Țesături de sentimente

Muzeul Cluny din Paris nu este potrivit pentru hoardele de turiști care obișnuiau să năvălească în capitala Franței și care o vor face din nou când se va mai astâmpăra pârdalnica de pandemie.

Nu are vreo panoramă completă a Evului Mediu, ci doar crâmpeie de artă materială și spirituală, greu accesibile călătorului aflat în goană, care mai are de rulat trei obiective până la finalul zilei.

Însă într-o sală anume a acestei foste abații am regăsit aceeași sfială și admirație manifestate universal, ca la Mona Lisa sau Capela Sixtina.

Este lăcașul care adăpostește celor șase tapiserii ale Doamnei și licornului.

Lumina difuză, bogăția decorațiunilor, neclaritatea semnificațiilor și acea adorabilă naivitate figurativă gotică de dinainte de explozia naturalistă a Renașterii fac din această încăpere un loc magic.

Nu e de mirare că una dintre tapiserii apare în universul vrăjitoresc al lui Harry Potter.

Se știu câteva lucruri, dar nu foarte multe, despre cine a comandat și cine a executat aceste opere de artă, iar acest vacuum de informații este exploatat de Tracy Chevalier în Doamna și licornul.

Se vede o documentare temeinică a autoarei, mai ales în descrierile migăloase ale procesului de realizare, de la picturile inițiale la cusăturile finale, însă remarcabil este că această latură informativă este întrețesută cu o narativitate reușită și elocventă din punct de vedere emoțional.

Diverși actori implicați în geneza seriei de tapiserii primesc cuvântul pe rând și ne dezvăluie tumulturi interioare care par a se reflecta în detalii din povestea domniței care seduce sau este sedusă de un unicorn.

Deoarece e scris de o femeie și este despre imaginea multiplă a unei femei, se vede preponderența aspectului feminin în roman. Nu că ar fi vreun fapt supărător sau dăunător reconstituirii istorice.

Fiecare scriitor recompune lumea trecutului după chipul și asemănarea sa. O face Gustave Flaubert în Salammbô, Boleslaw Prus în Faraonul, iar acum Tracy Chevalier în Doamna și licornul.

A critică adusă îndeobște abordării romanțate a istoriei (s-a întâmplat recent cu serialul The Crown) este că publicul larg are tentația să dea valoare prea mare de adevăr ficțiunii, iar de aici până la a înghiți toate fake news-urile de pe Internet nu e cale lungă.

Ca urmare, după ce vă delectați cu proza frumoasă și profundă a lui Chevalier, vă invit să începeți a descoperi voi înșivă Doamna și licornul, urmărind un mic reportaj despre modul cum această serie de tapiserii este renovată (care ilustrează cumva și durerile facerii ei) sau parcurgând un site foarte bogat, izvorât din pasiunea unei doamne japoneze pentru această multiplă enigmă artistică – www.ladyandtheunicorn.com.

Iar ca fundal sonor puteți folosi un foarte interesant album de muzică de inspirație medievală, dar cu influențe electronice, intitulat La Dame à la licorne, compus de Dominique Guiot.

Fie ca simțurile să vă fie răsfățate după cum doriți.

Dar cu măsură!

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o panoramă a celei mai complicate urzeli din câte există – sufletul omenesc.

O nazistă ne-a făcut bine

Aceste Jocuri Olimpice de la Tokyo din 2021 sunt aparte, fără doar și poate.

Așa că se cuvine a fi marcate cu rememorarea unei alte ediții, care a prilejuit o realizare cinematografică pe care nu o putem ocoli, indiferent cât de neplăcute ne-ar fi anumite aspecte ale ei.

În 1936 a avut loc la Berlin o ediție a Jocurilor Olimpice pe care Hitler le voia o supremă și peremptorie dovadă a puterii sale și a supremației ariene.

I-a revenit aceleiași Leni Riefenstahl (autoarea monumentalului Triumph des Willens) sarcina să redea probele sportive și performanțele germanilor cu precădere într-un mod cât mai laudativ, iar această mare cineastă, căci nu-i putem spune altfel, ne-a oferit un spectacol care impresionează și astăzi.

Documentarul pe care l-a realizat beneficiind de același colosal sprijin logistic este împărțit în două – Olympia: Fest der Völker (Festivalul Națiunilor) și Olympia: Fest der Schönheit (Festivalul frumuseții).

Prima parte abordează manifestările sportive de ansamblu și, pe lângă o mare valoare documentară (compari probele și performanțele de ieri și de azi), prilejuiește delicioasa experiență de a vedea cum atleți americani de culoare, în frunte cu figura luminoasă a lui Jesse Owens, iau medalii de aur chiar sub privirea înciudată a lui Hitler.

Cea de-a doua parte privește disciplinele sportive mai îndeaproape, iar dacă unele sunt înfățișate convențional, deși cu acea vivacitate pe care acum o considerăm din oficiu la transmisiunile televizate contemporane, altele, precum scrima sau săriturile în apă beneficiază de o tehnică de filmare care le ridică până pe culmi de poezie a mișcării și ode închinate esteticii corpului uman.

Cu toate că a fost o nazistă înfocată, Leni Riefenstahl ne-a făcut mult bine.

Ne-a arătat ce este un kalokagathon.

Ne-a demonstrat că integritatea de cineast este atât de puternică, încât rezultatele nefavorabile regimului pe care îl slujea n-au fost cenzurate.

Mai presus de toate, ne-a pus în fața efortului de disocia arta de ideologie.

Iar ăsta e un sport pe care merită să îl practicăm cu toții.

Ocho y medio

Desigur, Dolor y gloria oferă multe chiar și la o vizionare independentă de orice intertextualitate.

Pedro Almodovar este aici același, un pic derutant, niciodată grăbit, combinând melancolia propriilor trăiri la senectute cu libertatea de a le exploata creativ, rulând scene care emoționează sau pun pe gânduri sau chiar amuză și lăsând o tensiune existențială să se acumuleze chiar și în cele mai inofensive momente.

Ca alter-ego al regizorului, Antonio Banderas este uluitor. Arătos a fost, arătos a rămas, însă actorul poartă decrepitudinea cerută de rol cu o naturalețe care te face aproape să îți atingi nervul sciatic și să îi mulțumește că încă te cruță. În același timp, fără să apese în vreun fel pe expresivitate, ne face părtași la o gamă de sentimente difuze și, deci, aproape de ce simțim fiecare dintre noi în fiecare clipă.

Da, Dolor y gloria este un film care te captivează, chiar și când e atât de lent, încât e ca un gardian care descuie ușa temniței și îi spune prizonierului: Ești liber să pleci!

Iar acesta nu cutează să treacă pragul.

Însă o experiență aparte este jocul asemănărilor și deosebirilor dintre această creație și al lui Federico Fellini.

Ambele sunt plăsmuite din lutul moale al autobiografiilor subiective ale unor doi mari cineaști.

Ambele sunt autodafé-uri în care nu poți să ai deplină încredere.

Ambele anulează obstacolul aparent insurmontabil dintre realitate și ficțiune, dintre material și oniric.

Ambele îi au drept protagoniști pe actorii favoriți ai regizorilor – Antonio Banderas al lui Almodovar, Marcello Mastroianni al lui Federico Fellini.

Ambele ne întredeschid porți către profunzimile întortocheate ale minții și conștiinței artistului.

și Dolor y gloria au și rația lor de diferențe.

Tonalitatea este mai jucăușă la Fellini, pe când la Almodovar are ceva visceral.

Nu-mi pot imagina filmul italianului altfel decât în alb-negur, pe când al spaniolului e curat expresionism cinematografic (inclusiv hainele zilnice ale personajului lui Banderas sunt armonizate într-un mod care l-ar încânta și pe un Monet).

Pelicula felliniană are potențial să le supere pe feministe, iar cea almodovariană pe adepții familiei tradiționale.

Oricum le-ai privi și le-ai întoarce, și Dolor y gloria nu sunt doar fărâme ale acelor care le-au realizat.

În ele punem și o parte din noi înșine.

P.S. Am vizionat Dolor y gloria în aer liber, în cadrul proiectului Urban Movie, organizat de Casa de Cultură ”Traian Demetrescu” din Craiova și a lui Laurențiu Tudor, un om atât de inimos în a duce arta către semeni, că îl și compătimesc.

Poliamoria cu Mumia

Aveam vreo cinșpe ani când m-am înamorat de o Mumie.

Spre finalul vacanței de vară, vine G. la mine. Fusese elev al părinților mei și devenisem amici.

Îmi zice:

– Hai la film!

– Ce film?

– Îi zice The Mummy, nu știu prea multe despre el.

M-am dus și bine am făcut, pentru că atât de mult mi-a plăcut, că eram chitit ca, în prima zi de școală, să îi fac o reclamă monstruos de acerbă.

A venit deschiderea anului și, printre colegi, era unul care îl văzuse la rându-i.

Și așa au curs ”Bă, mai ții minte…!” sau ”Bă, da’ aia cu…!” sau ”Ba nu, aia cu…!”, încât am mobilizat restul găștii de băieți să mergem să îl vedem in corpore.

Și, liceeni fiind, nu prea aveam bani, dar era unul mai înstărit în ziua aia, așa că s-a oferit să îi sponsorizeze pe faliți.

Până a doua zi, când urma să își recupereze contribuția benevolă, bineînțeles.

Zeul Shai (al norocului la egipteni – n.m.) a fost de partea noastră, pentru că finanțatorul a găsit o bancnotă măricică pe jos în zona casei de bilete, forfotind de lume, și, în ciuda celor mai bune intenții de a-l găsi pe posesor, intenții care au ținut vreo cinci minute, a fost nevoit să și-o însușească, spre satisfacția financiară a întregului grup.

Și iote așa am văzut iar The Mummy.

Și mi-a plăcut și mai abitir.

La ceva timp după aceea, l-am văzut încă o dată, la un cinematograf cu niște condiții tehnice mult mai slabe.

Și plăcerea mi-a sporit încă și mai și.

De atunci, l-am văzut în toate felurile și mediile digitale posibile și imposibile și am rămas îndrăgostit de filmul ăsta.

Și de ce nu?

E un amestec impecabil de acțiune, horror, romantism și umor.

Introducerea aia fabuloasă, cu vocea lui Oded Fehr îmi dă fiori de drag, chiar și acum.

Imaginea statuii roase de timp, la fel.

Scena bătăliei care urmează e ca un gong care te anunță că începe distracția.

Egiptul antic e reconstituit superb, iar acolo unde realizatorii își permit libertăți cu acuratețea istorică, o fac în sprijinul narațiunii.

Brendan Fraser e arătos, dinamic și amuzant.

Rachel Weisz e simpatică, erudită și amuzantă.

John Hannah e amuzant da capo al fine.

Arnold Vosloo e arătos, impozant și înfricoșător, mai ales când nu e întreg.

Kevin J. O’Connor e odios și amuzant.

Omid Djalili e ridicol și amuzant.

Mizanscena pe care o conduce regizorul Stephen Sommers pare a se păstra proaspătă și antrenantă de parcă ar fi păstrată în natron.

Coloana sonoră a lui Jerry Goldsmith, un veritabil Osiris al muzicii de film, te teleportează pe malurile Nilului și în Valea Regilor în doi timpi și trei mișcări.

Adolescent pasionat de istorie, am fost ispitit să aflu cine a fost în realitate Imhotep, ce era Cartea Morților sau care era treaba cu zoomorfizarea aia a zeilor.

Și, cum primul amor nu se uită niciodată, pentru mine nu există dezamăgitorul The Mummy Returns, prostescul The Scorpion King sau odiosul The Mummy din 2017, cu care s-au compromis alde Tom Cruise sau Russell Crowe.

Mulți zic că The Mummy nu e decât Indiana Jones răsucit.

O fi, dar acolo nu îl iubești decât pe Harrison Ford.

Aici e poliamorie în toată regula.

Propagandă cu ștaif

Un film rusesc din anul 1938 nu poate fi decât de propagandă.

Un fapt ușor amuzant este că Aleksandr Nevski i-a ieșit atât de apăsat lui Serghei Eisenstein, încât, pentru a nu periclita aranjamentele care dus la Pactul Ribbentrop-Molotov, pelicula nici n-a rulat în cinematografe inițial.

Amorul dintre cele două state totalitariste n-a durat, însă, mult, așa că, după 1941, această superbă frescă hagiografică a luptei din Evul Mediu a unui cneaz rus împotriva invaziei cavalerilor teutoni a revenit la menirea-i dintâi, aceea de a organiza adevărul maniheic.

Nu prea e loc de subtilități în acest antagonism, dar o minte contemporană lucidă, conștientă de scopul filmului, și un ochi antrenat cu magia cinematografiei vor desluși dincolo de părtinire câteva calități deosebite.

Narațiunea e organizată pe secvențe care corespund vag actelor unei piese de teatru, iar fiecare este compusă cu maxim de efect scenic și retoric.

Dezbaterea publică din Novgorod este un exemplu, dar și mai abitir se vede măiestria de dirijor de impresii a lui Eisenstein în scenele care îi au în prim-plan pe detestații și detestabilii cavaleri teutoni. Înfățișările, gesturile, chipurile, sau aerul mistic abominabil nu sunt nici măcar tușe îngroșate, ci veritabile șanțuri trase cu dalta, însă funcționează. Tot ansamblul filmic ți-i plasează mental în tabăra opusă, chiar și în cazul tău, privitor de secol XXI, relaxat și pe deplin încrezător în propria obiectivitate.

Dar Eisentein n-a fost doar un iscusit propagandist, ci un artist veritabil, așa că există și o doză de încântare când îi privești pe acești Darth Vaderi multiplicați și îmbrăcați în alb.

Șarja cavaleriei lor în debutul bătăliei de pe lacul înghețat este zenitul sintaxei magice imagine-sunet. Tot acum am înțeles pe deplin și de ce legenda care învăluie acest film îi datorează mult coloanei sonore a lui Serghei Prokofiev.

Așa cum un Hans Zimmer sau John Williams s-au format profesional și artistic și sub influența modului cum acesta a îmbogățit auditiv o expunere vizuală, este limpede că atât de faimoasa secvență a încleștării armate dintre ruși și teutoni a influențat realizările de gen până în zilele noastre.

Braveheart, Gladiator, The Lord of the Rings sunt doar câteva titluri de producții în care se regăsesc crâmpeie din imensul spectacol orchestrat de Serghei Eisenstein.

Da, în filmul din 1938 se observă niște stângăcii, niște butaforii, niște copilării de execuție, dar ansamblul este grandios și copleșitor.

Propagandă să fie, monșer, dar să ne dea pe spate măcar!

Încă un strop de nemurire

În vremuri atinse de morbul unei dezorientări amețitoare, merită să ne întoarcem la aceia care au propus varii metode de a rămâne stabili, fizic și psihic.

Iar unii dintre ei chiar își asumă provocarea asta ad literam – dervișii rotitori.

Adepții ai sufismului, aceștia își întemeiază ritualurile și învățăturile pe scrierile lui Jalal-ud-Din, cunoscut mai ales sub numele de Rumi.

Mistic persan din secolul al XIII-lea, este autorul unor poeme care transcend religia și granițele.

Când citești câte unul din Oceanul sufletului, simți într-adevăr cum te afunzi într-un univers al căutării interioare, uneori incredibil de familiar, alteori teribil de îndepărtat.

Multe dintre aceste poeme încep precum fabulele, iar simpla lor interpretare în această cheie este benefică în sine.

Însă, este limpede precum o apă cristalină de munte că scopul lor este de a reconcilia plăpândele ambiții și trăiri omenești cu viziunea unei eternități căreia îi aparținem doar vremelnic.

Omului modern nu îi cade prea bine un astfel de îndemn la umilință, iar eu, om modern fiind, n-am fost străin de acest disconfort.

Totuși, am observat că, lecturând versurile excelent potrivite în română de Otto Starck, își face loc în mintea mea și un dram de seninătate, de detașat amuzament față de zbaterile existenței.

Iar acest neprețuit beneficiu pe care mi l-a transmis cartea s-a conjugat cu aceeași fascinație pe care am simțit-o parcurgând și alte comori ale culturii universale, precum suratele de mai jos, care au primit Oceanul sufletului cu bucurie în rândul lor, fără a mai ține seama că le separă milenii sau limbi diferite sau idei diferite.

Cei de la UNESCO au dreptate.

Există un patrimoniu material al umanității.

Și există și unul imaterial.

Și nu știu dacă nu cumva acesta din urmă este cel mai de preț.

Republica de Platon

Etica Nicomahica de Aristotel

I, Ching

Baghavad-Gita

Edda

Mic manual de campanie electorala de Quintus Tullius Cicero

Cântecul Nibelungilor

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-au dat să sorb încă o picătură de nemurire.

O capodoperă pentru care am plătit prea mult

Irene Nemirovsky a fost o mare scriitoare.

Ce am întrezărit în volumul care reunește două scrieri mai scurte – Dușmanca și Balul – s-a vădit indubitabil în Suita franceză.

O carte care, prin însăși valoarea ei multiplă, s-ar fi impus fără dificultăți chiar și în peisajul atât de august al literaturii franceze, dar care beneficiază și de aura tragismului și a miracolului regăsirii.

Evreică de origine, Irene Nemirovsky a fost victima antisemitismului încă de dinainte de Al Doilea Război Mondial (în 1938 i s-a refuzat cetățenia) și a ajuns într-un lagăr de concentrare în timpul ocupației germane, unde a murit în 1942.

Fiicele ei au supraviețuit, însă, și au salvat manuscrisele mamei lor, iar în 2004 a apărut această mărturie extraordinară a perioadei pe care autoarea o descria și o recompunea literar chiar în timp ce evenimentele se desfășurau, iar tăvălugul istoriei se apropia funest chiar de ea.

Dincolo de scriitura impecabilă, de finețea pur umană cu care sunt trasate personajele, de coerența și empatia cu care sunt priviți și francezii, și germanii (în special în partea a doua, intitulată Dolce), impresionează și chiar cutremură precizia și obiectivitatea cu care Irene Nemirovsky descrie reacțiile unei țări înfrânte și relațiile ambivalente dintre ocupați și ocupanți (ceva similar am regăsit și în Le dernier métro al lui Francois Truffaut).

În romanele sale, excelente de altfel, Patrick Modiano încearcă să exorcizeze traumele ocupației germane, însă o face având de partea-i detașarea dată de timp.

Irene Nemirovsky și-a asumat o sarcină infinit mai grea:

Să rămâne fidelă idealurilor sale estetice și umaniste, chiar când destinul său psihic și biologic era călcat în picioare.

O asemenea tărie de caracter ar merita un premiu Nobel postum dublu, atât pentru Literatură, cât și pentru Pace.

Azi e Ziua Națională a Franței, iar în mijlocul celebrărilor, ar merita ținut un moment de reculegere în memoria unei femei care ne vorbește cu blândețe, compasiune și umor chiar și dincolo de moarte.

Merci pout tout, Irene Nemirovsky!

Vorba multă, sufocarea omului

Se apropie ziua națională a Franței, așa că merită să explorăm un film recent produs în Hexagon și tupilat în cotloanele Netflixului.

Îi spune Oxygène și, bineînțeles, primul lucru pe care ți-l trezește în minte este nemuritorul album al lui Jean-Michel Jarre.

După ce se estompează nostalgia sintetizatoarelor, se impune rapid cadrul în care narațiunea are loc.

Într-o raclă criogenică, de unde provenind, nu ni se spune, o femeie se trezește, se decuplează de la tot felul de perfuzii și este informată de un asistent virtual că nivelul de oxigen este pe la 33%, cifră care nu arată prea bine, oricum a-i întoarce-o.

Neștiind cine și ce face în acest spațiu strâmt și înțesat de tehnologie, protagonista are de parcurs un intens traseu anamnezic și deductiv pentru a supraviețui.

Premisă de vrai suspense, augmentată de decizia curajoasă a regizorului Alexandre Aja și a scenaristei Christie LeBlanc de a ține claustrați alături de Melanie Laurent, obligându-ne să îi împărtășim limitele motrice și trăirile care pleacă de la disperare și o iau înspre mai rău.

Mais, mahleuresement, pe măsură ce amintirile se adună și decodarea acestei situații in extremis se derulează, se acumulează și hibele.

Și nu cele logice dereglează impresia cel mai mult, ci acelea emoționale. Deși vocea placidă a lui Mathieu Amalric, merituos omolog al lui Douglas Rain (HAL 9000) sau Kevin Spacey (Gerty în Moon) îi reamintește captivei că oxigenul se duce și se tot duce, aceasta se lansează în tirade și monologuri patetice, mai adecvate unui cabinet de psihoterapie, unde ventilația este bună și continuă.

Iar mă văd ajungând la replica plină de năduf a unui personaj din Seven Psychopaths al lui Martin McDonagh, iritat că sesiunea de împușcături a dat prea rău în vorbărie:

Are we making French movies now?

Mântuirea acestui ancienne păcat cinematografic franțuzesc este expresivitatea lui Melanie Laurent, care, indiferent ce îi dă scenariul de făcut, o face cu o intensitate organică.

Mai ajută și niște cotituri și dezvăluiri, care însumate, ne trec prin multe dintre angoasele prezentului: criza epidemiologică, etica experimentelor științifice, pro-life vs. pro-choice sau spectrul unei catastrofe globale.

Așa că, deși se mai îneacă în propriile-i elucubrații, Oxygène e o gură de aer suficient de proaspăt, încât să merite o sesiune de une heur et demi de inhalații lejere.

Cei patru P ai marketingului modern

Conform teoriei clasice a marketingului, enunțată de Philip Kotler, cei patru P sunt Produsul, Prețul, Plasarea și Promovarea.

Dar vremurile se schimbă, iar acum cei patru P sunt Personalizare, Personalizare, Personalizare, Personalizare.

Dacă nu mă credeți, uitați-vă numai la jucătorii de la Wimbledonul care stă se încheie; Djokovic are o semnătură stilizată pe toate articolele, Federer are inițialele numelui îngemănate, iar Nadal nu ne-a oferit la ediția această ocazia să admirăm taurul schematic de pe încălțări.

Nu e de mirare că setea de personalizare este insațiabilă și se manifestă în toate colțurile economiei de piață.

Iar întru astâmpărarea acestei nevoie vine Goodiebags.

Conform propriilor spuse, această firmă își propune să consolideze conexiunea dintre o marcă și aceia care o consumă sau o poartă sau o folosesc, prin înlesnirea realizării unor materiale promoționale personalizate, rezultând o experiență, plăcută și utilă.

Afirmația de mai sus, cum că personalizarea nu mai cunoaște limite în zilele noastre e susținută și de varietatea ofertei celor de la Goodiebags.

Aveți un prieten cu mentalități mai curioase, dar la care țineți mult și ați vrea să-i faceți niște cadouri personalizate?

E greu de crezut că nu veți găsi ceva pe Goodiebags care să i se potrivească.

Ce mi se pare interesant este că astfel de produse personalizate pot fi folosite și în scopuri care transcend comercialul.

Marketingul este și arta de a plasa în sfera publică o idee.

Eu, unul, de pildă, susțin de ceva vreme pe aceea a folosirii și refolosirii sacoșelor de cumpărături, pentru a limita astfel utilizarea pungilor de plastic, care încep să sufoce natură și pe noi toți odată cu ea.

Pe o sacoșă precum cea de mai sus i-aș ruga pe cei de la Goodiebags să inscripționeze mesajul M-a folosit ieri, mă folosește și azi, mă va folosi și mâine, aș adăuga o planetă Terra zâmbitoare și pun prinsoare că n-aș mai stârni mirare în rândul precupeților și precupețelor când le-aș preciza că nu e nevoie de pungă de plastic.

Ba mai mult, îndrăznesc să-mi imaginez că ei înșiși ar începe să propună asta clienților.

Hai că se poate!

Vloggeri de la care am furat meserie și spirit

În munca mea, care are de-a face cu educația, aplic o câtime din teoria care mi-a trecut prin fața ochilor și o mulțime de lucruri pe care le-am șterpelit ideatic de la diverși mentori sui generis, printre aceștia aflându-se și câțiva pe care i-am cunoscut prin intermediul audio-vizualului.

Sir David Attenborough – de la el am învățat să iubesc și mai abitir natura, să o privesc mai îndeaproape, să înțeleg ce are loc în sânul ei și să o protejez oricum pot.

Sir Kenneth Clark – de la el am învățat că a fi elevat și accesibil sau amuzant și doct nu sunt antagonisme ireconciliabile, precum și că arta e singura care nu minte, dacă știm să îi deslușim secretele.

Jacob Bronowski – de la el am învățat cât de pasionantă este aventură științifică a umanității, cum poți explica unui literat chestiuni exacte, precum și că nu trebuie să-mi fie teamă să îi ating pe oameni.

Robert Hughes – de la el am învățat că există o noimă și în arta modernă, care, deseori, nu este decât o pată de culoare spoită pe o pânză, precum și cea mai frumoasă metaforă a rolului lui Van Gogh în evoluția picturii.

Michael Wood – de la el am învățat că, deși a fi istoric înseamnă a fi obiectiv, asta nu exclude uimirea și încântarea în fața realizărilor unei civilizații.

James Burke – de la el am învățat că erudiția și ironia se potențează reciproc, precum și puterea demonstrațiilor practice.

John Romer – de la el am învățat că istoria nu este doar studiul marilor personalități, ci și al vieții de zi cu zi, al plăcerilor, aspirațiilor și tragediilor ei.

Bettany Hughes – de la ea am învățat că e nevoie și o atingere feminină în studiul și, mai ales, interpretarea istoriei.

Neil Oliver – de la el am învățat că, pentru a înțelege viață din vremuri îndepărtate, e nevoie să înduri privațiuni, precum și că accentul scoțian e bloody great.

Nigel Spivey – de la el am învățat de ce producem artă și de ce avem nevoie de ea.