Eurovision 2021 pe Twitter

Mulțumescu-ți, Twitter, că, după doi ani de inactivitate, nu mi-ai dezactivat contul și m-am putut bucura din nou de încântător de comica agoră virtuală care însoțește orice ediție de Eurovision. Iată câteva poante prinse între ascultarea unor melodii despre care vă voi relata de îndată ce stăpânul nostru, Timpul, ne-o va permite:

Malta: “What if we just write a really really really good song and don’t do anything weird?” Rest of Eurovision: „…you mean that’s allowed?”.

Disappointed by Portugal’s lack of a glittery silver bodysuit. Did they not get the memo?

We would like to go on record and state that the UK song is actually very very good (we will delete this tweet when we get nil points).

Germany… you have completely surprised me. You DO have a sense of humour. I mean… this was a joke right? Right?

Germany’s entry is like having coffee poured into your eyes while someone shouts JUST CHEER UP at you.

Nothing but respect for Bulgaria’s outfit, we haven’t taken our pyjamas off all year either.

Dammit, Lithuania’s tune is invading my mind – it’s like being hypnotised by a bunch of bananas.

Ukraine was really really terrible – they might win it.

San Marino obviously had several passionate, conflicting conversations about costume direction and then decided “all of them”.

Be warned; if you drink and drive after Eurovision, you may end up with more points than the United Kingdom.

The fact we literally buy our entry into Eurovision every year just to come last is just so British.

0 votes from the pros, 0 votes from the public. Never been prouder.

(Deși eram adormit 90%, momentul când s-a anunțat asta m-a trezit și m-a amuzat de n-am mai putut pune geană pe geană vreo oră – n.m.).

Ideea pe scenă, fapta în viață

Ca să abordez piesa Ultimul dans al libelulei, cea mai recentă producție a celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu”, o să mă folosesc din nou de distincția trasată de Daniel Kahneman într-o superbă prelegere pe TED.com, aceea dintre sinele care trăiește și sinele care își amintește.

Sinele meu care și-amintește a priceput și rezonează cu morala globală a spectacolului – viața trebuie gustată din plin, pentru că seva pe care o extragi când ești tânăr te ține viu la amurg, când biologia începe să dea rateuri.

Însuși cuvântul ”libelulă” este emblematic. Această grațioasă și efemeră creatură are de bifat toate etapele vieții într-o durată foarte scurtă de timp.

Sinele meu care trăiește a avut, însă de pătimit, în timpul reprezentației.

În parte din cauza textului lui Cornel Mihai Ungureanu*, care propune și multe momente incoerente sau care nu duc nicăieri, în parte din cauza regiei lui Florin Caracala, care, după impecabila mizanscenă tehnologizată din White Room, se întoarce aici la niște trucuri clasice și cam îndoielnice, cum ar fi proiecțiile (cu care eu nu mă împac și gata), afumarea scenei și, implicit, a spectatorilor sau muzica de fundal care acoperea replici întregi ale actorilor.

N-a lipsit nici contribuția nefastă a unor tovarăși de vizionare, după cum vă voi relata la final.

Deoarece Caracala-actorul este deosebit de înzestrat (am avut ocazia să mă conving de asta în Ea e băiat bun), Caracala-regizorul reușește să se reabiliteze lucrând excelent cu interpreții.

În ordinea numerelor de pe tricou și a impresiei pe care mi-au produs-o aceștia sunt: Marian Politic, Alina Mangra, Iulia Lazăr și Dragoș Măceșanu.

Cătălin Miculeasa a avut și roluri mai bune, iar doamnei Tamara Popescu îi voi dedica un paragraf separat.

Generația cărei îi aparține punea mai mult accent pe declamație, iar această ușurință de-și modela vocea a ieșit și mai pregnant în evidență față de eforturile preponderent fizice ale partenerilor de scenă. Pentru mine, unul, teatrul a fost și este spațiul care demonstrează ce minunata realizare este graiul omenesc.

Ultimul dans al libelulei nu este divertisment, ci mai degrabă o lecție alambicată, dar elocventă.

Pentru că am reușit s-o deslușesc, mă opresc aici din scris și mă întorc la viața reală, în speranța că, la senectute, nu voi ajunge precum doamna care a trântit un selfie cu bliț în întunericul sălii și care m-a fulgerat cu privirea și m-a gratulat cu invective, pentru că am îndrăznit s-o iau la rost pentru asta.

*Surse de încredere mi-au menționat că textul inițial a suferit unele modificări în vederea punerii în scenă.

Credit foto: Cristi Floriganță

Un maestru în tinerețe (5)

Inițial, voiam să adaug Rupan sansei: Kariosutoro no shiro (Lupin III – Castelul lui Cagliostro) la antologia pe care am dedicat-o Studiourilor Ghibli acum ceva timp.

Însă, ca unul dintre primele filme de animație ale lui Hayao Miyazaki, m-am gândit să îi acord mai mult spațiu, pentru că relevă începuturile unui mare maestru.

Povestea este una inspirată de benzile desenate cu același nume (care furnizaseră anterior și un serial) și urmărește aventurile hoțului genial, relaxat și haios Lupin III (nepot al gentleman-ului cambrioleur imaginat de Maurice Leblanc), chitit să salveze o prințesă ingenuă din ghearele și castelul unui conte atotputernic din micul, dar influentul ținut Cagliostro.

Din numele de mai sus se vădește deja una dintre trăsăturile artei lui Miyazaki – pasiunea pentru cultura europeană, în special cea de secol XIX și Belle Epoque, cu aura ei aristocratică, costumele elegante și decorațiunile clasice.

Bineînțeles, regizorul nu se lasă limitat de vreo preocupare pentru acuratețe, ci desfășoară o sarabandă de peripeții, cu tehnologii și personaje deus ex machina, în care parcă vezi un James Bond al unui Sean Connery tânăr și arătos.

Spre deosebire, însă, de contemporanele filmate în plan material, Rupan sansei: Kariosutoro no shiro nu pare să fi îmbătrânit deloc.

Intensă, amuzantă și spectaculoasă, această narațiune animată e o încântare pentru cei care vor să se relaxeze, dar nu să își închidă creierul de tot. Chiar dacă simți o ușurătate pronunțată față de creațiile mai subtile de mai târziu, Miyazaki nu e nici aici lipsit de profunzime. De pildă, nu scapă neobservată satira la adresa forurilor internaționale din timpul Războiului Rece (filmul a apărut în 1979).

Hayao Miyazaki este unul dintre acei artiști rari, care au oferit tuturor câte ceva: copiilor forme și figuri hilare, adolescenților basme aduse la zi, iar adulților prilejul să se întoarcă cu una sau două trepte de vârstă înapoi.

Și Rupan sansei: Kariosutoro no shiro poate reuni astfel întreaga familie întru plăcerea tuturor membrilor ei.

Dacă tăceai, corect politic rămâneai

Corectitudinea politică.

E bună când beneficiezi de ea, nasoală când intri în vizorul ei.

Cum s-ar putea defini?

Eu sunt departe de a găsi vreun răspuns, însă Vladimir Volkoff (autorul unei utile și haioase Scurte istorii a dezinformării) s-a simțit mult mai stare de așa ceva, compilând Manualul corectitudinii politice.

E lesne de observat că stilul autorului este ironic și polemic, că privește corectitudinea politică precum un flagel, nu sângeros, ci subtil.

Se simte și cum rusul din el, religios într-un fel pe care Occidentul l-a cam pierdut, se revoltă împotriva unei laicizări și relativizări pe care anglo-saxonii o numesc generic ”cancel culture”.

Volkoff e ca un franctiror ideatic care trage într-o sumedenie de ținte, ordonate alfabetic și coerent asamblate.

Din poziția ideatică din care am privit și citit eu, mi s-a părut că unele proiectile au fost în gol, altele au trecut razant, dar au fost și unele, majoritatea, de fapt, care m-au nimerit în plin.

De aceea, deși Manualul corectitudinii politice nu este voluminos, nu se citește chiar pe nerăsuflate.

Pocnit în moalele creierului, m-am găsit rumegând intens și căutând în jur ilustrații ale tirului autorului.

Cu acestea m-am delectat și m-am convins că sunt încă departe de a fi deplina întruchipare a corectitudinii politice.

O fi bine?

O fi rău?

Nu contează, pentru că autorul are o concluzie, care funcționează și ca un panaceu la excese, la care ader întru totul:

Oricum, se impune o întrebare.

Dacă ne repugnă sensibilitatea corectă politic, dacă refuzăm să aderăm la ideologia corectă politic, pe cât sunt ele de insidioase, de infiltrate, de intim gravate în inconștientul nostru, al dumneavoastră și al meu, ce putem face? Există oare vreun remediu?

Da.

Mai întâi trebuie diagnosticată epidemia. Tocmai am făcut-o.

Apoi trebuie să i se dea un nume pentru a o putea recunoaște în fiecare dintre manifestările sale. Am făcut-o și pe aceasta.

În sfârșit, trebuie combătută pe terenurile sale predilecte:

– gândirea, care nu trebuie să fie unică;

– limba, care nu trebuie să fie nici de lemn, nici de vată;

– compasiunea, care nu trebuie să se transforme în sensibilitate afectată;

– mediile de informare, care nu trebuie să se lase aservite de plătitorii de publicitate și de demagogi.

Corectitudinea politică este în aceeași măsură inamica adevărului, care, până astăzi, a fost obiectivul declarat al cunoașterii omenești, și al îndoielii, care a fost fidelul instrument al acestei cunoașteri: astfel, din dragoste pentru adevăr și din gustul pentru îndoială trebuie să căutăm să regăsim libertatea de gândire care ne-a aparținut odată și a cărei pierdere nu e de ajuns doar să o pierdem.

Carevasăzică, gândesc, deci exist.

A nu se înțelege că voi, ăștia care nu gândiți, nu existați.

Departe de mine acest păcat cognitiv!

Că nu vreau să ajung precum Colțescu, să mă beștelească ăia de la CNN, care habar nu au de traducerea dintr-o limbă într-alta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mă ajută să mă mențin un reacționar șovin misogin rasist și așa mai departe.

Trei artiști se întâlniră

Un mare regizor merge în Barcelona și vede operele unui mare arhitect.

Peste ani, se întoarce, realizează un eseu vizual cu acestea și le încredințează unui mare compozitor, care le îmbibă cu o coloană sonoră hipnotică.

Rezultatul este mai puțin un documentar, deși sunt momente în Antonio Gaudí când ni se oferă și crâmpeie de informații, de cele mai multe ori sub forma unor paralele între trecutul și prezentul, de atunci, adică 1984, al unor monumente.

Ca ansamblu, creația lui Hiroshi Teshigahara este mai mult o experiență onirică, pe care cineastul o compune conform personalității sale și gusturilor sale.

De aceea, Casa Batlló, care mie mi s-a părut că palpită de viață, sau Casa Milla (zisă și La Pedrera), cu acoperișul ei suprarealist, sunt doar o încălzire pentru descătușarea supremă a lirismului sintaxei audio-vizuale, care are lor în Parcul și Cripta Güell.

Aici, muzica lui Toru Takemitsu atinge desăvârșirea osmozei cu imaginile surprinse de Teshigahara. Uneori în contrapunct cu estetica acestora, alteori în deplină consonanță, sunetele conferă simboluri noi formelor sinuoase și organice plăsmuite de geniul irepetabil al lui Gaudí.

M-a suprins, dar nu neplăcut, modul deloc apoteotic, ci discret, în care regizorul nipon își sfârșește eseul la Sagrada Familia. Am simțit o evlavie laică, o admirație care depășește barierele culturale, iar micile stângăcii de filmare, cum ar fi o cameră un pic mișcată, par adecvate momentului.

Cine poate rămâne imobil sufletește la vederea Fațadei Nativității?

Fiecare curbură, fiecare ciudățenie arhitecturală, fiecare ipostază inedită sunt mângâiate de Hiroshi Teshigahara cu ochiul camerei de filmat.

Scriu aceste rânduri conștient că logosul este neputincios în a reda senzațiile în care te cufundă poezia audio-vizuală din Antonio Gaudí.

Acesta este motivul pentru care nici nu vă prezint imagini din film, ci dintr-un album grandios, dedicat modernismului catalan, pe care mi l-a adus din Barcelona un prieten, mână spartă.

Îl rugasem să îmi aducă un pliant, ceva minor, despre operele lui Gaudí, și m-am pomenit cu un volum care mai că mi-a rupt mâinile când l-am ridicat prima dată.

Adi, ești parte din Sagrada Familia a vieții mele!

Tușe românești la Hollywood – Noir-ul

Dacă ar fi să atribui câte un superlativ filmelor lui Jean Negulescu, Boy on a Dolphin ar fi cel mai distractiv, Johnny Belinda cel mai premiat, iar Road House cel mai compact.

Nu e niciun moment irosit în această peliculă, dar merită menționat că această eficiență narativă și artistică se manifestă în cadrul canoanelor genului noir, cu limitele pe care acesta le impune.

Un triunghi amoros, o femme fatale, porniri pătimașe, fum de țigară, clar-obscur și tensiune.

Și un pistol, bineînțeles.

Toate se regăsesc în povestea din localul eponim, unde grațiile sentimentale ale unei cântărețe cu tupeu (Ida Lupino) sunt disputate între proprietar, un tip afemeiat și cu ceva porniri psihotice (Richard Widmark) și administrator (Cornel Wilde), integru și arătos, prieten cu cel dintâi.

Senzualitatea dintre Lupino și Wilde este aproape palpabilă, iar ipostazele seducătoare și colțoase ale interpretei ne dau ocazia de a o admira pe una dintre artistele deosebite ale Epocii de Aur a Hollywood-ului.

Înzestrată cu un talent polivalent, Ida Lupino a fost prima femeie-regizor într-o lume care de-atunci a rămas preponderent masculină (ca un fapt divers, în Anno Domini 2021 Chloé Zhao a fost de-abia a doua cineastă care a câștigat Oscarul pentru această categorie).

În Road House, dintre toate personajele, Lupino beneficiază de cea mai vastă gamă de reacții psihologice, iar rochiile ei cu o singură bretea nu pot trece neobservate.

Dar reflectorul nu rămâne permanent îndreptat asupra figurii ei expresive. De la un punct, jocul seducției lasă loc unei cruzimi inteligente, care îl are în prim-plan pe Richard Widmark, al cărui râs sinistru nu e cu nimic mai prejos decât al Joker-ului lui Heath Ledger.

Cornel Wilde e credibil în rolul personajului pozitiv și excelent în scena bătăii din bar, pe care Jean Negulescu o orchestrează cu un dinamism remarcabil.

În rest, atingerea sa regizorală e discretă, dar eficace, concentrată pe a-și pune în valoare actorii.

Ca un argument în plus asupra faptul ca a și reușit, merită menționată și savoarea pe care Celeste Holm o aduce în partitura sa secundară, în special în schimburile sarcastice cu Ida Lupino.

După ce-am văzut Road House, o ipoteză contrafactuală îmi stăruie în minte:

Începuturile la The Maltese Falcon au fost făcute de Jean Negulescu, desemnat să îl înlocuiască pe John Huston, chemat în armată (se întâmplă în timpul celui De-al Doilea Război Mondial).

Întors mai devreme decât se preconiza, Huston a reluat cârma ecranizării romanului lui Dashiell Hammet, iar lui Negulescu, drept consolare, i s-a oferit realizarea adaptării pentru cinema a cărții lui Eric Ambler, The Mask of Dimitrios, sarcina de care s-a achitat într-un mod care l-a propulsat în elita Cetății Filmului.

The Maltese Falcon al lui John Huston s-a impus incontestabil ca unul dintre cele mai mari creații noir ale cinematografiei din toate timpurile.

Dar eu nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat acest film, dacă ar fi încăput pe mâna lui Jean Nugulescu.

Rău nu, asta e sigur.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

Tușe românești la Hollywood (Dezastrul)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Un joc fericit al sorții mi-a scos în cale site-ul RecycleLivre.com, care dincolo de misiunea nobilă și generoasă de a prelungi viața unor cărți care s-ar prăfui pe cine știe ce rafturi și de a salva copacii sacrificați pentru hârtie, oferă volume de o calitate excepțională, la prețuri atât de bune, încât chiar și livrarea în România pare a fi rentabilă.

Cu largul concurs al surorii mele, am intrat în posesia câtorva dintre ele, pe care vi le prezint, nu pentru a face vreo concurență anticariatelor neaoșe, ci pentru a le readuce aminte compatrioților mei despre sora noastră de gintă latină și superba ei limbă, care merită să revină la locul de cinste pe care i-l acordam odinioară.

La Mer – un album de fotografii dedicate mării, realizate de Philip Plisson. Chiar dacă aria geografică pe care autorul imaginilor o acoperă vizează în principal coastele franceze și britanice, dragostea sa pentru universul maritim conferă fiecărei creații o valoare universală. Comoara vizuală este brăzdată periodic de eseuri care explică sau conferă noi dimensiuni liricii artistului. O alegere inspirată a fost de a nu prezenta titlurile fotografiilor decât la final. Astfel, fiecare dintre noi va pune în ele ce simte față de mare: admirație, neliniște, înălțare. Iar acestea sunt doar câteva din multele mele trăiri la vederea tablourilor surprinse de Philip Plisson.

***

Découvertes : Les Derniers Trésors De L’archéologie – recunosc, aici trișez, puțin, deoarece volumul coordonat de Brian M. Fagan a apărut inițial în limba engleză. Dar a fost o plăcere suplimentară să parcurg în franceză aventurile unor descoperiri arheologice uimitoare. Deoarece această lucrare a apărut acum vreo zece ani, unele dintre ele sunt cunoscute, ba chiar au fost știri de senzație la vremea lor, cum ar fi enigmaticii pigmei preistorici din insula Flores. Detaliile excavațiilor și interpretarea rezultatelor rămân la fel de fascinante, ajutate de niște ilustrații de o calitate excepțională. L’histoire este într-adevăr cea mai frumoasă poveste.

***

365 Jours Pour Réfléchir À Notre Terre – un proiect titanic, desăvârșit dus la îndeplinire de o echipă condusă de reputatul fotograf și regizor Yann Arthus-Bertrand, același care ne-a oferit și Human. Ideea este simplă, dar strălucită – pentru fiecare zi a anului ni se oferă o fotografie aeriană a unui loc de pe Pământ, variind de la peisaje naturale la antropice. Fiecare imagine este însoțită de un text, care depășește, însă, sfera explicativului, atingând și diverse chestiuni de protecția mediului sau dezvoltarea durabilă, precum și pericolele de tot felul care pândesc această minunată planetă care ne este gazdă. Așa am aflat, de pildă, ca multiubita mea Petra este atacată subtil, dar implacabil de anumite infiltrații la baza rocilor în care sunt săpate spectaculoasele-i monumente. Aș avea să-i adresez lui Yann Arthus-Betrand același mic reproș ca la Human, adică faptul că imaginile nu au o distribuire chiar echitabilă, iar anumite țări nu figurează deloc, în timp ce altele sunt prezente în mod repetat. Dar acest neajuns se estompează rapid în fața senzației atât de puternic și de precis exprimate în American Beauty:

Sometimes there’s so much beauty in the world I feel like I can’t take it, like my heart’s going to cave in.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Mi-era dor să aplaud

Și nu doar mie.

Și nu doar pentru că în prima parte a spectacolului de revenire la Filarmonica ”Oltenia” Craiova s-au descătușat energiile muzicienilor noștri și ale pianistului Mihai Diaconescu în Concertul nr. 3 în Do minor pentru pian și orchestră, op. 37 de Ludwig van Beethoven.

Am simțit în aplauzele tuturor un preaplin de dorință de frumos, o sete ardentă de muzică bună, iar când dorința îți este satisfăcută cu o așa dăruire, reacțiile nu pot fi decât pe măsură.

Nu cred că această lucrare a lui Beethoven a fost aleasă întâmplător, deoarece a corespuns perfect situației.

A avut bucăți intense, triumfale, pe care le asociem îndeobște cu stilul marelui compozitor. Am învins din nou restricțiile și pandemia și vitregiile, așa că meritam o celebrare.

Au existat însă și pasaje mai duioase, îndeosebi cele în care Mihai Diaconescu mângâia clapele pianului, adecvate bucuriei revederii dintre artiști și auditori.

Pentru că nu mi-era deloc cunoscut numele lui Friederich Witt, autorul celei de-a doua componente a concertului – Simfonia în Do major ”Jena”, prezentată în primă audiție pe scena craioveană, am avut inspirația de a mă folosi de antract pentru a citi povestea acestei creații și controversa care o înconjoară.

Multă vreme s-a crezut că a fost compusă de Beethoven, pentru ca unele cercetări ulterioare să îi atribuie paternitatea lui Witt, acuzat postum de a se fi inspirat nițel de la Joseph Haydn.

Ca unul care și-a descoperit în timp o afinitate pentru Beethoven, a asculta această compoziție, redată de orchestrată filarmonicii sub bagheta energică a lui Radu Postăvaru, a fost un exercițiu interesant.

Am închis ochii și am încercat să prind acele elemente de stil și sintaxă care i-au făcut pe experți să considere că a fost ticluită de mintea micului gigant din Bonn.

N-am ajuns la vreo concluzie care să rămână în analele muzicologiei.

Dar m-am simțit minunat.

Și mi-am mai și adus aminte că supranumele acestei simfonii – Jena – este și locul unde Napoleon a obținut una dintre cele mai mari victorii ale epopeii sale.

Muzica însăși este o victorie împotriva neantului.

***

Pentru că avem nevoie de cultură și cultura are nevoie de noi, cu acordul prietenilor de la Filarmonica din Craiova lansez o promoție intelectuală.

Primele trei persoane care vor achiziționa bilete la un concert al filarmonicii vor primi, în ordinea sosirii, câte o carte, fondul de câștig fiind deja depus de mine la casa de bilete.

Să ascultați și să citiți cu plăcere!

Cuceriri SF (21)

Nu, n-am uitat SF-ul, rămâne una dintre laturile literaturii pe care o explorez în mod constant, cele mai recente destinații fiind acestea

The Goblin Reservation – dacă e să dezgolesc acest roman de toată savoarea, aș spune că este e unul de suspans tipic Războiului Rece și plasat într-un mediu universitar. Dar asta ar însemna să omit că în universul imaginat de Clifford D. Simak se poate călători în spațiu și timp, că personajul principal este dedublat prin mijloace tehnologice obscure, că are un amic Neanderthalez, iar altul fantomă, iar că instituția academică este situată lângă o rezervație în care sălășluiesc goblini, trolli, zâne, fiecare cu personalitățile, idiosincraziile și vocabularul lor. Acțiunea are logica ei deșucheată, însă mai presus de toate e plăcerea pe care autorul trebuie să o fi resimțit scriind toate acestea și care se transmite și cititorului. Știu că par bătrân spunând asta, dar pe vremuri Science-Fiction-ul era mai distractiv. Mai naiv, dar mai distractiv.

Grass – atingerea feminină în SF este una aparte, iar Sheri S. Tepper nu face excepție. Planeta eponimă este gazda unei ecologii complexe, iar autoarea își acordă timp și pagini pentru a o contura și a o popula cu preocupări și psihologii diverse. Imaginea cailor infernali și ritualurile la care își supun călăreții umani aristocratici (da, direcția gramaticală este corectă) domină narațiunea, dar nu e singura direcție pe care aceasta o dezvoltă; în ea mai încap o metaforă a chingilor sociale impuse femeii sau diatribă la adresa unei organizații religioase cu iz de Biserică Catolică, nelipsind niște pagini tulburătoare despre impactul unei epidemii asupra destinului unei familii. Actul final al poveștii are prea multe de gestionat, așa că soluționarea multitudinii de conflicte apelează la varianta ajutătoare deux ex machina. Nu-i bai, experiența intelectuală până la acel punct este atât de bogată, încât suportă și un astfel de deficit. O carte pentru aceia care au un buget consistent de atenție și de deschidere mentală.

VALIS – Philip K. Dick n-a fost doar un mare scriitor, ci un veritabil cadou pentru oamenii așa-ziși normali; mintea sa tulburată într-un mod genial, imaginația halucinantă și imensul talent literar ne-au împins limitele înțelegerii și acceptării și ne-au oferit incursiuni captivante în meandrele psihice ale celor pe care îi considerăm disfuncționali. Cartea aceasta este scrisă la persoana a treia și ne prezintă zbaterile unui schizofrenic, care încearcă să regăsească sensul existenței după o traumă, angajându-se în diverse chestii (credeți-mă, mai bine de atât nu pot fi descrise) și elaborând un tratat teosofic în care amestec, budism, creștinism, misticism, zoroastrism, continuum spațiu-timp, cosmologie Dogon, Platon, Aristotel, Pascal, Paracelsus Mircea Eliade (mândrie patriotică!), extratereștri, iar eu mă opresc aici și renunț aici la pretenția de exhaustivitate, pentru că n-are rost. V-am spus că e scrisă la persoana a treia, da? Ei bine, aflați că naratorul și protagonistul sunt de fapt una și aceeași persoană. Lectura îți provoacă migrene și hohote de râs, inseparabile, dar pe mine m-a impresionat cel mai mult că Philip K. Dick nu pierde niciodată frâiele propriei nerozii. Epuizat, dar încântat, la final am înțeles care este rostul vieții. Cred.

I Am Legend – alături de Ciuma de Albert Camus, nu-mi pot imagini vreo operă literară mai adecvată acestei perioade decât acest scurt, dar strălucit roman al lui Richard Matheson. Omenirea a fost lovită de o epidemie care i-a transformat pe toți în zombi. Pe toți mai puțin pe protagonist, care duce o existență pe muchie de cuțit, împărțită între supraviețuire și explorare, între solitudine infernală și speranța trezită de mici evenimente zilnice și hrănită de căutarea unui leac. Povestea a beneficiat de-a lungul timpului de mai multe ecranizări (cu Vincent Price sau cu Charlton Heston sau cu Will Smith), dar niciuna nu poate reda profunzimea abisală a izolării pe care o resimte personajul și pe care am trăit-o fiecare dintre noi în decursul pandemiei. Aceasta este menirea marii literaturi: să îți pună în față oglinda propriilor sentimente. Iar I Am Legend este mare.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Nomadland avant la lettre

Cea mai mare calitate a filmului proaspăt oscarizat Nomadland este că prezintă într-un mod pitoresc, dar și veridic o latură a realității sociale din Statele Unite ale Americii și, de ce nu, chiar din lume (de curând am auzit că niște rude și-au cumpărat rulotă).

Dar existența unui asemenea segment de populație veșnic pe drumuri, în parte din cauza pauperizării, nu este o noutate.

Cu vreo opt decenii în urmă, Sullivan’s Travels se aventura pe același teritoriu al Americii dezrădăcinate și deprimate, dar într-un registru stilistic diferit, cel al originalului Preston Sturges.

Un regizor de comedii ușurele (Joel McCrea) simte o criză existențială și se hotărăște să purceadă la drum ca un hobo (om fără casă din perioada Marii Crize), pentru a-și spori cunoașterea asupra vieții de dincolo de Hollywood și a avea inspirație pentru filme grave, menite a face lumea mai bună.

Producătorii care fac bani buni de pe urma creațiilor sale nu vor să își primejduiască sursa de venit, așa că îl înzestrează cu un veritabil alai, dar lucrurile iau tot felul de întorsături neprevăzute, iar protagonistul are parte de situații mai dihai decât și-ar fi imaginat.

Nu lipsește nici latura sentimentală, în care intervine figura interesantă și blondă a Veronicăi Lake, în rolul unei tinere actrițe ambițioase, dar oneste.

Filmul e fracturat, fiind compus din segmente de tonalități diferite, nu foarte compatibile unul cu altul, dar care relevă, în ansamblu, ce înzestrat cineast a fost Preston Sturges.

Excela la satiră (fapt pe care îl știam din The Great McGinty), avea un haz nebun la compunerea de gaguri fizice (scena urmăririi cu rulota e dezastruos de comică), dar nu îi lipsea simțul dramaticului.

Există o scenă grandioasă prin execuție și înălțătoare prin mesaj, care are loc într-un biserică a negrilor, în care rolurile dintre aceștia și albi sunt inversate într-un mod de o frumusețe dincolo de cuvinte, avându-l în centru pe actorul de culoare Jess Lee Brooks, ale cărui voce și prezență sunt copleșitoare.

Dacă această scurtă lecție de toleranță este impresionantă azi, nici nu pot să-mi imaginez ce impact a avut în anii ’40 și de cât curaj a dat dovadă Sturges, înfățișând așa ceva.

Ca să aveți un termen de comparație, mentalitățile retrograde pe care le-ați văzut în Green Book încă persistau pe la 1960 în SUA.

Și încă un amănunt simpatic:

Există o peliculă mai recentă, în care trei evadați, legați cu lanțuri de picioare (precum deținuții din scena amintită) parcurg propria Odisee într-o Americă a prejudecăților. Este vorba, bineînțeles, de O Brother, Where Art Thou? al fraților Coen, iar titlul este exact al filmului pe care protagonistul din Sullivan’s Travels avea de gând să-l facă după ce se va fi documentat la fața locului.

Față de alte comedii burlești pe care Preston Sturges le-a oferit posterității, aceasta nu este neapărat cea mai bună.

Dar morala ei este neprețuită:

Câteodată, a-i face pe alții să râdă este cea mai nobilă ocupație, pentru că, pentru unii, râsul este tot ce au.