Fereastra lui Johari

Există în psihologie și consultanță un instrument numit Fereastra lui Johari (de la numele celor care l-au elaborat – Joseph Luft și Harrington Ingham).

Rolul său este de a explora diversele fațete ale cunoașterii de sine, atât prin prisma introspecției, cât și a raportului cu modul cum te privesc cei din jur.

Întotdeauna m-a fascinat chenarul din dreapta sus, așa cum apare în imagine, pentru că se referă la ceea ce afli despre tine prin intermediul celorlalți.

Uneori sunt lucruri pe care nu le bănuiai, alteori sunt lucruri care nu îți plac și pe care ți-e greu să le accepți.

Nu știu dacă Ismail Kadare a avut acest model teoretic în minte când a scris Generalul armatei moarte, dar cea mai de seamă trăsătură a cărții este că face o radiografie elocventă a Albaniei natale și a populației ei cu ajutorul impresiilor și trăirilor unor străini.

Un general al unei țări vecine (nenumite, dar ușor de identificat în Italia) vine în Albania pentru a recupera osemintele soldaților căzuți aici cu prilejul invadării țării în timpul unui război (de asemenea nenumit, dar ușor de identificat drept a doua conflagrație mondială) petrecut cu două decade în urmă.

Această sinistră și laborioasă sarcină relevă tumultul unui spirit cazon lipsit de direcție, iar zbaterile acestui comandant m-au trimis cu gândul la cele similare din capodopera lui Dino Buzzati, Deșertul tătarilor.

Însă romanul lui Kadare atinge cele mai înalte piscuri de sublim și expresiv când, bucată cu bucată, obicei cu obicei și peisaj cu peisaj, compune tabloul Albaniei, această țară mică și muntoasă, populată de oameni aprigi, belicoși, care și-au păstrat aerul ancestral în ciuda tuturor cuceritorilor care s-au abătut asupra lor.

E oare o întâmplare că acest popor vorbește o limbă care nu e înrudită cu nicio altă din marea familie indo-europeană?

Nu cred, ci este semnul că acești păstori pentru care pușca și vendeta sunt un mod viață au fost greu de supus.

M-am mirat când am aflat că Generalul armatei moarte a fost scrisă în plin regim al lui Enver Hodja, un dictator comunist cel puțin la fel de feroce precum Ceaușescu, dar nu și că a fost ignorată de compatrioți, pentru că n-avea nimic din realismul așa-zis socialist (de fapt naționalist) dominant în epocă.

Ismail Kadare reușește cumva să fie un etnograf liric, un povestitor captivant și un patriot lucid.

Sper că nu voi adăuga și numele său la galeria celor pentru care Nobelul n-a venit la timp.

Istorie la firul ierbii

Profesorul Gheorghe Buzatu ne spunea la un curs că despre Al Doilea Război Mondial s-au scris mai multe cărți decât despre toate celelalte subiecte din istorie la un loc.

Chiar și în acest ocean editorial, o carte precum aceste Însemnări de jurnal ale unei femei anonime din Berlinul pe cale de a fi ocupat de ruși în primăvară lui 1945 tot remarcabilă rămâne.

Povești despre grozăviile pe care o populație civilă le suferă când armata învingătoare dă iama într-un oraș există destule, însă intimitatea, sinceritatea și profunzimea mărturiei acestei doamne o ridică peste simpla condiție de memorii și o transformă într-un monument comemorativ, la fel de copleșitor pe cât sunt grupurile statuare faraonice de prin Rusia sau alte țări combatante.

E limpede că paginile jurnalului au fost cizelate ulterior redactării, dar asta nu m-a împiedicat să rămân în mod repetat perplex, constatând câtă tărie a avut autoarea în a înregistra evenimente zilnice pe care într-o situație normală le-am numi reprobabile: violuri, furturi, înșelăciuni.

Regulile de morală obișnuite se suspendă în vremuri de criză, iar peripețiile acestei doamne, pe care le-am putea numi chiar picarești, dacă n-ar fi atât de tragice, sunt o lecție că nu suntem stânci de principii, ci plămadă care se înmoaie, pe măsură ce stomacul se golește.

Acela care are impresia că se poate descurca fără astfel de compromisuri să arunce primul piatra!

Educată și independentă peste media epocii sale, autoarea este o veritabilă precursoare a mișcării feministe, dar nu în modul deșănțat care subminează această inițiativă, ci într-unul pe care eu, bărbat, nu îl pot contesta, ba chiar îl susțin:

Zilele astea am văzut cum sentimentele mele față de bărbați – și sentimentele tuturor femeilor față de ei – se schimbă. Ne pare rău pentru ei, îi vedem atât de amărâți și lipsiți de putere. Sexul slab. În sufletul femeilor ia naștere un fel de dezamăgire colectivă. Lumea nazistă, care era stăpânită de bărbați și glorifica bărbatul puternic, începe să se clatine și odată cu ea, mitul ”Bărbatului”. În războaiele trecute, bărbații puteau pretinde că au privilegiul de a ucide și a fi uciși pentru Patrie. În ziua de azi avem și noi, femeile, parte de așa ceva. Asta ne-a transformat, ne-a îmbărbătat. La sfârșitul războiului, între multele înfrângeri suferite se va adăuga și eșecul masculinității.

Am destui prieteni inteligenți, cu stare, cu studii superioare, care consideră că a studia trecutul este inutil.

La ce te ajută în viață?

Citind Însemnările de jurnal ale curajoasei din Berlin, am înțeles de ce au atitudinea asta.

Istoria este cam incomodă.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o voce puțin știută, dar care merită cunoscută.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Lumea poate fi privită din diverse unghiuri, să vedem câteva dintre ele:

Misbehaving – un cercetător de Nobel își deapănă firul evoluției profesionale, prilej cu care vedem cum a evoluat concepția despre domeniul economiei comportamentale, adică modul în care luăm decizii financiare (și nu numai), nu întotdeauna logic. Richard H. Thaler n-a fost numai un om curios, care n-a ezitat să pună întrebări, dar a avut și norocul să fie contemporan cu alți gânditori de marcă, precum Amos Tversky și Daniel Kahneman, iar în acest climat intelectual e mai lesne să îți vină idei inovatoare. Deși au fost momente când domeniile luate în vizior de autor, precum jocul la bursă, m-au lăsat rece, proza lui Thaler este plăcută, iar pe parcurs am cules mici trucuri despre cum să-mi analizez mintea, precum și pe a altora.

Numbers Don’t Lie – cifrele nu mint, când te uiți la ele în detaliu, cu luciditate și cu dorința de a releva starea de fapt, nu a o distorsiona, spune Vaclav Smil. Ca întreg, demersul său este titanic. Luat pe bucăți, e când arid, când pasionant, ceva ce presupun că variază în funcție de interesele fiecăruia. Oricum, adunând date și organizându-le într-un mod coerent, cercetătorul american de origine cehoslovacă ne răcorește nițel optimismul că vom trece la energia verde în viitorul apropiat, dar mai domolește și panica generată de gândul că ne vor cumpăra chinezii pe toți la un moment dat. Iertat fie-mi jocul de cuvinte, chiar și chestiunea cărnii este tranșată în mod echilibrat: nu e nevoie să devenim un mapamond de vegetarieni, ci doar să o consumăm mai cu măsură. Ca pe toate, de altfel, pentru că datele arată că planeta e cam cocoșată de apetitul speciei noastre.

Marile mistere ale picturii – față de chestiunile serioase de mai sus, contemplarea unor tablouri pare o bagatelă. Însă, sub îndrumarea unui specialist vădit pasionat de subiect, am simțit că fiecare pictură din acest volum este ca o investigație, care uneori dezvăluie amănunte nebănuite. Structurată în capitole egale, incluzând o descriere generală a câte unei picturi, urmată de aplecarea unei lupe asupra unor colțișoare sau detalii, panoplia compusă de Gerard Denizeau suscită repetate exclamații de uimire. Și încântare. Nu doar că unele creații pe care credeam că le știu bine și-au deschis noi porți de înțelesuri, dar autorul reușește să explice și noima unor tablouri pe care eu le situez la periferia artei veritabile, precum pătratele suprematiste ale lui Malevici. Dincolo de educația scrisă, albumul e și un îndemn la acțiune: Iulică, nu pierde nicio ocazie să pășești într-un muzeu care adăpostește câteva picturi! Ochii, mintea și sufletul îți vor purta veșnică recunoștință.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Una o să stea cu noi, alta nu

Două cărți franțuzești mi-au trecut prin mâini și prin minte recent.

Una e prețioasă ca stil, alta e neprețuită ca fond.

Una fantazează, alta observă.

Una face paradă de cultură, alta oferă cultură.

Una e superfluă, alta e concisă.

Una e de citit doar o dată, alta de nenumărate ori.

Una îi detestă pe oameni, alta îi iubește, în ciuda defectelor.

Una preamărește arta, cealaltă se ridică la rang de artă.

Una va fi acoperită de uitare, cealaltă va sta cu noi mult timp de-acum încolo.

Cred că ați intuit despre care vorbesc și mai cred că aceea care va rămâne cu noi acum va fi aici chiar și când noi nu vom mai fi.

Cinematografie în cuvinte

Literatura are vreo câteva milenii în fața cinematografiei.

Dar, pentru că și cea de-a șaptea artă a acumulat aproape un secol de modelat minți, imaginații și conștiințe, există deja romancieri ale căror structuri mentale s-au format sub influența filmelor.

Asta se vede pregnant și la Fredrik Backman.

Un bărbat pe nume Ove poate funcționa fără greșeală drept scenariu, nu mai e nevoie să îl ia un profesionist în domeniu și să îl adapteze pentru marele (sau micul de când cu Netflix et comp.) ecran.

Personajul cu pricina este în pragul vârstei a treia, este ciufut nevoie mare și nu are pe nimeni și nimic care să îl țină conectat la pulsul existenței.

O serie de întâmplări și apariții umane inopinate îl conduc pe făgașul transformării înspre sociabilitate, altruism și comuniune cu vecinii.

În contrapunct, aflăm povestea vieții lui de până atunci, cu greutățile și nenorocul ei, astfel încât să ni se releve că toate calitățile nou descoperite erau de fapt acolo dintotdeauna.

Luați la întâmplare un clișeu pe care îl știți din filmele de gen.

Sunt șanse peste 50% să se regăsească și în cartea lui Backman. Reconcilieri lacrimogene, corectitudine politică, dezvăluiri deus ex machina, orice vă vine în cap grație acțiunii sistematice a Hollywood-ului (în principal, dar nu exclusiv) e și pe-aici.

Reușita scriitorului este cum le pune în scenă, cum le înlănțuie narativ și cum ține morocăneala protagonistului activă chiar și în cele mai înduioșătoare momente.

La final, ajungi să ții la afurisitul ăsta de Ove, chiar dacă știi că, în realitate, un pensionar antisocial va rămâne așa, pereat mundus.

Iar ăsta este miracolul artei, fie că îi spune literatură sau cinematografie.

Orientul și Occidentul se întâlnesc în hrubă

Există orașe care își înrobesc locuitorii și vizitatorii.

Parisul, Roma, Instanbulul.

Acesta din urmă are de partea lui și ambivalența de a fi locul de întâlnire al Occidentului și al Orientului, poartă între lumi care comunică și se întrec și se luptă de milenii.

Nu credeam, însă, că o să văd osmoza celor doua spații culturale manifestându-se în străfundurile unei închisori politice, spațiu carceral nelipsit din istoria Turciei, de la Osman până în prezent.

În Istanbul, Istanbul, patru deținuți se țin în viață, prin bruma de sprijin fizic de care sunt în stare, dar mai ales prin depănarea de povești și fantezii al căror scop este să țină mintea cât mai departe de carnea supusă torturii.

Stabilirea unor relații umane specifice închisorii, precum și mecanismul de supraviețuire psihică nu sunt la primul astfel de tratament artistic. Îmi vine în minte Kiss of the Spider Woman, care i-a adus lui William Hurt Oscarul pentru cea mai bună interpretare (oarecum) masculină. Și acolo, ficțiunea, cu libertatea ei absolută, e hrană pentru spirit și prilej de comuniune între oameni altminteri diferiți de la cer la pământ.

Personajele cărora Burhan Sönmez le dă ocazia să glăsuiască pe rând amestecă harul istorisirii orientale cu incisivitatea introspecției occidentale, fatalismul cu revolta și superstițiile cu luciditatea.

Materia literară este vâscoasă, episoadele narative virează uneori cum vor ele, deznodământul câte unui moment lipsește, dar toate acestea sunt, de fapt, marca unei profunde înțelegeri din partea scriitorului a modului cum gândim și ne comportăm când suntem privați de aspecte vitale ale existenței, de lumină, de hrană îndestulătoare, de autonomie, de bunătate.

Cumva, chiar dacă apogeul claustrării impuse de pandemie s-a stins, deteriorarea conexiunilor sociale din prezent pare a fi oglindită în Istanbul, Istanbul.

Cât despre aiurelile pe care le vedem propagate pe rețelele sociale, nu sunt ele oare produsul unei constante expuneri la frică și necunoscut?

Romanul lui Burhan Sönmez ne pune în această nedorită postură, iar învățămintele pe care le-am tras de aici sunt utile în a mă poziționa față de unii semeni ai mei în această perioadă de restriște.

Omul care vede și crede în lucruri care nu există aievea duce lipsă de ceva.

Hai să înțelegem întâi ce, poate renunțăm la a-i mai anatemiza.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lecție dureroasă din măruntaiele orașului care unește Estul cu Vestul.

Încântător la purtător

Cât timp aveți pentru lectură într-o zi?

O oră?

O jumătate de oră?

Un sfert de oră?

Cinci minute?

Dacă răspunsul este acesta din urmă, e trist, dar există un remediu.

Ramona Bădescu nu e la prima incursiune pe tărâmul haiku-urilor, a mai călătorit, și ne-a luat și pe noi cu ea, cu ocazia volumului Floare de cireș.

Acum a revenit, cu ambiții și mai mari și cu o structură ciclică adecvată, prin Orologii din nori.

Împărțirea pe anotimpuri, fiecare cu provocările și deliciile lui, este proprie filosofiei orientale. Îmi vine în minte chiar acum filmul coreean Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom (Primăvară, vară, toamnă, iarnă… şi din nou primăvară) și, deși fatalismul de acolo e înlocuit de Ramona Bădescu printr-o contemplare mai degrabă melancolică, îndemnul la reflecție se păstrează.

Față de colecția de haiku-uri anterioară, autoarea se menține cu mai multă strictețe în canoanele formei și versificației, dar m-am bucurat să văd că nu a abandonat îndrăzneala de a atinge senzații și imagini moderne. În câteva cuvinte, veți regăsi zăpușeala verii sau agitația autumnală a primelor zile de școală, de pildă.

Într-o foarte temerară încercare de a demonstra că poezia este un limbaj universal, haiku-urile Ramonei Bădescu vin cu versiuni în engleză și franceză, iar simpla lor alăturare provoacă la a compara variile manifestări ale acestui inefabil și inegalabil mecanism prin care cuvintele evocă tablouri și emoții și trăire.

Orologii din nori vine într-un format mic, numai bun de purtat și deschis oriunde, în acele cinci minute în care puteți arunca o privire în carte și două în viață.

Care va părea un pic mai frumoasă, cred.

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Mă aplec din nou către un domeniu anume al cărților de non-ficțiune, de data aceasta unul care mă pasionează, și nu doar pe mine, ci pe omenirea întreagă, după cum veți constata – jocurile.

Ancient Egyptians at Play – o lucrare de istorie pură, impecabilă scrisă, despre jocurile care au însoțit viața și religia Egiptului antic, dar și discuții despre modul cum altele provenit din arii culturale și geografice diferite au fost absorbite și adaptate specificului locului. Autorii – Anne-Elizabeth Dunn-Vaturi, Walter Crist și Alex de Voogt – nu se lasă seduși de ipoteze fanteziste și lucrează strict cu dovezi arheologice sau corelații cu mărturii din acele vremuri. Astfel, pe lângă fascinantele și încă misterioasele povești ale unor jocuri precum Senet, Mehen sau Men, ni se oferă și o lecție neprețuită despre cum se realizează o investigație istorică, mai ales când dovezile sunt pe sponci. Cât de departe suntem în această carte de superficialitatea analizelor de Facebook pe care unii le iau drept surse de documentare!

Board and Table Games from Many Civilizations – un efort titanic și aristotelic al unui îndrăgostit de jocuri, altfel n-am cum îi spune. Dovada: multe dintre ilustrațiile care însoțesc capitolele și subcapitolele volumului sunt ale unor piese din însăși colecția lui R. C. Bell. Așa cum chiar el propune în prefață, această lucrare monumentală prin ambiție, dar și prin realizare, poate fi lecturată în două moduri: primul, lapidar, pentru o panoramă a jocurilor care au umplut timpul oamenilor, dar le-au și golit buzunarele, acoperind spațiu și timp imense, al doilea, focalizat pe orice joc de interes, pentru care autorul oferă explicații detaliate. De menționat că dublul volum de față a apărut în jurul anului 1960, așa că, pentru practici ludice mai recente e nevoie să vă îndreptați către cartea de mai jos. Însă și aceasta mi-a relevat că un joc este expresia lumii din care în provine, iar transformările pe care le suferă de-a lungul timpului sunt transformări ale societății înseși.

It’s All a Game – o superbă încununare a epopeii pe care am început-o în Egiptul antic, o istorie a unor jocuri emblematice, începând de la deja familiarele Senet sau Jocul Regal din Ur și ajungând până la Pandemic (poate cel mai necesar titlu de încercat acum, dată fiind tematica, dar și pentru că este un joc de colaborare, nu competitiv). Autorul Tristan Donovan are condei, se documentează temeinic și, mai presus de toate, are pasiune pentru subiect. Prin intermediul lui am descoperit, printre multe altele, detalii extraordinare despre șah sau table, dar mi s-a oferit și prilejul de a mă minuna cum a evoluat Monopoly, care se voia a fi un protest împotriva capitalismului sălbatic, nu o stimulare a practicilor lui. De acum încolo, când o să deschid cutia de la Cluedo sau de la Coloniștii din Catan, o să simt o plăcere suplimentară, știind că sunt părtaș la o aventură care durează de când lumea și care nu se va sfârși decât odată cu ea.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Femeile sub fundamentalism

Până de curând, intelighenția românească (dacă nu cumva este un oximoron) de pe Facebook murea de grija femeilor din Afganistan, în condițiile în care talibanii au recâștigat controlul în această țară și nu au pregetat să impună restricții inumane asupra acestora.

Între timp, opinia publică mioritică s-a orientat spre alte subiecte, însă acesta rămâne unul grav, așa că m-am gândit să trec în revistă câteva produse de ficțiune și non-ficțiune care să întregească un tablou al dramei femeii într-un regim fundamentalist.

Prima creație de acest gen nu poate fi decât Osama, film pe care îl descriam într-un mod patetic (de, tinerețile scriitoricești) acum mai bine de o decadă. Povestea este a unei fetițe nevoite să se deghizeze în băiat, pentru a putea munci și întreține familia, formată numai din femei, cărora altminteri le este interzis și să iasă singure pe stradă, darămite să mai aibă o slujbă. Precisă și lipsită de artificii cinematografice, pelicula scrisă și regizată de Siddiq Barmak nu face niciun fel de concesie hollywoodiană privitorului. Viața acolo e crudă și aia e.

De la aceeași idee, a fetiței care se deghizează în băiat pentru a procura cele necesare familiei, pornește și filmul de animație The Breadwinner, realizat de Nora Twomey, părtașă la creația minunatelor The Secret of Kells și WolfWalkers. Spre deosebire de aerul de docudramă implacabilă din Osama, aici atmosfera, deși uneori egal de apăsătoare, mai lasă să răzbată și câte o rază de lumină și de umanitate. Cu excepția lui Hotaru no Haka al lui Isao Takahata, nu cred să fi văzut vreodată mediul animației pus în slujba unui fresce mai dureroase a ororilor la care sunt supuși copiii care au ghinionul să se nască în timpuri și societăți vitrege. Însă poveștile ne țin în viață.

Rămânem pe tărâmul desenelor, cu Burqa, o scurtă și ironic-amaruie cronică a vieții femeilor din Kabulul talibanilor. Rod al colaborării dintre jurnalista Jamila Mujahed (ce nume predestinat rezistenței, nu?), care a trăit nemijlocit cele descrise în carte, și artista Simona Bassano de Tufillo, acest album șugubăț și inteligent spune aceleași lucruri pe care deja le știm, dar presară și un strop de umor. Un alt ingredient de care e nevoie pentru a supraviețui fundamentalismului. Știm și noi asta din comunism.

Și, nu în ultimul rând, pentru că se apropie săptămâna decernării premiilor Nobel pentru 2021, să pătrundem în sfera realității, prin intermediul vocii Malalei Yousafzai, care, deși nu era decât o simplă fetițe de provincie din zona paștună a Pakistanului (unde s-au adăpostit și antrenat în așteptarea revanșei talibanii de acum), a îndrăznit să ridice glasul și să revendice dreptul la educație și la libertate al copiilor. Spre deosebire de vitejii de pe rețelele sociale, dintre care mulți se revoltă și sub pseudonime, Malala a fost victima unei tentative de asasinat offline și aproape reușite. Iar lungul și anevoiosul drum către recuperare relevă și că, în ciuda tuturor beteșugurile ei, democrația de tip occidental este totuși cea mai bună formă de societate pe care omenirea a reușit să o închege până acum. Iar dacă vrem să supraviețuiască, și eu trebuie să fiu Malala, și tu trebuie să fii Malala. Noi toți trebuie să fim Malala.

Magicianul pișicher

Că scriitori sunt magicieni care construiesc în mințile cititorilor lumi care nu există știam.

Nu știam, însă, cât de pișicheri pot fi unii dintre ei.

Precum Eric-Emmanuel Schmitt, de pildă.

Oscar și Tanti Roz este o carte scurtă, compusă ca o serie de scrisori adresate lui Doamne-Doamne de un băiețel de zece ani bolnav de cancer.

Respectiva doamnă colorată țipător îi este sprijin și ghid prin suișurile și coborâșurile vieții, pe care le parcurge într-un mod comprimat adorabil.

Rețetă nerușinat de irezistibilă.

Pe mine, unul, mă făcut să postesc în timpul lecturii.

De regulă, mai sorb dintr-un ceai sau dintr-o limonadă, mai mușc dintr-un măr, mai ronțăi un covrigel.

Nu și acum, pentru că, pe lângă nodul din gât, cu un ochi plângeam și cu altul râdeam și mi-era că nu nimeresc farfuria sau paharul și le dau pe jos, se sparg, calc pe cioburi când mă repede să îmi mai iau șervețele și o mă tai la tălpi.

Așa că am citit cartea ca un ascet și am lăsat-o să mă hrănească sufletește.

Luați de gustați și voi.

P.S. Combinația băiețel năpăstuit – doamna Roz e și cea din Ai toată viața înainte de Romain Gary. Dacă a furat, Eric-Emmanuel Schmitt a făcut-o cu stil. Dacă e un omagiu, atunci e și mai cu stil.