Sanctuar și loc al pierzaniei

Este 14 iulie, adică Ziua Franței, țara căreia îi datorez multe, ca om, ca român, ca literat, ca explorator.

Iar în epicentrul influenței ei este Parisul, acest oraș care te cucerește și te îndeamnă să te întorci la el iar și iar.

Nu sunt singurul care i-a simțit chemarea, căci și Ernest Hemingway a petrecut mulți ani acolo, mai ales în tinerețe, perioadă reflectată într-un fel de carte de memorii apărută postum și intitulată A Moveable Feast.

Sunt trei mari direcții pe care le urmează autorul:

Gastronomia franțuzească, inclusiv când e vorba doar despre niște gustări. Da, sunt țări unde mâncarea e o artă, iar Franța e poate cel mai elocvent exemplu.

Zbaterile unui scriitor care încearcă să lucreze și să integreze asta vieții de zi cu zi, una nu lipsită de privațiuni.

Personajele, cunoscute sau nu, care îi ies în cale, cărora le creionează portrete cu un amestec unic de afecțiune, ironie și luciditate (Gertrude Stein, Jules Pascin sau F. Scott Fitzgerald, acesta din urmă beneficiind de un tratament literar care îl face curat protagonist de Moliere)

Toate oferă momente de grației scriitoricească și filosofică.

Iată o mostră:

When spring came, even the false spring, there were no problems except where to be happiest. The only thing that could spoil a day was people and if you could keep from making engagements, each day had no limits. People were always the limiters of happiness except for the very few that were as good as spring itself.

Un loc unde autorul își face veacul des este Closerie de Lilas, o cafenea din Montparnasse, căreia am avut eu însumi ocazia să îi trec pragul.

Spre deosebire de la fel de faimoasa La Rotonde, situată în același cartier boem, dar unde chelnerii debordau de fițe, aici m-am simțit bine primit.

Așa cum trebuie să se fi simțit Samuel Beckett sau George Orwell sau Jean Paul Sartre și Simone de Beauvoir, ale căror mese le poartă încă numele.

Însă amintirea lui Hemingway este cea mai puternică acolo.

Sorbind dintr-un cocktail nealcoolic (era prea cald în ziua aia să mă aventurez la altceva), i-am înțeles pe deplin diagnosticul:

If you are lucky enough to have lived in Paris as a young man, then wherever you go for the rest of your life, it stays with you, for Paris is a moveable feast.

Omenie mai presus de religie

Marea Moschee din Paris este un loc impresionant, care aduce un strop de exotism în capitala Franței, fiind totodată și o mărturie a multiculturalismului care caracterizează metropola de cel puțin aproape un secol.

Însă acest loc este și scena unei povești care merită să fie cunoscută, căci nu este mai prejos decât aceea care a inspirat Lista lui Schindler.

În timpul ocupației naziste, oficialii Marii Moschei din Paris au adăpostit și oferit acte false multor membri ai Rezistenței franceze, dar, mai important, unui număr semnificativ de evrei, dintre care mulți copii (cifrele variază între cîteva sute până la 1000).

Sub discreta conducere a lui Si Kaddour Ben Ghabrit, rectorul instituției, cei de la moschee s-au expus riscurilor pentru a-i proteja de cei de altă religie, ajungând chiar ca, în timpul controalelor germane, să îi ascundă în marea sală de rugăciune, unde nici chiar membrii Gestapoului nu îndrăzneau să pătrundă.

Acestea sunt doar câteva detalii pe care le-am aflat din cele câteva surse, inclusiv opere de ficțiune, care tratează acest episod emoționant al celui De-al Doilea Război Mondial.

The Grand Mosque of Paris de Karen Gray Ruelle și Deborah Durland DeSaix este un scurt volum ilustrat, destinat în principal celor tineri, dar care este documentat și cuprinzător în a relata cum evreii și ceilalți refugiați găseau adăpost în instituția de cult musulmană, pentru ca apoi să fie evacuați în secret către zone mai sigure.

Desenele de mână sunt sugestive și întregesc dramatismul informațiilor pe care le însoțesc.

Ca o completare a acestui volum vine și un documentar scurt intitulat Une résistance oublié. La mosquée de Paris de 1940 à 1944, realizat de Derri Berkani. Detaliile pe care le oferă redau întreaga dimensiunii a eroismului și inteligenței pe care personalul moscheii le-au pus în joc în eroica lor activitate.

Având acest arsenal factual în minte, vizionarea filmului lui Ismael Ferroukhi, Les hommes libres, devine cu atât mai captivantă și mai palpitantă.

Ca protagonist îl regăsim pe Tahar Rahim într-un rol similar celui din Un prophète:

Prins de poliție pentru contrabandă, un tânăr imigrant algerian din Parisul ocupat acceptă pactul cu diavolul și devine informator, misiunea sa fiind să se infiltreze în Marea Moschee din Paris, unde, bănuiesc autoritățile aservite naziștilor, sunt adăpostiți evrei.

Treptat, se vede, însă atras de activitățile Rezistenței, ajutat și de prietenia cu un compatriot, talentat cântăreț evreu (figura acestui din urmă este inspirată de cea a lui Salim Halali, care face obiectul unuia dintre cele mai spectaculoase manevre de subversiune identitară puse la cale de cei de la Moscheea din Paris).

Fără să fie alert, filmul este tensionat și reușește să includă organic în trama narativă multe din elementele prezentate în operele de non-ficțiune de mai sus.

Un rol secundar remarcabil este cel al lui Michael Lonsdale drept Si Kaddour Ben Ghabrit, care, cu finețe și duplicitate, trebuie să adoarmă suspiciunile naziștilor, în timp ce girează toate operațiunile de salvarea a evreilor ascunși în instituția sa.

Și eu am primit adăpost în Marea Moschee din Paris. Era o zi infernal de caldă, așa că am căutat răcoarea restaurantului din cadrul ei.

Acolo, am închinat un pahar de ceai în cinstea celor care au pus omenia mai presus de religie.

Odiseea revăzută și adăugită

Mapamondul spumeagă de-a dreptul din cauza alegerilor de distribuție și stilistice pe care a le fi făcut Christopher Nolan în privința ecranizării sale a Odiseei lui Homer.

Mi se pare că s-a ajuns exagerat de departe cu o aversiune care precede nejustificat vizionarea în sine.

Ce-i drept, Lupita Nyong’o tocmai a pus pe gaz pe foc, ratând șansă să fie filosoafă și să tacă, dar, chiar și așa, eu, unul, aștept cu nerăbdare acest film care se anunță a fi monumental.

Ca urmare mi-am umplut timpul cu lecturi care au îmbogățit și răstălmăcit ăn fel și chip mitologia pe care se bazează.

***

Ciclopul – o piesă mai puțin cunoscută a lui Euripide, care se bazează pe binecunoscutul episod al întâlnirii nefaste cu uriașul cu un ochi Polifem. Deși autorul antic redă elementele-cheie ale epopeii, inclusiv genialul amănunt al lui numelui pe care îl adoptă Odiseu, există și răsuciri noi, în special în personajul Silenus, satirul bețiv pe care îl știm din alte părți ale legendelor Olimpului.

Deși are vreo 2500 de ani vechime, piesa e antrenantă și distractivă, iar eu n-am putut să nu rămân uimit de conștientizarea a câte le datorăm vechilor greci. Când vedem o memă pe Facebook, o poantă care face mișto de evenimente curente și utilizează referințe culturale de tot felul, să ne aducem aminte că un influencer pe nume Euripide deja făcea asta cu mult, dar mult de tot timp în urmă.

Și probabil nu era singurul.

***

Circe – un luxuriant și excelent scris roman care o însoțește pe Circe, nimfa-vrăjitoare care îi transformă pe tovarășii lui Odiseu în porci, în interacțiunile ei seculare cu zei și muritori deopotrivă.

Incredibila stăpânire a mitologiei de către autoarea Madeline Miller este dublată de un condei prin care figuri precum Prometeu, Hermes, Pasiphae sau Medeea capătă culoare și personalitate.

Sunt multe secvențe memorabile, una care îmi stăruie în minte fiind aceea în care protagonista îl moșește pe înspăimântătorul Minotaur.

Circe de aici e într-o perpetuă devenire emoțională, recognoscibilă pentru un om, dar adaptată literar și condiției de zeiță, astfel că ajungi să te atașezi de ea și să îi fii un loial confident.

Ultima parte e excesiv de melodramatică, totuși, dar autoarea avea nevoie să își încheie cartea cumva, așa că se iartă.

***

The Lost Books of the Odyssey – această operă pe care i-o atribuim lui Homer e complexă, dar e lacunară și lasă loc de interpretare în multe părți și din multe părți de vedere.

Această ambiguitate e pretextul pe care îl folosește Zachary Mason în a redacta o amplă suită de povestiri scurte, care rescriu, răstoarnă, provoacă tot ce e îndeobște fapt acceptat despre această poveste străveche.

Libertatea pe care și-o arogă autorul e absolută. Avem referințe la Buddha, la mercantilizarea modernă a Troiei, la sindromul impostorului, iar acestea sunt doar câteva exemple.

De la un povestire la alta, habar n-ai ce îți mai rezervă imaginația autorului.

Dar morala e aplicabilă și la controversa despre care pomeneam la început:

Christopher Nolan e un creator, așa că e liber să facă The Odyssey cum are chef.

Eu o să-i judec creația după ce o văd, nu înainte!

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre fotbal

Suntem în plină Cupă Mondială la Fotbal, așa că adaptăm lecturile corespunzător:

The Ball is Round – o istorie extrem de cuprinzătoare a fotbalului, începând de la forme arhaice, inclusiv unele nebănuit de exotice, precum cele ale mayașilor sau a chinezilor, și până la fenomenul global din prezent. Foarte revelatoare mi s-au părut secțiunile referitoare la perioada când fotbalul și rugby-ul erau frați siamezi, pentru ca apoi să se separe treptat. David Goldblatt nu lasă niciun continent neocolit și procedează ca un Herodot care ia tot în calcul, de la evoluții societale și economice la meciuri celebre și figuri de legendă. Despre Pele sau Maradona sau Cruyff știam unele lucruri, dar a fost fascinant să aflu despre predecesori ai lor precum Matthias Sindelar sau Giuseppe Meazza. Oare ce se scrie peste o sută de ani despre Messi și Cristiano Ronaldo? Tot va fi dispută asupra supremației unuia dintre ei?

How Soccer Explains de World – o suită de analize și incursiuni jurnalistice pline de umor și inteligență, referitoare la diverse fenomene și transformări care unesc fotbalul de societate în general. Alături de Franklin Foer, al cărui condei mi-aduce aminte de cel al lui Jon Ronson, ne aventurăm pe tărâmul periculos al huliganilor englezi sau al ultrașilor Stelei Roșii din Belgrad, care, sub comanda lui Arkan, au devenit trupe militare în toată regula, explorăm corupția din administrarea cluburilor braziliene sau ascensiunea oligarhilor slavi care au investit în fotbal și suntem chiar martori ai metamorfozei percepției asupra sportului-rege în SUA, unde n-a fost întotdeauna la mare preț (în comparație cu ediția asta de Cupă Mondială, în care americanii, zburdă pe teren). Distractiv mai e fotbalul când are cine ți-l povesti (nu, nu la tine mă uit, Ilie Dumitrescu).

The FIFA World Cup – pentru a desăvârși liantul dintre aceste lecturi și perioada de fotbal masiv (și controversat, cum altfel) din aceste săptămâni, vine la țanc această istorie foarte structurată, dar niciodată aridă a Cupei Mondiale, începând cu acea primă ediție din 1930. Fiecare capitol redactat de Clemente A. Lisi prezintă contextul istoric al țării gazdă, cu particularitățile și scandalurile sale (de pildă, Kaiserul Beckenbauer însuși s-a mânjit nițel, zice-se, ca să prindă Germania găzduirea în 2006), evoluția meciurilor, cu accent pe unele memorabile (de exemplu, semifinala Franța-RFG din 1982) și portrete ale unor nume mari ale fotbalului (cum ar fi Eusebio sau Garrincha, ca să îi mai amintim și pe alții). Istoria Cupei Mondiale încă se scrie, iar fiecare dintre noi e cronicarul ei.

Mențiuni despre alte cărți de non-ficțiune puteți găsi aici.

Urmașii Agathei (7)

Deși întrecerea e tot mai acerbă, încă un roman de suspans aspiră să îi aducă autorului titlul de urmaș al Agathei Christie.

Titlu și autor: Crimă la Paris de Matthew Blake

Rezumat: O specialistă în psihologia memoriei din Anglia primește știrea că bunica ei, franțuzoaică, repetă niște afirmații șoante, referitoare la o crimă comisă odinioară, în timpul ocupației naziste a Parisului, în Hotelul Lutetia. Protagonista pornește astfel într-o căutare a adevărului, dar și o reconciliere cu propriul trecut încărcat de traume.

Originalitate – 7

Un astfel de demers de recuperare a amintirilor și de expunere a vulnerabilității lor nu este singular în literatura de suspans (vezi Cartea oglinzilor de Eugen Ovidiu Chirovici). Matthew Blake insistă mult asupra faptului că, de multe ori, memoria noastră este rodul imaginației, proprii sau a altora, care de obicei procedează a ne-o denatura în scopuri funeste. Iar concesiile francezilor în perioada Ocupației sunt expuse fără menajamente, fără aluziile la care recurge Patrick Modiano, bunăoară.

Coerența narațiunii – 7

Acțiunea are noimă în desfășurarea ei, alternanța trecut-prezent funcționează, iar eroina parcurge atât un proces de redescoperire a propriilor origini, ci și o curățire psihică, însă totul decurge lent, fiind secțiuni unde am simțit că autorul nu face decât să se întoarcă la unele lucruri pe care ni le-a mai spus și arătat deja.

Utilizarea mecanismului deus ex machina – 6

Unele dezvăluiri apar cam din senin, iar o confruntare de final se termină nepermis de ușor, dar, per ansamblu, investigația (și piedicile care i se pun) are loc într-un mod uman, nu nepărat strălucit, cum am proceda cei mai mulți dintre noi, dacă am fi în aceeași situație.

Calitatea scriiturii – 7

Nimic spectaculos în această privință, Matthew Blake e la fel de competent, fără a fi strălucit, precum deja mulții confrați din domeniul literaturii de suspans.

Impactul deznodământului – 5

Nu doar că marea revelație e ușor de intuit cu vreo o sută de pagini înainte, iar soluționarea ei este lipsită de dramatism, dar finalul să zicem fericit este exagerat de siropos.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că îmi îngroașă dosarul concursului menit a alege pe urmașul Agathei Christie.

Urmașii Agathei (6)

Când credeam că am găsit un favorit pentru titlul de urmaș al Agathei Christie, pac mai răsare un altul în cursă. Devine tot mai greu să dau un verdict. Iată de ce.

Titlu și autor: Avocatul din limuzină de Michael Connelly.

Rezumat: Un avocat din Los Angeles, Mickey Haller, personaj ajuns celebru astfel, s-a specializat în apărarea infractorilor de tot felul, iar abilitățile și cinismul i-au îndepărtat două soții, dar i-au apropiat mulți clienți. Asta până când unul dintre aceștia îl pune într-o situație foarte ingrată și chiar periculoasă (nu pot spune mai mult, efectul romanul se menține, dacă descoperi pe parcurs despre ce este vorba).

Originalitate – 9

Romanele de suspans erau odinioară numite ”polițiste”, deoarece cititorul îi urmărea de regulă pe oamenii legii (formali sau informali) care dezlegau enigma și dezvăluiau făptașul. Aici sunt de partea cealaltă a baricadei, iar a fi martori cum chiar și cele mai clare cazuri de vinovăție sunt răsucite de un avocat priceput devine o aventură pasionantă și plină de învățăminte.

Coerența narațiunii – 8

Avocatul nostru are mai multe de gestionat, în afara firului narativ principal, inclusiv chestiuni sentimentale, dar totul curge antrenant, nu e nimic dezlânat sau care să dilueze suspansul.

Utilizarea mecanismului deux ex machina – 8

Protagonistului îi pică uneori fisa din senin și, la cât de inteligent pare, te întrebi de ce nu și-a dat seama de asta mai devreme, dar, per ansamblu, totul se petrece logic, lacunele de informații umplute când consideră autorul necesar fiind inevitabile trucuri ale acestuia întru menținerea atenției vii a cititorului.

Calitatea scriiturii – 9

Autorul jonglează cu mulți termeni de specialitate, dar îi integrează organic narațiunii, așa că ai de învățat o groază despre sistemul juridic american, cu mențiunea că mulți dintre noi avem vagi cunoștințe despre cum funcționează din pleiada de filme de tip drame de tribunal hollywoodiene la care suntem expuși de decenii bune, mai ales de când s-a introdus televiziunea prin cablu.

Impactul deznodământului – 7

Aici suferă puțin romanul, căci personajul principal, pâna atunci în controlul acțiunii, devine ultra-dependent de contribuțiile altora și, de la cinismul inițial, o ia pe panta unei moralități nițel forțate. Dar tot simpatic rămâne.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că îmi extinde și complică munca de a găsi un urmaș al Agathei Christie.

Urmașii Agathei (5)

Lotul de candidați pentru titlul de urmaș al Agathei Christie se mărește treptat.

Titlu și autor: Nebunia mulțimilor de Louise Penny

Rezumat: Într-un oraș din Canada, ajunge să țină o prelegere o statisticiană controversată, care susține niște idei vecine cu eugenia și chiar fascismul, dar care prinde tot mai mult la public, mai ales după pandemia de Covid-19, care a dat lumea peste cap. O tentativă de asasinat asupra respectivei declanșează o serie de evenimente pe care le are de gestionat și deslușit echipa inspectorului Gamache, un obișnuit al cărților autoarei.

Originalitate – 8

Povești ca aceasta s-au mai văzut, dar este inedit modul cum impactul pandemiei și ideile pe care le-a generat, inclusiv conspiraționismul și lipsa de compasiune față de cei mai vulnerabili, influențează acțiunile personajelor. De apreciat este și că inspectorul Gamache nu este vreun demiurg al deducției, precum un Hercule Poirot, bunăoară, ci se bazează mai ales pe experiența de viață și pe profunda cunoaștere a naturii umane, asta apropiindu-l de confratele Maigret al lui Georges Simenon.

Coerența narațiunii – 7

Acțiunea decurge firesc și are destule întorsături interesante, dar parcă sunt prea multe personaje cărora li se acordă prea multe pagini, așa că senzația este că uneori trenează, iar interesul se estompează pe parcurs.

Utilizarea mecanismului deus ex machina – 7

Nu se fac artificii intelectuale prea mari în cadrul investigației, iar asta este deopotrivă un avantaj și o scădere. Totul reiese din munca de zi cu zi de la nivelul ierbii a polițistilor, fapt apropiat de realitate, dar suspansul îndeobște așteptat de la un astfel de roman scade în concentrație.

Calitatea scriiturii – 7

Lui Louise Penny îi ies descrierile de evenimente și caracterizările de personaje pe care și le propune, fără a fi suculentă sau spectaculoasă în sine. Deși are câteva sute bune de pagini, cartea se citește totuși ușor.

Impactul deznodământului – 6

Așa cum am evidenția mai sus, angajamentul afectiv al cititorului nu este la cele mai înalte cote, mai ales că ancheta se tot întinde, așa că finalul, care reconfigurează impresiile pe care le aveai despre câteva personaje, nu mai suscită pasiuni prea puternice. Rămâne concluzia încurajatoare că omenia are câștig de cauză indiferent de cât de mult e pusă la încercare.

P.S. Mulțumesc celor de la libăria online Libris că m-au purtat prin încă o etapă a concursului destinat să îl desemneze pe urmașul Agathei Christie.

Cine știe ce e timpul?

Cine nu-și dorește să se întoarcă în timp, să retrăiască anumite momente sau să le schimbe pe cele când a dat-o în bară?

E visul omenirii dintotdeauna, iar Blake Crouch ne pune în față unei tulburătoare concluzii:

Dacă s-ar putea, ar fi prăpăd.

Cartea sa, Revenire, îmbină elemente de fizică cuantică și neuroștiință a memoriei, pentru a construi o parabolă dinamică a acestui paradox.

Există două planuri narative.

Unul este al unui detectiv care poartă povara unei pierderi cumplite în familie și care anchetează o serie de sinucideri cauzate de SAF (Sindromul Amintirilor False).

Al doilea este al unei cercetătoare, care, împinsă de motivația de a salva ce se mai poate din memoria mamei sale, suferindă de Alzheimer, caută să proiecteze o instalație ca un scaun, care să stimuleze cerebral pe cel mcare folosește, astfel încât să reactiveze complexul mecanism al memoriei.

Dar lucrurile o iau pe arătură când se ajunge nu doar la a readuce la viață lucruri uitate, ci de a implanta în mințile oamenilor întregi scenarii de viață care nu au avut loc.

Pare linear ce vă spun, dar romanul e oricum, numai așa nu.

De fapt, la un moment dat, simți că ești copleșit de amploarea la care autorul, în mod deliberat, duce narațiunea.

Nu e departe de ce ne propune Claire North în The Fifteen Lives of Harry August, dar aici accentul nu pe acțiunea propriu-zisă, ci pe trăiri profunde, pe înțelegerea a ce este timpul în mod absolut, dar și personal.

De aceea, citatul din Sfântul Augustin din carte mi se pare elocvent:

Atunci, ce este timpul? Dacă nu mă întreabă timpul, știu ce este, Dacă vreau să îi explic celui care mă întreabă, nu știu.

Orice ar fi, să îl folosim cât mai bine, cât îl avem.

P.S. Mulțumesc celor de la libăria online Libris pentru o bucată de timp întrebuințată cu cap.

Urmașii Agathei (4)

Lupta pentru titlul de urmaș al Agathei Christie se încinge:

Titlu și autor: Devotamentul Suspectului X de Keigo Higashino.

Rezumat: O mamă singură, care are o fiica adolescentă, este hărțuită de un fost soț, un derbedeu, și, într-un anume context, ajunge să îi facă de petrecanie în casa ei. Situația pare fără ieșire, dar ajutorul vine de la un vecin taciturn, matematician genial, care elaborează un plan neașteptat pentru a deturna investigația polițiștilor. Aceștia din urmă dau din colț în colț, dar nu renunță, ajutați de un fizician la rându-i genial, fost coleg al matematicianului. Cum se va sfârși totul?

Originalitate – 10

Intervenția acestui personaj masculin și modul său de gândire și de operare dau naștere nu doar unui suspans dublu, al celor două părți care se află într-o cursă strânsă întru descoperirea/îngroparea adevărului, ci și unui amplu studiu asupra matematicii ca sistem decizional, aplicat în viața de zi cu zi. Logica și emoțiile conlucrează uneori, dar intră și în conflicte ireconciliabile.

Coerența narațiunii – 8

Alternanța celor două grupări de personaje este excelent croită de autor, iar dacă uneori lucrurile o iau pe arătură nu este nefiresc, este viața, cu haosul și caracterul ei imprevizibil, care contrazice orice formulă matematică.

Utilizarea mecanismului deus ex machina – 9

Recunosc, spre final eram curios cum o s-o scoată Higashino la capăt cu a duce romanul către un deznodământ credibil, chiar și numai din punct de vedere literar, așa că mă temeam că va face uz de ceva care să strice impresia de inteligență pe care ai în timpul lecturii, însă elementul decisiv care explică totul este perfect ales și perfect dozat.

Calitatea scriiturii – 6

Cartea este scris sec, urmărind în principal să descrie cu acuratețe tot ce se întâmplă, atât în exteriorul, cât și în interiorul personajelor, ale căror caracterizări sunt în limita a ce servește narațiunii.

Impactul deznodământului – 9

Dezvăluirea acelui care întregește puzzle-ul acestei povești de suspans este brutal, dar fără vreo hibă logică. În privința ultimelor pagini, unii ar găsi că sunt exagerat de melodramatice, dar eu, unul, cred că susțin acea dihotomie dintre rațiune și simțire pe care este construită întreaga poveste.

Urmașii Agathei (3)

Încă un pretendent la titlul de demn urmaș al Agathei Christie.

Titlu și autor: Ferma de Tom Rob Smith

Rezumat: Protagonistul este un nativ din Londra, cu părinți suedezi, care, ajunși la senectute, s-au mutat înapoi în țara natală, ca să încerce să pună pe roate o fermă. La puțin timp după aceea, se pomenește că mama sa îl caută în Londra, depănându-i o poveste tenebroasă, despre o conspirație din acea comunitate suedeză, care are de-a face cu abuzuri sexuale și care îl implică inclusiv pe tatăl lui. Povestea mamei are legătură și cu trecutul ei traumatizant, iar protagonistul, ca și noi, nu știe dacă e bolnavă psihic sau nu. Care este adevărul?

Originalitate – 9

Suspansul romanului este potențat masiv de faptul că detectivul fără voie are de deslușit indicii în spusele propriei mame. Știind că el însuși se face vinovat de o anume duplicitate față de părinți, tensiunea din fiecare pas al povestirii este aproape palpabilă.

Coerența narațiunii – 9

Aici este, de fapt, cea mai mare calitate a cărții, că susține misterul construind o investigație pe care o simți afectată de zbuciumul celor doi naratori (mama și personajul principal). În special hibele din narațiunei ei sunt atât de bine întreținute de autor, încât ești părtaș la suspiciunile fiului ei despre o posibilă afecțiune psihiatrică. Dar orice bănuială intră apoi în conflict cu alte și alte detalii plauzibile, astfel că ești nevoit să mergi înainte fără să pui un diagnostic clar.

Utilizarea mecanismului deux ex machina – 7

Tom Rob Smith își acordă timp și pagini pentru a țese principalul motor al suspansului, adică povestea mamei, iar apoi soluționările în căutarea cărora pornește fiul ei au loc un pic accelerat, dar nu într-un mod care să afecteze impresia profundă de care ești cuprins de la pagină la pagină.

Calitatea scriiturii – 8

Scriitorul nu face uz de vreo stilistică alambicată, deși tentația ar fi mare, dar fiind că totul pare deseori a izvorî dintr-o minte tulburată. Fluxul narativ decurge precis, astfel încât energia cititorului este canalizată în a-și pune permanent întrebări.

Impactul deznodământului – 8

Lucrurile se clarifică, uneori în mod plăcut, alteori nu, dar viața nu e doar o suită de happy-ending-uri. Există vaga senzație că s-a încercat îndulcirea lucrurilor celor mai grave cu un spirit de comuniune nițel idealizat, dar de speranță avem nevoie toți, nu?

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte din care înveți să citești dincolo de fapte.