Naratoarea și-a pierdut soțul într-un accident de mașină în urmă cu douăzeci de ani și încă îl jelește.
Încă nu poate să accepte că viața i-a răpit ce avea mai de preț și procedează la un vast ansamblu de ipoteze contrafactuale.
Dacă aș fi…
Dacă n-aș fi…
Dacă n-ar fi…
Dacă ar fi…
Fiecare dintre aceste scenarii alternative este detaliat, este întors pe toate părțile, este îngrămădit cu detalii tehnice aparente inutile.
Doar aparent, pentru că mintea umană chiar așa operează.
Caută un dram de logică, oricât ar fi de crudă, chiar și în cele mai absurde evenimente.
Vocea din roman explică această trăsătură foarte omenească mai bine ca oricine:
Când nu survine nicio catastrofă, mergi înainte fără să te întorci, te uiți țintă la linia orizontului, drept înainte. Când se produce o dramă, faci cale-ntoarsă, revii să bântui locurile, faci reconstituirea. Vrei să înțelegi originea fiecărui gest, a fiecărei decizii. Dai filmul înapoi de o sută de ori. Devii specialist în relația cauză-efect. Urmărești, diseci, autopsiezi. Vrei să știi totul despre natura umană, despre resorturile intime care fac să se întâmple ceea ce se întâmplă. Sociolog, polițist sau scriitor, nici tu nu mai știi, delirezi, vrei să pricepi cum ajungi o cifră în statistici, o virgulă în marele tot. Deși te credeai unic și nemuritor.
Proza Brigittei Giraud nu este dureroasă doar pentru că se referă la o tragedie, ci și pentru cum accelerează traseul spre aceasta.
La început la pas, după aceea la trap și apoi la galop, te vezi prins în suita de evenimente care ar fi putut să nu fie, dar au fost, îți dorești cu ardoare ca istoria să se rescrie și suferi pentru că finalul e inevitabil.
Iar lectura cărții mi-a adus aminte de o simetrie sinistră la care am fost martor fugitiv.
Eram în mașina condusă de cumnatul meu și mergeam pe o autostradă cum mai multe benzi pe sens.
La dus, am văzut în treacăt pe sens opus traficul oprit, motocicletă dărâmată, câteva resturi și o ambulanță lângă un corp în sac.
La întoarcere, pe aceeași autostradă, dar în alt loc, o scenă similară.
M-am cutremurat.
Motocicletele sunt periculoase.
Unora le place viața la viteză maximă, dar ar trebui și să citească romanul cu același titlu.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă un Goncourt de mare efect.
La începutul romanului Regele arinilor există un citat foarte important din Gustave Flaubert:
Pentru ca un lucru să devină interesant, e de ajuns să îl privești îndelung.
Este cazul personajului principal, pe nume Abel Tiffauges.
Dacă v-aș spune despre el că e un tip care suferă abuzuri în copilărie, care evoluează într-un malac caracterizat de sociopatie și de pedofilie chiar și numai estetică și care, deși francez, devine devotat slujbaș al naziștilor, cred că ați scuipa în sân și v-ați feri de el ca de Ucigă-l Toaca.
Însă Michel Tournier ne ia de departe și ne face tovarăși tot mai curioși ai traseului devenirii acestui declasat.
Nu e vreo pledoarie menită a-l scuza, ci o foarte inteligentă progresie, una care nu arată a destin prestabilit, ci este un răspuns la condițiile exterioare.
Inadaptatul dintr-o parte, dintr-o societate întocmită într-un fel, e adaptatul perfect într-alta.
Pentru a face toată această transformare cât mai elocventă, autorul alternează între echidistanță și părtinire, propunând două tipuri de narațiune, una la persoana a III-a, un la persoana I.
Și, odată cu Abel Tiffauges, pătrundem în măruntaiele regimului nazist, cu toată corupția, obscurantismul și stupizenia lui.
E clară intenția satirică și revanșardă a lui Tournier (francez, ce să-i faci), dar nu cred că e doar invenție tot ce citim în paginile acestui roman.
Hitler și acoliții lui n-au fost nicidecum niște atei preciși în intențiilor lor inumane, ci niște superstițioși ordinari, lacomi și înguști, dar care au reușit să prostească un popor întreg.
Vă sună cunoscut?
Da, da, se întâmplă asta și lângă noi.
De fapt, printre noi.
Să sperăm că infecția rămâne la stadiul de guturai și nu dă în pneumonie.
Tratamentul include mai multe, inclusiv literatură de-asta mare.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă un argument că Premiul Goncourt e bine țintit.
Chiar dacă vin din trecut, romanele SF privesc spre viitor, așa cum facem și noi cu anul 2025 care stă să înceapă.
Feed – probabil că ați ajuns la acest articol urmărind asiduu fluxul de postări dintr-o rețea socială. Ei bine, în lumea imaginată de Nick Clark Windo, acesta e deja implantat direct în creier, oamenii având acces la tot ce e pe Internet într-o clipită (la propriu). Apoi urmează apocalipsa, care îl duce pe protagonistul narator într-o lume dezolantă, în care unii supravieuitori, ale căror dispozitive sunt încă active, își văd mințile deturnate de personalitățile online ale celor decedați, care au căpătat conștiință de sine și luptă pentru existență. Cartea nu are un ritm prea intens, ba uneori e greoaie, dar ridică probleme grave, despre identitate și ceea ce ne face cu adevărat umani.
The Legion of Space – uneori n-avem nevoie de lecturi prea complicate, ci de unele captivante, care să ne țină ocupați cât așteptăm avionul ală care are întârziere sau când jumătatea mai bună a dat iama prin magazine. Exact asta ne livrează Jack Williamson, în acest roman apărut în 1934, în epoca mai copilăroasă a SF-ului, și în care un membru al numitei Legiuni a Spațiului, un fel de d’Artagnan însoțit de alți trei tovarăși cu personalități distincte, o are de salvat pe o demozelă care deține cheia victoriei omenirii care a populat spațiul, dar care e în pericol de moarte din partea unei rase extraterestre puse pe rele. Descrierile locurilor pe unde hălăduiesc protagoniștii sunt grandioase, iar pățaniile lor antrenante, deși se soluționează cam tot timpul în stil deux ex machina. Nu-i bai, ba chiar mă gândesc că un James Cameron ar scoate un film de acțiune a-ntâia din acest roman.
The Long Tomorrow – după un cataclism nuclear care a devastat întreg mapamondul, omenirea a abandonat marile orașe și trăiește în comunități restrânse și rurale. Mai mult, orice tehnologie care depășește sfera agrarului e stigmatizată, iar cei care vădesc chiar și o simplă curiozitate în privința ei sunt aspru pedepsiți. Doi adolescenți dintr-o astfel de comunitate (paralelele cu cele Amish din realitate sunt elocvente) sfidează toate regulile și pleacă în căutarea unui loc de legendă, în care toată știința omenirii a supraviețuit. Pe parcurs au de înfruntat pericole din partea unor diverse grupări ultraconservatoare și ar părea că romanul lui Leigh Brackett e o amplă pledoarie pentru cunoaștere și o diatribă împotriva fanatismului religios, însă autoarea introduce o doză sănătoasă de ambiguitate morală, în special în a doua parte a cărții, astfel că suntem ispitiți să ne întrebăm: Punându-ne speranța exclusiv în știință, nu riscăm să devenim la rându-ne habotnici?
The First Fifteen Lives of Harry August – o carte care te ține cu sufletul la gură, care pornește de la o idee care a mai fost exploatată în fel și chip (vezi filmele Groundhog Day sau Edge of Tomorrow), dar care aici pentru mine devine etalon. Personajul eponim face parte dintr-o rasă aparte de oameni, care, odată decedați, renasc în același punct din spațiu și timp, păstrându-și, însă, cunoștințele și amintirile adunate anterior. După ce se obișnuiește cu această particularitate a sa, protagonistul este cooptat în clubul omologilor de pe tot globul. La un moment dat, unii dintre aceștia încep să moară definitiv, adică li se sabotează nașterea, iar totul pare a veni de la un inamic inteligent și implacabil, deloc necunoscut protagonistului, care se înhamă la sarcina de mai multe vieți de a-l opri. Acțiunea și suspansul ei sunt perfect adecvate mecanismului narativ al eternei reîntoarceri, iar Claire North reușește cumva să includă în poveste și o vibrantă poveste de dragoste, precum și o reconciliere a lui Harry August cu originile sale tulburi, în special pe parte paternă. Dacă oi descoperi că mă nasc și eu din nou, sper să uit de romanul ăsta, ca să mă pot bucura de el de fiecare dată.
Și, pentru că un nou an se pregătește să se nască, vă las cu vorbele lui Iona al lui Marin Sorescu:
Mamă, […] mai naşte-mă o dată!Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară… […] Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.
Cântec lin începe cu o tragedie și apoi ne prezintă traseul psihologic și faptic care conduce la ea.
E despre o familie și o bonă.
Mai multe nu vă spun, pentru că romanul Leilei Slimani curge ca unul de suspans, adăugând dezvăluiri sufletești și acumulând tensiune până la punctul fatidic amintit.
Ce este remarcabil și impardonabil din partea autoarei este că face tragedia dacă nu scuzabilă, măcar explicabilă.
Avem tendința de a privi dereglarea psihică drept un dat, care îi lovește pe unii și îi ferește pe alții.
Până la un punct, această loterie corticală rămâne valabilă, dar e cazul să nu ignorăm acumularea de traume care încep din copilărie și nici condițiile sociale care îi condamnă pe unii la privațiuni și chiar o închisoare fără pereți.
E drept, anumite aspecte din Cântec lin privesc Franța prezentului, cu particularitățile ei, în special referitoare la relativa suprapunere a categoriilor sociale și etnice, însă resorturile intime ale personajelor și frustrările pe care le au de gestionat sunt universale.
Deși e literatură, această carte poate fi recomandată ca studiu de caz pentru psihiatrie, chiar și numai pentru cum demonstrează o subtilă deplasare a percepției.
O practică privită la început ca o virtute ajunge prin a fi marca unei dereglări.
Mai multe nu vă zic.
Fiecare dintre noi merită să parcurgă Cântec lin în legea sa, să fie șocat și, ideal, educat, de tragedia pe care o înfățișează.
Pentru că astfel de lucruri nu sunt departe de noi.
De fapt, sunt printre noi.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un roman pe care nu l-aș recomanda nici bătut unora care au devenit părinți de curând.
Continuăm explorarea laureaților de Goncourt cu o sută de pagini de scriitură admirabilă.
Subliniez acel număr pentru că mi se pare o performanță excepțională din partea lui Atiq Rahimi să reușească să creioneze nu numai tabloul condiției inumane a femeii în Afganistanul taliban, ci și o întreagă lume interioară, cu secrete care se dezvăluie treptat într-un spațiu care altora le e necesar doar pentru expozițiune, darămite pentru intriga și toate cele.
O soție din țara respectivă are un soț în comă și e nevoită să îl vegheze îndeaproape, căci nu se pune problema de servicii medicale complexe într-o lume aproape feudală.
Această năpastă e și o oportunitate pentru ea să dea glas frustrărilor, neliniștilor și chiar unei revolte care se acutizează pe măsură ce trece timpul.
O revoltă de neconceput altminteri, dar care, sub condeiul excelent al lui Rahimi, e naturală și cutremurătoare.
Regăsim în Piatra răbdării drama femeii afgane pe care o știm din Osama sau din The Breadwinner, dar într-o formă mai subtilă, care atinge și aspecte universale ale eternului mister feminin.
Atiq Rahimi scrie la adăpostul exilului din Franța, dar e limpede că scrie în cunoștință de cauză și nu ocolește nici moștenirea poeziei persane care a înflorit pe meleagurile de baștină, conferind lirism chiar și celor mai mundane gesturi și descrieri.
Toate acestea, repet, doar în o sută de pagini.
Literatura e, într-adevăr, aspațială și atemporală.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o mostră de impecabilă concizie literară.
Cu toată tevatura alegerilor, lectura a fost reazemul cel mai sănătos:
A Time to Dance. A Time to Die – cu greu se poate imagina un subiect mai ciudat decât o epidemie de dans, însă John Waller exact spre așa ce apleacă și o face cu o seriozitate impresionantă. În 1518, în Strasbourg, câteva sute de oameni au fost cuprinși de o febră compulsivă a dănțuielii, care i-a ținut cu săptămânile sau chiar cu lunile și care i-a dus pe destui la epuizare și chiar la deces. Această bizară epidemie a avut loc cu siguranță, însă nu se cunosc prea multe despre desfășurarea și cauzele ei, așa că autorul întreprinde o vastă investigație în istoria unor evenimente similare, anterioare sau ulterioare, precum și în vastul ansamblu de factori sociali și psihologici care au putut conduce la o astfel de afecțiune. Ipotezele și concluziile sunt enunțate cu multă rigoare și rezervă științifică, iar simpla lor parcurgere este un câștig în sine pentru orice cititor.
Le-am încercat pe toate! – să crești un copil e suprema provocare, iar primii ani sunt cei mai dificili, așa cum o poate atesta toată partea de omenire care răspunde la numele de părinte. Extrăgând învățăminte din propria experiență, dar și din pregătirea de psiholog, Isabelle Filliozat ne prezintă un set de sfaturi și metode de a gestiona momente problematice în relația cu cei mici, toate ilustrate sugestiv de Anouk Dubois. Presupun că niciun copil nu seamănă cu altul, așa că nu toate cele înfățișate în acest volum funcționează, însă ideea centrală enunțată de autoare e aplicabilă oriunde și oricând – creierul copilului nu este dezvoltat, nu funcționează ca al unui adult, așa că restricțiile și reproșurile care fac apel la o gândire abstractă sunt contraproductive. Copilul are nevoie să i se vorbească pe limba și pentru neuronii lui, atâția câți a acumulat până atunci.
AI 2041 – un demers inedit, util și bine realizat, care i-a adus împreună pe Kai-Fu Lee și Chen Qiufan. Primul este expert în domeniul Inteligenței Artificiale și l-a provocat pe cel de-al doilea, scriitor de profesie, să vine cu povestiri referitoare la diverse aspecte ale vieții care vor fi guvernate de tehnologie în viitorul apropiat: automobile, relații amoroase, conflicte armate sau medicină. Fiecare dintre povestiri este urmată de explicații consistente, dar accesibile despre conceptele de la care pornește (cum ar fi recunoașterea facială, sursele de energie regenarabilă, sau dronele sau dispariția locurilor de muncă tradiționale), precum și previziuni argumentate și rezonabile despre evoluția lor în orizontul de timp enunțat în titlu, adică peste vreo două decenii, care acușica trec. Povestirile lui Chen Qiufan sunt bine construite narativ și coerente, mai ales în părțile de debut, însă, având scop didactic, suferă de soluționări deux ex machina (un pic de ironie, nu?) și de o oarecare corectitudine politică, însă își îndeplinesc menirea, aceea de a te introduce în profunzimea impactului pe care aceste ipostaze ale AI îl vor avea. Grație lor, prezentările lui Kai-Fu Lee își văd sporit efectul educativ. Un prieten care lucrează în programare îmi spunea ieri sarcastic că domeniul Inteligenței Artificiale este 10% inovație și 90% marketing. O fi, dar, citind această carte, și gândindu-mă numai cât de bine îmi citește algoritmul de Facebook preferințele de la o vreme, înclin să cred că e nevoie să fim pregătiți serios pentru ce ne rezervă viitorul
Așa că m-am hotărât să îmi compun o listă a unor titluri astfel laureate (puse la dispoziție de prietenii de la librăria online Libris), pe care să le explorez, să văd dacă parafa de calitate a acestei prestigioase distincții literare franceze își păstrează validitatea.
***
Am început cu o carte scurtă, dar cu un demers deloc simplist.
Există două moduri de a scrie istoria.
Unul este ”Sine ira et studio”, cum spuneau anticii.
Un stil necesar pentru a avea la dispoziție un volum cât mai mare de fapte și evenimente, din care poate deslușim ceva.
Un al stil este subiectiv, dar care pătrunde mai adânc în suflet.
Un Stefan Zweig, de pildă, ia mumiile de manual și le face transfuzie de sânge, dându-le viață, pasiun, defecte și tot ce caracterizează pe actorii istoriei, oamenii.
Acest flux sanguinar vine cu percepții, concluzii și idei subiective, dar, pentru ca istoria să fie materie pentru reflecție, e nevoie și de ele.
Fără să se sinchisească prea mult de vreo structură narativă sau logică standard, autorul compune o frescă a ansamblului de lașitate, complezență sau ipocrizie care au însoțit ridicarea regimului nazist și a ororilor sale.
Nimeni nu scapă neșifonat de aici, nici industriașii germani, care au cotizat la partid și au beneficiat de munca silnică a deținuților în lagăre, nici austriecii pămpălăi care l-au lăsat pe Hitler să le ocupe țara, ba chiar l-au invitat să o facă, nici politicienii englezi sau francezi, de-a dreptul impotenți sau robi ai păstrării aparențelor.
Toată această narațiune istorică subiectivă curge neabătută, grație scriiturii impecabile, care reușește echilibristică aproape neverosimilă de a fi atât informativă, cât și poetică.
E periculoasă o astfel de istorie spusă cu partizanat, dar e necesară.
Din cultul fals al eroilor se nasc anomalii gen Călin Georgescu, care a inspirat admirație unei cohorte întregi de cetățeni cărora nu li s-a spus istoria așa cum o vede Eric Vuillard:
Copleșim istoria, pretindem că i-ar suprinde întotdeauna într-o postură demnă pe protagoniștii tulburărilor noastre. N-am vedea niciodată tivul murdar, fața de masă îngălbenită, cotorul carnetului de cecuri, pata de cafea.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o mostră de istorie scrisă altfel.
Am încercat să citesc Theodoros și nu doar că am putut, dar chiar mi-a plăcut.
Nu în sens absolut.
N-am fost copleșit de această realizare literară a lui Mircea Cărtărescu.
Mai degrabă am apreciat și gustat trufia indispensabilă de scriitor care l-a animat întru redactarea acestui mamut de 600 de pagini.
Cartea urmărește traseul prin viață și moarte al numitului, juma’ grec, juma’ valah născut în perioada fanariotă și crescut în cea a Regulamentelor Organice, care, după ce face piratul prin insulele grecești, ajunge rege al Etiopiei, unde o dă pe tiranie și sfârșește trăgându-și un glonț în cap.
Prea puțin importă personajul în sine, cât peripețiile lui fantastmagorice, prin care autorul își acordă ocazii cu nemiluita de a spune povești.
Iar pretextele sunt atât de străvezii, încât chiar îl pândeam pe Mircea Cărtărescu la cotitură, să îl prind cu ocaua mică și să îi demasc caracterul arbitrar al vreunei istorisiri.
Spre slava lui, scriitorul scăpă de fiecare dată, legând poveștile fără putință de a-i dibui cusătura.
Theodoros nu suscită vreun angajament afectiv prea mare, pentru că îți dai seama după vreo o sută de pagini că nu este despre personaj, ci despre creatorul său, care își acordă libertatea de a scrie despre ce și cum voiesc mușchii dumisale.
Zburătorul, viața interioară a reginei Victoria, relația dintre Solomon și regina din Saaba, Iancu Jianu, bisericile săpate în stâncă de la Lalibela și alte câte și mai câte, inclusiv, țineți-vă bine, Judecata de Apoi.
Pe toate Mircea Cărtărescu le răsucește și le îmbogățește cu o imaginație fecundă și cu un tupeu remarcabil.
Mai presus de toate este, totuși, capacitatea de maratonist stilistic.
Imaginați-vă un Nicolae Filimon altoit cu un fel de Gabriel Garcia Marquez, care ține șase sute de foi.
Aroma voit arhaizată e apăsată, ca tămâia din biserică, dar e îmbătătoare.
Mircea Cărtărescu știe că se pricepe și ne-o arată cât să ne iasă admirația pe ochi.
Dar trufia lui merge mai departe.
Din loc în loc strecoară poante prin care își râde de cititori pe înfundate, precum cea de mai jos.
Lăsați, dom Cărtărescu, că mai știm și noi un pic de carte și alte alea.
Chiar și dacă nu iei în serios niciuna dintre teoriile și fabulațiile din Codul lui Da Vinci, rămâne acea palpitantă aventură culturală elaborată de Dan Brown și excelent transpusă filmic de Ron Howard, în care apare enigme și mecanisme și conexiuni nebănuite.
Ca unul care a gustat toate acestea, m-am bucurat să descopăr Alex și secretul lui da Vinci, deopotrivă carte și expriență ludică de tip escape game.
Pentru cine a încercat așa ceva, fie într-o cameră reală, fie ca joc de societate sau pe calculator, mecanismul e familiar.
Un fir narativ, mai mult sau mai puțin dezvoltat, include varii puzzle-uri, care solicită mintea într-un mod mai degrabă abstract, dar deloc facil.
Ce este remarcabil la această carte realizată (nu pot să spun doar scrisă) de Vincent Raffaitin, este că are propune o poveste foarte coerentă și foarte dinamică, care te poartă pe urmele lui Leonardo da Vinci la castelul Clos Luce din Amboise sau în Louvre.
Provocarea intelectuală e mai afurisită chiar și decât cea din Crime Scene – Moscova. 1989, pe care l-am încercat mai demult.
Poate că, în comparație cu puzzle-urile din acel joc, cele de aici sunt mai puțin complexe, însă faptul că nu ai desfășurate în fața ochilor tot felul de componente și cartonașe le face chiar mai grele.
Nu doar că ai nevoie să te uiți cu băgare de seamă la toate ilustrațiile din carte, dar trebuie să citești cu atenție tot ce relatează naratorul.
Au fost momente când m-am simțit deștept, rezolvând un puzzle sau altul, dar, de cele mai multe ori, eram captivat de această cursă de a descoperi secretul marelui inventator, încât apelam rapid la indiciile de la finalul volumului, ca să pot afla ce se întâmplă în continuare.
E asta un semn de slăbiciune?
Sau de curiozitate?
Îmi place să cred că se aplică a doua varianta.
Și că Leonardo da Vinci, care a fost curios în atâtea privințe, m-ar înțelege.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un roman în care n-am fost doar cititor.
Fanionul roșu – un volum mai vechi al lui Radu Paraschivescu, umanist prin formație și microbist (de diverse sporturi, nu doar de fotbal) prin convingere, în care autorul prezintă pățanii și portrete ale unor sportivi, remarcabili, dar care au călcat pe bec rău de tot. Faulturi cu aer de Mortal Kombat, mâna lui Maradona, dopajul din atletism, brutalitatea animalică a lui Mike Tyson sau chiar frauda deșanțată a maratonistului neaoș Gheorghe Buriană (care s-a ofticat și i-a intentat proces) sunt câteva dintre capitolele acestei odisei a lipsei de fair-play. Erudiția sportivă a lui Radu Paraschivescu e demnă de laudă, dar mai important e condeiul dezlănțuit al omului de litere. Se vede că nu e cronicar sportiv pursânge, dar asta nu e un defect, dimpotrivă. Sportul, chiar și când e corupt (dau poate mai degrabă atunci) e mai savuros când încape pe mâna cuiva care știe să-l povestească.
How Religion Evolved – o carte despre religie, dar nu neapărat pentru oameni religioși, ci mai degrabă pentru aceia care încearcă să înțeleagă resorturile neurologice și sociale care ne deosebesc în această privință de restul lumii vii de pe Terra. Robin Dunbar și acordă timp și spațiu pentru o expunere amplă a tuturor acestor aspecte, insistând asupra formelor incipiente ale religiei, cele pe care le considerăm animiste, pentru a merge apoi la cele integratoare monoteiste. Volumul nu este un manifest ateist, ci o lucrare echilibrată, din care reies clar beneficiile credințelor și practicilor religioase (de aici și subtilul And Why It Endures). Singura parte unde se simte o atitudine potrivnică este cea din final, care expune aparent inexplicabilele acte automutilante și suicidale ale celor care devin adepții unor secte, la rându-le, forme de organizare religioasă. O carte pe care o recomand oricui, creaționist sau evoluționist deopotrivă.
Narconomics – există o replică ilustrativă în filmul Sicario, brutală și antrenantă frescă a luptei împotriva traficului de droguri: […] one group controlled every aspect of the drug trade, providing a measure of order that we could control. And until somebody finds a way to convince 20% of the population to stop snorting and smoking that shit, order’s the best we can hope for. Comerțul și consumul de stupefiante sunt, până la urmă, o activitate economică presupunând cerere și ofertă, consumatori și furnizori, achiziție de materii prime și promovare și toate cele. Abordat astfel, traficul de droguri se scutură un pic de aura malefică sau spectaculoasă pe care i-a conferit-o cinematografia și devine mai lense de înțeles și, mai important de combătut. Acesta este ideea după care se călăuzește Tom Wainwright în periplul său mondial menit a înțelege acest flagel al lumii moderne, care îl duce prin locuri deloc sigure, precum Mexic, Bolivia sau El Salvador. Iar concluzia pe care o desprinde e limpede: întâi înțelegem, apoi acționăm. Iar o altă replică dintr-un film celebru, All the President’s Men, e cheia – Follow the money.
