este relația dintre Charlton Heston și Edward G. Robinson, bătrânul bibliotecare care mai păstrează amintirea unor gusturi naturale.

Alături de copacul solitar, scena mesei copioase de care au parte ce-i doi mi-a rămas în minte încă de când eram mic și Soylent Green era difuzat la Cinemateca de duminică seara.

Atunci n-aveam voie să stau până prea târziu, așa că multă vreme n-am știut deznodământul acestei funeste parabole.

Între timp, am aflat un mic amănunt biografic, din care nu vă divulg decât o parte (Heston și Robinson erau prieteni buni și în viața reală), care a transformat o secvență dinspre final, cutremurătoare în sine, într-unul dintre cele mai înălțătoare momente ale manifestării omului pe ecran.

Ale omului, nu doar ale actorului.

Mâncare, de bine, de rău, avem, deci Soylent Green e departe.

Copaci, de bine, de rău, avem, deci Soylent Green e departe.

Dar umanitate?

Mai avem?

Sau Soylent Green e mai aproape decât ne place să credem?

Teorie în hapuri utile

Spune Hamlet:

Ce minunată lucrare e omul, ce cât de nobilă îi este inteligența, ce fără de număr îi sunt facultățile, alcătuirile și mișcările, cât de chibzuit și de admirabil e în faptele sale, cât de asemenea unui înger în puterea sa de înțelegere, cât de asemenea unui zeu: frumusețea lumii; pildă a viețuitoarelor și, totuși, pentru mine ce înseamnă această chintesență a țărânii?

(William Shakespeare, Hamlet, prinț al Danemarcei; Antoniu și Cleopatra; Iuliu Cezar, ediție bilingvă, traducerea Leon D. Levițchi, Dan Duțescu, Tudor Vianu, Adevărul Holding, București, 2009)

Această superb exprimată multitudine a omului ca ființă și manifestare reiese și din lucrarea lui Adrian Furnham, 50 de idei din pe care trebuie să le cunoști. Psihologie.

Un titlu care pare un pic cam imperativ, probabil din motive de marketing; eu, unul, l-aș fi formulat cu ”merită” în loc de ”trebuie”.

Merită, pentru că astfel multe dintre enigmele și efectele și scăderile comportamentului propriu și ale celor cu care ați intrat în contact vor căpăta mai mult sens.

Primul aspect care merită subliniat despre această carte este modul impecabil în care este structurată. Tematica variază de la boli psihice la mecanismul memoriei și la procesul luării deciziilor și fiecare capitol are patru pagini, nu mai mult, nu mai puțin.

Cu toate că psihologia este un domeniu de studiu (rețineți, vă rog, că nu îi spun știință) care numai de pus în tipare nu e, această structurare funcționează fără cusur.

În acele patru pagini, autorul reușește să sintetizeze exact ce propune să transmită; pot să depun mărturie în privința calității conciziei sale, pentru că unele dintre aceste idei îmi erau cunoscute în detaliu, precum percepția diferită asupra pierderilor și câștigurilor, pe care le-a descris atât de inteligent Daniel Kahneman în Thinking, Fast and Slow.

Lăudabil este că Adrian Furnham nu pleacă pe o teorie și o urmează orbește. Cele mai multe capitole sunt confruntarea unor păreri pro și contra asupra subiectului și nu e o întâmplare că se finalizează cu interogații precum acestea:

Există altruism?

De ce ne joacă ochii feste?

Este mintea o tabula rasa la naștere?

Stilistic, volumul este sobru, dar autorul își permite din când în când câte o pată de culoare, precum paragraful de mai jos:

Până în anii 1960, psihologia a fost caracterizată de un triumvirat: psihoanaliștii de modă veche; ”curajoasa lumea nouă” a comportamentaliștilor; și umaniștii care stricau toată distracția celorlalți.

Și, deși ideile vin din partea acestor cugetători cu ambiții de oameni de știință, precum Freud, Pavlov, Milgram sau Goleman, textul este punctat uneori de citate din filosofie sau literatură, iar această înțelepciune de a integra căi alternative înspre deslușirea flăcării umane din întunericul necunoașterii validează cartea lui Adrian Furnham drept una care își merită locul în orice bibliotecă.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un manual de psihologie mai bun decât cel folosit în școlile românești.

Black Blues Matters

Am descoperit blues-ul punând rufe pe sârmă.

Nu glumesc deloc.

Ca să fac această activitate mai plăcută, ascult muzică, iar Youtube-ul are algoritmi din ce în ce mai deștepți, așa că mi i-a scos în cale pe Muddy Waters, John Lee Hookers, Howlin’ Wolf, Sonny Boy Williamson, Little Walter și alți grei ai acestui gen, pe care îl putem numi fără exagerare una dintre cele mai mari contribuții ale Americii la patrimoniul imaterial al omenirii.

Ma Rainey’s Black Bottom îmi oferea astfel un motiv suplimentar de a fi interesat.

Pelicula se bazează pe o piesă de August Wilson, autorul lui Fences, iar aici, chiar mai mult decât în filmul lui Denzel Washington, materialul-sursă dramaturgic este încă foarte palpabil.

Acțiunea are loc în câteva camere și gravitează în jurul figurii impozante și dictatoriale a cântăreței de culoare eponime, una dintre străbunicile blues-ului.

Ca orice personalitate autoritară, se confruntă cu provocări externe (interesul și falsul respect al producătorilor albi) și rebeliuni intestine, căci un trompetist ambițios are gânduri să se afirme pe cont propriu.

Deși sunt adversari ireconciliabili, protagoniștii Viola Davis și Chadwick Boseman împărtășesc însă drama de a fi negri într-o Americă a anilor ’20, adică o lume în care există încă o segregare apăsată.

Această condiție inferioară împinge reacțiile celor doi, precum și pe ale celorlalte personaje spre intensități dramatice, care generează momente retorice puternice, foarte teatrale, dar pe care regizorul George C. Wolfe și scenaristul Ruben Santiago-Hudson au înțelepciunea să le păstreze și să nu le dea un aer prea cinematografic.

Ce pierde filmul astfel printr-o atmosferă statică compensează prin forța interpretărilor.

Viola Davis este impresionantă prin modul cum înțelege să își compună reacțiile, menite a ne dezvălui o oboseală care concurează cu ambiția de a se impune. Totuși, nu m-am putut dezbăra niciun moment de senzația că o văd pe talentata artistă Davis la lucru, mai degrabă decât pe o reîntrupare a lui Ma Rainey.

Iar uzurparea căreia e nevoită să îi facă față în planul muzical fictiv e tranșată fără dubiu în plan actoricesc.

E ceva dureros și înălțător să îl urmărești pe odinioară virilul lider din Wakanda, într-o ipostază slabită, aproape emaciat, dar animat de un suflu cutremurător.

Ce-i drept, are și cea mai generoasă și complexă partitură, dar asta reiese în primul rând din dăruirea și energia lui Chadwick Boseman și nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva această ardere grandioasă i-a grăbit sfârșitul.

Sau poate și-l simțea aproape și, ca un mare artist, și-a zis să își graveze numele pe nemurire?

Oricum, prevăd un Oscar postum pentru cel mai bun actor în rol principal în luna aprilie a acestui an.

Frumos și trist va fi că, la fel ca în cazul lui Heath Ledger, l-ar fi luat oricum.

Rămas bun, Chadwick Boseman!

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Mi-am zis să nu las să treacă anul acesta de veșnică amintire fără să să vă povestesc despre trei lecturi remarcabile pe care mi le-a prilejuit:

Thocomerius-Negru Vodă – cartea prin care Neagu Djuvara a tulburat apele medievisticii românești, avansând o ipoteză care contravine atitudinii pur autohtoniste dominante, cum că fondatorul Țării Românești a fost de origine cumană, ca și întreaga pătură războinică și conducătoare a acelor vremuri despre care avem izvoare puține și sărace. Argumentele sale acoperă o gamă largă de domenii, de la paralele istorice (vezi cazul vizigoților sau al francilor) la toponimie, și, deși nu am fost pe deplin convins de justețea ideii centrale, admir modul amplu și erudiția pe care le-a pus în slujba demonstrării ei. Istoricul, în special cel aplecat supra trecutului îndepărtat, este un detectiv care nu are prea multe probe și martori la îndemână. Reacțiile de tot felul pe care le-a generat figura non-neaoșă a lui Thocomerius Vodă (care pe mine, unul, nu mă deranjează, semn că m-am maturizat un pic) au parte de răspunsuri fie aprobatoare, fie tăioase, dar tot timpul elegante, din partea lui Neagu Djuvara, iar aceasta este o altă lecție în sine – cum se poate întreține o polemică aprigă, dar civilizată. Avem nevoie de așa ceva, acum mai mult ca oricând.

Agent Zigzag – dacă n-ar fi existat vastul aparat bibliografic (incluzând multiple documente ale serviciilor secrete britanice) de la finalul acestei cărți, aș fi putut să jur că este un roman de spionaj semnat de Ian Fleming sau John Le Carré. Protagonistul este Ben Chapman, un englez, poamă cam rea și uns cu toate alifiile, care ajunge prizonier la nemți în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, acceptă să spioneze pentru aceștia, revine în Albion, devine agent dublu și își îmbrobodește într-un mod remarcabil primii angajatori. Toate aventurile sale neverosimil de spectaculoase sunt redate de Ben Macintyre cu un stil alert și plin de umor, care m-a făcut să trăiesc acea senzație din copilărie, când mi-era necaz că trebuie să mănânc, să mă spăl sau să mă duc la școală și nu puteam să mai citesc. Chiar dacă e scrisă de cineva din tabăra câștigătoare, figurile care populează acest thriller autentic sunt prezentate echilibrat, iar eu nu mi-am reținut plăcerea de a vizualiza ce actori mari le-ar putea juca într-o posibilă ecranizare. Istoria este cea mai frumoasă poveste, dar când încape sub condeiul unui englez și este despre spionaj, e de-a dreptul irezistibilă.

Jurnal (1935-1944) – departe mine gândul de a insulta amintirea lui Mihail Sebastian, însă aceste confesiuni sunt cea mai reușită creație din întreaga sa operă, peste romane precum Accidentul sau piese ca Steaua fără nume. Nu doar că sunt o mărturie neprețuită asupra unei perioade de răscruce în istoria românilor, dar funcționează și pe trei dimensiuni: omul-scriitorul-evreul. Fiecare dintre acestea oferă ceva anume. Omul are tendințe depresive și accese de mizantropie, dar găsește forța de a merge înainte chiar și în cele mai negre momente. Cum? Parțial e o enigmă, dar două lucruri sunt recurente ca metode de supraviețuire – cititul și muzica. O confirmare dintr-o epocă fără Internet. Scriitorul ne dezvăluie resorturile intime ale creației, geneza și durerile facerii unor produse finite, pe care le știm și le apreciem. E cale lungă de la idee la execuție. Evreul se confruntă cu antisemitismul, la început doar ideatic, apoi material. Mulții încă neagă mini-Holocaustul din România. Aici, ca în filmul lui Radu Jude sau romanul lui Norman Manea, avem o imagine mai clară a ce a fost în realitate. Întorcându-mă la omul Mihail Sebastian, n-am putut să nu remarc tranziția de la stilul fatalist aproape mioritic din timpul regimului antonescian la accesele revanșarde de după 23 august 1944. ”Homo sum humani ni a me alienum puto” ziceau anticii, iar Sebastian ne arată asta cu expresivitate și talent. Recomand introducerea acestui jurnal în programa școlară, la istorie, la română, la muzică și la psihologie. Așa material didactic mai rar!

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)