Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

În vacanța se stă, iar statul e favorabil cititului. Ergo:

A Brief History of Time – această lucrare de astro-fizică și alte chestiuni cumplit de complicate e la ani-lumină depărtare de preocupările și pasiunile mele, dar nu regret că am parcurs-o, chiar dacă am gradul meu de înțelegere a fost limitat. O celebritate științifică dincolo de fruntariile domeniului, Stephen Hawking încearcă să facă din Univers și transformările lui ceva inteligibil publicului larg, dar rezultatul tot peste medie de dificil rămâne. Autorul e conștient de asta, remarcând cu umor că s-au luat mulți au luat premiul Nobel arătând că nu știm mare lucru despre noi și mare schemă a existenței cosmice. Socrate ar fi fost încântat. Însă, în momentele când neuroni-mi reușeau să se închege și întrezăream peisajul originilor Universului sau ale modului cum (credem că) funcționează, am simțit aceeași uimire care trebuie să îi fi cuprins pe un Aristotel sau un Galilei sau un Newton. Ce mici suntem, dar asta nu ne împiedică să ne zbatem să cunoaștem mai mult. Există oare vreo glorie mai mare ca aceasta?

1066 – titlul cel mare al acestei cărți este de efect, însă subtitlul îi relevă practic conținutul: The Hidden Mystery in the Bayeux Tapestry. Un monument istoric și artistic, pe care, grație unui noroc chior al istoriei, încă putem să îl admirăm în orășelul eponim și care spune povestea bătăliei de la Hastings, în urma căreia normanzii lui William Cuceritorul au pus stăpânire pe Anglia. Multă vreme considerată un simplu exercițiu de propagandă din partea învingătorilor, tapiseria (termen impropriu, fiind o broderie, de fapt) devine, sub privirea scrutătoare și proza inspirată al lui Andrew Bridgeford, o urzeală mult mai încurcată de sensuri, unele dintre ele de-a dreptul subversive. Pe site-ul muzeului din Bayeux se poate găsi o versiune digitală, de foarte bună calitate, a întregii istorisiri textile, astfel că mi-am însoțit lectura cu analiza fiecărui moment asupra căruia autorul ne atrage atenția. Rezultatul a fost o formidabilă lecție de a vedea dincolo de imagine, de a privi în context, de a corela cu alte informații, de a supune un mesaj criptic filtrului gândirii. Am propriile concluzii, însă parcă acestea nici nu mai contează. Călătoria a fost totul.

A Book of Americans – zilele astea, americanii sunt beșteliți de toată lumea, pentru că i-au lăsat pe afgani de izbeliște. Însă americanii nu pot salva pe toată lumea, sunt oameni ca toți oamenii, cu bune și cu rele, iar cel mai mare cadou pe care ni-l pot face este să ne demonstreze că ei înșiși înțeleg asta. Cel mai elocvent exemplu este această carte încântătoare, în care autorii Rosemary și Stephen Vincent Benet, ajutați de ilustratorul Charles Child, prezintă diverse personaje marcante din istoria Statelor Unite, individuale (Washington, Pocahontas, Lincoln) sau colective (pelerinii, indienii, pionierii). Dar nu oricum. Ci în versuri! Atât de bine sunt întoarse din condei, încât aproape că nu bagi de seamă cât de echilibrate sunt. Prima ediție a volumului datează din 1933, deci nu cea mai corectă politică perioadă a Americii, însă modul cum sunt creionate aceste personalități este o pildă minunată de cum trecutul poate fi subiect de dezbatere și de învățăminte. Iar asta într-un mod distractiv, nu pedant cum încă îl abordează unii. Iată cum se încheie poezia despre Jesse James:

Some call Jess Missouri’s pride

Some say he’s her shame,

All we can say is, anyway,

He earned his outlaw fame.

Pe când o astfel de carte despre Mihai Viteazul, Ion C. Brătianu sau moții lui Horea, Cloșca și Crișan?

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Posibilitatea unei insule

Mont Saint-Michel, cu localizarea sa aproape neverosimilă, arhitectura deopotrivă de zveltă și masivă și pitorescul neștirbit de mulțimile de vizitatori, este un accident miraculos al istoriei.

Mindwalk, cu discuțiile sale elevate, lipsa sa de acțiune și fluiditatea mizanscenei, este la rându-i un accident miraculos al cinematografiei.

Legătura dintre cele două este organică, deoarece filmul lui Bernt Amadeus Capra se desfășoară în împrejurimile insulei și pe străduțele înguste ale așezării medievale pe care o adăpostește, iar cadrul acesta servește, ba nu, chiar ține în viață o creație care, oriunde altundeva, ar fi părut derizorie sau inutilă.

Un politician (Sam Waterston), un poet (John Heard) și o fiziciană (Liv Ullmann) dialoghează peripatetic despre ecologie, poezie, aspectele cuantice ale existenței și alte subiecte inaccesibile în general celor care n-au băut suficient.

Nivelul intelectual al discuțiilor este ridicat, dar caracterul lor socratic și calitatea interpretativă le feresc de pedanterie, iar conținutul ideilor și al controverselor, deși enunțate în 1990, sunt surprinzător de actuale.

Remarcabil este că personajele din Mindwalk nu sunt simple difuzoare de elucubrații, ci personalități pe care le distingi, cu angoase pe care le simți și care, la finalul acestui simpozion lipsit de elementul bahic, pleacă de pe Mont Saint-Michel cu un strop de pace în suflet.

Iar filmul nu le este benefic doar lor, ci și privitorului.

Fie îți scapără neuronii de nu te vezi, fie adormi dus.

Oricum ar fi, e bine pentru creier.

Doar Mont Saint-Michel rămâne neabătut și neschimbat, ca o oază de serenitate și beatitudine, pe care eu însumi le-am simțit și am încercat să le surprind în imaginile de mai jos.

În așteptarea unui Dune, hai să vorbim despre celălalt

Știindu-mă pasionat de cărți și de filme și cunoscând că evenimentul cinematografic al anului va fi lansarea noii ecranizări a romanului emblematic Dune, prietenii de la librăria online Libris mi l-au trimis pe neașteptate, fapt pentru care le sunt multiplu recunoscător.

În primul rând, pentru că a primi o carte este un deliciu căruia nu îi rezist.

Apoi, a zgândărit în cel mai plăcut mod așteptarea până în octombrie, când producția regizată de Denis Villeneuve ni se va dezvălui pe marele ecran.

Însă, cu ocazia acestui cadou minunat, mi-am adus aminte că mai există o transpunere filmică a universului planetei Arrakis, aceea mult hulită a lui David Lynch.

Și pe nedrept, aș zice, pentru că, deși pare pe undeva a comprima și demitiza universul imaginat de Herbert, multe dintre percepțiile încetățenite despre cum ar trebui să arate personajele și tehnologia și ecologia acestuia de aici vin.

Și uite-așa s-a născut ideea unei provocări pe care v-o adresez.

Găsiți, vă rog, un motiv mai bun decât cel de jos în favoarea ideii că Dune al lui David Lynch merită reabilitat.

Greu, nu-i așa?

Această cerere de oferte argumentative va avea loc pe Facebook, iar comentariile voastre la postarea mea de acolo vor fi considerate intrările în concursul pentru a câștiga exact cartea Dune a lui Frank Herbert, pe care mi-au pus-o la dispoziție cu atâta mărinimie cei de la librăria online Libris.

Comentariul care va aduna cele mai multe like-uri până pe data de vineri, 13 august, ora 18:00, îi va aduce autorului ei Spice pentru minte, adică un roman SF de legendă.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Canicula ne ține în casă, iar în casă putem citi.

Întrebări fără răspuns – e important de menționat că această carte a lui Lucian Boia are și subtitlul Sau cu prea multe răspunsuri, pentru că astfel se vădește și cea mai mare calitate a ei – ne vădește dilemele lumii în care trăim. Altminteri, cu stilu-i defetist deja arhi-cunoscut, istoricul român preia idei de la Yuval Harari sau alți confrați în vogă, iar factorul de noutate e scăzut spre inexistent. De remarcat, însă, capacitatea de sinteză a lui Lucian Boia, care, unde aceluiași Harari îi erau necesare câteva sute de pagini să ne întristeze, n-are nevoie decât de vreo câteva zeci.

Putere și teritoriu – pasiunea pentru domeniu, voința și simțul detectivistic zgândărit de deducțiile autorului Marian Coman m-au ajutat să duc până la capăt lectura acestui volum dens și deloc atractiv pentru aceia care văd doar latura anecdotică și suculentă a istoriei. Demersul științific are ca scop elucidarea unor controverse și zdruncinarea unor păreri încetățenite referitoare la evoluția teritorială a Țării Românești în Evul Mediu timpuriu și la a raportului dintre puterea centrală a domnitorilor și cea locală a boierilor. Cartea este destinată neîndoios profesioniștilor, însă stilul de redactare, deși doct, este suficient de accesibil, încât, cu puțină concentrare, devii părtașul unei veritabile investigații, ale cărei logică și proceduri pot fi aplicabile și în viața de zi cu zi. Sper că citesc aceste rânduri toți aceia pe care îi cunosc și care îmi spun de fiecare dată când constată că știu câte un crâmpei din îndelungata poveste a omenirii: Și cu ce te ajută asta în viață? Uite m-ajută să gândesc și să nu rămân un obtuz și nici să nu fiu patriot de carton.

The Selfish Gene – o carte cu o reputație care o precedă, cu idei care unora le par revoltătoare, altora depășite. Richard Dawkins, evoluționist convins, vine cu o teoria complexă, conform cărei orice se întâmplă în lumea vie, adică inclusiv în societatea umană, este rezultatul acțiunii numitelor gene, entități care au ca scop să se replice și să se perpetueze întru nemurire. Ca indivizi, nu suntem decât vehicule ale acestor gene, iar ceea ce numim liber-arbitru sau altruism nu sunt decât iluzii, autorul găsind explicații funcționale pentru astfel de manifestări despre care credem că ne pun pe noi, oamenii, mai presus de necuvântătoare. Spre cinstea lui științifică, Dawkins punctează și hibele propriei teorii, iar asta sporește experiența intelectuală a lecturii. Pentru că acesta este supremul beneficiu al parcurgerii acestei cărți – îți pune mintea la încercare, te expune unei urzeli complicate de concepte, forțează neuronii să se combine în moduri în care nu sunt învățați și nici nu le place, poate. Iar un astfel de exercițiu este sănătate curată pentru creier, organul cel mai afurisit și mai grandios pe care genele ăstea egoiste l-au plăsmuit ca să le poarte mai departe.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Declar deschis sezonul Oscarurilor din 2022!

Nu e prima dată când fac afirmații hazardate precum cea din titlu, însă ca și cu alte prilejuri, mă folosesc aici de o combinație de cercetare preliminară și fler cinefil.

La care adaug dorința de a vedea răsplătită plăcerea pe care mi-a oferit-o un film.

Luată de departe, povestea din The Mitchells vs the Machines pare ruptă din universul Pixar: o familie tradițională, atât prin structură (mama, tata, fiica, fiul), cât și prin disfuncționalitățile personale și interpersonale, devine unica speranța a omenirii în fața unui asalt al roboților și inteligenței artificiale.

Însă echipa creativă care ne-a îmbogățit viața și cu mirobolantul Spiderman Into the Spider-Verse plusează un pic față de rivalii ultrapremiați într-ale animațiilor, iar rezultatul este mai ireverențios, mai năstrușnic și mai agitat în cel mai bun sens al cuvântului decât media filmelor de gen din ultima perioadă.

E drept, soluționarea situațiilor limită uzează fără rușine de deus ex machina și reconcilierile psihologice întrunesc cu sfințenie canoanele pe care Hollywood-ul le ține în viață de aproape un secol (da, da, cinematografia devine deja o artă venerabilă), însă, când vine vorba de relația umanului cu tehnologia, The Mitchells vs the Machines e proaspăt, e actual, e savuros și e inteligent.

Iar corectitudinea politică este ținută la niveluri suportabile, ba chiar luată în răspăr pe ici, pe colo, astfel că morala filmului nu îți strepezește dinții, ci întreține scânteia vitală a speranței și poftei de viață, așa cum anticii păstrau focul Vestei aprins în fiecare cămin.

Interpretările vocale sunt a-ntâia, realizarea tehnică ireproșabilă, coloana sonoară bunicică (pare a împrumuta un pic de la premiata din Soul).

Dar toate rămân pe planul doi de fiecare dată când apare câinele Monchi.

Iar asta se întâmplă suficient de des, încât să râzi incontrolabil de un număr superb de mare de ori.

Dacă la anul The Mitchells vs the Machines nu e printre nominalizații la Oscar pentru cel mai bun film de animație, cineva a greșit.

Și nu o să fiu eu.

Ci The Academy of Motion Pictures Arts and Sciences.

Să purcedem așadar cu pași de Pug către sezonul Oscarurilor din 2022!

Țesături de sentimente

Muzeul Cluny din Paris nu este potrivit pentru hoardele de turiști care obișnuiau să năvălească în capitala Franței și care o vor face din nou când se va mai astâmpăra pârdalnica de pandemie.

Nu are vreo panoramă completă a Evului Mediu, ci doar crâmpeie de artă materială și spirituală, greu accesibile călătorului aflat în goană, care mai are de rulat trei obiective până la finalul zilei.

Însă într-o sală anume a acestei foste abații am regăsit aceeași sfială și admirație manifestate universal, ca la Mona Lisa sau Capela Sixtina.

Este lăcașul care adăpostește celor șase tapiserii ale Doamnei și licornului.

Lumina difuză, bogăția decorațiunilor, neclaritatea semnificațiilor și acea adorabilă naivitate figurativă gotică de dinainte de explozia naturalistă a Renașterii fac din această încăpere un loc magic.

Nu e de mirare că una dintre tapiserii apare în universul vrăjitoresc al lui Harry Potter.

Se știu câteva lucruri, dar nu foarte multe, despre cine a comandat și cine a executat aceste opere de artă, iar acest vacuum de informații este exploatat de Tracy Chevalier în Doamna și licornul.

Se vede o documentare temeinică a autoarei, mai ales în descrierile migăloase ale procesului de realizare, de la picturile inițiale la cusăturile finale, însă remarcabil este că această latură informativă este întrețesută cu o narativitate reușită și elocventă din punct de vedere emoțional.

Diverși actori implicați în geneza seriei de tapiserii primesc cuvântul pe rând și ne dezvăluie tumulturi interioare care par a se reflecta în detalii din povestea domniței care seduce sau este sedusă de un unicorn.

Deoarece e scris de o femeie și este despre imaginea multiplă a unei femei, se vede preponderența aspectului feminin în roman. Nu că ar fi vreun fapt supărător sau dăunător reconstituirii istorice.

Fiecare scriitor recompune lumea trecutului după chipul și asemănarea sa. O face Gustave Flaubert în Salammbô, Boleslaw Prus în Faraonul, iar acum Tracy Chevalier în Doamna și licornul.

A critică adusă îndeobște abordării romanțate a istoriei (s-a întâmplat recent cu serialul The Crown) este că publicul larg are tentația să dea valoare prea mare de adevăr ficțiunii, iar de aici până la a înghiți toate fake news-urile de pe Internet nu e cale lungă.

Ca urmare, după ce vă delectați cu proza frumoasă și profundă a lui Chevalier, vă invit să începeți a descoperi voi înșivă Doamna și licornul, urmărind un mic reportaj despre modul cum această serie de tapiserii este renovată (care ilustrează cumva și durerile facerii ei) sau parcurgând un site foarte bogat, izvorât din pasiunea unei doamne japoneze pentru această multiplă enigmă artistică – www.ladyandtheunicorn.com.

Iar ca fundal sonor puteți folosi un foarte interesant album de muzică de inspirație medievală, dar cu influențe electronice, intitulat La Dame à la licorne, compus de Dominique Guiot.

Fie ca simțurile să vă fie răsfățate după cum doriți.

Dar cu măsură!

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o panoramă a celei mai complicate urzeli din câte există – sufletul omenesc.

O nazistă ne-a făcut bine

Aceste Jocuri Olimpice de la Tokyo din 2021 sunt aparte, fără doar și poate.

Așa că se cuvine a fi marcate cu rememorarea unei alte ediții, care a prilejuit o realizare cinematografică pe care nu o putem ocoli, indiferent cât de neplăcute ne-ar fi anumite aspecte ale ei.

În 1936 a avut loc la Berlin o ediție a Jocurilor Olimpice pe care Hitler le voia o supremă și peremptorie dovadă a puterii sale și a supremației ariene.

I-a revenit aceleiași Leni Riefenstahl (autoarea monumentalului Triumph des Willens) sarcina să redea probele sportive și performanțele germanilor cu precădere într-un mod cât mai laudativ, iar această mare cineastă, căci nu-i putem spune altfel, ne-a oferit un spectacol care impresionează și astăzi.

Documentarul pe care l-a realizat beneficiind de același colosal sprijin logistic este împărțit în două – Olympia: Fest der Völker (Festivalul Națiunilor) și Olympia: Fest der Schönheit (Festivalul frumuseții).

Prima parte abordează manifestările sportive de ansamblu și, pe lângă o mare valoare documentară (compari probele și performanțele de ieri și de azi), prilejuiește delicioasa experiență de a vedea cum atleți americani de culoare, în frunte cu figura luminoasă a lui Jesse Owens, iau medalii de aur chiar sub privirea înciudată a lui Hitler.

Cea de-a doua parte privește disciplinele sportive mai îndeaproape, iar dacă unele sunt înfățișate convențional, deși cu acea vivacitate pe care acum o considerăm din oficiu la transmisiunile televizate contemporane, altele, precum scrima sau săriturile în apă beneficiază de o tehnică de filmare care le ridică până pe culmi de poezie a mișcării și ode închinate esteticii corpului uman.

Cu toate că a fost o nazistă înfocată, Leni Riefenstahl ne-a făcut mult bine.

Ne-a arătat ce este un kalokagathon.

Ne-a demonstrat că integritatea de cineast este atât de puternică, încât rezultatele nefavorabile regimului pe care îl slujea n-au fost cenzurate.

Mai presus de toate, ne-a pus în fața efortului de disocia arta de ideologie.

Iar ăsta e un sport pe care merită să îl practicăm cu toții.

Ocho y medio

Desigur, Dolor y gloria oferă multe chiar și la o vizionare independentă de orice intertextualitate.

Pedro Almodovar este aici același, un pic derutant, niciodată grăbit, combinând melancolia propriilor trăiri la senectute cu libertatea de a le exploata creativ, rulând scene care emoționează sau pun pe gânduri sau chiar amuză și lăsând o tensiune existențială să se acumuleze chiar și în cele mai inofensive momente.

Ca alter-ego al regizorului, Antonio Banderas este uluitor. Arătos a fost, arătos a rămas, însă actorul poartă decrepitudinea cerută de rol cu o naturalețe care te face aproape să îți atingi nervul sciatic și să îi mulțumește că încă te cruță. În același timp, fără să apese în vreun fel pe expresivitate, ne face părtași la o gamă de sentimente difuze și, deci, aproape de ce simțim fiecare dintre noi în fiecare clipă.

Da, Dolor y gloria este un film care te captivează, chiar și când e atât de lent, încât e ca un gardian care descuie ușa temniței și îi spune prizonierului: Ești liber să pleci!

Iar acesta nu cutează să treacă pragul.

Însă o experiență aparte este jocul asemănărilor și deosebirilor dintre această creație și al lui Federico Fellini.

Ambele sunt plăsmuite din lutul moale al autobiografiilor subiective ale unor doi mari cineaști.

Ambele sunt autodafé-uri în care nu poți să ai deplină încredere.

Ambele anulează obstacolul aparent insurmontabil dintre realitate și ficțiune, dintre material și oniric.

Ambele îi au drept protagoniști pe actorii favoriți ai regizorilor – Antonio Banderas al lui Almodovar, Marcello Mastroianni al lui Federico Fellini.

Ambele ne întredeschid porți către profunzimile întortocheate ale minții și conștiinței artistului.

și Dolor y gloria au și rația lor de diferențe.

Tonalitatea este mai jucăușă la Fellini, pe când la Almodovar are ceva visceral.

Nu-mi pot imagina filmul italianului altfel decât în alb-negur, pe când al spaniolului e curat expresionism cinematografic (inclusiv hainele zilnice ale personajului lui Banderas sunt armonizate într-un mod care l-ar încânta și pe un Monet).

Pelicula felliniană are potențial să le supere pe feministe, iar cea almodovariană pe adepții familiei tradiționale.

Oricum le-ai privi și le-ai întoarce, și Dolor y gloria nu sunt doar fărâme ale acelor care le-au realizat.

În ele punem și o parte din noi înșine.

P.S. Am vizionat Dolor y gloria în aer liber, în cadrul proiectului Urban Movie, organizat de Casa de Cultură ”Traian Demetrescu” din Craiova și de Laurențiu Tudor, un om atât de inimos în a duce arta către semeni, că îl și compătimesc.

Poliamoria cu Mumia

Aveam vreo cinșpe ani când m-am înamorat de o Mumie.

Spre finalul vacanței de vară, vine G. la mine. Fusese elev al părinților mei și devenisem amici.

Îmi zice:

– Hai la film!

– Ce film?

– Îi zice The Mummy, nu știu prea multe despre el.

M-am dus și bine am făcut, pentru că atât de mult mi-a plăcut, că eram chitit ca, în prima zi de școală, să îi fac o reclamă monstruos de acerbă.

A venit deschiderea anului și, printre colegi, era unul care îl văzuse la rându-i.

Și așa au curs ”Bă, mai ții minte…!” sau ”Bă, da’ aia cu…!” sau ”Ba nu, aia cu…!”, încât am mobilizat restul găștii de băieți să mergem să îl vedem in corpore.

Și, liceeni fiind, nu prea aveam bani, dar era unul mai înstărit în ziua aia, așa că s-a oferit să îi sponsorizeze pe faliți.

Până a doua zi, când urma să își recupereze contribuția benevolă, bineînțeles.

Zeul Shai (al norocului la egipteni – n.m.) a fost de partea noastră, pentru că finanțatorul a găsit o bancnotă măricică pe jos în zona casei de bilete, forfotind de lume, și, în ciuda celor mai bune intenții de a-l găsi pe posesor, intenții care au ținut vreo cinci minute, a fost nevoit să și-o însușească, spre satisfacția financiară a întregului grup.

Și iote așa am văzut iar The Mummy.

Și mi-a plăcut și mai abitir.

La ceva timp după aceea, l-am văzut încă o dată, la un cinematograf cu niște condiții tehnice mult mai slabe.

Și plăcerea mi-a sporit încă și mai și.

De atunci, l-am văzut în toate felurile și mediile digitale posibile și imposibile și am rămas îndrăgostit de filmul ăsta.

Și de ce nu?

E un amestec impecabil de acțiune, horror, romantism și umor.

Introducerea aia fabuloasă, cu vocea lui Oded Fehr îmi dă fiori de drag, chiar și acum.

Imaginea statuii roase de timp, la fel.

Scena bătăliei care urmează e ca un gong care te anunță că începe distracția.

Egiptul antic e reconstituit superb, iar acolo unde realizatorii își permit libertăți cu acuratețea istorică, o fac în sprijinul narațiunii.

Brendan Fraser e arătos, dinamic și amuzant.

Rachel Weisz e simpatică, erudită și amuzantă.

John Hannah e amuzant da capo al fine.

Arnold Vosloo e arătos, impozant și înfricoșător, mai ales când nu e întreg.

Kevin J. O’Connor e odios și amuzant.

Omid Djalili e ridicol și amuzant.

Mizanscena pe care o conduce regizorul Stephen Sommers pare a se păstra proaspătă și antrenantă de parcă ar fi păstrată în natron.

Coloana sonoră a lui Jerry Goldsmith, un veritabil Osiris al muzicii de film, te teleportează pe malurile Nilului și în Valea Regilor în doi timpi și trei mișcări.

Adolescent pasionat de istorie, am fost ispitit să aflu cine a fost în realitate Imhotep, ce era Cartea Morților sau care era treaba cu zoomorfizarea aia a zeilor.

Și, cum primul amor nu se uită niciodată, pentru mine nu există dezamăgitorul The Mummy Returns, prostescul The Scorpion King sau odiosul The Mummy din 2017, cu care s-au compromis alde Tom Cruise sau Russell Crowe.

Mulți zic că The Mummy nu e decât Indiana Jones răsucit.

O fi, dar acolo nu îl iubești decât pe Harrison Ford.

Aici e poliamorie în toată regula.

Propagandă cu ștaif

Un film rusesc din anul 1938 nu poate fi decât de propagandă.

Un fapt ușor amuzant este că Aleksandr Nevski i-a ieșit atât de apăsat lui Serghei Eisenstein, încât, pentru a nu periclita aranjamentele care dus la Pactul Ribbentrop-Molotov, pelicula nici n-a rulat în cinematografe inițial.

Amorul dintre cele două state totalitariste n-a durat, însă, mult, așa că, după 1941, această superbă frescă hagiografică a luptei din Evul Mediu a unui cneaz rus împotriva invaziei cavalerilor teutoni a revenit la menirea-i dintâi, aceea de a organiza adevărul maniheic.

Nu prea e loc de subtilități în acest antagonism, dar o minte contemporană lucidă, conștientă de scopul filmului, și un ochi antrenat cu magia cinematografiei vor desluși dincolo de părtinire câteva calități deosebite.

Narațiunea e organizată pe secvențe care corespund vag actelor unei piese de teatru, iar fiecare este compusă cu maxim de efect scenic și retoric.

Dezbaterea publică din Novgorod este un exemplu, dar și mai abitir se vede măiestria de dirijor de impresii a lui Eisenstein în scenele care îi au în prim-plan pe detestații și detestabilii cavaleri teutoni. Înfățișările, gesturile, chipurile, sau aerul mistic abominabil nu sunt nici măcar tușe îngroșate, ci veritabile șanțuri trase cu dalta, însă funcționează. Tot ansamblul filmic ți-i plasează mental în tabăra opusă, chiar și în cazul tău, privitor de secol XXI, relaxat și pe deplin încrezător în propria obiectivitate.

Dar Eisentein n-a fost doar un iscusit propagandist, ci un artist veritabil, așa că există și o doză de încântare când îi privești pe acești Darth Vaderi multiplicați și îmbrăcați în alb.

Șarja cavaleriei lor în debutul bătăliei de pe lacul înghețat este zenitul sintaxei magice imagine-sunet. Tot acum am înțeles pe deplin și de ce legenda care învăluie acest film îi datorează mult coloanei sonore a lui Serghei Prokofiev.

Așa cum un Hans Zimmer sau John Williams s-au format profesional și artistic și sub influența modului cum acesta a îmbogățit auditiv o expunere vizuală, este limpede că atât de faimoasa secvență a încleștării armate dintre ruși și teutoni a influențat realizările de gen până în zilele noastre.

Braveheart, Gladiator, The Lord of the Rings sunt doar câteva titluri de producții în care se regăsesc crâmpeie din imensul spectacol orchestrat de Serghei Eisenstein.

Da, în filmul din 1938 se observă niște stângăcii, niște butaforii, niște copilării de execuție, dar ansamblul este grandios și copleșitor.

Propagandă să fie, monșer, dar să ne dea pe spate măcar!