Oamenii nordului nu sunt alungați rapid de pe meleagurile de peste Ocean, ba dimpotrivă, se integrează băștinașilor și, urmându-și instinctele de exploratori, ajung până în America de Sud, introducând acolo calul și fierul, cu mult înainte ca picior de spaniol să pășească pe celălalt țărm al Atlanticului.
Nevoit să plece în pribegie după ce războiul fratricid cu Huascar nu îi iese prea bine, împăratul incaș Atahualpa ajunge în Europa, iar de aici începe un șir de evenimente care schimbă radical soarta bătrânului continent.
Ca exercițiul condițiilor contrafactuale să funcționeze, e nevoie de erudiție, iar Laurent Binet o are din belșug. Se vede că nu e doar familiarizat cu marile etape istorice, ci și cu detaliile care fac diferența în momente-cheie.
Mai mult de-atât, pentru a a-și face cartea și mai atractivă și mai convingătoare, autorul se folosește de tot felul de mecanisme narative și stilistice, cronice sau legende spuse din moși strămoși, inclusiv un alt fel de jurnal al lui Cervantes.
Rezultă o lectură captivantă, care, chiar și vremelnic, suspendă cunoașterea factuală.
Iar concluzia e importantă:
Istoria e prelungă manifestare a hazardului, așa că hai să nu-i ascultăm pe autoproclamații experți, care ne spun cu ridicolă seriozitate ce o să se întâmple în viitor.
Despre criptomonede se tot discută, mai ales că inclusiv cuplul prezidențial din SUA a lansat unele care au dat rasol rău de tot, alimentând temerile că nu sunt decât o schemă de fraierit naivii tehnofili sau care vor îmbogățire rapidă.
Sunt criptomonedele viitorul sau doar un aspect marginal al valului de digitalizare care mătură toate aspectele vieții?
Viitorul e incert, însă trecutul primei și celei mai importante dintre acestea este explorat foarte sugestiv de Ben Mezrich în Miliardari în bitcoin.
Dacă vă este vag cunoscut numele autorului, nu vă înșelați, este același care a scris cartea care l-a inspirat pe David Fincher în realizarea excelentului The Social Network.
De fapt, unele dintre personajele de acolo se regăsesc și aici, pentru că o mare parte a acestei complicate urzeli tehno-psihologice îi are în prim-plan pe gemenii Tyler și Cameron Winklevoss, care l-au acuzat pe Mark Zuckerberg că le-a furat ideea care a dus, într-un final, la realizarea Facebook-ului.
Interesant este că lucrarea de față este scrisă după apariția filmului, așa că nu sunt ocolite zbaterile celor doi antreprenori de a se scutura de imaginea ușor caricaturală și de pierzători pe care le-a proiectat-o creația cinematografică.
Remarcabil este că personajele reale au reușit și au avut intuiția și curajul de a investi într-un proiect care, acum o decadă, părea neverosimil – o monedă virtuală, care nu depinde de bănci și instituții financiare centralizate.
Este același impuls libertarian (sau chiar anarhic, dacă vreți), care a însoțit dezvoltarea Internetului la începuturile sale.
Ca într-un roman tolstoian, Ben Mezreh urmărește evoluția unor diverse figuri marcante din lumea criptomonedelor, contrapunându-i, de pildă, pe gemenii disciplinați și viguroși, unuia precum Charlie Shrem, un tocilar antisocial care se pomenește cu mulți bani și mult succes și se lasă ros de ele ca într-o fabulă de La Fontaine.
Bineînțeles, nu lipsesc ample explicații tehnice despre cum funcționează bitcoin, inteligibile cât s-a priceput autorul să le facă, știind că nu e ușor nici pentru experții să le deslușească întru totul.
Deocamdată, criptomonedele sunt încă la periferia societății, nu sunt acceptate de toată lumea (eu, unul, mă număr încă printre sceptici).
Nu știu dacă viitorul le va păstra ca notă de subsol sau le va transforma în puncte focale ale economiei și vieții de zi cu zi.
Ce știu, însă, e că trăsăturile umane din ambele părți, inventivitatea sau lăcomia, curajul sau aroganța, par nepieritoare.
Cumpărați bitcoin, dacă vreți, dar aveți grijă de la cine.
P.S. Mulțumesc celor la librăria online Libris pentru o poveste fascinantă despre banii care există și nu prea.
Avem un pic de iarnă, anotimpul care favorizează cel mai mult lectura.
The Wisest One in the Room – de înțelepți e nevoie acum mai mult ca niciodată, așa că orice carte care ne ajută progresăm chiar și un pic în direcția asta e binevenită. Rod al colaborării dintre specialiști în psihologie socială, Thomas Gilovich și Lee Ross, volumul prezintă diverse apucături cognitive, nu neapărat pozitive, precum și cum ne-am putea debăra de ele. Lucrarea pășește pe urmele unui Daniel Kahneman și ale colegilor săi de generație și idei, așa că multe dintre studiile prezentate îmi erau cunoscute din alte părți. N-a stricat, însă, să mi le reîmprospătez mental și au existat și diverse aspecte noi, de luat în seamă. Unul dintre acestea pare simplu, dar îl uităm adesea: când o persoană care avea o obligație față de noi nu o îndeplinește, avem tendința să ne gândim la cel mai negru scenariu în ceea ce privește caracterul respectivului/ei; uneori așa e, însă deseori e doar o circumstanță despre care nu știm. Foarte relevatoare mi s-a părut și modalitatea de a-i convinge pe cei refractari de a alege schimbarea – pur și simplu trebuie să li se demonstreze că în noua configurație a lumii nu le va fi mai rău ca înainte. Bineînțeles, toate acestea sunt mai ușor de zis decât de făcut, însă în asta constă înțelepciunea, nu?
Otomanii. Hani, cezari și califi – așa cum o arată și titlul, este încă o istoriei a Imperiului Otoman, de la primele mărturii ale triburilor lui Osman până la instaurarea republicii de către Ataturk, însă accentuând câteva aspecte pe care Marc David Baer consideră că merită să le revizuim. Una dintre acestea, valabilă doar pe jumătate din punctul meu de vedere, este că acest imperiu este parte integrantă a istoriei Europei și că evoluțiile (și ororile) din cadrul său nu sunt cu nimic mai prejos sau diferite decât cele din restul continentului. Până la un punct, analogiile sunt viabile, însă nu putem uita că Imperiul Otoman a acoperit și o parte din Orientul Mijlociu, iar ce s- aîntâmplat acolo cu greu poate fi integrat istoriei Europei. Mai interesante mi s-au părut relațiile ambivalente dintre sultani și ordinele dervișilor, mai ales cele ale bektașilor (care pot deveni națiune suverană în cadrul Albaniei, potrivit unor știri recente), precum și toate mărturiile și comentariile despre starea lucrurilor, înregistrate de contemporani otomani din diverse perioade. Acolo, mai mult decât orice, se vede că oamenii sunt aceiași peste tot și oricând, deși îi desparte evuri și religii. Cutremurătoare sunt și paginile despre genocidul armenilor, un rol nefast în acesta jucând și populația kurzilor, pe care mass-media îi tratează îndeobște în prezent drept victime.
Born Anxious – stresul și anxietatea sunt maladii moderne foarte întâlnite. Le vedem pretutindeni, de la copii care stau locului, la adolescenți cu probleme de integrare, ajungând până la adulți cu complicate probleme de relaționare, care îți mănâncă zilele în relații personale sau de lucru. Potrivit lui Daniel P. Keating, toate își au cauza în stresul la care suntem supuși în primul an de viață, prefațate chiar și de lunile petrecute în pântecele mamei, care poate fi la rându-i, victimă a stresului. Spre deosebire de Gabor Mate, care compune explicații ample și ușor discutabile a tot felul de probleme cauzate de stres, autorul de aici e mai rezervat și se sprijină mai mult pe tot ce a descoperit știința referitor la transformările de nivel celular sub influența unor factori stresori. După ce stabilește bazele științifice ale ideilor sale, dezvoltă fiecare grupă de vârstă în parte în ceea ce privește disfuncționalitățile și soluțiile. Acestea din urmă vizează uneori realități specifice Statelor Unite, însă unele sunt universal aplicabile și se pot rezuma într-un termen propus chiar de Keating – superîngrijiri. Da, e o viziune lucidă. Unii copii sau oameni în toată firea au nevoie de mai mult: de mai multă răbdare, de mai multă atenție, de mai multă toleranță. Depinde de noi cât putem să le acordăm, fără a cădea noi înșine pradă stresului debilitant.
Dincolo de toate considerațiile, citind Blasfemie am fost izbit de dihotomia a două ipostaze a credinței religioase.
Cartea este mărturia unui femei pakistaneze creștine, Asia Bibi (ajutată scriitoricește de jurnalista Anne-Isabelle Tollet, fapt asupra căruia voi reveni), care, făcând mica greșeală de a bea apă dintr-o fântână rezervată musulmancelor, ajunge să fie acuzată de cele mai grave delicte religioase și condamnată la moarte.
Purgatoriul închisorii pune, însă, în mișcare atât forțele fanatismului, cât și ale altruismului, iar cartea le înfățișează elocvent pe amândouă.
Sunt pagini revoltătoare, în care Asia Bibi se confruntă cu o habotnicie și o răutate care te scârbesc și pe care le poți atribui, parțial justificat, religiei.
Însă există și acele pagini de profundă introspecție, în care, în fața privațiunilor și condițiilor inumane din închisoare (pe care nu le ocolește, ci le descrie organic, și bine face), protagonista acestui mărunt, dar relevant episod al istoriei, nu are decât credința pentru a o sprijini.
Credința ei și credința altora, creștini și musulmani deopotrivă, care se zbat pentru ea și care plătesc un preț scump pentru asta.
Vorba ceea:
Nu mi-e frică de Cuvântul Domnului, ci de ce fac oamenii din el.
Două lucruri merită menționate în final.
Deși tragică, povestea Asiei Bibi a avut un final oarecum fericit, deoarece, după nouă ani de detenție, a fost eliberată, iar în prezent trăiește cu familia în Canada.
Ulterior, Asia Bibi, care este analfabetă și a transmis povestea jurnalistei prin soțul său, s-a distanțat de cartea care a rezultat.
A făcut-o oare ca să nu îi pună în pericol pe cei apropiați rămași în Pakistan?
Sau Blasfemie este prea mult rodul idelurilor lui Anne-Isabelle Tollet?
Unii ar spune că o poveste care nu e reală nu are valoare.
Dar cei care au citit Viața lui Pi știu că nu e așa.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lectură care, indiferent că e reală sau nu, relevă dualitatea a ce înseamnă religie.
Sunt câțiva miliardari din tehnologie care și-au pus în plan să atingă viața veșnică.
Nu știu dacă o să le iasă, așa că, deocamdată, fiecare dintre noi are nevoie, cum, necum, să înfrunte spectrul îmbătrânirii și al sfârșitului inevitabil.
Margaret Atwood e om, deci nimic din ce este omenesc nu-i este străin și are o vârstă înaintată (85 de ani), așa că e firesc să aibă asemenea preocupări, pe care le manifestă așa cum știe mai bine – în scris.
Old Babes in the Wood este o colecție de povestiri care, într-un fel sau altul, au legătură cu trecerea în neființă.
Cartea are trei mari secțiuni.
Prima este a unei naratoare de persoana întâi, sexagenară sau septuagenară, deducem, care deapănă diverse aspecte ale existenței alături de partenerul de o viață, cum ar fi amintirile care se estompează ale unor cunoscuți care nu mai sunt cu noi sau cursurile de prim-ajutor în caz că mai știi ce se poate întâmpla.
Cea de-a treia secțiune este a aceleiași naratoare, care a mai adunat ani pe răboj, dar care l-a pierdut pe cel care i-a fost alături timp de decenii.
În aceste două părți ale volumului adie un aer autobiografic, iar scriitura lui Atwood, la fel de reușită ca oricând, e mai melancolică.
Între cele două, însă, stă, ca într-un sandviș filosofic, o secțiune cu fel și fel de mici prilejuri de amuzament.
Al autoareai scriindu-le și al nostru citindu-le.
Un scriitor e oricum liber să-și lase liber imaginația, dar aici canadianca pare că așterne pe hârtie orice trăznaie îi trece prin cap, de la spiritism (cu Orwell!) la reîncarcare, adică tot despre moarte, dar mai la mișto.
Margaret Atwood ne demonstrează că poți înțelege moartea, dar nu e neapărată nevoie să o tratezi cu evlavie.
Așa cum Booker Prize răsplătește proza în limba engleză, indiferent de originea autorilor, tot așa și Premiul Goncourt îi recompensează pe scriitorii francofili, iar Mohamed Mbougar Sarr, deși originar din Senegal, este unul dintre ei.
Un scriitor senegalez aspirant (alter ego al autorului, dar niciodată nu poți fi sigur de asta) se lansează într-o căutare inițiatică a unui misterios scriitor african de care îl despart câteva decenii, autor al unui roman cu efect hipnotic asupra tuturor celor care îl lecturează.
Indiciile sunt firave și, urmându-le, străbate un complicat periplu spațial, temporal și sufletesc și ascultă mărturii la a doua sau chiar a treia mână.
Aceasta este trăsătura cărții care m-a impresionat și mai mult.
Că, deși Mbougar Sarr e modern în scriitură și tematică, uzează de structurii narative vechi de când lumea, cu povești în povești în povești în povești, precum în Panciatantra sau în O mie și una de nopți.
Christopher Nolan, cartea asta e și mai abitir decât Inception al domniei tale.
Oricât de alambicată ar fi această poveste, autorul nu o scapă niciodată din mână.
Cum ar putea, când cartea sa este, în fapt, un imn închinat poveștii ca minciună deturnatoare de vieți și binecuvântare împotriva absurdului.
Viața mea, ca orișice viață semăna cu o serie de ecuații. După ce le-ai stabilit gradul, termenii, necunoscutele și complexitatea, ce mai rămâne? Literatura. Nu rămâne niciodată decât literatura. Indecenta literatură, ca răspuns, ca o problemă, ca o credință, ca orgoliu, ca viață.
De asta trebuie sa continuăm să scriem și să citim literatură.
Ca să fim în viață.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un final grandios al aventurii în lumea Premiilor Goncourt.
Naratoarea și-a pierdut soțul într-un accident de mașină în urmă cu douăzeci de ani și încă îl jelește.
Încă nu poate să accepte că viața i-a răpit ce avea mai de preț și procedează la un vast ansamblu de ipoteze contrafactuale.
Dacă aș fi…
Dacă n-aș fi…
Dacă n-ar fi…
Dacă ar fi…
Fiecare dintre aceste scenarii alternative este detaliat, este întors pe toate părțile, este îngrămădit cu detalii tehnice aparente inutile.
Doar aparent, pentru că mintea umană chiar așa operează.
Caută un dram de logică, oricât ar fi de crudă, chiar și în cele mai absurde evenimente.
Vocea din roman explică această trăsătură foarte omenească mai bine ca oricine:
Când nu survine nicio catastrofă, mergi înainte fără să te întorci, te uiți țintă la linia orizontului, drept înainte. Când se produce o dramă, faci cale-ntoarsă, revii să bântui locurile, faci reconstituirea. Vrei să înțelegi originea fiecărui gest, a fiecărei decizii. Dai filmul înapoi de o sută de ori. Devii specialist în relația cauză-efect. Urmărești, diseci, autopsiezi. Vrei să știi totul despre natura umană, despre resorturile intime care fac să se întâmple ceea ce se întâmplă. Sociolog, polițist sau scriitor, nici tu nu mai știi, delirezi, vrei să pricepi cum ajungi o cifră în statistici, o virgulă în marele tot. Deși te credeai unic și nemuritor.
Proza Brigittei Giraud nu este dureroasă doar pentru că se referă la o tragedie, ci și pentru cum accelerează traseul spre aceasta.
La început la pas, după aceea la trap și apoi la galop, te vezi prins în suita de evenimente care ar fi putut să nu fie, dar au fost, îți dorești cu ardoare ca istoria să se rescrie și suferi pentru că finalul e inevitabil.
Iar lectura cărții mi-a adus aminte de o simetrie sinistră la care am fost martor fugitiv.
Eram în mașina condusă de cumnatul meu și mergeam pe o autostradă cum mai multe benzi pe sens.
La dus, am văzut în treacăt pe sens opus traficul oprit, motocicletă dărâmată, câteva resturi și o ambulanță lângă un corp în sac.
La întoarcere, pe aceeași autostradă, dar în alt loc, o scenă similară.
M-am cutremurat.
Motocicletele sunt periculoase.
Unora le place viața la viteză maximă, dar ar trebui și să citească romanul cu același titlu.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă un Goncourt de mare efect.
La începutul romanului Regele arinilor există un citat foarte important din Gustave Flaubert:
Pentru ca un lucru să devină interesant, e de ajuns să îl privești îndelung.
Este cazul personajului principal, pe nume Abel Tiffauges.
Dacă v-aș spune despre el că e un tip care suferă abuzuri în copilărie, care evoluează într-un malac caracterizat de sociopatie și de pedofilie chiar și numai estetică și care, deși francez, devine devotat slujbaș al naziștilor, cred că ați scuipa în sân și v-ați feri de el ca de Ucigă-l Toaca.
Însă Michel Tournier ne ia de departe și ne face tovarăși tot mai curioși ai traseului devenirii acestui declasat.
Nu e vreo pledoarie menită a-l scuza, ci o foarte inteligentă progresie, una care nu arată a destin prestabilit, ci este un răspuns la condițiile exterioare.
Inadaptatul dintr-o parte, dintr-o societate întocmită într-un fel, e adaptatul perfect într-alta.
Pentru a face toată această transformare cât mai elocventă, autorul alternează între echidistanță și părtinire, propunând două tipuri de narațiune, una la persoana a III-a, un la persoana I.
Și, odată cu Abel Tiffauges, pătrundem în măruntaiele regimului nazist, cu toată corupția, obscurantismul și stupizenia lui.
E clară intenția satirică și revanșardă a lui Tournier (francez, ce să-i faci), dar nu cred că e doar invenție tot ce citim în paginile acestui roman.
Hitler și acoliții lui n-au fost nicidecum niște atei preciși în intențiilor lor inumane, ci niște superstițioși ordinari, lacomi și înguști, dar care au reușit să prostească un popor întreg.
Vă sună cunoscut?
Da, da, se întâmplă asta și lângă noi.
De fapt, printre noi.
Să sperăm că infecția rămâne la stadiul de guturai și nu dă în pneumonie.
Tratamentul include mai multe, inclusiv literatură de-asta mare.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă un argument că Premiul Goncourt e bine țintit.
Chiar dacă vin din trecut, romanele SF privesc spre viitor, așa cum facem și noi cu anul 2025 care stă să înceapă.
Feed – probabil că ați ajuns la acest articol urmărind asiduu fluxul de postări dintr-o rețea socială. Ei bine, în lumea imaginată de Nick Clark Windo, acesta e deja implantat direct în creier, oamenii având acces la tot ce e pe Internet într-o clipită (la propriu). Apoi urmează apocalipsa, care îl duce pe protagonistul narator într-o lume dezolantă, în care unii supravieuitori, ale căror dispozitive sunt încă active, își văd mințile deturnate de personalitățile online ale celor decedați, care au căpătat conștiință de sine și luptă pentru existență. Cartea nu are un ritm prea intens, ba uneori e greoaie, dar ridică probleme grave, despre identitate și ceea ce ne face cu adevărat umani.
The Legion of Space – uneori n-avem nevoie de lecturi prea complicate, ci de unele captivante, care să ne țină ocupați cât așteptăm avionul ală care are întârziere sau când jumătatea mai bună a dat iama prin magazine. Exact asta ne livrează Jack Williamson, în acest roman apărut în 1934, în epoca mai copilăroasă a SF-ului, și în care un membru al numitei Legiuni a Spațiului, un fel de d’Artagnan însoțit de alți trei tovarăși cu personalități distincte, o are de salvat pe o demozelă care deține cheia victoriei omenirii care a populat spațiul, dar care e în pericol de moarte din partea unei rase extraterestre puse pe rele. Descrierile locurilor pe unde hălăduiesc protagoniștii sunt grandioase, iar pățaniile lor antrenante, deși se soluționează cam tot timpul în stil deux ex machina. Nu-i bai, ba chiar mă gândesc că un James Cameron ar scoate un film de acțiune a-ntâia din acest roman.
The Long Tomorrow – după un cataclism nuclear care a devastat întreg mapamondul, omenirea a abandonat marile orașe și trăiește în comunități restrânse și rurale. Mai mult, orice tehnologie care depășește sfera agrarului e stigmatizată, iar cei care vădesc chiar și o simplă curiozitate în privința ei sunt aspru pedepsiți. Doi adolescenți dintr-o astfel de comunitate (paralelele cu cele Amish din realitate sunt elocvente) sfidează toate regulile și pleacă în căutarea unui loc de legendă, în care toată știința omenirii a supraviețuit. Pe parcurs au de înfruntat pericole din partea unor diverse grupări ultraconservatoare și ar părea că romanul lui Leigh Brackett e o amplă pledoarie pentru cunoaștere și o diatribă împotriva fanatismului religios, însă autoarea introduce o doză sănătoasă de ambiguitate morală, în special în a doua parte a cărții, astfel că suntem ispitiți să ne întrebăm: Punându-ne speranța exclusiv în știință, nu riscăm să devenim la rându-ne habotnici?
The First Fifteen Lives of Harry August – o carte care te ține cu sufletul la gură, care pornește de la o idee care a mai fost exploatată în fel și chip (vezi filmele Groundhog Day sau Edge of Tomorrow), dar care aici pentru mine devine etalon. Personajul eponim face parte dintr-o rasă aparte de oameni, care, odată decedați, renasc în același punct din spațiu și timp, păstrându-și, însă, cunoștințele și amintirile adunate anterior. După ce se obișnuiește cu această particularitate a sa, protagonistul este cooptat în clubul omologilor de pe tot globul. La un moment dat, unii dintre aceștia încep să moară definitiv, adică li se sabotează nașterea, iar totul pare a veni de la un inamic inteligent și implacabil, deloc necunoscut protagonistului, care se înhamă la sarcina de mai multe vieți de a-l opri. Acțiunea și suspansul ei sunt perfect adecvate mecanismului narativ al eternei reîntoarceri, iar Claire North reușește cumva să includă în poveste și o vibrantă poveste de dragoste, precum și o reconciliere a lui Harry August cu originile sale tulburi, în special pe parte paternă. Dacă oi descoperi că mă nasc și eu din nou, sper să uit de romanul ăsta, ca să mă pot bucura de el de fiecare dată.
Și, pentru că un nou an se pregătește să se nască, vă las cu vorbele lui Iona al lui Marin Sorescu:
Mamă, […] mai naşte-mă o dată!Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară… […] Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.
Cântec lin începe cu o tragedie și apoi ne prezintă traseul psihologic și faptic care conduce la ea.
E despre o familie și o bonă.
Mai multe nu vă spun, pentru că romanul Leilei Slimani curge ca unul de suspans, adăugând dezvăluiri sufletești și acumulând tensiune până la punctul fatidic amintit.
Ce este remarcabil și impardonabil din partea autoarei este că face tragedia dacă nu scuzabilă, măcar explicabilă.
Avem tendința de a privi dereglarea psihică drept un dat, care îi lovește pe unii și îi ferește pe alții.
Până la un punct, această loterie corticală rămâne valabilă, dar e cazul să nu ignorăm acumularea de traume care încep din copilărie și nici condițiile sociale care îi condamnă pe unii la privațiuni și chiar o închisoare fără pereți.
E drept, anumite aspecte din Cântec lin privesc Franța prezentului, cu particularitățile ei, în special referitoare la relativa suprapunere a categoriilor sociale și etnice, însă resorturile intime ale personajelor și frustrările pe care le au de gestionat sunt universale.
Deși e literatură, această carte poate fi recomandată ca studiu de caz pentru psihiatrie, chiar și numai pentru cum demonstrează o subtilă deplasare a percepției.
O practică privită la început ca o virtute ajunge prin a fi marca unei dereglări.
Mai multe nu vă zic.
Fiecare dintre noi merită să parcurgă Cântec lin în legea sa, să fie șocat și, ideal, educat, de tragedia pe care o înfățișează.
Pentru că astfel de lucruri nu sunt departe de noi.
De fapt, sunt printre noi.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un roman pe care nu l-aș recomanda nici bătut unora care au devenit părinți de curând.
