Eurovisionul lui 2022

În istoria-mi personală de vizionat Eurovision, nu-mi aduc aminte să fi fost vreo ediție desfășurată în vreun context mai tensionat și mai predispus la controverse. Care nu lipsesc, așa cum poate ați auzit deja.

Cu toate acestea, am încercat să mă bucur de ridicolul și farmecul acestei nopți unice în an, așa că iată cum am receptat manifestațiile mai mult sau mai puțin muzicale din cadrul concursului.

Cehia – Voce slabă și își mai și bat joc de David al lui Michelangelo.

România – Muzică încă nu trimitem la Eurovision, însă dansatori, da. Maieurilor băieților și trupurile uleioase și pline de paiete mi-au adus aminte de Cezar Ouatu și acel moment care încă ne bântuie. Totuși, de apreciat că românii se apropie treptat de stilul manelistic cu care putem facem performanță.

Portugalia – Prima melodie proțăpită din seara asta (și vor mai urma destule); atmosferă de întâlnire Alcolicii Anonimi, la care participanții regretă că nu sunt la bar, totuși, cu un pic de atenție, am simțit prima mostră de muzica veritabilă a serii.

Finlanda – Pe ăștia chiar îi știu! Coafura e la locul ei, dar pe scenă, nu mai merge ca în videoclipurile de pe MTV.

Elveția – Proțăpeală standard, pauză de mers la toaletă.

Franța – Vocalizele de la început copiază cu nerușinare melodia memorabilă a Ucrainei de anul trecut, iar faptul că folosesc bretona sau o limbă minoritară înrudită nu ascunde că un cântec urât.

Norvegia – Pentru asta aștept Eurovisionul un an întreg.

Armenia – Inițial mi se părea încă o proțăpeală clasică, însă mi-a atras atenția mizanscena și exploatarea ei creativă, iar melodia s-a dovedit a fi una dintre cele mai bune din întreg spectacolul.

Italia – Acel truc al oricărei țări-gazdă, de a trimite o melodie care nu rea în sine, dar care nu are nicio șansă să câștige, pentru a pasa cartoful financiar altora.

Spania – Dios mio! Muzică? Ne-necesară.

Olanda – Ceva care să ne dezumfle după momentul anterior.

Ucraina – hip-hop folcloric, dacă e pe bune, cântatul ală pieziș la fluier e meseriaș rău; totuși, o melodie dezlânată.

Germania – Nemții au importat interpretul de la americani, în caietul de sarcini s-a specificat că, la prețul cel mai mic, se acceptă un hibrid de Eminem și Justin Timberlake.

Lituania – Mireille Mathieu (sau Liza Minellicius, vorba unui hâtru de pe Twitter) în limba locului, o voce bună și o interpretare muzicală chiar seducătoare.

Azerbaidjan – Proțăpeală în penumbră.

Belgia – E greu să duci două proțăpeli una după alta; ca și antecântătorul său, nici belgianul (neaoș, de altfel) nu a înțeles că la Eurovision seriozitatea muzicală nu e răsplătită.

Grecia – Nu se poate! A treia proțăpeală consecutivă! Mizanscena are oarece idee.

Islanda – Vestul Sălbatic islandez este feminin și plictisitor, atât de plictisitor, încât una dintre cântărețe mai are puțin și adoarme pe scenă.

Moldova – N-ai cum să dai greș cu Zdob și Zdub, chiar și când melodia nu plesnește de noutate.

Suedia – Da, era cazul să mai avem parte de o proțăpeală.

Australia – Dacă e să fie proțăpeală, măcar să fie spectaculos de ridicolă, ca asta; Cezar Ouatu are rival dinspre the light side.

Marea Britanie – Dacă l-ar vedea strămoșii lui, ăia care terorizau coastele britanice și și-au lăsat genele pe-acolo, și-ar scuipa în sân.

Polonia – Ghici ce? Încă o proțăpeală.

Serbia – Ceva manelistico-psihedelic, în care simt Covido-negaționism și vaccino-defetism, că doar e compatrioată cu Djokovic.

Estonia – Ceva ultra-lejer, de încheiere.

A câștigat Ucraina, așa cum își doreau unii, cum preconizau alții, într-un mod care îmbină practicile dubioase (momentele acelea când, chipurile, nu s-a putut realiza conexiunea) cu Vox Populi Europenus, Vox Dei.

Să nu fim ipocriți, știm că Eurovisionul este politic și politizat, iar șansa de a da cu tifla tiranului decrepit de la Kremlin și ciracilor lui era prea bună, să fie ratată.

Ne vedem în 2023, în Ucraina.

Sper.

Eurovision 2022 pe Twitter

O fi luat Elon Musk Twitter-ul, dar încă nu știe că există o seara pe an când acesta se transformă sub clar de lună, dintr-o platformă de anunțat chestii într-o mină de aur umoristic.

De remarcat că anul acesta mi-au atras atenția poante și în alte limbi decât engleză, că doar e Eurovision, adică unitate în diversitate, vericule!

My Annual Evening of Sarcasm is just about to begin. You might know it as Eurovision.

Let the cheese fest commence! I fully expect whacky costumes, at least one streaker appearance and Ukraine to burp the alphabet and romp home to victory.

Sweetie, be quiet, mummy’s trying to watch the Gay Superbowl.

Romania really said „screw it, everyone knows we’re vampires anyway”.

Portugal gets extra points for having the good grace to look faintly embarrassed in the drone shots.

Le chanteur de The Rasmus a vraiment choisi une solution audacieuse pour cacher sa calvitie précoce.

Hey Switzerland, looks like you finally picked a side. The losing side!

Typical of ‘em to not sing in English, smug bastards! (despre Franța).

I don’t watch Eurovision for a good ballad. I want crazy pop that I can jiggle my butt to. WE WANT WEIRD!

Armenia were the cause of the toilet paper shortage during the lockdowns?

The presenters come across as three people who’ve met for the first time in a smoking area at 3am, and I enjoy that.

Apparently happiness is prohibited in Eurovision.

No os preocupeis si España no gana, siempre tendremos Sudáfrica (un spaniol).

I won’t forgive Cyprus for giving Greece’s discount Kate Bush 12 points.

Alguien en Nashville se está ahorcando (se sufocă – n.m.) después de ver esto (un spaniol despre Islanda).

Moldova understood the assignment for Eurovision.

Australia in Eurovision!? That’ll confuse millions of children getting ready for their Geography GCSE and A Level exams!

Why does this look like a sect and why am I interested in joining? (despre Serbia)

Estonia’s Got Talinnt.

Pare che per partecipare all’Eurovision ci sia solo una regola: essere gay.

Ngl (not gonna lie – n.n.), if i didn’t already know I was gay, Serbia would’ve been my lesbian awakening. No, I will not elaborate.

El robo del Barca al PSG va a quedar en anécdota comparado con el que nos van a meter hoy.

Next year everyone’s arses are going to be hanging out, aren’t they?

Moldova being so low in the jury votes will be my villain origin story.

Surely there was a mix up with the paperwork and everyone put an abbreviation of Ukraine and it’s been misconstrued as UK? Can be the only explanation.

If we win, I’m going to run upstairs and excitedly let my wife know. The last time I did this was to let her know Michael Jackson had died. You have to savour these moments (un englez).

La France avant dernière, allez cassez vous les bretons avec votre musique de merde.

Delighted to see Moldova get such a huge public vote. A strike against the Boring Ballad Brigade.

El año que viene se celebra Eurovisión en un búnker.

Eurovision is just very very good fun, isn’t it?

Să redescoperim Bizanțul (3)

În milenara și zbuciumata istorie a Bizanțului, epoca lui Iustinian este văzută ca una de vârf, marcată, printre altele, și de performanța de a restabili controlul imperial asupra unor teritorii din Apus, precum Italia sau Africa de Nord.

Dar aceste teritorii n-au revenit sub umbrela Constantinopolului de bună voie, ci au fost cucerite prin forța armelor, iar artizan nu a fost împăratul, ale cărui merite a fost încă de atunci subiect de controversă, ci ilustrul său general Belisarius (sau Belizarie, după cum a fost adaptat pentru română).

Ca urmare, am explorat viața și cariera acestei figuri din povestea Bizanțului pe două căi: una pur istorică, alta romanescă.

Belisarius: The Last Roman General de Ian Hughes se concentrează pe campaniile militare conduse de comandant, într-un mod aproape științific.

Informațiile din lucrările lui Procopius sunt trecute prin filtrul unei analize lucide, astfel încât Belisarius nu este un general infailibil, așa cum vom vedea că a încercat Robert Hughes să îl creioneze, ci unul înzestrat, dar supus și greșelii.

Fiecare bătălie este disecată precum în documentarele despre conflictele recente (precum extraordinarul Battlefield, cel mai bun despre Al Doilea Război Mondial făcut vreodată), dar am rezerve că lucrurile au stat atât de matematic pe cât le descrie Hughes.

Impresionează atenția acordată de autor armamentului și tehnicilor de luptă din epocă, nu doar ale bizantinilor, ci și ale adversarilor acestora, perșii, vandalii sau goții.

Nu lipsesc precizări la intrigile și scandalurile care au rămas asociate cu Iustianian și soția sa, Teodora, sau cu Belisarius și soția sa, Antonina, preluate neîndoios din Istoria secretă a lui Procopius (pe care, curios, am căutat-o în studenție și am luat-o de la bibliotecă, descoperind că era adnotată masiv, mai ales la detaliile picante).

Fără a fi o lectură pasionantă, Belisarius: The Last Roman General mi-a oferit baza de care aveam nevoie pentru a aprecia demersul literar al lui Robert Graves în Count Belisarius.

Scriitorul procedează la fel precum în mult mai faimosul Eu, Claudius Împărat, adică brodează ficțiune pe o documentare temeinică. Și la el sursa de informații este neîndoios opera lui Procopius, dar scopul cărții nu mai e obiectivitatea.

Graves vrea să dea Imperiului Bizantin culoare și miros și sânge și patimă, iar asta îi reușește foarte bine și face părțile mai cărturărești mai ușor de trecut. Mai mult de-atât, îi conferă lui Belisarius o aură de devotament eroic, neverosimilă, dar necesară pentru a spori forța parabolei de la final.

E greu și periculos să ai succes și, mai rău, integritate, când deasupra ta este un șef vanitos, nesigur pe autoritatea lui și ipocrit.

Bizanțul n-a murit, e în corporații, instituții publice și chiar în familii.

Animalele au fost primele muze (4)

Ultima dintre seriile de imagini surprinse la Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, unde am pierdut noțiunea timpului admirând modul cum animalele au slujit drept primele muze ale artiștilor din vechime.

Faptul trăsăturile dimensionate și aerul morocănos nu ne împiedică să-l recunoaștem pe acest Iepurilă este o mostră a măiestriei artistului
Și încă un personaj de Pixar
Ca să înțelegeți caracterul dramatic al acestei scene, uitați-vă cu atenție la siluetele animalele de jos, de pe laterale
În ciuda stilizării și posturii inedite, dar fermecătoare, naturalețea nu e știrbită cu nimic
Mai puțin grațios decât frățânele de mai sus, acesta impresionează prin coarnele hiperbolizate
Rozaliu, grăsuliu, dar nu total inofensiv
Migala depusă de un artist din Catal Huyuk în redarea blănii leopardului acum 9000 de ani impresionează și azi
Personaj negativ de Pixar

Monarhia britanică e abonată la Oscaruri

Când a izbucnit scandalul care i-a avut în plan pe prințul Harry și pe nevasta Maghan Markle, care s-au văitat de cât de rău le e la Palatul Buckingham, mulți s-au întrebat:

Băi, da’ de ce le mai trebuie britanicilor monarhie?

Eu, unul, am găsit un răspuns, care nu e nici întru totul serios, nici pe deplin irefutabil.

Pentru că regii și reginele Marii Britanii au fost materie primă pentru multe interpretări de Oscar.

Care să fie oare motivul?

Pentru că știm multe despre viețile lor, pentru că i-au cântat și înfierat poeți și pentru că, să recunoaștem, sunt cea mai longevivă linie de VIP-uri din istorie, iar oamenii adoră să-i vadă puternici și vulnerabili, în culmea gloriei și la nadirul decăderii.

Așa că iată-mă pornit într-o superbă aventură istorică și cinematografică, în care vă invit să mă însoțiți.

***

Cronologic vorbind, se cuvine a începe cu Henric al II-lea Plantagenetul, care i-a prilejuit lui Peter O’Toole o performanță rară (dar nu unică, așa cum vom vedea mai târziu): să fie nominalizat de două ori pentru același personaj, dar din filme diferite. În Becket (1964), O’Toole este strident, arogant și malefic, dar seducător; în The Lion in Winter (1968), rolul este multifațetat, pentru că regele are de înfruntat atât povara anilor, cât și intrigile fiilor, instigați de o formidabilă Eleanor de Aquitania, rol pentru care Katharine Hepburn a câștigat Oscarul, la egalitate cu Barbra Streisand în Funny Girl.

Mergem mai departe cu Henric al V-lea, mai precis versiunea sa shakespeariană, pe care Laurence Olivier îl întruchipează în The Chronicle History of King Henry the Fifth with His Battell Fought at Agincourt in France (1944), creație pentru care a primit o nominalizare la Oscarul pentru actor principal, precum și un premiu onorific, pentru întreaga realizare, menită a insufla un aer de datorie și de exaltare a simțului războinic, adică pentru propagandă făcută cu stil, necesară în epocă, știind că ne aflam în plină conflagrație mondială.

Rivalul de peste decenii al lui Olivier, Kenneth Branagh, și-a încercat la rându-i puterile cu această partitură, rezultatul fiind un Henry V (1989) mai puțin semeț, dar mai subtil, pentru care a fost nominalizat la Oscar atât pentru rol principal, cât și pentru regie.

Continuăm cu unul dintre cei mai huliți regi din istoria Angliei, Richard al III-lea, căruia Shakespeare i-a asigurat o nemurire deloc măgulitoare, perpetuată de cel mai mare actor care i s-a dedicat, Laurence Olivier, nominalizat la Oscar pentru rolul din filmul eponim din 1955.

Ajungem la dinastia Tudorilor, poate cea mai generoasă cu figurile istorice generatoare de Oscaruri și nominalizări.

Charles Laughton a primit statueta pentru rolul principal savuros din The Private Life of Henry VIII (1933), unde pătimește din cauza nevestelor.

Richard Burton oferă o ipostază un pic mai neplăcută a personajului în Anne of the Thousand Days (1969), unde are de înfruntat o foarte aprigă Genevieve Bujold ca Anne Boleyn, duel intens, care le-a adus ambilor actor nominalizări la Oscar pentru rol principal.

Deși nu apare foarte mult în A Man for All Seasons (1966), Robert Shaw, nominalizat la Oscar pentru rol secundar, este memorabil drept un Henric al VIII-lea coleric și dispus să-și sacrifice ilustrul prieten Thomas More, doar că să-și ia o nouă soață.

Demnă urmașă în plan istoric, Elisabeta I este și o sursă bogată de creații actoricești. Judi Dench ne prezintă o variantă a ei mai bătrână, dar delicioasă și pătrunzătoare, câștigând Oscarul pentru cea mai bună actrița în rol secundar pentru doar câteva minute în Shakespeare in Love (1998).

Cate Blanchett reeditează performanța lui Peter O’Toole și bifează două nominalizări la rol principal, prezentându-ne-o pe Elisabeta I în diverse etape ale vieții sale: în Elizabeth (1998) este încă tânără, naivă și se zbate să supraviețuiască într-o lume de bărbați care complotează și o exploatează; în Elizabeth: The Golden Age (2007) nu mai are rivali în interior, este stăpâna fermă a Angliei, pe care o conduce spre victoria împotriva Spaniei, dar rămâne femeie, iar setea de afecțiune vine în contradicție cu îndatoririle regale.

Deși, tehnic, în perioada respectivă, Scoția era independentă de Anglia, merită menționată nominalizarea pentru rol principal a Vanessei Redgrave în Mary, Queen of Scots (1972), ambițioasă, dar și vulnerabilă ca Maria Stuart și având o rivalitate explozivă cu Elisabeta I a Glendei Jackson, o altă mare actriță căreia Regina Fecioară i-a prilejuit etalarea talentului.

Ajungem la perioada reginei Anna, nefericita care pierdut o sumedenie de sarcini în încercarea de a-și face datoria față de patrie, mic amănunt istoric pe care Olivia Colman îl strecoară discret în compunerea rolului din The Favourite (2018), care i-a adus Oscarul pentru cea mai bună actriță în rol principal.

Chestiuni maladive ale regalității proiectează și The Madness of King George (1994), unde Nigel Hawthorne, nominalizat la rol principal, e dezlănțuit ca George al III-lea, care, așa cum o arată și titlul filmului, o ia razna.

O veritabilă regină a ecranului, lui Judi Dench îi ies extraordinar reginele din istorie. În Mrs. Brown (1997), pentru care a primit o nominalizare la Oscar pentru rol principal, e regina Victoria, îndoliată după moarte multiubitului Albert, consolată de un servitor devotat și înfierată de opinia publică.

Ajungem în secolul XX, iar monarhia britanică, deși tot mai decorativă, rămâne la fel de oscarizabilă.

Detașat câștigător al Oscarului pentru rol principal în acel an, Colin Firth este de neuitat ca George al VI-lea, regele bâlbâit, dar inimos, care luptă împotriva defectului de vorbire în The King’s Speech (2010). Alături îi sunt logopedul nonconformist (Geoffrey Rush) și soția bățoasă și devotată, Elisabeta Regina-Mamă (Helena Bonham Carter, la rându-i nominalizată la categoria actriță în rol secundar).

Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii este, neîndoios, una dintre cele mai importante figuri ale istoriei recente. Simțul datoriei, uneori vecin cu încăpățânarea, este baza pe care Helen Mirren își construiește minunatul rol din The Queen (2006), care i-a adus Oscarul pentru rol principal laolaltă cu toate premiile posibile și imposibile ale acelui sezon.

Maiestuoasă, dar cam rigidă, Elisabeta a II-a a avut de înfruntat spiritul rebel și nevrotic al prințesei Diana, căreia Kristen Stewart (sau creatura aia pusă acolo de reptilieni) îi construiește o personalitate contrastantă, dar irezistibilă în Spencer (2021), rol pentru care a fost nominalizată la Oscar, fapt pe care nu l-aș fi crezut posibil în veci când o vedeam în Twilight.

Ca încheiere, sunt tentat să spun că filonul de Oscar al monarhiei britanice pare a se fi epuizat.

Dar istoria e oață, cine știe ce ne mai rezervă.

Cătinel, cătinel, către Shakespeare (7)

Dacă Romeo și Julieta are o ecranizare emblematică, Hamlet, ca și decodarea în sine a semnificațiilor piesei, lasă loc de discuții în privința celei definitive.

Versiunea lui Fraco Zeffirelli nu poate aspira decât la un bronz onorabil, iar aurul este, de regulă, acordat celei a lui Laurence Olivier. Însă, cea a lui Kenneth Branagh din 1996 nu se mulțumește cu argintul și încearcă, încă de la apariție, să câștige suficienți adepți, încât să înhațe tronul, precum un Macbeth mai puțin sângeros.

Merită locul I?

Înclin să zic că nu, dar înțeleg de ce alții se declară încântați.

Spre deosebire de Olivier, care se concentrează asupra unui Hamlet muncit de melancolie într-o atmosferă gotică, Branagh are ambiția să transpună piesa dacă nu în întregime, atunci cât mai ramificată și se mai și călăuzește după un citat arhicunoscut:

All the world’s a stage, and all the men and women merely players.

Acest Hamlet se vede și se aude bine, prea bine chiar.

Costumele și decorurile sunt somptuoase, iar montajul e la fel de zburdalnic precum în producții mai recente ale cineastului, plasate în universul misterelor Agathei Christie.

Tot ca acestea, și distribuția de aici este de vis, iar declamarea replicilor beneficiază de talente care mai de care.

Cu toate acestea, momentele când am fost mișcat autentic și cele în care am simțit o construcție artificială sunt la paritate.

Poate că așa și-a dorit Branagh, să ne propună un Hamlet care nu deprimă și nu tulbură, ci doar invită la a-l contempla.

Sau poate că piesa lui Shakespeare este atât de greu de transpus, încât fiecare artist își vede limitele și preconcepțiile oglindite în ea.

Ca protagonist, Branagh pronunță solilocviile legendare cu o lejeritate admirabilă, se manifestă emoțional în fel și chip, dar pare cam prea jovial, pentru cum văd eu personajul. Chiar când e la limita delirului, o face cu o veselie discutabilă.

Dar, repet, poate că în Hamlet îmi găsesc și eu limitele de înțelegere și descifrare, așa că nu afirm răspicat că ar fi o alegere greșită.

Restul actorilor au prestații care variază de la minunate la neadecvate. Cu toată simpatia pe care o am pentru Jack Lemmon sau Robin Williams, nu am văzut personaje jucate de ei, ci pe ei înșiși, făcând cu profesionalism ce știam că fac ca nimeni alții. Lui Billy Crystal i-a ieșit mai bine, pentru că un gropar e fie cumplit de tragic, fie dezastruos de comic, iar asta din urmă era specialitatea casei.

Kate Winslet e fragilă, e expresivă, dar n-am observat vreo cădere abruptă de la ingenuitate la dereglare, iar Julie Christie pare subutilizată.

Deși are un rol mic, Charlton Heston este impozant și profund, iar acela care nu se limitează la pronunța vorbe meșteșugite, ci le și îmbracă reacții potrivite la milimetru este indubitabil Derek Jacobi. Dar asta n-ar trebui să ne mire. Nu întâmplător, din pleiada de stele care populează acest Hamlet, are Shakespeare în portofoliu și alături de Laurence Olivier (a fost Cassio în Othello cel din 1965).

Hamlet al lui Kennth Branagh are patru ore.

Cantitatea nu e neapărat calitate, însă faptul că nu m-am plictisit, ci doar am dezaprobat anumite aspecte ale sale e un indicator al unei opere remarcabile.

Așa că îi dau argintul, până la urmă e locul doi, adică nu departe de desăvârșire.

Actorii și actorii

Există un scriitor pe nume China Mieville, a cărui proză e vag categorisită drept SF, dar pe care aș numi-o mai degrabă conceptuală.

Una dintre creațiile-i reprezentative este The City & the City, un fel de roman polițist care se desfășoară în două orașe din planuri diferite ale existenței, care coexistă în același cadru fizic.

Senzația de a mă a afla în același timp în două locuri diferite este acel ceva pe care l-am primit la Oedip Rege și îl voi păstra cu mine de-a pururi.

Că piesele ilustrului Declan Donnellan (care a montat pentru prima dată în România) acordă mișcării scenice o importanță primordială știam de la Ce păcat că-i târfă sau Măsură pentru măsură, pe care am avut ocazia să le văd la diverse ediții ale Festivalului Shakespeare.

Dar nu mi-aș fi imaginat că această mișcare îi va implica și pe spectatori și nu doar ca un moft, ci transformându-i în actori, după cum vă voi detalia mai jos.

Cu această simplă, dar strălucită găselniță, m-am găsit atât într-o agora a Greciei antice, unde democrația se manifesta nemijlocit, la firul ierbii, unde oratorii îți unduiau opiniile prin puterea cuvântului rostit, nu cu adaos de televiziune și rețele sociale, dar și în prezentul familiar, cu un politician charismatic și arătos, purtând însemnele puterii (costumul și cravata roșie), aflat sub tirul unor atacuri mediatice, în plină criză epidemiologică.

Cum spuneam, pentru mine impactul major al spectacolului s-a înregistrat în prima sa parte, când tragedia e încă în faza ei ambivalentă. Aici este și partea când interpretarea lui Claudiu Mihail, care s-a angajat în rol cu o dedicare eroică, atinge cea mai mare subtilitate. Pe măsură ce textul lui Sofocle înaintează spre cutremurătorul deznodământ, care mi-era cunoscut, ca unul crescut cu Legendele Olimpului, survine inevitabila emfază declamatorie și gestuală. Bâțâiala de orb a protagonistului mi s-a părut exagerată, nu însă și tovarășilor mei de scenă, iar aici e o altă mare calitate a acestei piese angajante.

Profitând de libertatea de a mă mișca și așeza pe unde mi-era voia, am găsit o poziție de unde puteam urmări atât jocul actorilor, cât și reacțiile spectatorilor. Iar acestea au funcționat exact cum și-au propus realizatorii: simpatie pentru năpasta lui Oedip, oroare față de tabuurile încălcate, tensiune în așteptarea verdictului, nădejdi neîmplinite. Și nu erau reacții individuale, ci un curent comun, care străbătea întreg publicul și îl transforma în acel indispensabil participant la tragediile grecești – corul.

Să fii parte a poveștii și nu doar martor al ei, asta înseamnă că magicienii teatrului și-au atins obiectivul.

Pentru a întregi relatarea despre experiența de la Oedip Rege, să mai spun și că nu cred că desemnarea doamnei Tamara Popescu drept Tiresias a fost inspirată. Deși redă manierismele unei persoane nevăzătoare mai bine veridic decât Claudiu Mihail, vocea și abordarea replicilor nu mi s-au părut a corespunde ipostazei de profet.

Apoi, mi-a plăcut un detaliu de bucătărie internă pe care l-am remarcat după ce m-am orientat în a studia mai îndeaproape reacțiile spectatorilor. Deoarece am avut privilegiul de a participa la Oedip Rege la prima sa reprezentație, printre aceștia se numărau și principalii săi artizani, Declan Donnellan și Nick Ormerod. Dacă primul era vădit muncit de tracul pe care regizorii dedicați îl au la premieră, al doilea scruta cu privire de o vultur și cu o concentrare admirabilă tot ce mișca pe scenă, împărtășindu-i scurte observații asistentului de regie Laurențiu Tudor, care le nota cu promptitudine. Nu știu câți au ochit acest amănunt, dar mie acest proces de perpetuă rafinare a procesului artistic mi-a plăcut enorm.

Nu în ultimul rând, m-am cutremurat (dar și amuzat, de ce să mint), când Claudiu Mihail a dat atât de tare de podea cu sărmanul Eugen Titu, că mi-era că acolo rămâne.

Oedip Rege este mai mult decât teatru.

E zguduire în timp real.

Credit foto: Albert Dobrin.

Cătinel, cătinel, către Shakespeare (5 și 6)

Macbeth nu e piesă ușor de ecranizat. Are o combinație de uman și supranatural care nu e lesne de echilibrat, iar personajele și trăirile lor au ceva neplăcut, de care nu ne place să ne aducem aminte.

După ce Orson Welles a făcut un Macbeth simbolic și redus ca buget, deși nu ca impact, doar Roman Polanski s-a mai încumetat să abordeze tragedia, într-un stil care a țintit către un fel de realism, reușit, dar nu neapărat spectaculos.

A urmat o lungă perioadă în care Macbeth a fost ocolit de regizori, pentru ca, începând cu anii 2000, să revină în atenție și să fie transpus pe ecran în felurite moduri.

Avem o versiune din 2003, intitulată Maqbool și plasată într-un Mumbai modern, cu o intensă interpretare a regretatului Irrfan Khan.

Mai există una din 2006 cu o tentă gangsterească, de asemenea modernă în cadru, Melbourne de data aceasta, avându-l în prim-plan pe Sam Worthington.

Nu în ultimul rând, generația TikTok-ului e vizată de cea din 2018, agitat-kitschoasă, dar cu meritul că a încercat să aducă textul shakespearian în atenția tinerilor, pe limba lor.

Pe acestea le-am menționat dintr-un interes mai degrabă enciclopedic, pentru că, în opinia mea, două filme își dispută coroana pentru cea mai inspirată transpunere din cinematografia recentă.

Unul este Macbeth din 2015, regizat de Justin Kurzel.

Celălalt este The Tragedy of Macbeth din 2021, regizat de Joel Coen (da, doar de el, fără la fel de ilustru-i frate Ethan).

Fiecare dintre cele două pelicule propune o anume stilistică.

În prima, se încearcă sugerarea unei Scoții naturale și istorice, dar nu sec, precum o face Polanski, ci exploatând cețurile și duritatea reliefului, ca o proiecție a ambiguităților și degradării morale a personajelor.

În cea de-a doua se poate simți o vagă inspirație din producția lui Welles, mai ales prin sublimarea extremă a decorurilor, care devin simple receptacule pentru manifestarea actorilor.

Cert este că ambele filme arată extraordinar din punct de vedere vizual, dar și că par pe alocuri un pic lipsite de viață.

Despre protagoniști, numai de bine, pentru ambele.

Michael Fassbender pare a avea încă dintru început o predispoziție pentru violență, firav acoperită de un strat de moralitate, dar manifestată din ce în ce mai odios pe măsură ce puterea și degradarea aferentă ei se acumulează. Spre final putem spune că avem un Macbeth psihopat în toată puterea cuvântului

De cealaltă parte, Denzel Washington își construiește o ambivalență de politician, iar interpretarea sa (răsplătită cu o nominalizare la Oscar) funcționează cel mai bine când redă duplicitatea.

E interesant de urmărit cum scenariștii unui film sau ai altuia au selectat din piesa întreagă acele momente care să pună în valoare caracterizarea dorită.

Macbeth este un titlu care trebuie citit dublu. Nu este doar despre protagonistul eponim, ci și despre consoarta sa și rolul pe care îl joacă în a-l împinge spre a împlini funesta profeție a vrăjitoarelor. Este ea motorul veritabil al piesei sau ambiția a sălășluit dintotdeauna în adâncul lui Macbeth, iar a ei doar o oglindește pe a lui?

În versiunea din 2015, deși mai reținută în expresie, Marion Cottilard pare a avea o influență mai mare asupra soțului și a-l împinge spre rele.

În cea din 2021, Frances McDormand își compune un aer care nouă, românilor, ne aduce aminte de Leana din capu’ trebii, însă, în raport cu soțul, nu apare neapărat ca instigator, ci drept un complice la fel de imoral. Poate și din cauza aerului minimalist al filmului, transformării-cheie a personajului ei, de la mașteră la suferindă, nu i se acordă foarte multă atenție, fiind mai pregnantă la omoloaga Cotillard.

Distincția ex-aequo pentru cele două pelicule este întregită de modul cum vrăjitoarele, figuri macabre, dar esențiale pentru atmosfera piesei, sunt integrate în această parabolă despre smârcul întunecat al sufletului omenesc.

Și, într-un caz, și într-altul, aparițiile lor sunt neliniștitoare și fascinante, așa cum se cuvine.

Fair is foul, and foul is fair.

De asta nu ne place Macbeth și de-asta ne întoarcem mereu la el.

Pentru că ne aduce aminte cât de păcătoși putem fi, dacă sunt apăsate butoanele potrivite.

Animalele au fost primele muze (3)

Încă n-am epuizat lista obiectelor superbe, inspirate de animale, pe care le-am văzut la Muzeul Civilizațiilor Anatoliene.

Ipostazele necuvântătoarelor urmează subtil curbura vasului
Se pare că adorația față de mâțe are rădăcini istorice adânci
Realizarea pare naivă, mai ales din cauza privirii șașii, dar uitați-vă la naturalețea smocului de blană care atârnă de-a lungul gâtului
Stilizare minunat dozată, care te lasă să recunoști o pasăre de apă
Forma vasului și botul ușor ridicat al taurului mă face să cred că este surprins momentul trist când acesta era sacrificat pentru vreun zeu
Nu mi-aș fi imaginat că o făptură atât de mândră precum o lebăda poate fi sugerată cu o așa economie de mijloace
Porcușorul isteric din vremuri de demult
Încă un personaj de Pixar

Cătinel, cătinel, către Shakespeare (3 și 4)

Când spui Romeo și Julieta în cinematografie, două ecranizări iau prim-planul.

Romeo and Juliet a lui Franco Zeffirelli, cea care s-a impus ca etalon, și Romeo + Juliet a lui Baz Luhrmann, pentru îndrăzneala abordării și pentru că i-a cimentat aerul de star juvenil lui Leonardo DiCaprio.

Însă, aplicând un pic de arheologie în cea de-a șaptea artă și relația ei cu această tragedie înălțătoare, descoperi încă două filme care s-au încumetat a o înfățișa și care prezintă calități și beteșuguri similare.

Unul este Romeo and Juliet din 1936, regizat de George Cukor.

Celălalt este Romeo and Juliet din 1954, regizat de Renato Castellani.

Versiunea cea dintâi păcătuiește printr-o vârstă multe prea înaintată a protagoniștilor: Norma Shearer peste 30 de ani, iar Leslie Howard chiar peste 40!

Pe amândoi îi mântuiește talentul și dăruirea interpretativă, cu un plus pentru Norma Shearer, care, ca soție a atotputernicului producător Irving Thalberg, a beneficiat de foarte multă atenție regizorală, fapt ilustrat de scena balului, grandios realizată și având-o în centru fără echivoc.

Versiunea a doua în discuție suferă tot din punct de vedere al personajelor principale, dar nu din cauza vârstei acestora, ci a discrepanței psihologice vădite dintre ei.

Lui Laurence Harvey nu i-a lipsit înzestrarea actoricească, însă figura-i rece și ușor malițioasă nu se potrivește deloc cu ipostaza de amorez naiv și pătimaș. Dimpotrivă, au fost secvențe când își spunea replicile cu aerul unui prădător cu experiență, impresie accentuată în prezența aurei serafice pe care o degajă partenera de ecran, Susan Shentall.

Povestea rolulul ei este interesantă în sine: nu avea studii și nici aplecare către actorie, ba mai mult, deși unanim apreciată de critici și public, în timp ce pelicula ca întreg a primit răspunsuri mixte, n-a vrut să-și continue cariera, s-a măritat și și-a văzut de viață. Motivul pentru care regizorul Castellani și-a dorit-o în film este albeața trăsăturilor, părul blond și aerul angelic; într-adevăr, n-au fost puține momentele când simțeam că am în fața ochilor o Madonă de Botticelli sau Fra Lippo Lippi.

Dacă idilele damnate suferă astfel la credibilitate, cele două producții au destule de oferit să compenseze acest neajuns.

Ambele desfășoară mizanscene somptuoase. Romeo and Juliet cel din 1936 este construit în superba și de mult apusă era a studiourilor de Hollywood, cu decoruri și costume care încântă ochiul, înnobilate și de imaginea alb-negru.

Pentru cel din 1954, realizatorii s-au ținut cu dinții de ambiția de fi plasat numai în locuri reale din Italia (Veneția, Siena sau Verona), al căror farmec istoric amenință uneori să copleșească latura umană (ceea ce nu i se întâmplă lui Zeffirelli, de pildă), iar costumele sunt ca o paradă a modei Renașterii, fiind parcă luate integral din frescele lui Mantegna din Camera soților a palatului ducal din Mantova.

Un capitol la care pelicula din 1936 punctează simțitor mai mult este bogăția interpretativă a distribuției; John Barrymore creează un Mercutio care se apropie de profilul bufonului shakespearian, Edna May Oliver este pur și simplu delicioasă în rolul doicii, iar Basol Rathbone propune un Tybalt diferit de imaginea standard de fanatic zănatec, afișând un amestec de agresivitate și distincție.

Pelicula din 1954 nu se poate lăuda cu partituri secundare memorabile, ba chiar suferă vizibil în privința unora dintre ele. Însă, în ton cu naturalismul de ansamblu al filmului, se remarcă scenele esențiale ale duelurilor, care nu mai au nimic eroic sau glorios, ci sunt înjunghieri spontane și brutale, cum, probabil, chiar se desfășoară vendetele de când lumea.

Pentru că în Verona, ca în multe alte orașe ale Italiei renascentiste, se juca probabil Calcio, un strămoș sângeros al fotbalului, o să spun că Romeo and Juliet al lui Zeffirelli și Romeo + Juliet al lui Luhrmann își dispută titlul, iar echipele din 1936 și 1954 locurile de Cupa UEFA.

Însă toate ne aduc aminte că […] never was a story of more woe than this of Juliet and her Romeo.