Fundațiile monumentului (Clifton Webb)

Probabil mulți dintre voi se întreabă cine este Clifton Webb, de merită un monument.

Într-adevăr, este nevoie de o pasiune mai apăsată pentru Epoca de Aur a Hollywood-ului, ca să-l cunoști pe acest actor cu o morgă impecabil de pedantă, excelent în roluri de scorțos și minunat la a rosti sarcasme de sorginte aristocratic-britanică, deși era născut dincolo de Atlantic.

Îl regăsim în astfel de ipostaze în Laura, unde adăugă o notă sinistră personajului său arhetipal, precum și în The Razor’s Edge, Boy on a Dolphin, Three Coins in the Fountain sau Titanic (acestea trei din urmă regizate de Jean Negulescu).

În Sitting Pretty nu suntem departe de tipologia sa interpretativă, însă e una augmentată, cu niște tușe derivate, precum și cu o durata mai îndelungată pe ecran.

Rezultatul este un personaj care a rămas în conștiința colectivă și a fost reluat în felurite chipuri de-a lungul timpului.

Povestea are acea lejeritate a cinematografiei americane de după Al Doilea Război Mondial: un cuplu dintr-o suburbie (Robert Young și Maureen O’Hara) se zbate cu grijile zilnice, dintre care trei sunt insistente și exasperante: un fiu, al doilea, al treilea (fiecare beneficiind de prestația unui actor-copil adorabil).

Când guvernanta își ia tălpășița, soția recurge la un anunț în ziar, pentru care primește răspuns de la o persoană cu nume destul de elocvent feminin Lynn Belvedere.

Nu mic îi e șocul când se dovedește a fi în fapt bărbat și nu unul oricare, ci un autoproclamat geniu.

Și mai șocant, însă, este că acest verdict are substanță, iar dădaca masculină pe care o întruchipează Clifton Webb pune ordine în gospodărie, dar și agită apele în comunitatea în care bârfa denaturată e un flagel constant, fenomen întâlnit și la noi la nivelul scării de bloc.

Firul narativ pare convențional și simplist, dar ia o turnură interesantă la un moment dat, iar distribuția are creații schematice și delicioase.

Bineînțeles, dorul decodării unei producții din 1948 prin prisma prezentului s-a făcut o manie primejdioasă, așa că mulți ar vedea în filmul regizat de Walter Lang (care mai târziu ne-a oferit superbul The King and I) o anacronică expresie a condiției inferioare a femeii (Maureen O’Hara e casnică și gospodină dedicată), precum și a injoncțiunilor la care era acesta supusă de gura satului urban al vremii.

Facă-se voia moraliștilor contemporani, dar sper că nici ei nu vor contesta savoarea personalității cu care Clifton Webb îmbogățește pelicula.

Modul său suveran de a arăta disprețul, precum și siguranța megalitică de sine sunt atitudini care sunt descurajate acum, dar ce plăcut e să le ai în arsenal și să le exerciți când vreun neisprăvit o cere!

Urmăriți-i dicția lui Lynn Belvedere, e un monument (acum înțelegeți titlul?) de aroganță de bun gust pe cale de dispariție.

Nici metodele sale de educație disciplinară nu sunt scutite de controverse, așa că aștept reacții de la părinții moderni, care au urmat cursuri intensive în domeniu.

Deși nasul în vânt al lui Clifton Webb este marca sa înregistrată, memorabil este aici momentul când îl ține în jos, căci da, geniul nostru practică și Yoga, iar noi avem ocazia de a-l vedea în Salamba Sirsasana, postura stândului în cap.

Am utilizat de atâtea ori metafora bijuteriei uitate, pe care o descoperit într-un cufăr prăfuit și plin de vechituri, încât s-o fi tocit deja.

Dar Sitting Pretty mă obligă să o poleiesc, să o dau cu lac și o scot din nou în fața voastră.

Glumele mele cu Joe Biden (2)

Avem și rezultatul, e favorabil lui Joe Biden, astfel încât nu pot decât să îi doresc noului președinte ale Statelor Unite ale Americii multă sănătate, să îmi dea prilejul să mai adun tot atâtea albume de glume, câte filme Fast and Furious există.

***

Joe Biden a preluat conducerea în Georgia.

Nu e de mirare pentru că…

Joe Biden e atât de bătrân, încât o știe pe Georgia de când era mititică.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât știe cât și-a tras Talleyrand comisionul la vânzarea Louisianei.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât, la prima utilizare a telefonului roșu, va cere să stea de vorbă cu Ivan cel Groaznic.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât, pentru el, Bikini e atolul, nu chilotul.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât, în seara asta (a anunțării rezultatelor – n.n.), va mulțumi Academiei pentru Oscarul pentru întreaga carieră.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât își permite să nu-i spună „mamaie” lui Nancy Pelosi.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât e posibil ca președintele SUA să sufere o schimbare de sex cândva în următorii patru ani.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât dosarul pe care îl are acum Putin pe birou e cât Mahabharata.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât știe despre ocaua mică a lui Cuza, pentru că a fost acolo.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât, la prima recepție la Casa Albă, va dansa cu nevasta-i Jill o pavană.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât, la prima vizită oficială în China, va păstra un moment de reculegere la mormântul omologului său, Qin Shi Huangdi.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât ori Ungaria, ori România ar face bine să-și schimbe prim-ministrul*.

Preferabil amândouă.

*Pentru aceia care citesc asta în 2030, vezi cine erau cei doi în 2020.

Sursă imagine: www.newsthump.com.

Glumele mele cu Joe Biden

O activitate creativă febrilă a ultimelor zile a rezultat într-o serie de glume despre Joe Biden și senectutea-i de care fac mișto inclusiv aceia care îl susțin și votează.

Le reunesc aici, întru o delectare concentrată a norodului, mai ales că venerabilul politician e pe cale să îl evacueze pe Donald Trump de la Casa Albă și să îl trimită pe pustii.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât, la prima reuniune la Palatul Élysée, o va lua pe Brigitte Macron pe genunchi și îi va spune:

– Ia zi, fata moșului, știi ceva de Walt Whitman? Am fost colegi până am dat treapta a doua.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât hackerii ruși nu îi pot sparge email-ul, ca lui Hillary Clinton, pentru că folosește porumbei călători.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât chiar a ascultat muzică pe MTV.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât speră că va obține măcar CCLXX de voturi la Colegiul Electoral.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât a apucat să vadă naționala de fotbal a României la un Campionat Mondial.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât, la discursul inaugural, va face referire la The Founding Brothers.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât în cabinet nu va avea secretari de stat, ci vornic, stolnic, spătar sau armaș.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât a dormit în Congres mai mult decât Crin Antonescu în Parlamentul României.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât în buletin, la locul nașterii, scrie Pangeea.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât, pentru el, expresia „După mine, potopul!” e o metodă de datare.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât își aduce aminte de roșiile de altă dată, care aveau gust, tată, nu ca ăstea de-acum, din supermarket!

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât folosește calendarul iulian (pe asta mi-o dedic mie).

Sursă imagine: www.theonion.com.

Monsieur Bovary du Heian

Una dintre capodoperele timpurii ale literaturii japoneze și universale este Genji Monogatari (Povestea prințului Genji) de Murasaki Shikibu, scrisă în secolul al XI-lea, adică, în termeni de istorie românească, încă dinainte de cnezatele lui Litovoi și Seneslau.

Povestea luxuriantă și greu accesibilă (într-atât, încât necesită studiu special în universitățile nipone) descrie intrigile și idilele de curtea imperială din perioada Heian, concentrându-se pe figura personajului eponim, un amoral și irezistibil seducător.

Cartea a cunoscut diverse ecranizări, condamnate la a fi incomplete, iar această versiune animată din 1987 nu face excepție.

Însă, dincolo de faptul că nu prezintă decât o parte a tramei narative din roman și că limbajul este simplificat pentru a fi inteligibil noilor generații, filmul regizat de Gisaburô Sugii are meritul de a cinsti atmosfera materialului-sursă, sugerând-o cu mult stil.

Foarte inspirată mi s-a părut atenția deosebită acordată costumelor specifice epocii, foșnitoare și cu falduri exagerat de lungi, a căror purtate impunea o lentoare hieratică a mișcărilor. În acest fel, aerul ermetic pe care o operă pur japoneză îl inspiră unui non-nipon (vezi scrierile lui Yasunari Kawabata) domină filmul și te obligă să i te supui.

Această scădere a treptei de viteză a receptării cognitive ne acordă timp să ne cufundăm în enigma personajului principal.

Dintr-o anume perspectivă, prințul Genji este un coțcar și un narcisist feroce, dar scenarista Tomomi Tsutsui îi conferă un aer demiurgic, de Luceafăr într-o eternă goană după un Rosebud pe care l-a pierdut sau poate nu l-a avut niciodată.

Scenele de erotism sunt delicat surprinse, iar personajele feminine care îl adoră și i se împotrivesc fără șanse de reușită sunt reliefate eficient, chiar dacă din câteva tușe rapide, precum picturile Școlii Suibokuga.

Deși necesită un efort prea puțin familiar privitorului modern, Genji Monogatari este o ocazie neprețuită de a călători într-o altă Japonie decât cea a lui Akira Kurosawa sau a lui Hayao Miyazaki.

Și cine poate refuza o astfel de excursie metafizică acum, când planul material al existenței ne este redus la domiciliu și câteva magazine?

Tușe românești la Hollywood – Dezastrul

Am mai spus-o și o repet: Jean Negulescu nu s-a temut de provocări.

Însă nu i-au ieșit tot timpul.

The Rains of Ranchipur poate fi catalogat drept unul dintre eșecurile filmografiei sale, deși atingerea-i regizorală e remarcabilă în anumite momente.

Dacă romanul Vin ploile al lui Louis Bromfield este India ca un suc de fructe stoarse de mână, iar ecranizarea din 1939 (The Rains Came de Clarence Brown, cu Myrna Loy și Tyrone Power) este unul îmbuteliat cu pulpă, aceasta este ca un concentrat peste care se toarnă apă de la robinet.

Subtila urzeală a unor diverse personalități și evoluții ale lor într-un Raj de amurg devine aici o superbă condescendență și stereotipie americană, pe care am văzut-o, de pildă, în The Egyptian, dublată de mult patetism retoric.

Cum spuneam, lui Jean Negulescu îi ies aici unele lucruri, în special de mizanscenă. Secvența emblematică a diluviului nimicitor a îmbătrânit (chiar mai rău ca Joe Biden), însă așa se poate discerne o interesantă îndrăzneală a concepției.

Deși incorecte politic și puternic cosmetizate, scena de deschidere a filmului și cea a vânătorii de tigri sunt fastuoase și reușesc un pic să își atingă scopul de căpătâi de a te transporta în timp și spațiu.

Însă orice acumulare a imaginației este risipită la contactul cu marea enigmă a acestei pelicule: Richard Burton bronzat artificial și cu turban.

S-au mai văzut exemple de non-asiatici distribuiți în astfel de roluri (Linda Hunt e extraordinară în The Year of Living Dangerously), dar acesta este unul apăsat negativ.

Nu doar că nu m-a convins cu niciun chip că aveam în față un indian, dar a mai și subminat încărcătura emoțională a brumei de scenariu care îi revine, cum că i-ar fura inima unei americance egoiste și devoratoare de bărbați.

În comparație cu el, Lana Turner pare aproape naturală, mai ales că rolul de aici nu era departe de persona-i din realitate. Buclele impecabile și rochiile elegante, precum și sincera dăruire interpretativă din câteva momente ne mai izbăvesc de senzația de inadecvare a prezenței pe ecran a lui Richard Burton, care nici măcar nu se deranjează să-și mascheze accentul shakespearian, altminteri una dintre marile sale calități.

În această direcție hilară beneficiază de o concurență acerbă din partea lui Eugenie Leontovich, al cărei aer pitoresc drept Maharani (nevastă de maharajah, că ”maharajahă” suna a mahala, nu?) este dat peste cap de un foarte ușor de recunoscut accent rusesc, o ignoranță fermecătoare a Hollywood-ului de odinioară, inadmisibilă azi.

Fred MacMurray, excelent actor de compoziție, are o partitura care începe promițător și să îi permite să își etaleze acel minunat cinism marcă înregistrată, însă sentimentalismul către care e nevoit să evolueze e searbăd. Totuși, în comparație cu Burton, măcar nu pare fabricat în solar.

Chiar dacă am început și continui acest demers cultural care îl privește pe Jean Negulescu dintr-un simț de mândrie patriotică locală, nu îl scutesc pe cineast de analiza lucidă și onestă a capacităților și limitelor sale artistice.

The Rains of Ranchipur e, simplu spus, un film slab, dar care își are locul lui în povestea aventurii sale cinematografice.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

100 de lovituri fatale de la Mortal Kombat, unicul şi adevăratul

O știre interesantă care mi-a ieșit în cale întâmplător este că începutul lui 2021 ne va aduce un nou film Mortal Kombat, avându-i în distribuție pe Hiroyuki Sanada Și Tadanobu Asano, presupunând, bineînțeles, că Shao ”Covid” Khan nu are alte planuri pentru omenire.

Așa mi-am adus aminte de vechiul, dar eternul Mortal Kombat, cel mai tare film făcut vreodată după un joc pe calculator. Am o sută de fatalități care demonstrează asta, iată-le:

1***> Coloana sonoră.

2***> Am jucat Mortal Kombat la un amic, la prima mea întâlnire cu un computer și n-o să uit în veci senzația aceea.

3***> Avem toate personajele din acel joc legendar (detalii în combo-urile de mai jos).

4***> Melodia aia emblematică, numai bună pentru întins rufe pe sârmă.

5***> Idem pentru curățat cartofi.

6***> Idem pentru dat cu mopul pe pardoseli.

7***> Idem pentru trimis email-uri nu foarte importante.

8***> Idem pentru flotări, genuflexiuni, abdomene de carantină.

9***> Modul parodic, dar reușit în care Christopher Lambert îl face pe Raiden.

10***> V-am mai zis de coloana sonoră?

11***> Robin Shou, arătos și priceput ca Liu Kang, un veritabil Bruce Lee al anilor ’90 (ce, vi se pare o impietate și vreți să-mi dați bătaie?).

12***> Unii spun că e kitsch, iar dac-o fi așa, atunci ăsta e kitsch ridicat la rang de artă.

13***> Personajul lui Johnny Cage din joc e un omagiu adus lui Jean-Claude Van Damme, iar Linden Ashby din film e o versiune chiar mai amuzantă a lui.

14***> Coloana sonoră, bineînțeles!

15***> Încă nu credeți că am Ki (sau Chi, dacă sunteți sinofili) pentru 100 de argumente fatale, nu-i așa?

16***> Despre Brigitte Wilson ca Sonya Blade aș avea mai multe de spus, dar e nevasta lui Pete Sampras acum, așa că nu se cade.

17***> Cary-Hiroyuki Tagawa e un Shang Tsung care fură nu numai suflete, dar și scene.

18***> În primul rând, uitați-vă la parpalacul ăla de piele!

19***> Apoi ascultați cât de mișto îi iese sarcasmul flegmatic malefic!

20***> Vorba cuiva de pe net – S-a născut să proclame ”Flawless Victory!”.

21***> Când nu ne delectăm cu vocea lui, avem coloana sonoră.

22***> Ce rezonanță frumoasă are numele Kitana!

23***> Modul cum își fac intrarea Scorpion și Sub-Zero: lin, tăcut, amenințător.

24***> Accentul australian de stradă al lui Kano.

25***> Modul cum molfăie un copan, iar Goro și Shang Tsung îl privesc cu un amestec delicios de curiozitate și dispreț.

26***> Vorbele lui Shang Tsung cu această ocazie: Look at him, no dignity, no manners. Yet, in the Realm of Earth, men like him can amass great wealth and almost godlike power.

27***> Văicărelile haioase ale lui Johnny Cage.

28***> Ne întoarcem la melodia aia emblematică și la utilizările ei, de pildă când tai mărunt componentele pentru zacuscă (atenție, din testosteron prea mult, să nu vă tăiați și degetele!).

29***> Idem pentru umplut dovleceii cu umplutură de carne tocată, orez și ce s-o mai pune, ca pe-astea le știu doar din auzite.

30***> Idem pentru șters praful prin locuri unde nu se poate ajunge cu aspiratorul (atenție, din testosteron prea mult, să nu spargeți bibelourile!).

31***> Tot nu credeți că ajung la 100, nu?

32***> Secvența banchetului, unde replica ”A taste of things to come”, enunțată de cine altul decât Shang Tsung, devine memorabil de cinică.

33***> Duelurile marțiale pe care nu le divulg, nu pentru că mi-ar fi frică de bătaie (cică au pățit-o unii cu finalul de la Avengers: Endgame), ci din pură datorie de cinefil.

34***> Reptile și melodia lui.

35***> Apropo, v-am spus de coloana sonoră?

36***> Am hanorace de diverse culori și, de când e nevoie de mască, îmi trag gluga pe cap înainte să ies din casă, mă uit în oglindă și îmi zic: Iulică, azi ești Scorpion, cu ascendent în Sub-Zero.

37***> Timbrul vocii lui Lambert a.k.a. Raiden.

38***> Simpla ortografie a lui ”Combat” cu ”K”.

39***> Doamnelor, cu partea de sus a costumului Kitanei îi fidelizați pe cei mai zburdalnici masculi!

40***> De fiecare dată când îl văd pe Goro, mă gândesc ce-aș face eu cu patru mâini (nu voi dezvălui asta decât unui psihanalist).

41***> Sigla filmului.

42***> Kibadachi-urile lui Sub-Zero.

43***> Cataracta sinistră a lui Scorpion.

44***> Fulgerele din ochii lui Raiden mi-aduc aminte de la ale mamei când eram mic și făceam vreo boroboață.

45***> Johnny Cage poartă ochelari de soare în hrube vag luminate de niște lămpi.

46***> Efectele speciale au îmbătrânit precum vinul de Babanul: rău, dar mai contează?

47***> Efectele da, dar coloana sonoră nu!

48***> Până să fie racolat pentru turneu, Johnny Cage turna un film de acțiune de doi lei; numai un program încărcat l-a împiedicat pe Steven Spielberg să joace rolul regizorului în acea scenă (vă dați seama câte Oscaruri lua Mortal Kombat așa?).

49***> Plajele alea și peisajele luxuriante de pe fundal sunt undeva și ne-așteaptă.

50***> Uite c-am ajuns la 50 și simt cum îmi crește Ki-ul/Chi-ul.

51***> Sonya vs. Kano e curat manifest pentru feminism.

52***> Pletele de hippiot finlandez ale lui Raiden.

53***> Staniolul care se rupe când ies niște țepușe dintr-o podea.

54***> Să ne mai întoarcem la melodia emblematică și la polivalența utilității ei – acum, la asamblat o bucată de mobilă cu multe șuruburi (atenție, din testosteron prea mult, să nu vă iasă un manechin de Wing Chun!).

55***> Idem pentru spălat rufe de mână.

56***> Idem pentru comentarii acide pe Facebook.

57***> Gardianul platoului de filmare l-a dat afară pe Tom Cruise, care venise să arunce o privire, pentru că nu figura în distribuție.

58***> Nu e sânge.

59***> Cu același amic la care am încercat prima dată Mortal Kombat am avut o rivalitate acerbă la o ediție ulterioară a jocului: el era Liu Kang, eu Scorpion.

60***> Coloana sonoră!

61***> Coloana sonoră!

62***> Coloana sonoră!

63***> Coloana sonoră!

64***> Coloana sonoră!

65***> Coloana sonoră!

66***> Coloana sonoră!

67***> Coloana sonoră!

68***> Coloana sonoră!

69***> Coloana sonoră!

70***> Coloana sonoră!

71***> Coloana sonoră!

72***> Coloana sonoră!

73***> Coloana sonoră!

74***> Coloana sonoră!

75***> Chi-ul/Ki-ul rezistă!

76***> Coloana sonoră!

77***> Coloana sonoră!

78***> Coloana sonoră!

79***> Coloana sonoră!

80***> Coloana sonoră!

81***> Coloana sonoră!

82***> Coloana sonoră!

83***> Coloana sonoră!

84***> Coloana sonoră!

85***> Coloana sonoră!

86***> Coloana sonoră!

87***> Coloana sonoră!

88***> Coloana sonoră!

89***> Coloana sonoră!

90***> Coloana sonoră!

91***> Coloana sonoră!

92***> Coloana sonoră!

93***> Coloana sonoră!

94***> Coloana sonoră!

95***> Coloana sonoră!

96***> Coloana sonoră!

97***> Coloana sonoră!

98***> Coloana sonoră!

99***> Finalul e magnific, continuarea nu.

100***> Plăcerea de a scrie articolul ăsta.

Vraja depărtării

Dacă ar fi atacat un tărâm intelectual virgin, povestirile despre Tibet din volumul Scoate limba! a lui Ma Jian m-ar fi lăsat zdrobit sufletește.

Dar, fortificat și informat de lucrarea amplă a lui Sam van Schaik și de două filme extraordinare – Kekexili și Dao ma zei – știam că acest platou supranumit ”Acoperișul lumii” e departe de a fi o oază sapiențială în care toți levitează și practică bunătatea.

Dimpotrivă, asprimea reliefului, precaritatea surselor de trai și brutalitatea care decurge din acestea îi fac pe tibetani să fie o versiune înzecită a muntenilor de pretutindeni.

Ma Jian nu ocolește nimic din aspectele șocante ale cutumelor din partea locului, însă, deși pornește la drumul narativ ca un jurnalist sadea, pe parcursul fiecăreia devine posedat de un realism magic și de un lirism care îndreptățesc, cumva, reputația de spiritualitate de care se bucură Tibetul.

Nu este, însă, o spiritualitate în sensul european al cuvântului, ci una care aduce mai degrabă cu acele transe șamanice, în care contururile clare ale materialului se estompează, timpul nu mai are o curgere liniară, iar senzațiile abolesc gândirea conștientă.

Faptul că toate acestea sunt redate cu fascinația scepticului care ajunge să le vadă aievea trebuie să fi contribuit la interzicerea acestei cărți de către autoritățile chineze.

Altminteri, nu-mi dau seama de ce nu au folosit Scoate limba! pentru a spune lumii:

Uitați ce primitivi și obscurantiști sunt încă tibetanii, e de datoria noastră să îi aduce pe calea modernizării și bunăstării!

Inițial, era, tentat să spun că asta se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, dar, aruncându-mi încă o privire printre rândurile lui Ma Jian, am început să am îndoieli.

E ceva în natura umană care se sustrage raționalului.

Iar Tibetul, cu aerul său rarefiat și pur, dezvăluie acest ceva într-un mod care pare îndepărtat, când ții ochii deschiși, dar apropiat când îi închizi.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o călătorie în Tibet cum nicio agenție de turism nu ar putea oferi.

De la înălțime

Un loc care a fost un veritabil colac de salvare în a mă ajuta să practic o artă greu lovită de pandemie mi-a prilejuit și contemplarea orizontului și a nesfârșitelor povești pe care le spune:

Apus fovist
Parcele abia așteaptă
Ahura Mazda mai are puțin și pierde
Un mic centru de greutate
Astru încolțit
Jos potop, sus mântuire

Încep să se întrevadă Oscarurile din 2021

A face previziuni în 2020 pentru 2021 este o sfidare la adresa bunului simț.

Aveți răbdare cu mine, însă, și o să vă explic cum mi-am permis-o pe aceea din titlu.

De ceva ani, urmăresc cu interes anumite site-uri care prognozează nominalizările la Oscar, modificându-le în funcții de reacțiile criticilor sau publicului sau de evenimente care ajută ori subminează șansele unui film sau ale unui artist.

Pentru anul viitor, un titlu care se regăsește în mod constant pe aceste liste este The Trial of the Chicago 7, scris și regizat de Aaron Sorkin.

L-am văzut și afirm că, dincolo de ce spun pandiții cinematografiei, are toate ingredientele care îl recomandă.

Povestea este a procesului unor așa-ziși instigatori la proteste violente în 1968, cu ocazia lansării unui candidat democrat la președinție și în plin Război din Vietnam. Evenimentul a depășit simplul cadru legal și a devenit o scenă pe care s-au înfruntat concepții și atitudini diferite, referitoare la politică, societate și fina linie între acțiune civică și revoluție.

În momentul de față, America fierbe fix din aceleași motive, așa că avem contextul ideal.

Apoi, formatul este unul drag Academiei – drama de tribunal, pe care Sorkin regizorul o construiește canonic și fără greșeală, uzând de un montaj ultra-alert și de secvențe retrospective organic inserate, și căreia Sorkin-scenaristul îi dă o vigoare senzațională, oferind actorilor un material dramaturgic atât de inteligent și amuzant, încât ți-e mai mare dragul săi îi urmărești și cumplit de greu să îi compari.

Dacă e o categorie la care sunt dispus să pun prinsoare cu capul, atunci aceasta e a scenariului original. Aaron Sorkin nu-i doar ca și nominalizat, dar mai e și printre favoriți.

În privința distribuției, reiterez ce am spus și la Parasite, cu intensitate sporită – e nevoie de categoria specială a unei nominalizări colective, pentru că The Trial of the Chicago 7 este, în ultimă instanță (joc de cuvinte, ha!) spectacolul grandios al unificării unor talente diferite.

De curând am auzit că producătorii filmului au decis ca toți cei cu șanse relevant să fie înscriși la secțiunea actor secundar, o alegere inspirată și care evită inutilele discuții despre cine e mai cu moț și cine păcălește timpii de ecran (în engleză există expresia ”category fraud”).

Eddie Redmayne și Joseph Gordon-Levitt nu par a fi printre candidați, deși au prestații meritorii, Michael Keaton e un pic îngroșat (și la propriu, și la figurat), însă Sascha Baron Cohen, Frank Langella, Mark Rylance, Jeremy Strong, Yahia Abdul-Mateen II au potențial să acapereze lista nominalizaților, cum nu s-a mai întâmplat de la On the Waterfront încoace.

Dacă e să gândesc în stil specific al Academiei, cel mai probabil onorurile vor merge către Cohen, pe care îl ajută noua diatribă din ipostaza de Borat, și către Abdul-Matten II, în contextul mișcării Black Lives Matter, dar și pentru că are un moment de o profunzime cutremurătoare.

Nu-mi știrbesc credibilitatea mergând mai departe cu previziunile, dar vă mai spun doar atât:

The Trial of the Chicago 7 este atât de bun, încât mi-a cimentat speranța în…

… democrație.

… libertatea de exprimare.

… echilibru, chiar în condiții de părtinire.

… unitate în diversitate.

… filme bune, indiferent ce pandemie bântuie prin lume.

Hai c-om trece noi și peste asta!

Cuceriri SF (20)

Într-o perioadă în care adepții științei și cei ai fantasticului se luptă în argumente, lectura unor cărți SF e mai mult decât adecvată:

Babel-17 – fără a-mi fi plăcut în mod deosebit, îi recunosc acestui roman al lui Samuel R. Delany meritul aparte de a fi îngrămădit într-un spațiu relativ redus o mulțime de teme și personaje. Dacă am rezerve în privința acestui clasic al genului, este din cauză că părțile cele mai bune rămân incomplete, ca și cum scriitorul te-ar chinui tantalic. Povestea exploatează vag ipoteza Sapir-Whorf (aceeași pe care și-a bazat Ted Chiang nuvela care a dat superbul Arrival), cum că limba în care comunicăm ne influențează gândirea, și vizează un fel de spionaj la nivel galactic, transplantat într-un germene de epopee spațială, care, încăput pe mâna unui Iain M. Banks, s-ar fi extins luxuriant. Părțile de început sunt cele mai reușite și demonstrează că scriitorul are condei și imaginație, ceea ce îmi dă argumente să mă apropii vreodată și de capodopera-i controversată Dhalgren.

A Fire Upon the Deep – roman-mamut, care înglobează două fire narative distincte, atât de bine construite, încât ar fi putut fără probleme să aibă succes separat. Și mai meritoriu e faptul că Vernor Vinge reușește să le înnoade și să le aducă împreună într-un mod coerent, care uzează acumulările afective din ambele părți. Într-o eră în care omenirea s-a extins atât de mult în spațiu, că s-a divizat în specii de tot felul și a mai și găsit altele inteligente pe unde s-a aciuat, o parte de univers e infectată de o entitate malefică transcendentală, care amenință să îl acapareze în întregime. O parte dintre protagoniști sunt pe o navă care gonește contracronometru spre o planetă micuță și aparent insignifiantă, unde se găsește singura șansă de a o învinge. Acolo, alți protagoniști umani descoperă o civilizație de un inedit uimitor. Este vorba de un fel de lupi care acționează și gândesc colectiv, astfel că o haită este un organism unitar, cu trăsături care le reunesc pe cele ale componentelor sale. Durează un pic până ce te acomodezi cu acest concept și cu modul cum autorul jonglează cu pronumele, însă, odată instalat în poveste, ești condamnat la a-i fi captiv și, ca și în Children of Time, pentru care Adrian Tchaikovsky pare a-și fi tras oarece inspirație din structura și ideile lui Vinge, jumătatea dedicată odiseei spațiale, oricât de bine ar fi scrisă, pălește în comparație cu intrigile și suspansul din societatea animală, în care vezi oglindindu-se însăși istoria umanității. Indiferent ce fel de antologii SF am consultat, acest roman se încăpățânează să apară constant în paginile lor. Însă acolo îi e locul, n-ai ce-i face.

Exhalation – După șiragul de nestemate din Stories of Your Life and Other Stories, Ted Chiang era dublu condamnat: să mai scrie o colecție de povestiri, dar și să se ridice la înălțimile amețitoare ale calității celor dintâi. Volumul de față este rezultatul acestei ingrate sarcini, iar autorul e cât pe-aci să-și egaleze senzaționala performanță. Nu reușește, pentru că, spre deosebire de prima serie, aici Chiang e mai apăsat didactic, vrea să îmbibe aproape fiecare nuvelă cu un tâlc. Nu mai e chinuit exclusiv de acea tenie a scriitorului autentic, ci și de constrângerile ipostazei de moralist subtil, pe care și-a asumat-o, poate chiar involuntar, cu unele dintre scrierile de dinainte. Cele mai multe dintre narațiunile acestui volum (ale căror arome variază de la oriental la asimovian) atrag atenția asupra uneia dintre interogațiile sau angoasele la care suntem supuși, în special din cauza evoluție amețitoare a tehnologiei. Atenție! Nimic din ce am spus mai sus nu este o critică la adresa lui Ted Chiang. Toate sunt constatări lucide. Cum aș putea oare să îi reproșez ceva acestui autor, ale cărui inteligență, imaginație și profunzime psihologică sunt o binecuvântare? Sper că profesorii de pe mapamond vor avea înțelepciunea de a folosi povestirile sale la cursuri. Așa și-ar ajuta elevii să-și dea seama că a citi rămâne suprema formă de cunoaște viața și pe tine însuți.

Le Camp des Saints – controversat încă de la apariție, când părea înspăimântător de profetic, acest roman al lui Jean Raspail mai poate stârni revoltă în rândul stângiștilor pe care îi demolează cu sarcasmul, precum și entuziasm în rândul celor pe care îi numim ”white supremacists”. Povestea aceasta distopică este esențialmente simplă – din India cea suprapopulată pornește o flotă de vase rablagite, ticsite de săraci și înfometați și decrepiți. Destinația: Europa cea mănoasă și dezvoltată, mai precis Franța autorului, pe care acesta o cunoaște și o ia în răspăr cu o precizie magnifică. Prinși în capcana propriilor idealuri generoase și a demagogiei, europenii permit acestei migrații oceanice să ajungă pe țărmurile lor, iar rezultatul este destrămarea civilizației occidentale și schimbarea raporturilor de demografie și putere în defavoarea rasei albe. Un scenariu apocaliptic pe care alde Trump, Le Pen și Orban al ungurilor încă o exploatează politic și care de la scrierea cărții (1973) nu s-a împlinit decât pe ici, pe colo, dar pe care îl regăsim în variatele manifestări ale corectitudinii politice, precum și în cutremurătoarele imagini ale refugiaților care înfruntă valurile și alte pericole pentru a ajunge pe acest continent al făgăduinței. E imperios necesar să menționez că, deși Raspail nu face vreun secret din atitudinea sa favorabilă excepționalismului și superiorității europene, portretul colectiv al masei de invadatori pașnici e coerent din punct de vedere al psihologiei mulțimilor și nici pe departe la fel de caustic precum al prostiei, relei-voințe și oportunismului diverșilor actori individuali și instituționali din partea cealaltă. În plus, afirm cu toată tăria că umorul și intensitatea scriiturii de care dă dovadă autorul sunt greu de egalat în toată literatura franceză, care oricum numai insignifiantă nu e. Cumva, această carte este un test de turnesol, îi separă pe cei habotnici (indiferent de orientare) de aceia care pot întreține un gând contrar, chiar dacă nu sunt de acord cu el, și care apreciază un monument cultural autentic.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)