Suntem în plin sezon de Oscar și am remarcat că, printre nominalizați, mai precis la categoria scenariu adaptat, se află și Kazuo Ishiguro, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

Autorul nipono-britanic, atât de fin cunoscător al celor două culturi din care își extrage seva inspirației, era singurul capabil să ia capodopera lui Airo Kurosawa, Ikiru, și să o transpună în Anglia victoriană în Living, prilejuindu-i lui Bill Nighy un rol extraordinar.

Această întâlnire dintre Nobel și Oscar m-a ispitit să explorez puțin istoria cinematografiei, dar și a literaturii, ca să descopăr când a mai avut loc.

Astfel, Kazuo Ishiguro aparține unui club foarte restrâns și ilustru.

O să-l includ aici și pe Bon Dylan care a luat Nobelul în 2016, după ce câștigase Oscarul în 2001, deși nu pentru vreo categorie care are legătură cu scenariul, ci pentru melodia originală Things Have Changed de pe coloana sonoră a filmului Wonder Boys (2000). Dar versurile sunt scrise de el și sunt atât de subtile, sarcastice și chiar întunecate, încât locul lui în club este incontestabil.

John Steinbeck, câștigător de Nobel în 1962, are nu una, ci trei nominalizări la Oscar pentru scenariu: Lifeboat (1944), A Medal for Benny (1945) și Viva Zapata! (1952).

Dintre aceste filme, merită menționat Lifeboat, pentru cadrul restrâns și inedit în care are loc acțiunea, precum și pentru cea mai simpatică apariție fugitivă a regizorului Alfred Hitchcock.

Deși a refuzat Nobelul care i-a fost decernat în 1964, Jean-Paul Sartre figurează printre laureații acestui premiu, fiind totodată nominalizat la Oscar pentru scenariul filmului Les orgueilleux (1953).

Harold Pinter a luat Nobelul în 2005, dar înainte de asta deja bifase două nominalizări la Oscar, una pentru modul cum a adaptat scriitura lui John Fowles în The French Lieutenant’s Woman (1981), iar cealaltă pentru propria piesă transpusă pentru marele ecran în Betrayal (1983).

Președinte de onoare al acestui club rămâne George Bernard Shaw, care, după ce primise Nobelul în 1925, a cîștigat și Oscarul în calitate de co-scenarist al propriei lucrări dramaturgice Pygmalion, ecranizată cu același titlu în 1938 și avându-i în distribuție pe Leslie Howard și Wendy Hiller.

Referitor la Oscarul lui Shaw, există două anecdote care merită amintite.

Deoarece scriitorul nu a fost prezent la ceremonie, premiul a fost preluat chiar de cel care prezentase nominalizările, Lloyd C. Douglas, care a glumit spunând: Povestea domnului Shaw este acum la fel de originală ca acum trei mii de ani.

Deși n-a refuzat statueta, ireverențiosul autor n-a avut prea multă grijă de ea, astfel încât, la moartea sa, când reședința i-a fost transformată în muzeu, prețiosul premiu era atât de plin de patina vremii, încât curatorul a crezut că e un obiect fără valoare și l-a folosit drept suport pentru ușă.

Și așa a rămas ceva vreme, până când, din fericire, cineva și-a dat seama de însemnătatea ei, iar Oscarul stă acum alături de Nobel în muzeul dedicat unuia dintre cei mai hâtri scriitori din toate timpurile.