E de-abia început de 2023 și deja mi-e poftă de Shakespeare

Ultimul Festival Shakespeare din Craiova a avut loc în 2022, acum suntem la început de 2023 și deja mi-e pofta să mă întorc cumva la lucrările Bardului, ca să îmi umplu timpul până în 2024.

O scurtă, dar de efect metodă a fost lectura cărții Hag-Seed a lui Margaret Atwood, în care, precum în The Penelopiad, această inepuizabilă autoare reia, rescrie și reinterpretează un bun cultural universal.

În cazul de față este Furtuna de Shakespeare, care este transpusă literal, dar și metatextual.

Un faimos om de teatru este lucrat de un colaborator și de un oficial, astfel încât își pierde postul de regizor, exact când lucra la această piesă.

După ce revine pe linia de plutire și se aciuează undeva departe de ochii lumii și, mai ales, ai celor care i-au făcut bucata, protagonistul își găsește o nouă menire ajungând să își practice profesia într-un penitenciar, unde dezvoltă un complex sistem de educare și motivare a deținuților, întru punerea în scenă a unor variate opere shakespeariene.

Iar pentru momentul vizitei celor doi vechi destinatari ai dorinței lui de răzbunare, pregătește chiar Furtuna.

E clar că, din punct de vedere al originalității subiectului, Atwood n-a nădușit prea mult.

Dar inteligența și umorul ei sunt la locul lor, iar prin ele o piesă atât alunecoasă precum Furtuna se desface cu buchete inedite de înțelesuri și perspective.

Și, încă o dată (oare a câtă), am rămas uimit de cât teren de joacă oferă Shakespeare minții umane.

Tot ce ne-a lăsat e un imens parc de distracții, în care putem trăi oroarea și exaltarea, înduioșarea și revolta, ambiția și resemnarea, dragostea și ura, iar enumerarea acestor perechi antinomice poate continua la nesfârșit.

Offff, cât am citit Hag-Seed am uitat de dorul de Shakespeare!

Acum s-a reactivat.

Și mai e atât de mult până în 2024!

Când un chinez cucerea America

Până să ajungă la al patrulea film, seria Lethal Weapon își epuizase rezervorul de conflicte emoționale și de poante inedite.

Deja cei doi protagoniști, Danny Glover și Mel Gibson, îmbătrâneau, iar replica favorită a celui dintâi căpăta deja valoare descriptivă.

Însă acest al patrulea film a rămas cumva în antologiile cinematografice, pentru că l-a avut în distribuție, la primu-i rol dincolo de fruntariile Hong Kong-lui și primul negativ, totodată, pe uluitorul Jet Li, care alături de Jackie Chan, a adus disciplina marțială în filme la veritabil rang de artă și a ținut sus stindardul ridicat anterior de Bruce Lee.

Habar n-aveam cine e, când am văzut prima dată filmul, însă am simțit pe loc că Murtaugh și Riggs se confruntă cu ăl mai periculos dușman care le-a ieșit în cale vreodată, scena când le demontează pistoalele amândurora fiind elocventă în acest sens.

În timp, am aflat diverse detalii din culisele producției, care n-au făcut decât să-mi întregească fascinația față de această intrare spectaculoasă a lui Jet Li în istoria cinematografiei.

În primul rând, regizorul Richard Donner l-a rugat pe Jet Li să se miște mai încet, pentru că dispozitivele de filmat pe care le aveau nu reușeau să-i înregistreze mișcările.

O astfel de situație a avut loc la repetiția luptei finale, când Jet Li i-a blocat lui Mel Gibson o lovitură și apoi i-a livrat vreo 20 de pumni, atât de repede, încât n-au putut fi numărați decât la reluarea cu încetinitorul.

Ca urmare, scena a fost rescrisă și, pentru prima dată într-un film din seria Lethal Weapon, încleștarea decisivă i-a inclus pe ambii parteneri, Murthaugh și Riggs. Realizatorii declarau că erau convinși că niciun spectator n-o să înghită ideea că Mel Gibson poate să îl bată singur pe Jet Li.

Există o scenă în care Rene Russo urma să deschidă o ușă, pentru a fi apoi doborâtă de o lovitură de picior a lui Jet Li. Deoarece îl văzuse deja în acțiune, a refuzat minute bune să deschidă ușa cu pricina, deși regizorul dăduse deja semnalul de filmare.

Printre multe alte demonstrații de virtuozitate, Jet Li folosește la un moment dat o lovitură-scorpion, una dintre cele mai dificile din tot tărâmul artelor marțiale.

Nu în ultimul rând, afișul lui Lethal Weapon 4 este singurul din serie pe care apare și personajul negativ. Se putea altfel?

În prezent, Jet Li a lăsat-o mai moale cu filmele, dedicându-se sănătății, familiei și actelor de caritate.

Nicio problemă, cât a fost în activitate, ne-a oferit un spectacol de care n-am încetat niciodată să mă bucur.

Semințe, bere și mâinile care construiesc România

Când am primit invitația de a-i vizita pe cei care comercializează semințele Shampion, am acceptat-o gândindu-mă că e amuzant ca, la câtă experiență am în dezghiocarea și tocarea între dinți a acestor mici și neprețuite daruri ale naturii, e ca o încununare a carierei mele în domeniu.

Nu mă așteptam, însă, să cunosc două rânduri de mâini care construiesc România.

Așa cum se cuvenea, cei de la Shampion ne-au prezentat în detaliu istoricul companiei lor, iar în tot acest timp am tocat semințe de variate soiuri, activitate întreruptă doar de câte un gât de bere artizanală. Ce bere? O să vă spun la momentul potrivit.

Îmi place foarte mult cum începe povestea celor de la Shampion, așa că îmi permit să o reproduc aici exact cum am auzit-o de la managerul companiei:

Totul a început un Daewoo Tico și o Dacia Papuc pentru aprovizionare și livrare, cu o strângere de mână cât 1000 de cuvinte, cu o înțelegere într-o seară după o discuție, cu doi oameni motivați să aibă succes și să aducă oamenilor gustul proaspăt al copilăriei.

De acolo s-a ajuns la un sediu modern și încăpător, al 20 de angajați și la utilaje foarte moderne, pentru că, în opoziție cu ce credeam, meșteșugul aducerii între dinții clienților a semințelor nu este unul facil, mai ales când ai standarde de calitate înalte, precum cei de la Shampion.

Și nu lipsește preocuparea pentru ceea ce numim CSR – cei de la Shampion au o campanie potrivit căreia, la 30 de pungi goale duse în orice magazin primești 2 pungi de semințe.

Și nu zic asta ca o laudă deșartă, căci pe toată durata vizitei mele acolo, am tocat felurite soiuri de semințe:

Semințe negre cu sare, semințe negre fără sare, semințe albe cu paprika, semințe de dovleac, semințe albe cu sare, semințe floarea soarelui fără coajă, semințe pestrițe de floarea soarelui.

Și niciun soi nu mi-a displăcut. Dimpotrivă semințele cu paprika mi se păreau un pariu pierdut din start, însă am descoperit că înțepătura aceea de picanterie întregea plăcerea procesului a la Mărgelatu.

Spuneam mai înainte că singurele momente când nu am molfăit la semințe a fost când am dat pe gât bere artizanală.

Aceasta a provenit de la Ferma de bere, o întreprindere din Găneasa, care, cumva, oglindește exact aceeași calitate a firmei Shampion, fiind însă într-o stare incipientă de dezvoltare.

Dacă vreți mai multe detalii despre secretele (și dificultatea) realizării berii artizanale, aveți un material interesant filmat chiar la sediul firmei aici.

Ambele companii sunt rodul unei ambiții de a reuși pe cont propriu, de a învăța lucruri noi, dar și din greșeli, de a spori permanent domeniul luptei.

Poate că nu mai sunt mâini care trag la plug, dar sunt mâini care construiesc România sănătoasă fără doar și poate.

O Românie în care inițiativa, asumarea riscului și inovația nu mai sunt doar apanajul unor nebuni frumoși ai marilor orașe, ci regula pe care tinerii merită să o învețe din cele mai timpurii stadii ale educației.

O Românie în care visul nu mai e să (te faci că) lucrezi la stat, ci pentru tine însuți sau pentru cei care prețuiesc deopotrivă oamenii și rezultatele.

Ca să rezum tot ce am spus până acum:

Am tocat semințe, am băut bere și am întâlnit antreprenori de toată isprava.

Poftim, invidiați-mă!

O psihologie diabolică

Anul acesta va apărea Diablo 4, iar fanii acestei serii de jocuri își exprimă deja speranța că se va apropia de calitatea lui Diablo 2 (cea de-a treia parte este atât de hulit, încât este sărit din discuție aproape a priori).

Apărut în 2000 (cu extensia Lord of Destruction în 2001), Diablo 2 a rămas etalon și deseori m-am întrebat ce anume a făcut să fie atât de popular, ajungând chiar să dea dependență. Eu, unul, mărturisesc că mi-am petrecut multe ore parcurgându-l și terminându-l cu diverse personaje.

Un răspuns ar fi, bineînțeles, calitatea realizării tehnice, dar aceasta singură nu ar fi suficientă, dacă jocul nu ar uza de un ansamblu de mecanisme psihologice cărora nu le putem rezista, oricât am crede și care, însumate, creează o veritabilă suprastructură în fața căreia ești neputincios.

Mai jos sunt câteva dintre aceste mecanisme pe care le-am identificat de-a lungul timpului, pe măsură ce m-am maturizat, am extins sfera lecturilor către înțelegerea naturii umane, în tot acest timp revizitând Diablo 2 cu o pasiune egală cu cea de la prima aventură în acest univers ludic.

Simplitatea – mintea umană are nevoia de a simplifica, pentru că a consuma energie în sarcini complexe nu e ceva ce poate face în continuu. Spre deosebire de alte jocuri din categoria RPG, Diablo 2 este ușor de stăpânit, de manevrat și de exploatat. Curba învățării aici este foarte abruptă, iar asta este un atu deja irezistibil.

Maniheismul – utilizez în sens acest termen derivat din istoria religiilor, pentru a prezenta încă o trăsătură esențială a Diablo 2: distincția clară între tabăra binelui și cea a răului. Spre deosebirea de ambiguitatea morală care face dintr-un Planescape Torment o capodoperă, aici știi foarte bine de partea cui lupți, fapt care îți conferă plăcerea mecanismului mental de mai jos.

Eroul și cultul eroului – am preluat sintagma de la Thomas Carlyle (On Heroes, Hero-Worship, and the Heroic in History), pentru că acceptându-i validitatea (și e greu de contestat, uitați-vă numai la succesul universului Marvel), explică satisfacția pe care Diablo 2 ți-o oferă, punându-te într-o ipostază excepțională, de salvator al omenirii și de figură înzestrată cu abilități ieșite din comun.

Gustul pentru medieval – încă din perioada romantică, adică mijlocul secolului al XIX-lea, oamenii s-au întors către perioadă medievală, mai precis cea vest-europeană, ca fiind una a eroilor și faptelor de vitejie deosebite, iar această fascinație continuă și în prezent. Universul literar la lui Tolkien, A Game of Thrones sau chiar seriale cu pretenții de veridicitate istorică (precum cele cu vikingi) se revendică de la Evul Mediu. Primul joc din serie, Diablo, este elocvent în acest sens, fiind o impecabilă ilustrare a conceputului de horror gotic, iar Diablo 2 are cel puțin trei acte (I, IV și V) care se desfășoară într-un cadru medieval tipic.

Stimul și răspuns imediat – nu ne putem dezlipi de Diablo 2 din același motiv pentru care nu putem înceta să derulăm Facebook-ul sau Instagram-ul: ne oferă o recompensă imediată, o injecție promptă de dopamină. În cazul jocului, dai câteva click-uri, omori un monstru, primești recompensa, vezi ce e și treci la următorul.

Plăcerea loteriei – așa cum spuneam mai sus, după aproape fiecare dușman răpus, primești o recompensă, în bani sau obiecte, generate aleatoriu, și nu cred că exagerez când spun că acest tip de loterie e responsabil pentru cel puțin jumătate din atracție pe care o exercită Diablo 2. Chiar în aceste momente rememorez senzația de euforie pe care o încercam când îmi apărea câte un obiect pe galben (adică rar) sau pe auriu (adică unic).

Refularea agresivității – pentru a ajunge la acele recompense, este nevoie să distrugi creaturi de tot felul, iar aceasta este o recompensă în sine. Cei mai mulți dintre noi avem o doză înnăscută de agresivitate care, în cele mai multe cazuri, este ținută sub control de barierele mentale pe care ni le-am construit singuri sau pe care ni le impune societatea. În Diablo 2, poți să dai frâu liber acestor impulsuri distructive, fără riscuri sociale majore.

Iluzia controlului – în cercetările mele pentru acest articol, am mai întâlnit două expresii interesante – alchimia procedurală și algoritm de dezvoltare personală. Personalitatea noastră se dezvoltă în mod necontrolat, ca urmare a structurii corticale pe care o nimerim la naștere, dar și a condițiilor exterioare, asupra cărora avem rar spre deloc vreo putere. În Diablo 2, poți alege ce personaj să fii, precum și felul în care să evolueze din punct de vedere al trăsăturilor sau abilităților.

Efectul IKEA – în strânsă legătură cu mecanismul mental de mai sus este și acesta, care se referă la faptul că o persoană se atașează mai mult de un produs sau serviciu la realizarea căruia a contribuit. După ce ai investit zeci de ore configurând un Paladin cu Holy Freeze și Zeal, parcă nu îți vine să te oprești după ce ai terminat jocul pe dificultatea obișnuită. Așa că îl reiei pe nivel Nightmare și chiar Hell.

***

Sper că toate cele expus mai sus să constituie o explicație parțială a succesului acestui joc formidabil.

Dar nu emit vreo pretenție de exhaustivitate.

Căci, după cum bine spune Deckard Cain, un personaj emblematic din Diablo și Diablo 2:

I have spent decades trying to understand the forces at work in this world. But, in the face of all that is transpiring, I realize how meager my knowledge is.

Numai creier de franțuzoaică îndrăgostită să nu fii

Ca în fiecare an de ceva timp, mă aplec asupra proaspătului laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură, pentru că, de cele mai multe ori, este vorba despre scriitori despre care habar nu aveam.

Puteți numi asta ignoranță, chiar este, însă este și o minunată metodă de descoperire a unor voci literare interesante.

În cazul lui Annie Ernaux, termenul de ”voce” este aplicabil întru totul, pentru că proza sa este un prelung monolog la care ne face părtași.

Volumul de față aduce împreună două creații ale sale – Pasiune simplă și Confesiunea adolescentei – care mi-au demonstrat ca e rău să fii femeie îndrăgostită, dar mai rău e să fii femeie franțuzoaică îndrăgostită.

Au francezii de ambe sexe o aplecare de a suferi din amor și a face din asta sursă de vaste reflecții vecine cu elucubrațiile.

Deși sunt scrise din perspective temporale diferite, una din a unei femei de vârsta a doua, cealaltă din a unei adolescente, amândouă ipostazele în care se transpune autoarea au de gestionat aceeași chestiune – negocierea cu pasiunea pentru un bărbat, cu toate efectele ei fizice, psihologice și relaționale.

O întrebare legitimă ar fi:

Mai avem nevoie de încă o femeie care se canonește în privința asta și ne expune la zbaterile ei?

Răspunsul este un răspicat da, pentru că modul cum Annie Ernaux o face o distinge de plutonul suratelor din domeniu.

Sub condeiul ei, zadarnicele chinuri ale dragostei sunt și un proces de compunere și recompunere a unei realități interioare, de revizitare a trecutului, de reconciliere cu traumele de odinioară și de raportare la personalitatea de atunci prin prisma celei de acum.

Deși par foarte personale, cele două procese de anamneză expiatoare au ceva universal. Fiecare dintre noi și-a redactat din nou narațiunile lăuntrice, pentru a ameliora urmele unor refuzuri care încă ustură sau a efectua un damnatio memoriae ale vreunui dobitoc care ne-a rănit sau a închega o pledoarie pentru acțiuni stânjenitoare ale versiunii mai tinere.

În fiecare dintre cele două mărturii literare, Annie Ernaux deplasează structura emoțională a protagonistelor sale către ceea ce psihologia anglo-saxonă numește ”closure”. Adică închidere sau concluzie sau rezoluție.

Adică pacea cu cel mai mare adversar al liniștii tale sufletești.

Propriul sine.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că, de ani buni, mă țin la zi cu nobelizații pentru literatură.

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

În calitate de craiovean și cinefil, unul dintre obiectivele pe care mi le trasez pentru anul următor este să încerc să îl aduc pe Jean Negulescu acasă.

Pentru asta, trebuie să îl cunosc eu însumi foarte bine, iar mai jos sunt cele mai importante lucrări care îl privesc:

Jean Negulescu – cea mai importantă biografie despre Jean Negulescu apărută în limba română, care urmărește viața și activitatea regizorului din copilărie până în amurgul vieții. Autoarea, reputata Manuela Cernat, utilizează mult material epistolar, fiind clar pasionată de subiect, dar fără vreo abordare de panegiric. Personalitatea cineastului ni se dezvăluie cu lumini și umbre, fapt care ne va ajuta să discernem între amintire și imaginație în autobiografia sa, despre care puteți citi mai jos.

Jean Negulesco: The Life and Films – o altă biografie amplă a lui Jean Negulescu, care vine în completarea celei de mai sus. Mai puțin bogată în detalii personale sau despre perioada pre-Hollywood a lui Negulescu, lucrarea lui Michelangelo Capua vine, însă, cu cele mai ample povești despre viața de crai și activitatea regizorală a craioveanului în Cetatea Viselor. Sunt atâtea amănunte interesante despre filmele pe care le-am realizat, încât m-am simțit nevoit să citesc doar despre acelea pe care le-am văzut până acum, în spiritul unui principiu pe care îl urmez de mult, potrivit căruia o operă de artă n-are nevoie de explicații premergătoare, dar este îmbogățită de acestea după ce ai intrat deja în contact cu ea.

Things I did… and Things I Think I Did – titlul acestei autobiografii a lui Jean Negulescu (tradus la noi mai prozaic drept Drum printre stele) este emblematic pentru orice lucrare de acest gen. Când privești înapoi la o viața de nouă decenii, e greu de stabilit cât este amintire și cât este o narațiune pe care ți-o spui sieși, din varii motive. Chiar și aplicând filtrul scepticismului și înarmați cu informațiile din cărțile anterioare, lectura acestui volum este fascinantă, mai ales când regizorul portretizează figuri de legendă ale cinematografiei, precum Humphrey Bogart, Jack Warner, John Huston sau Howard Hawks. Iar când spun ”portretizează”, nu mă refer doar la proză, ci și la desenele sale, extraordinar de sugestive. Căutați numai să vedeți cât de bine a surprins figura marmoreeană și hieratică a Gretei Garbo.

La mulți ani tuturor!

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Micile celule cenușii au casă nouă

Cu Knives Out, Rian Johnson a făcut multiple servicii omenirii.

A dovedit că formula de mister a Agathei Christie – crimuță + suspecți multipli + detectiv pitoresc – încă funcționează foarte bine.

A infuzat toate cele de mai sus cu preocupări contemporane.

I-a dat o viața nouă lui Daniel Craig după era James Bond.

În Glass Onion: A Knives Out Mystery, face același lucru, dar aduce la zi problematica satirică și beneficiază de resurse pentru jucării mai mari și mai de soi.

Un miliardar în care e lesne de identificat pe alde Jeff Bezon/Elon Musk/Sergey Brin/Larry Page își cheamă niște prieteni și colaboratori pe o insulă grecească și îi avertizează că urmează să fie ucis. Printre noii sosiți se găsește, însă, și ipostaza american sudista a lui Hercule Poirot, mai precis inegalabilul Benoit Blanc, care va desluși toată ițele macabre ale celor ce se vor întâmpla.

Structura narativă este esențialmente aceeași, nu vă zic mai mult, din același principiu călăuzitor al devoratorului de suspans. Pot să vă spun, însă, că, o durata de peste două ore, filmul curge cu limpezimea mărilor Eladei și te ține într-o priză lejeră, exact așa cum și-ar dori Lady Agatha însăși.

După succesul anterior, regizorul-scenarist își permite acum mai multe: mai multe săgeți socio-economice, mai multe decoruri, mai multe scene de bubuială.

Distribuția de calitate rămâne constantă, iar prestația ei, așijderea. Edward Norton poate fi bonom sau odios, după cum o cere situația, Dave Bautista e la fel de mare, dar dovedește că, printre mușchi, are strecurate și câteva grame bune de expresivitate, iar Kate Hudson e într-o superbă revenire de formă.

Făptașa cea mai de soi din punct de vedere al interpretării este, totuși, Janelle Monae, din motive pe care același principiu mai sus enunțat mă împiedică să vi le zic. Dar stați cu ochii pe ea.

Cât despre Daniel Craig, dacă în Knives Out era revelația peliculei, aici e liderul ei absolut. Benoit Blanc nu mai e doar o figura excentrică, remarcată într-o galerie de alte personaje, ci veritabilul motor al desfășurării intrigii detectivistice. Cu manierisme, deșteptăciune și orgoliu de Hercule Poirot, actorul pare să fi găsit filonul care să îl țină până la pensie, ca pe David Suchet.

Nu m-ar deranja să îmbătrânesc la rându-mi urmărindu-l.

Știu că micile celule cenușii mi-ar fi astfel puse la lucru.

Iar asta previne multe belele.

Neliniște în patru acte

Ați observat că, deși se spune că trăim în era raționalismului, una dintre cele mai frecvente afecțiuni de ordin mental este anxietatea?

Frica de acel ceva care nu e prezent, dar pe care psihicul nostru îl tratează ca pe o amenințare imediată?

Poate că această neliniște este adânc programată în structurile noastre corticale, cu scopuri pe care le vom afla vreodată.

Sau nu.

Cert este că această neliniște este stârnită cu mult stil și varietate în filmul japonez Kwaidan.

Regizată de Masaki Kobayashi, același care ne-a oferit și tensionatul Harakiri, pelicula este o colecție de patru povești în care muritorii au de interacționat, și nu în termeni dintre cei mai plăcuți, cu forțe supranaturale.

Bucata cântărețului orb care trebuie acoperit de tatuaje, pentru a nu cădea sub vraja războinicilor damnați, căzuți în bătălia navală de la Dan-no-ura, este poate cea care s-a impus posterității, dar ar fi o nedreptate să desconsiderăm realizarea stilistică și efectele psihologice ale celorlalte.

Fiecare te tulbură și ne scoate de pe făgașul liniștii sufletești. Nu este vreo reacție viscerală sau intensă, precum la horror-urile anglo-saxone sau europene, chiar și cele care nu fac abuzuri sanguinare.

Ce îți provoacă Kwaidan este o iminentă presimțire că se va întâmpla ceva în neregulă, precum și starea de neputință în a opri nefastele evenimente.

Compus fără vreo urmă de grabă, ca într-o ceremonie a ceaiului în care ești invitat de Necuratul, cu decoruri sugestive și o imagine color superbă, filmul este ca o vrajă.

Ești legat de mâini, de picioare, de neuroni și te lași condus fără putința sau voința de a i te poți împotrivi.

Inima îți bate mai tare, dar asta nu e o problemă.

E aproape o plăcere.

Să te temi înseamnă să fii încă în viață.

Cuceriri SF (25)

Printre nenumărate alte genuri, s-au mai strecurat și alte patru lecturi de science-fiction, iată-le:

The Hominids – dezbaterea referitoare la soarta omului de Neanderthal încă este destul de încinsă, iar Robert J. Sawyer o exploatează, construind o poveste la dublu, care are loc atât în lumea noastră, a Homo Sapienșilor, cât și într-un univers paralel, în care rudele noastre hominide mai roșcovane au o societate a lor, cu reguli și tehnologii asemănătoare și, totuși deosebite. Zgândărind la un mecanism cuantic, un om de știință neaderthalian se vede aruncat în partea cealaltă, cu efecte șocante pentru ambele părți. Fără a fi prea intens din punct de vedere al acțiunii, romanul e captivant prin suspansul pe care îl trăiești văzând cum cele două lumi învață să se cunoască și să comunice. Iar trauma profesoarei deși dureroasă ca lectură, este o lecție și un avertisment pentru toată lumea.

The Yiddish Policemen’s Union – întotdeauna mi s-a părut un act de mare îndrăzneală, dar și de creativitate din partea unui autor să se aventureze pe tărâmul istoriei alternative. Aici, Michael Chabon propune o lume în care statul Israel n-a supraviețuit anului 1948, iar refugiații s-au aciuat în Alaska, unde, așa cum era de așteptat, au de înfruntat șicanele guvernului central, precum și adversitatea localnicilor. În toată această complicată situațiune, are loc o investigație polițistă, cu ramificații mai vaste decât par la prima vedere. Protagonistul pare desprins dintr-un film noir, este divorțat, cu moralul la pământ, dar integru și hotărât să scoată adevărul la iveală. Cartea e uneori obositoare prin multitudinea de referințe la cultura ebraică tradițională și nici n-are vreun ritm prea alert, neajunsuri compensate de superba proză a lui Chabon, care excelează mai ales când are de redat stări interioare. Secvența când detectivul e nevoit să ia cina în același local cu fosta este fabulos de amuzantă, dar și de precisă. Cine a trecut prin experiența asta, mai ales dacă mai nutrea la momentul respectiv niscaiva sentimente față de iubirea pierdută, va fi răscolit și purificat, aflând cât de nasol li se întâmplă și altora.

Lucifer’s Hammer – încă un rod al colaborării dintre Larry Niven și Jerry Pournelle, o carte poate nu atât de compactă și consistentă precum The Mote in God’s Eye, dar mult mai ambițioasă prin amploarea tabloului apocaliptic pe care îl propune. Doi astronomi amatori, dintre care unul se va număra printre multele personaje principale ale romanului, descoperă o cometă a cărei traiectorie include și Pământul. Simpla posibilitate ca acest implacabil obiect ceresc va lovi planeta declanșează un mozaic de reacții, amuzant și deprimant de asemănătoare cu ale omenirii secolului XXI față de pandemie și războiul din Ucraina (cartea este scrisă în 1977). Ajuns aici, n-am încotro decât să vă divulg că impactul devastator ale până la urmă loc, iar urmările sunt catastrofale. Civilizația cunoaște o dezagregare rapidă, însă grupuri de oameni se chinuie pe brânci să o țină în viață. Micile melodrame sentimentale par puerile față de gravitatea altor evenimente din cursul acțiunii, dar poate că asta este o calitate în sine – față cu macro-istoria implacabilă, stăm fiecare cu măruntele noastre zbateri. Mărunte, dar nu neimportante.

The Chrysalids – în deplin contrast cu romanul de mai sus, John Wyndham nu are nevoie de multe pagini pentru o construi aceeași luptă pentru civilizație, pe o planetă la fel de răvășită, de data aceasta de un război nuclear. Civilizația vine însă cu un preț scump, puritatea genetică, pe care o comunitate de supraviețuitori o impune cu o religiozitate fanatică. Orice creatură, inclusiv omenească, născută cu vreo malformație, oricât de mică, este sacrificată fără vreo fărâmă de îndurare. Dincolo de granițele curățeniei genetice, însă, există un imens no man’s land al defecților, iar între cele două lumi au loc conflicte permanente. Povestea este scrisă la persoana I, iar naratorul pornește de la o vârstă fragedă și, odată cu el, descoperim noi înșine atât ambiguitățile și dezumanizarea celor care cred că au dreptatea și justiția divină de partea lor, cât și un secret teribil – că el însuși e înzestrat cu o însușire supraomenească, aceea de a comunica telepatic. Înduioșătoare, palpitantă și plină de tâlc, cartea este parte a listelor de lecturi din mai multe țări. Pe când și în România?

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Cuceriri SF (21)

Cuceriri SF (22)

Cuceriri SF (23)

Cuceriri SF – Ediție de Starcraft

Unele povești sunt de esență tare

Unele povești sunt nemuritoare.

Nu doar pentru că au surprins ceva esențial pentru omenire, ci și pentru că mari creatori se întorc și se tot întorc la ele, ca sursă de inspirație sau ca provocare artistică.

Pe Guillermo del Toro am avut la un moment dat un fel de pică, pentru că aiureala sa The Shape of Water a luat Oscarul unei veritabile capodopere, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri al lui Martin McDonagh.

Dar mi-a trecut repede, pentru că ne-a oferit Nightmare Alley, în plus n-am uitat niciodată că ne-a oferit la rându-i o capodoperă – El laberinto del fauno.

Faptul că și-a încercat puterile pe tărâmul animației m-a intrigat, mai ales că și-a ales Pinocchio și nefiind singurul care a ales pariul ăsta; a mai făcut-o și Robert Zemeckis tot în 2022, cu rezultate mediocre în cel mai bun caz.

Titlul întreg al filmului de față este Guillermo del Toro’s Pinocchio și este ilustrativ. Povestea este cea a lui Carlo Collodi, fără doar și poate, dar și a regizorului mexican, care își permite multe libertăți cu firul narativ sau cu judecățile morale care merită extrase.

Una ar fi plasarea acțiunii în timpul lui Mussollini, prilej de a stârni un pic de ambiguitate în înțelesul poveștii. Da, băiețelul de lemn este naiv și nestăpânit și are de învățat ce înseamnă, onestitatea, compasiunea și atașamentul, dar ce rost are educația, dacă este pusă în slujba unor interese meschine sau chiar criminale?

Bucățile sentimentale nu-i ies atât de bine lui del Toro precum cele unde este maestru – macabrul și supranaturalul. Chiar și întâlnirile cu zânele de tot felul au ceva neliniștitor, ca să nu mai zic de atmosfera ușor grotescă a circului (vezi Nightmare Alley).

Ce îi iese superb este și atmosfera de orășel italian unde Geppetto își duce existența dezolantă și unde îl aduce anume pe Pinocchio. Străduțele înguste, piazza cu catedrala ei și toate celelalte elemente care fac din Italia cea mai frumoasă țară din lume sunt discrete, dar prezente.

Interpretările vocale sunt fără cusur, de la puștiul Gregory Mann la insidiosul Christoph Waltz drept Volpe, ca să nu mai zic că Cate Blanchett și-a dorit atât de mult să ia parte la acest proiect, încât a acceptat să n-aibă grai articulat și doar să scoată sunete guturale drept maimuța chiorpalie Spazzatura.

Dar campion rămâne Ewan McGregor care își împrumută glasul Greierașului-Conștiință, însoțitor și resemnat tutore al băiețelului de lemn în traseul său de la râzgâiat la persoană de nădejde, și o face cu atâta vervă dăruire și expresivitate, încât mă întreb când își primi acest superb actor acel rol mare care să îl salte în elita unde îi e locul, fără doar și poate.

Făcut cu migală prin tehnologia stop-motion, Guillermo del Toro’s Pinocchio va câștiga negreșit Oscarul pentru cel mai bun film de animație în 2023 și îl merită, pentru că ne aduce aminte de ce povești sunt nemuritoare.

Sunt făcute din esențe tari, le șlefuiești cum vrei și ele rămân la fel de trainice.