Avatarurile lui Hercule Poirot

Între cărți mai grele sau mai mari, strecor uneori câte o pauză de suspans, pentru a relaxa anumiți neuroni și a-i desfăta pe alții.

Meniul de data aceasta a constat în volumul Asupritul și alte povestiri (The Under Dog and Other Stories) de Agatha Christie.

Cu excepția celei care dă și titlul, mai lungă nițel, istorisirile unor crimuțe diverse sunt scurte, dar antrenante, îți sucesc mintea când te aștepți mai puțin, iar protagonist ubicuu este acel detectiv fermecător de pedant, Hercule Poirot.

Manierele și înfățișarea sunt o reușită așa mare a scriitoarei, încât pot să uit cazurile cele mai sordide sau inedite pe care le rezolvă, dar n-o să-i uit vreo replică sau vreo inițiativă ciudată inițial, dar logică la deznodământ.

Așa m-am pomenit rememorând ce actori am avut ocazia a vedea întruchipându-l pe Hercule Poirot de-a lungul timpului.

Cel dintâi, prin prezența scenică, este fără doar și poate David Suchet în longeviva serie televizată Poirot. Capul ca de ou, statura mărunțică, gesturile măsurate, accentul francofon, așadar toate tușele binecunoscute sunt la locul lor.

Până la apariția sa, titlul de suprem Poirot îi aparținuse lui Peter Ustinov, care, deși pare a avea trăsături un pic masive pentru acest rol, este ajutat de imensul talent actoricesc, dar și lingvistic (era un veritabil poliglot).

O apariție singulară, dar remarcabilă, a fost a lui Albert Finney (nominalizat la Oscar pentru această interpretare) într-un Orient Express ticsit de nume mari ale cinematografiei. Hercule Poirot al său este unul mai nervos decât de obicei, dar, dacă știți ce se întâmplă în această poveste clasică a Agathei Christie, știți și de ce.

Cea mai recentă întrupare al lui Hercule Poirot este a lui Kenneth Branagh. Actor cameleonic par excellence, marele shakespearian este parcă prea aspru față de imaginea clasică a detectivului belgian, deși pitorescul mustăților este incontestabil.

Ce au în comun toate aceste avataruri ale lui Hercule Poirot este că își folosesc cu succes acele mici celule cenușii.

Așa cum ar fi frumos să o facă tot omu’.

SF cu atingere de basm

Numele lui Vladimir Colin este și va rămâne de-a pururi legat în mintea mea de traducerea alături de Radu Maier a unui volum de Basme ale popoarelor Asiei, o carte care mi-a hrănit copilăria ca puține altele.

O raritate bibliofilă, căreia sper să îi văd vreodată copertele, deoarece am moștenit de la mama doar o parte a ei, restul pierzându-se în zeci de ani de lectură ardentă a mai multor generații.

Dar despre Vladimir Colin știam și că este unul dintre marii autori români de basme, precum și de literatură SF, iar asta mi-a întețit curiozitatea de a citi romanul Babel.

Exista și o doză de scepticism, deoarece puținele-mi experiențe cu producțiile scrise ale concetățenilor care s-au aventurat pe tărâmul ăsta nu au fost prea fericite.

Aici nu a mai fost, însă, pic de disconfort sau senzația că pierd vremea, ci, dimpotrivă, o provocare intelectuală interesantă din mai multe puncte de vedere.

Într-un illo tempore în care omenirea a populat astrele, un poet pământean, un asasin marțian și o telepată venusiană, fiecare cu povara unor traume trecute, călătoresc pe planeta cu nume de simbol al multilingvismului, spre a se confrunta cu un personaj atotputernic misterios, care le exploatează demonii interior cu sadism.

În contrapunctul acțiunii, mai mult un spectacol al minții decât al fizicului, avem scurte, dar eficace capitole, care, pastișând stilul unor mărturii oficiale, biografii sau istorii, aruncă în joc detalii care compun peisajul cosmic în care are loc această luptă pentru redescoperirea de sine.

Nu o să vă divulg prea multe, nu doar că n-ar fi etic, ci și pentru că nu ar fi ușor. Deși scurt, romanul lui Vladimir Colin este încurcat și pitoresc ca un arabesc și merită explorat de fiecare în parte.

Pe lângă plăcerea lecturii ca atare, nu mi-am putut refuza și pe aceea de a realiza comparații între scriitorul român și nume grele ale genului SF.

Ca stil de ansamblu, îl asemuiesc cel mai mult cu Roger Zelazny; pentru cufundarea în abisul conștiinței umane, nu e departe de Philip K. Dick; minunata incursiune în Babilonul antic nu e cu nimic mai prejos decât a lui Ted Chiang în prima nuvela din uimitorul volum Stories of Your Life and Others; nu în ultimul rând, personajul feminin înzestrat cu puteri telepatice e o alternativă la temutele Bene Gesserit ale lui Frank Herbert.

Dar au fost și momente când, prin dulceața neaoșă a cuvintelor alese, Vladimir Colin mi-a adus aminte că este român:

[…] Potop de fulgi cusuți cu funigei. Horbote fluide, flori de ger curgând ca ceara încălzită și încântarea se curmă neașteptat.

Ca expresie a confruntării între materie și spirit, între a accepta trecutul și a-l schimba, între aspirația către stele și întoarcerea către sine, Babel este făcut din materia primă a basmelor.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-au prilejuit o întâlnire cu acela care a adus sufletul Asiei în România.

Reconcilierea trece prin stomac

Una dintre edițiile recente ale excelentei emisiuni Garantat 100% a lui Cătălin Ștefănescu a avut-o drept invitată digitală pe scriitoarea foarte în vogă Elif Shafak.

O frumusețe tipică meleagurilor de baștină, niște ochi care ar fi seducători chiar și din spatele burkăi, o îndrăgostită de tradițiile-i orientale, dar cu energia și deschiderea unei activiste feministe occidentale.

Discuția a fost una pasionantă, iar eu am avut o revelație:

Iulică, tu n-ai citit nimic de Elif Shafak până amu’!

Prin bunăvoința promptă a prietenilor de la Libris, am remediat această lipsă cu Bastarda Istanbulului.

Acest roman sinuos mi-a relevat toate trăsăturile autoarei pe care le-am enumerat mai sus.

Povestea izvorăște din demonii încă neexorcizați pe deplin ai genocidului căruia i-a căzut victimă populația armeană a unui Imperiu Otoman muribund acum aproape o sută de ani.

Atitudinea armenilor răspândiți prin diaspora, precum și a turcilor contemporani sunt departe de a fi împăciuitoare, iar personajele cărții vin cu multe variații, de la negaționism la înverșunare.

Fidelă culturii din care provine, aceeași care ne-a dat cele O mie și una de nopți, scriitoarea urzește o dramă familială complicată și supraetajată, la fel ca istorisirile în ramă ale Șeherezadei, împănând-o cu pagini de o etnografie apăsată.

Pe de altă parte, caracterizările personajelor au precizie vestică, iar întâlnirea celor două stiluri, deși impresionantă precum un covor oriental cu model pitoresc, mai lasă uneori să se vadă pe unde a lucrat războiul de țesut.

Totuși, precum prințesa care și-a salvat viața seducându-și soțul pus pe omor cu puterea cuvântului, Elif Shafak cucerește cu haru-i de povestitoare. Indiferent că sunt cutume sau orori sau amintiri sau fragmente de chat pe forum, condeiul ei alunecă mlădios, ca o dansatoare din serai.

Anumite pasaje te săgetează minunat cu inteligență discretă și cu mireasmă literară.

Fiecare lună din an știe din ce anotimp face parte și se comportă ca atare, fiecare în afară de una: martie.

Martie e extrem de dezechilibrată în Istanbul, atât din punct de vedere psihologic, cât și psihic. Martie poate hotărî că aparține primăverii calde și parfumate, ca a doua zi să se răzgândească și să se preschimbe în iarnă, suflând vânturi înghețate și lapoviță în toate părțile.

Animozitatea turco-armeană mai are mult până a se cicatriza, însă exista o dimensiune a existenței unde am simțit că reconcilierea poate avea deja loc: gastronomia.

Nu că doar că fiecare capitol (cu excepția unuia) are ca titlu o mică delicatesă pe care o poți găsi într-un bazar al Orientului, dar pasiunea pe care autoarea o pune în a descrie specialități culinare este irezistibilă și declanșează procese fiziologice la nivelul papilelor gustative.

De aceea, pentru redactarea acestui articol mi-am aranjat micul festin din imaginea de mai jos.

Și n-a fost doar de decor, credeți-mă, și-a împlinit menirea.

Nu doar dragostea trece prin stomac.

Și reconcilierile istorice pot avea același traseu.

P.S. Aferim, librăria online Libris!

Încurcate sunt căile neuronale

Asumându-și ingrata sarcină de a prezenta modul de operare a minții umane, unii specialiști folosesc analogia cu un calculator.

Nu neg utilitatea acestei abordări, dar, dincolo de limitele inerente ale oricărui model teoretic, simpla exercitarea a vieții de zi cu zi o contrazice flagrant.

Și dacă ar fi să aleg una, cu Jurnalul unui psihopat de Venedikt Erofeev aș nimici orice monument tehnicist închinat creierului uman.

Cartea răspunde la titlul pe care îl are, adică este înșiruirea cronologică a însemnărilor aproape zilnice ale unui tânăr de aproape optsprezece ani din Rusia sovietică a anilor ’50.

Talentul literar al lui Erofeev mi-era cunoscut și chiar simpatic din Moscova-Petușki, însă senzațiile pe care mi le-a catalizat aici sunt incomparabile.

Și în Jurnalul lui Mihail Sebastian vedem duala ipostază om-scriitor, dar la rus filtrul interior e coborât cam spre nucleul conștiinței, una tulbure rău.

Pentru aceia care pot rezista ininteligibilului, scabrosului sau revoltătorului din rândurile lui Erofeev mai există și provocarea de a desluși evenimente din lumea materială, transpuse în registre stilistice care mai de care mai variate.

Așa ajungi să constați că auto-declaratul psihopat are nenorocul de a fi un individ născut în miezul unei societăți represive, abrutizate și foarte ipocrite, care îl văduvește de tată, frate și de sensul vieții.

Motiv pentru care prețuiesc acest volum și mă simt chiar norocos că am avut ocazia a-l citi este inegalabila sa fluiditate.

A fost pagini când neuronii n-au vrut sau pur și simplu n-au putut să recepteze noima rândurilor pe care ochii le parcurgeau.

Dar, când energiile creatoare ale unui necopt Venedikt Erofeev se închegau vremelnic, aveam parte de plăceri literare care de care mai variate.

Așa a fost comica dramaturgie a dezbaterii din bibliotecă sau multiplicarea vocilor narative sau istoria ieroglifică a evoluției comunismului în Rusia (interesantă alternativă la Ferma animalelor a lui Orwell) sau descrierea cromatică a zilelor săptămânii.

Sau simple metafore precum aceasta:

Visele se lingușeau cu o insistență dură.

Sau complimente irezistibile precum acesta:

Ce forme pline și, în același timp, atrăgătoare ca beneficiile Partidului Comunist din Uniunea Sovietică!

Sau marele mister de mai jos:

Cred că Venedikt Erofeev ar fi de acord să închei umilu-mi articol cu un proverb pe care poate îl intuiți.

Un nebun aruncă o piatră în baltă și zece înțelepți nu o pot scoate.

Bineînțeles, nu ar fi exclus să mă înjure de toți morții și răniții de acolo de de unde e.

Nu se știe niciodată, pentru că mintea umană nu e un calculator.

P.S. Mulțumesc celor de librăria online Libris pentru o operație pe creier deschis.

Teorie în hapuri utile

Spune Hamlet:

Ce minunată lucrare e omul, ce cât de nobilă îi este inteligența, ce fără de număr îi sunt facultățile, alcătuirile și mișcările, cât de chibzuit și de admirabil e în faptele sale, cât de asemenea unui înger în puterea sa de înțelegere, cât de asemenea unui zeu: frumusețea lumii; pildă a viețuitoarelor și, totuși, pentru mine ce înseamnă această chintesență a țărânii?

(William Shakespeare, Hamlet, prinț al Danemarcei; Antoniu și Cleopatra; Iuliu Cezar, ediție bilingvă, traducerea Leon D. Levițchi, Dan Duțescu, Tudor Vianu, Adevărul Holding, București, 2009)

Această superb exprimată multitudine a omului ca ființă și manifestare reiese și din lucrarea lui Adrian Furnham, 50 de idei din pe care trebuie să le cunoști. Psihologie.

Un titlu care pare un pic cam imperativ, probabil din motive de marketing; eu, unul, l-aș fi formulat cu ”merită” în loc de ”trebuie”.

Merită, pentru că astfel multe dintre enigmele și efectele și scăderile comportamentului propriu și ale celor cu care ați intrat în contact vor căpăta mai mult sens.

Primul aspect care merită subliniat despre această carte este modul impecabil în care este structurată. Tematica variază de la boli psihice la mecanismul memoriei și la procesul luării deciziilor și fiecare capitol are patru pagini, nu mai mult, nu mai puțin.

Cu toate că psihologia este un domeniu de studiu (rețineți, vă rog, că nu îi spun știință) care numai de pus în tipare nu e, această structurare funcționează fără cusur.

În acele patru pagini, autorul reușește să sintetizeze exact ce propune să transmită; pot să depun mărturie în privința calității conciziei sale, pentru că unele dintre aceste idei îmi erau cunoscute în detaliu, precum percepția diferită asupra pierderilor și câștigurilor, pe care le-a descris atât de inteligent Daniel Kahneman în Thinking, Fast and Slow.

Lăudabil este că Adrian Furnham nu pleacă pe o teorie și o urmează orbește. Cele mai multe capitole sunt confruntarea unor păreri pro și contra asupra subiectului și nu e o întâmplare că se finalizează cu interogații precum acestea:

Există altruism?

De ce ne joacă ochii feste?

Este mintea o tabula rasa la naștere?

Stilistic, volumul este sobru, dar autorul își permite din când în când câte o pată de culoare, precum paragraful de mai jos:

Până în anii 1960, psihologia a fost caracterizată de un triumvirat: psihoanaliștii de modă veche; ”curajoasa lumea nouă” a comportamentaliștilor; și umaniștii care stricau toată distracția celorlalți.

Și, deși ideile vin din partea acestor cugetători cu ambiții de oameni de știință, precum Freud, Pavlov, Milgram sau Goleman, textul este punctat uneori de citate din filosofie sau literatură, iar această înțelepciune de a integra căi alternative înspre deslușirea flăcării umane din întunericul necunoașterii validează cartea lui Adrian Furnham drept una care își merită locul în orice bibliotecă.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un manual de psihologie mai bun decât cel folosit în școlile românești.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Mi-am zis să nu las să treacă anul acesta de veșnică amintire fără să să vă povestesc despre trei lecturi remarcabile pe care mi le-a prilejuit:

Thocomerius-Negru Vodă – cartea prin care Neagu Djuvara a tulburat apele medievisticii românești, avansând o ipoteză care contravine atitudinii pur autohtoniste dominante, cum că fondatorul Țării Românești a fost de origine cumană, ca și întreaga pătură războinică și conducătoare a acelor vremuri despre care avem izvoare puține și sărace. Argumentele sale acoperă o gamă largă de domenii, de la paralele istorice (vezi cazul vizigoților sau al francilor) la toponimie, și, deși nu am fost pe deplin convins de justețea ideii centrale, admir modul amplu și erudiția pe care le-a pus în slujba demonstrării ei. Istoricul, în special cel aplecat supra trecutului îndepărtat, este un detectiv care nu are prea multe probe și martori la îndemână. Reacțiile de tot felul pe care le-a generat figura non-neaoșă a lui Thocomerius Vodă (care pe mine, unul, nu mă deranjează, semn că m-am maturizat un pic) au parte de răspunsuri fie aprobatoare, fie tăioase, dar tot timpul elegante, din partea lui Neagu Djuvara, iar aceasta este o altă lecție în sine – cum se poate întreține o polemică aprigă, dar civilizată. Avem nevoie de așa ceva, acum mai mult ca oricând.

Agent Zigzag – dacă n-ar fi existat vastul aparat bibliografic (incluzând multiple documente ale serviciilor secrete britanice) de la finalul acestei cărți, aș fi putut să jur că este un roman de spionaj semnat de Ian Fleming sau John Le Carré. Protagonistul este Ben Chapman, un englez, poamă cam rea și uns cu toate alifiile, care ajunge prizonier la nemți în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, acceptă să spioneze pentru aceștia, revine în Albion, devine agent dublu și își îmbrobodește într-un mod remarcabil primii angajatori. Toate aventurile sale neverosimil de spectaculoase sunt redate de Ben Macintyre cu un stil alert și plin de umor, care m-a făcut să trăiesc acea senzație din copilărie, când mi-era necaz că trebuie să mănânc, să mă spăl sau să mă duc la școală și nu puteam să mai citesc. Chiar dacă e scrisă de cineva din tabăra câștigătoare, figurile care populează acest thriller autentic sunt prezentate echilibrat, iar eu nu mi-am reținut plăcerea de a vizualiza ce actori mari le-ar putea juca într-o posibilă ecranizare. Istoria este cea mai frumoasă poveste, dar când încape sub condeiul unui englez și este despre spionaj, e de-a dreptul irezistibilă.

Jurnal (1935-1944) – departe mine gândul de a insulta amintirea lui Mihail Sebastian, însă aceste confesiuni sunt cea mai reușită creație din întreaga sa operă, peste romane precum Accidentul sau piese ca Steaua fără nume. Nu doar că sunt o mărturie neprețuită asupra unei perioade de răscruce în istoria românilor, dar funcționează și pe trei dimensiuni: omul-scriitorul-evreul. Fiecare dintre acestea oferă ceva anume. Omul are tendințe depresive și accese de mizantropie, dar găsește forța de a merge înainte chiar și în cele mai negre momente. Cum? Parțial e o enigmă, dar două lucruri sunt recurente ca metode de supraviețuire – cititul și muzica. O confirmare dintr-o epocă fără Internet. Scriitorul ne dezvăluie resorturile intime ale creației, geneza și durerile facerii unor produse finite, pe care le știm și le apreciem. E cale lungă de la idee la execuție. Evreul se confruntă cu antisemitismul, la început doar ideatic, apoi material. Mulții încă neagă mini-Holocaustul din România. Aici, ca în filmul lui Radu Jude sau romanul lui Norman Manea, avem o imagine mai clară a ce a fost în realitate. Întorcându-mă la omul Mihail Sebastian, n-am putut să nu remarc tranziția de la stilul fatalist aproape mioritic din timpul regimului antonescian la accesele revanșarde de după 23 august 1944. ”Homo sum humani ni a me alienum puto” ziceau anticii, iar Sebastian ne arată asta cu expresivitate și talent. Recomand introducerea acestui jurnal în programa școlară, la istorie, la română, la muzică și la psihologie. Așa material didactic mai rar!

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Metempsihoză dinspre comunism

A scrie proză scurtă ca parte a unui experiment controlat e ceva, a construi un roman compact e altceva.

Dincolo de multe alte motive, cred că ăl mai puternic impuls de a citi Cimitirul trandafirilor al amicului Cristi Nedelcu a fost curiozitatea de a descoperi cum s-a comportat literar de data aceasta.

Ce am constatat rapid e o ambiție olimpiană față de cea ludică din Graffiti. Aici avem două planuri temporale, similare, dar și distincte, care converg, dar și deviază, cu tranziții subtile de la voce narativă la alta, tehnică pe care Cristi o stăpânește uimitor de bine, aducându-mi aminte, iar asta e o realizare formidabilă în sine, de Conversație la Catedrala de Mario Vargas Llosa.

Povestea în stil doppelgänger este a unor triunghiuri amoroase, cu neveste adulterine și cam turnătoare de istorici naivi. Ca unul care a studiat la o facultate cu un asemenea profil și a intrat în contact cu specimene umane precum cele care brăzdează narațiunea lui Cristi Nedelcu, nu-mi voi refuza plăcerea de a-l trage de limbă la proxima ocazie, în încercarea de a afla cât s-a folosit de materie primă reală și cât a plăsmuit singur în această privință.

Nobelizatul V.S. Naipaul a învolburat apele egalității de gen când a declarat că ar ghici din prima dacă o mostră de proză e scrisă de un bărbat sau de o femeie, evident, cu o tentă derogatorie față de sexul opus lui. Bănuiesc că nu i-ar fi fost greu să intuiască în vocile feminine ale lui Cristi condeiul și viziunea unui mascul, indiferent cu câte nuanțe și elucubrații specifice ar îmbrăca autorul personalitățile acestora.

Și mai curios sunt dacă amicul Cristi a fost bruftuluit de nevastă sau a primit proteste ardente din partea unor urmașe ale Evei.

Ce îi reproșam la volumul anterior era apăsarea cu care îmbibă proza de referințe culturale greu accesibile altcuiva decât unui intelectual pătimaș cum este el însuși (de apreciat că au dispărut notele explicative de subsol, să muncească aceia care vor să se dumirească). Iar unele explicații devin uneori exagerat de didactice, ca să nu zic pedante, precum ale lui Tolstoi în Război și Pace.

Cristi, mai puțină filosofie și mai multă dramă, te rog, că sexul este din belșug și ți-a ieșit la fix, un hop riscant de trecut pentru orice scriitor care se aventurează pe tărâmul ăsta.

Sper să nu înșel, dar Cristi Nedelcu declara undeva că perioada asta pandemică, fără precedent ca provocare socială și emoțională, i-a catalizat finalizarea romanului, care adăsta neterminat de ceva timp.

De aici să izvorască, oare, tonul acela pesimist de la finalul cărții?

S-au acumulat destule întrebări la Cimitirul trandafirilor.

Dar rolul literaturii autentice este să interogheze mai mult decât să răspundă.

Iar Cristi Nedelcu exact de-asta a produs.

Am avut de-a face cu un scriitor

Ce este un scriitor?

Povestitor? Portretist? Peisagist? Confesor? Penitent? Învățător? Învățăcel? Demiurg? Imbecil vierme de pământ? Magician al cuvintelor? Birocrat al buchiilor? Alchimist al metaforelor? Designer de puzzle-uri? Detectiv de sentimente? Telescop? Microscop?

Oricare dintre cele de mai sus și mult mai multe, în combinații de n luate câte k.

Eu nu sunt scriitor, dar, conform butadei, știu să-l recunosc pe unul când îl văd.

Iar Norman Manea este unul dintre aceștia.

Întoarcerea huliganului, romanul care l-a făcut celebru și, lăudat fie-mi calamburul, hulit, este o demonstrație a caleidoscopicului rol al celui care alege să se exprime prin condei sau versiunile-i mai moderne, tastatura și Word-ul.

Cartea e o cronică a vieții sale, deloc structurată, puternică filtrată subiectiv dar care punctează trei mari etape – Holocaustul transnistrean, zbaterile în socialism și ambivalența emoțională a unei efemere revederi a meleagurilor strămoșești, în condițiile unui exil transatlantic,

Valoare documentară? Există, dacă te chinui să cerni fapte.

Orientare ideologică? Există, în special în stil apofatic, adică deslușim ce nu-i place vocii auctoriale.

Sinceritate? Există, în limitele autoamăgirii de care fiecare dintre noi e capabil.

Până la urmă, am extras din Întoarcerea huliganului ce a rezonat cu personalitatea mea, entitate pe care o pot defini, dar niciodată îndeajuns.

Ce e sigur, totuși, e că am avut de-a face cu un scriitor.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Vreme din cea în ce mai rea, vremuri din ce în ce mai rele, ce ne mai rămâne? Cărțile, acești prieteni reci, dar siguri (inclusiv din punct de vedere epidemiologic):

Population 10 Billion – una dintre temerile care măcină omenirea este suprapopularea catastrofală, care va duce la tragedii pe scară largă și la prăbușirea civilizației. Deși domolită, mai ales acum, această preocupare rămâne una constantă, iar Danny Dorling vine în întâmpinarea ei cu o analiză amplă asupra scenariului potrivit căruia oamenii vor ajunge să se calce pe pe bombeuri în ultimul hal. De fapt, e mai bine spus ”scenarii”, pentru că autorul descompune această posibilă tragedie colectivă în diverse aspecte, precum natalitatea, impactul asupra mediului, disparitățile dintre săraci și bogați. Orientarea-i ideologică răzbate destul de clar: progresist, de stângă si chiar mușcat de morbul acela al tiraniei penitenței unei fost puteri coloniale, pe care îl satirizează cu mare precizie Jean Raspail în Le Camp de Saints. Rezonezi sau nu cu expozeurile sale, amploarea demersului și claritatea unor concluzii sunt demne de laudă.

Intellectuals – Jean-Jacques Rousseau, Karl Marx, Bertrand Russell, Ernest Hemingway, Jean-Paul Sartre; nume de granit ale culturii universale, intelectuali care au mutat gânduri și spirite și care au deviat cursul istoriei în fel și chip. Cum au fost, însă, oamenii din spatele acelor idei care ne guvernează modul de a vedea lumea chiar și acum? Paul Johnson își propune să scoată la iveală tot mucegaiul unor personalități mai deviante decât mi-aș fi imaginat. Niciunul dintre aceia asupra cărora se apleacă ochiul de copoi și penița nemiloasă a autorului nu scapă de o radiografie puțin spus neglorioasă. Firește, ne putem întreba cât de obiectivă a fost investigația și cât de părtinitor investigatorul. Dar, ca să nu cad în același păcat al disonanței cognitive, precum mulții dintre greii din această carte, mărturisesc că am citit aceste biografii scandaloase (dar și consistent documentate) cu același nesaț cu care mulți lecturează detalii picante despre vreo starletă sau starlet în tabloide. Mă va influența asta când mă voi avea din nou de-a face cu creațiile acestor intelectuali? Probabil că da, dar ideile nu sunt lingouri de aur, ci bunuri intangibile și fluide, în care fiecare se poate cufunda cum dorește. Vorba ceea: Să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa!

Civilizația islamică în 30 de vieți – religia musulmană și acțiunile unor adepți ai ei sunt subiect de controversă în zilele noastre, iar asta aruncă o umbră asupra contribuției aduse de civilizația islamică în cultura omenirii. Și ar fi păcat, pentru că are o complexitate minunată, iar diversitatea figurilor care au compus-o nu e cu nimic mai prejos față de cea europeană, bunăoară. Chase F. Robinson ne demonstrează asta, schițând tablouri rapide, dar nu simpliste, ale războinicilor, dar și învățaților, poeților din primii 1000 de ani ai Islamului, precum și ecourile pe care aceștia le au în prezent (vezi modul cum a fost reînviat Saladin ca precursor al naționalismului arab). Descoperim astfel că au existat și disidenți, îndrăzneți, sofiști, care au pus la îndoială dogme pentru care azi se organizează atentate. Mi-a plăcut foarte mult că autorul a alocat capitole de dimensiuni aproximativ egale fiecărei personalități, indiferent că s-a făcut cunoscută cu sabia sau cu condeiul. De aceea, închei prin a vă reda câteva dintre versurile lui Rumi, care m-au încântat prin subtilitate și m-au pus pe gânduri prin inteligență:

Un om bătu la ușa prietenului drag

”O cine ești tu, oare, om vrednic și pribeag?”

”Sunt eu”, răspunse insul. ”Te du! Nu se cuvine

să stea la masa asta un om necopt ca tine.

În focul surghiunirii ființa-ți să se coacă,

și n-o să mai încerce atunci să se prefacă”.

Plecă de-ndată omul. Călători vreun an,

surghiunul pârjolindu-l cu focul său avan.

Și ars de-acea văpaie, dar și cu mintea coaptă,

se-ntoarse la amicu-i, să vadă de-l așteaptă.

Bătu din nou la ușă cu teamă și-umilință,

ca nu cumva să-i scape iar vreo necuviință.

Și-l întrebă amicul: ”Cine-i la ușă-acu?”.

Și omul îi răspunse: ”La ușă ești chiar tu!”.

Prietenul îi zise: ”O, intră, eu al meu,

căci tu ești și eu și-n casă nu-i loc pentru-un alt eu”.

(Rumi, Masnawi apud. Chase F. Robinson, Civilizația islamică în 30 de vieți)

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Băiet fiind povești cutreieram

A fost o dată ca niciodată un băiat, care a crescut într-o casă cu multe cărți.

Inevitabil (sau nu), a îndrăgit încă de mic poveștile.

A început cu cele clasice, apoi s-a afundat în legende, mituri, istorie, artă, psihologie, științe ale comunicării și nenumărate ale domenii scornite de mintea umană.

A explorat și alte medii, precum audio-vizualul.

Iar ce l-a fermecat întotdeauna a fost o poveste bine spusă.

La un moment dat, a întâlnit Enciclopedia Pământului Dintâi de Isabel Greenberg.

Romanele grafice nu îi sunt cele mai familiare povești, dar, după Integrala Maus, le este mult mai binevoitor.

Această creație scrisă și desenată este povestea (da, o să vă tot întâlniți cu acest cuvânt) unui băiat, nu naratorul de aici, dar ar putea foarte bine fi, care își caută o frântură din suflet.

Totodată, este și o poveste de dragoste, un pic tristă, un pic amuzantă și foarte frumoasă.

Băiatul-personaj spune povești, iar băiatul-cititor are multă experiență într-ale poveștilor, așa că s-a delectat cu modul cum autoarea poveștii s-a jucat cu unele celebre, care au influențat sufletul omenirii din cele mai îndepărtate timpuri.

Structură narativă de Panciatantra sau 1001 de nopți, Cain și Abel, mituri din îndepărtatul nord, Turnul Babel, cifra magică ”trei”, sirene, cosmogonii care mai de care, Polifem sau Goliat sau oricare alt gigant învins de unul mai mic decât el, tirani și dușmănii ancestrale, Luceafărul nostru (dar în varianta feminină), Noe-Arca-Potopul, Filemon și Bacis, Iona și chitul uriaș și alte câte mai câte.

Băiatul a fost încântat să le regăsească, să le le vadă reinterpretate și să se minuneze cât de fluid sunt integrate poveștii celei mari.

L-a ajutat și modul voit naiv, dar foarte sugestiv și plastic în care sunt realizate desenele, care redau de multe ori dramatismul celuilalt mare univers al poveștilor – cinematografia.

Nu contează de unde începe și unde se sfârșește această poveste.

Băiatul știe deja de mult timp că o poveste este o călătorie, nu o destinație.