Egon Schiele (1890 – 1918) a fost un pictor austriac care, cat a trait, a facut din revolta telul sau suprem. Scurta sa viata este cuprinsa intre disparitiile a doi mari artisti: 1890 – anul mortii lui Van Gogh si 1918 – anul mortii lui Gustav Klimt. Poate ca acest aranjament cosmic i-a influentat personalitatea sau poate ca nu a fost decat un suflet chinuit.
Oricum ar fi, viziunea sa asupra omului este una deopotriva fascinanta si tulburatoare. Formele unduioase si mladioase ale musculaturii renascentiste, pudoarea clasicismului, imbujorarea impecabila a romantismului sunt ignorate fara remuscare. Cum sa mai distingi sufletul unui om, daca intre tine si el se interpune o carcasa care il sufoca?
De aceea, trupurile pictate de el sunt descarnate si lipsite de ceea ce am fost conditionati sa numim frumusete.
Privind fotografiile lui Bryon Paul McCartney am simtit ca Egon Schiele s-a reincarnat in persoana artistului american. Dincolo de asemanarile fizice dintre trupurile pe care le-au infatisat amandoi, si cel care este contemporan cu noi pare a se fi calauzit dupa vorbele celui care a trait acum un secol: Intr-o opera erotica exista totodata si o farama de sacru.
Zbaterea artistei de la Cirque du Soleil, pe care fotograful o iubeste in fiecare ipostaza a sa, e semn ca Nirvana e inca departe, dar macar stim ca sabloanele nu ne-au supus cu totul.
Nu exista arta moderna, exista numai arta – si aceasta este vesnica. (Egon Schiele)
Iertata fie, rogu-va, platitudinea cu care voi incepe: traim in secolul imaginii. Sunt sigur ca ati mai auzit asa ceva, precum si una dintre faimoasele derivate ale acestei asertiuni, aceea ca, in epoca noastra, frumusetea este preponderent exterioara. Cine au fost victimele sau marile castigatoare ale acestei transformari a perceptiei? Ma incumet sa spun ca reprezentantele sexului frumos si slab.