Cu o Odisee toți suntem datori

By Iulian in Carti 0 Comment

Dincolo de calitatea mizanscenei în transpunerea (relativ) fidelă a epopeii, ce am apreciat cel mai mult la Odiseea lui Christopher Nolan a fost că i-a dat o interpretare proprie.

O idee a sa, inedită, un punct de vedere care te pune pe gânduri, chiar fără a fi obligat să ți-l însușești.

Odiseea este a omenirii întregi, dar este și a ficăruia dintre noi.

Acesta este și modul în care Daniel Mendelsohn se apleacă asupra operei homerice în romanul semi-autobiografic An Odyssey: A Father, a Son, and an Epic.

Fiind narator, dar și personaj, autorul ne poartă prin toate cânturile epopeii cu multă erudiție, analizând și încercând să deslușească ambiguitățile și subtilitățile de limbaj din limba cea dintâi în care a fost scrisă – greaca veche.

Fiecare pas este însă însoțit de o cronică a percepției asupra personalității tatălui său, precum și a relației cu acesta.

O odisee a explorării și redescoperirii de sine, în care suntem martori, dar, așa cum proceda însuși Homer sau avatarurile sale antice, suntem și atrași, prin propriile noastre trăiri și traume și aporii existențiale.

Pe lângă o scriitură care reușește să fie deopotrivă pedagogică și profund personală, cartea are și meritul că nu te lasă în urmă, dacă nu cunoști subiectul și episoadele din Odiseea în detaliu.

Daniel Mendelsohn este un profesor mare, care te ia într-un voiaj peste mări și țări, gânduri și idei, chiar dacă nu ai toate bagajele făcute.

Finalul te va găsi adânc atașat de tovarășii de călătorie și îți va releva puternic adagiul care pare este atât de utilizat, încât unii îl văd ca pe un clișeu:

Călătoria este importantă, nu destinația.

Căci aceea este comună.

Cuceriri SF (32)

By Iulian in Carti 0 Comment

Alte lecturi, ale aventuri pe tărâmul literaturii științifico-fantastice:

The Escape Orbit – ca în multe romane de gen, omenirea s-a aventurat în spațiu și a intrat în conflict cu o civilizație extraterestră. Spre deosebire de altele, însă, aceasta este mai miloasă când capturează nave omenești, trimițând echipajul în captivitate pe diverse planete de unde nu au, teoretic, șanse să mai scape. Acesta este și cazul protagoniștilor acestei cărți, în frunte cu un ofițer de rang înalt. Planeta pe care sunt repartizați are deja o colonie considerabilă de prizonieri, sfâșiați în două ideologii contrare: să încerce orice, chiar și cu șanse mici de reușită, pentru a evada sau să se împace cu soarta și să făurească o nouă colonie. De menționat că rangurile militare rămân valabile și asta influențează relațiile din cadrul acestei societăți formate ad hoc. Noul venit se folosește de prestigiul și experiența sa pentru a unifica diversele grupări și a pune la cale un plan extrem de ambițios. James White balansează cu abilitate între descrierile evoluțiilor tehnologice, cu eșecurile lor inevitabile, necesare evadării, și psihologia diverselor personaje, influențată de coerciția cazonă, dar și de tortura speranței. Deși fictiv, romanul rămâne un ilustrativ studiu de caz asupra chestiunii motivației ca factor de coeziune a unui grup.

The Genocides – oamenii, odinioară stăpâni ai Pământului, au ajuns o specie pe cale de dispariție pe propria planetă. Asta, deoarece forțe extraterestre au transformat Terra într-o plantație a unei singure plante, un fel de arbust gigantic, care produce o sevă dulce și care a acaparat terenurile unul după unul. Civilizația umană s-a prăbușit, iar supraviețuitorii rezistă fie în comunități sedentare mici, cu un nivel de cultură scăzut și cu o disciplină draconică, aproape religioasă, fie în bande migratoare, cele două forme de organizare intrând în inevitabile conflicte. Când unul dintre prizonieri, fost vagabond, dar și fost profesor universitar, deci cu un intelect ridicat, începe să submineze regulile comunității, apar tensiuni cu potențial violent între membrii acesteia. Thomas M. Disch este neîndurător, nu îți dă motive deșarte de speranță, dar reacțiile naturii umane în peisajul deznădăjduit pe care îl creionează sunt credibile. Iar simplul exercițiu de a fi puși în situația opusă, aceea a speciilor care au pătimit din cauza noastră, dă hrană amară, dar sănătoasă pentru reflecție.

iPhuck 10 – cred că titlul va atras deja atenția, dar stați să vedeți cum e romanul în sine! Într-un viitor care nu pare chiar atât de îndepărtat, algoritmii de Inteligență Artificială sunt polițiști, dar și scriitori care redau anchetele în mod livresc, ca să mai facă și forțele de ordine un ban în plus. Mai mult de atât, un astfel de algoritm poate fi închiriat în scopuri secretarial-sexuale de orice doritor, exact ce se întâmplă cu protagonistul nostru virtual, Porfiri Petrovici, care este repartizat unei critice de artă care are niște interese nu foarte legale, pare-se. Delicioasă preț de vreo trei sferturi, cartea lui Viktor Pelevin o ia pe arături existențiale de-alea rusești abisale spre final, dar amuzamentul inițial și hiperbola viitorului ultradigitalizat erau prea haioase, așa că impresia generală rămâne favorabilă. De menționat că dispozitivul care dă și titlul romanului dă posibilitatea, odată conectat la el într-un fel de Realitate Virtuală, să ai parte de cele mai deșucheate experiențe sexuale. Iar dacă nu vă ajută imaginația proprie, stați fără grijă, vă ajută cea a lui Pelevin.

Wastelands – sfârșitul omenirii este o temă recurentă în literatura SF. A nu se înțelege că asta este totuna cu sfârșitul lumii. De fapt, foarte de interes a fost dintotdeauna pentru autorii de gen să își imagineze ce vine după Apocalipsă. Aceasta este tema care leagă toate povestirile din acest volum editat de John Joseph Adams. Iar viziunile sunt de o diversitate stilistică și ideologică greu de bănuit. În unele nuvele, oamenii au dispărut cu totul, în altele s-au transformat în creaturi bizare, iar într-altele supraviețuiesc cum pot. Printre aceia care și-au pus talentul la bătaie pentru a ne da fiori și învățăminte despre ce ne-ar putea aștepta după colț sunt nume grele precum Stephen King, George R. R. Martin, Orson Scott Card, Octavia Butler sau Gene Wolfe, dar ar fi o greșeală să mergeți numai după prestigiu. Cartea merită parcursă povestire cu povestire, iar efectul e hipnotic, copleșitor și antrenant. Sper doar ca totul să rămână la nivel de ficțiune.

Despre alte remarcabile creații ale literaturii SF puteți citi aici.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (96)

By Iulian in Carti 0 Comment

E criză energetică, dar, de citit, se poate citi și la lumina zilei sau a lumânării:

The World of Odysseus – o carte de referință, care a revenit în atenția publicului odată cu lansarea filmului lui Christopher Nolan și pe bună dreptate, pentru că este desăvârșită în demersul pe care și-l propune. M.I. Finley încearcă să deslușească în versurile poemului atribuit lui Homer modul de organizare a societății (structura familiei, repartizarea bogăției, valori morale și etice) din perioada pe care o asociem în mod tradițional cu desfășurarea Războiului Troian și întoarcerea acasă a eroul eponim. După cum observați, am introdus niște note de relativizare, pentru că aceasta este o lecție importantă pe care ne-o ilustrează eruditul autor – în absența unor date certe sau, mai rău, contradictorii, maximul pe care îl putem extrage dintr-o operă de ficțiune este la nivel de supoziții, indiferent de cât de argumentate sunt. Un volum esențial, recomandat mai ales celor care țin morțiș la sisifica misie de a-i imputa lui Nolan, autorul unei opere de ficțiune, varii inexactități.

Factfulness – un termen modern, asociat practicii universale și ubicue a citirii știrilor pe telefon, este ”doom scrolling”, adică senzația că lumea asta se duce de râpă. Așa este sau poate că suntem victimele unor percepții greșite? Hans Rosling (cu ajutorul Olei Rosling și al Annei Rosling Ronnlund) își propune să ne demonstreze că omenirea e într-o stare mai bună decât reiese din mass-media. Pentru aceasta, apelează la câteva principii de a vedea și interpreta noianul de date care vin peste noi, aceste metode fiind și remedii împotriva acelor tendințe înnăscute pe care un Daniel Kahneman le numea ”bias-uri”. Autorul se folosește de îndelungata sa experiență ca doctor trecut prin multe țări oropsite ale lumii, dar mecanismele generale de gândire sunt coerente și, dacă unele nu diferă de strategii mentale similare din alte lucrări, altele m-au dus cu gândirea pe căi noi și demne de reținut. Două sunt de menționat: 1) linia evoluției nu este niciodată liniară, are și momente de cădere, așa că e important să ne dăm seama dacă nu cumva suntem pe panta temporar descendentă; 2) reevaluarea categoriilor (pe românește, nu comparăm merele cu perele). Aplicând toate cele extrase din carte, am concluzionat că nu trebuie să cad în abisul deznădejdii, dar nici relaxat cu totul nu pot fi. Sunt destule belele, oricum le-am întoarce și răstălmăci.

The Art of Political Storytelling – te uiți la Donald Trump și te minunezi de cum a reușit un asemenea specimen de om să ajungă pe culmile măriri și, mai ales, să se și întoarcă acolo. Totul are legătură cu poveștile, în opinia lui Philip Seargeant. Poveștile, aceste creații pur umane care ne însoțesc de când e lumea și care au trăsături care s-au păstrat, indiferent câte milenii s-au scurs și tehnologii s-au schimbat. Autorul se cufundă în analiza modului cum e compusă și funcționează, ajungând la teorii precum a lui V. I. Propp sau Kurt Vonnegut, fără a pierde niciodată legătura cu prezentul derutant. Odată epuizată chestiunea generală a poveștilor, urmează o incursiune foarte precisă, dar și doctă, în fenomene ultramoderne, cum ar fi ”fake news”, ”statul paralel” sau teoriile conspirației. Concluzia este că poveștile, aceleași care ne-au îmbogățit de când am făcut ochi pe lume asta, sunt exploatate cu nerușinare de unii sau alții pentru a ne înrobi. Depinde de noi ce povești alegem să credem. Și să spunem.

Despre multe alte cărți de non-ficțiune puteți citi aici.

Spuma zilelor românești

By Iulian in Carti 0 Comment

E 1 august și, printre alte semnificații, e și ziua când s-a născut Gellu Naum, pe care mulți îl știm drept părinte al lui Apolodor din Labrodor, dar care a fost, mai presus de orice, un poet al suprarealismului cum n-au mai avut românii neam de neamul lor și nu cred că o să mai aibă vreodată.

A citi chiar și o simplă poezie a lui este o experiență deconcertantă, însă eu am fost ros de viermele a ce credeam că va fi un masochism literar și am lecturat romanul său Zenobia.

Cartea e un fel de filtrare a iubirii sale pentru numita demozeală, precum și impresii ale spiritului său liric catalizate de diverse interacțiuni.

Dar tot ce vă spun e iluzoriu.

Zenobia e suprarealism la fel de vârtos precum Spuma zilelor a lui Boris Vian, adică în orice moment când simți că ai prins Logica, îți fuge imediat printre neuroni ca un țipar.

Orice încleștare a coerentului e inutilă și te-ar abate de la plăcerea fundamentală a Zenobiei – frumusețea limbii române.

Dincolo de orice alte considerații, cartea lui Gellu Naum este un imn adus caracterului melodios, dar și profund narativ al graiului nostru.

Dacă ne abandonăm lecturii fără pretenții de soliditate epistemologică, Zenobia ne răsplătește uneori cu mici bijuterii de reflecție care nu doar că au sens, ci unul atât de pătrunzător, că simți că lucrurile ți s-au așezat mai bine în cap.

Iată un pasaj elocvent:

Fiecare poartă cu sine un neadevăr menit să-i deslușească mișcarea încâlcită a lumii sublunare. Acesta se numește adevăr și ține până când apare altul. Destinul său pare a fi ciocnirea, rând pe rând, atât cu adevărurile agresive ale celorlalți, luate în parte, cât și cu adevărul depresiv al tuturor, luați laolaltă.

Cărții nu-i pasă de ce crezi tu că ar trebui să spună sau pe unde să o ia, dar oferă totuși o constantă aproape reconfortantă.

Periodic, autorul introduce în contrapunct diverse ciudățenii și curiozități pe care pretinde că le-ar fi adunat din ziare.

Adevărate sau nu, incursiunile acestea rapide în aiureala lumii sunt delicioase.

Iat-o pe una dintre ele:

Culcat pe vârfurile ascuțite ale unor cuie înfipte într-o scândură, fachirul elvețian Mirna Bey (pe numele adevărat Augustin Fournier) a coborât ghețarul din Saas Fee, la peste 3000 de metri altitudine. Îmbrăcat numai cu un slip din piele de leopard și purtând pe cap un turban, Mirna Bey a folosit drept săniuță scândura plină de cuie.

Umorul nu e limitat doar la intarsiile psedo-jurnalistice, ci se găsește una, două, în interacțiunile dintre personaje, atât de suprareliste, că par chiar verosimile.

Iată un exemplu și de acest fel:

Stai să vezi, am spus, mai știu un caz cu un băiat simpatic, unul, Robescu. Ăsta spunea mereu ”after you”, îi plăcea lui așa. Dacă erai cu el și voia să intri într-o cameră, se dădea frumos la o parte, spunea ”after you” și te lăsa pe tine să intri primul. Dacă voia să fumeze, scotea pachetul, îți oferea o țigară, spunea ”after you” și așa mai departe. Cred că venise pe lume numai ca să spună ”after you” și să se ducă, fiindcă ne-a luat-o înainte la toți: s-a curățat, primul, la nouăsprezece ani…

E limpede.

Literatura română, literatura universală și omenirea, în general, au primit un mare cadou pe 1 august 1915.

Urmașii Agathei (8)

By Iulian in Carti 0 Comment

Iaca încă un pretendent la a prelua coroana suspansului de la Agatha Christie:

Titlu și autor: Omul de zăpadă de Jo Nesbo.

Rezumat: Un criminal în serie dn zona orașului Oslo răpește și ucide în mod brutal femei măritate, lăsând de fiecare dată în urmă un om de zăpadă. Detectivul Harry Hole, personaj emblematic al scriitorului, trece de la o pistă la alta, descoperind pe parcurs orori care au debutat cu decenii în urmă.

Originalitate – 6

Criminalii în serie și obsesiile sexuale sunt o constantă a literaturii de suspans scandinave, de la Stieg Larsson încoace. Dacă e ceva prin care acest roman se distinge de multitudinea de cărți similare venite din acea zonă, este că extinde panoplia de personaje și se străduiește să ofere cât mai multe răsturnări de situație.

Coerența narațiunii – 7

Autorul știe cum să-și strunească narațiunea și să te captiveze, dar exact acele deturnări de la un suspect la altul pe care le aminteam mai sus o fac și cam alambicată pe alocuri, mai ales că e îmbibată de problemele psihice ale personajului principal, deja o normă în literatura polițistă contemporană.

Utilizarea mecanismului deus ex machina – 6

Dacă există un deznodământ și o dezvăluire, este pentru că protagonistul are unele străfulgerări de gândire de moment. Natural, până la urmă, fiecare dintre noi are parte de ele, însă problema e următoarea: cu riscul de a părea plin de mine, m-am prins încă de la jumătate cine e făptașul, de ce n-a făcut-o și detectivul acesta despre care curg atâtea laude pe parcursul romanului?

Calitatea scriiturii – 8

Stilul e precis și competent, așa cum ne-am obișnuit din partea literaturii nordice de gen și e de apreciat modul cinematografic, adică intens, al anumitor secvențe.

Impactul deznodământului – 7

Dat fiind că dezlegasem macabra enigmă cu mult înainte de finalul propriu-zis al cărții, revelația în sine nu a mai avut vreun efect semnificativ, deși scenele de final suscită o mică injecție de adrenalină și tensiune.

Sanctuar și loc al pierzaniei

By Iulian in Carti, De prin satul planetar 0 Comment

Este 14 iulie, adică Ziua Franței, țara căreia îi datorez multe, ca om, ca român, ca literat, ca explorator.

Iar în epicentrul influenței ei este Parisul, acest oraș care te cucerește și te îndeamnă să te întorci la el iar și iar.

Nu sunt singurul care i-a simțit chemarea, căci și Ernest Hemingway a petrecut mulți ani acolo, mai ales în tinerețe, perioadă reflectată într-un fel de carte de memorii apărută postum și intitulată A Moveable Feast.

Sunt trei mari direcții pe care le urmează autorul:

Gastronomia franțuzească, inclusiv când e vorba doar despre niște gustări. Da, sunt țări unde mâncarea e o artă, iar Franța e poate cel mai elocvent exemplu.

Zbaterile unui scriitor care încearcă să lucreze și să integreze asta vieții de zi cu zi, una nu lipsită de privațiuni.

Personajele, cunoscute sau nu, care îi ies în cale, cărora le creionează portrete cu un amestec unic de afecțiune, ironie și luciditate (Gertrude Stein, Jules Pascin sau F. Scott Fitzgerald, acesta din urmă beneficiind de un tratament literar care îl face curat protagonist de Moliere)

Toate oferă momente de grației scriitoricească și filosofică.

Iată o mostră:

When spring came, even the false spring, there were no problems except where to be happiest. The only thing that could spoil a day was people and if you could keep from making engagements, each day had no limits. People were always the limiters of happiness except for the very few that were as good as spring itself.

Un loc unde autorul își face veacul des este Closerie de Lilas, o cafenea din Montparnasse, căreia am avut eu însumi ocazia să îi trec pragul.

Spre deosebire de la fel de faimoasa La Rotonde, situată în același cartier boem, dar unde chelnerii debordau de fițe, aici m-am simțit bine primit.

Așa cum trebuie să se fi simțit Samuel Beckett sau George Orwell sau Jean Paul Sartre și Simone de Beauvoir, ale căror mese le poartă încă numele.

Însă amintirea lui Hemingway este cea mai puternică acolo.

Sorbind dintr-un cocktail nealcoolic (era prea cald în ziua aia să mă aventurez la altceva), i-am înțeles pe deplin diagnosticul:

If you are lucky enough to have lived in Paris as a young man, then wherever you go for the rest of your life, it stays with you, for Paris is a moveable feast.

Omenie mai presus de religie

By Iulian in Carti, Filme 0 Comment

Marea Moschee din Paris este un loc impresionant, care aduce un strop de exotism în capitala Franței, fiind totodată și o mărturie a multiculturalismului care caracterizează metropola de cel puțin aproape un secol.

Însă acest loc este și scena unei povești care merită să fie cunoscută, căci nu este mai prejos decât aceea care a inspirat Lista lui Schindler.

În timpul ocupației naziste, oficialii Marii Moschei din Paris au adăpostit și oferit acte false multor membri ai Rezistenței franceze, dar, mai important, unui număr semnificativ de evrei, dintre care mulți copii (cifrele variază între cîteva sute până la 1000).

Sub discreta conducere a lui Si Kaddour Ben Ghabrit, rectorul instituției, cei de la moschee s-au expus riscurilor pentru a-i proteja de cei de altă religie, ajungând chiar ca, în timpul controalelor germane, să îi ascundă în marea sală de rugăciune, unde nici chiar membrii Gestapoului nu îndrăzneau să pătrundă.

Acestea sunt doar câteva detalii pe care le-am aflat din cele câteva surse, inclusiv opere de ficțiune, care tratează acest episod emoționant al celui De-al Doilea Război Mondial.

The Grand Mosque of Paris de Karen Gray Ruelle și Deborah Durland DeSaix este un scurt volum ilustrat, destinat în principal celor tineri, dar care este documentat și cuprinzător în a relata cum evreii și ceilalți refugiați găseau adăpost în instituția de cult musulmană, pentru ca apoi să fie evacuați în secret către zone mai sigure.

Desenele de mână sunt sugestive și întregesc dramatismul informațiilor pe care le însoțesc.

Ca o completare a acestui volum vine și un documentar scurt intitulat Une résistance oublié. La mosquée de Paris de 1940 à 1944, realizat de Derri Berkani. Detaliile pe care le oferă redau întreaga dimensiunii a eroismului și inteligenței pe care personalul moscheii le-au pus în joc în eroica lor activitate.

Având acest arsenal factual în minte, vizionarea filmului lui Ismael Ferroukhi, Les hommes libres, devine cu atât mai captivantă și mai palpitantă.

Ca protagonist îl regăsim pe Tahar Rahim într-un rol similar celui din Un prophète:

Prins de poliție pentru contrabandă, un tânăr imigrant algerian din Parisul ocupat acceptă pactul cu diavolul și devine informator, misiunea sa fiind să se infiltreze în Marea Moschee din Paris, unde, bănuiesc autoritățile aservite naziștilor, sunt adăpostiți evrei.

Treptat, se vede, însă atras de activitățile Rezistenței, ajutat și de prietenia cu un compatriot, talentat cântăreț evreu (figura acestui din urmă este inspirată de cea a lui Salim Halali, care face obiectul unuia dintre cele mai spectaculoase manevre de subversiune identitară puse la cale de cei de la Moscheea din Paris).

Fără să fie alert, filmul este tensionat și reușește să includă organic în trama narativă multe din elementele prezentate în operele de non-ficțiune de mai sus.

Un rol secundar remarcabil este cel al lui Michael Lonsdale drept Si Kaddour Ben Ghabrit, care, cu finețe și duplicitate, trebuie să adoarmă suspiciunile naziștilor, în timp ce girează toate operațiunile de salvarea a evreilor ascunși în instituția sa.

Și eu am primit adăpost în Marea Moschee din Paris. Era o zi infernal de caldă, așa că am căutat răcoarea restaurantului din cadrul ei.

Acolo, am închinat un pahar de ceai în cinstea celor care au pus omenia mai presus de religie.

Odiseea revăzută și adăugită

By Iulian in Carti 0 Comment

Mapamondul spumeagă de-a dreptul din cauza alegerilor de distribuție și stilistice pe care a le fi făcut Christopher Nolan în privința ecranizării sale a Odiseei lui Homer.

Mi se pare că s-a ajuns exagerat de departe cu o aversiune care precede nejustificat vizionarea în sine.

Ce-i drept, Lupita Nyong’o tocmai a pus pe gaz pe foc, ratând șansă să fie filosoafă și să tacă, dar, chiar și așa, eu, unul, aștept cu nerăbdare acest film care se anunță a fi monumental.

Ca urmare mi-am umplut timpul cu lecturi care au îmbogățit și răstălmăcit în fel și chip mitologia pe care se bazează.

***

Ciclopul – o piesă mai puțin cunoscută a lui Euripide, care se bazează pe binecunoscutul episod al întâlnirii nefaste cu uriașul cu un ochi Polifem. Deși autorul antic redă elementele-cheie ale epopeii, inclusiv genialul amănunt al lui numelui pe care îl adoptă Odiseu, există și răsuciri noi, în special în personajul Silenus, satirul bețiv pe care îl știm din alte părți ale legendelor Olimpului.

Deși are vreo 2500 de ani vechime, piesa e antrenantă și distractivă, iar eu n-am putut să nu rămân uimit de conștientizarea a câte le datorăm vechilor greci. Când vedem o memă pe Facebook, o poantă care face mișto de evenimente curente și utilizează referințe culturale de tot felul, să ne aducem aminte că un influencer pe nume Euripide deja făcea asta cu mult, dar mult de tot timp în urmă.

Și probabil nu era singurul.

***

Circe – un luxuriant și excelent scris roman care o însoțește pe Circe, nimfa-vrăjitoare care îi transformă pe tovarășii lui Odiseu în porci, în interacțiunile ei seculare cu zei și muritori deopotrivă.

Incredibila stăpânire a mitologiei de către autoarea Madeline Miller este dublată de un condei prin care figuri precum Prometeu, Hermes, Pasiphae sau Medeea capătă culoare și personalitate.

Sunt multe secvențe memorabile, una care îmi stăruie în minte fiind aceea în care protagonista îl moșește pe înspăimântătorul Minotaur.

Circe de aici e într-o perpetuă devenire emoțională, recognoscibilă pentru un om, dar adaptată literar și condiției de zeiță, astfel că ajungi să te atașezi de ea și să îi fii un loial confident.

Ultima parte e excesiv de melodramatică, totuși, dar autoarea avea nevoie să își încheie cartea cumva, așa că se iartă.

***

The Lost Books of the Odyssey – această operă pe care i-o atribuim lui Homer e complexă, dar e lacunară și lasă loc de interpretare în multe părți și din multe părți de vedere.

Această ambiguitate e pretextul pe care îl folosește Zachary Mason în a redacta o amplă suită de povestiri scurte, care rescriu, răstoarnă, provoacă tot ce e îndeobște fapt acceptat despre această poveste străveche.

Libertatea pe care și-o arogă autorul e absolută. Avem referințe la Buddha, la mercantilizarea modernă a Troiei, la sindromul impostorului, iar acestea sunt doar câteva exemple.

De la un povestire la alta, habar n-ai ce îți mai rezervă imaginația autorului.

Dar morala e aplicabilă și la controversa despre care pomeneam la început:

Christopher Nolan e un creator, așa că e liber să facă The Odyssey cum are chef.

Eu o să-i judec creația după ce o văd, nu înainte!

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre fotbal

By Iulian in Carti 0 Comment

Suntem în plină Cupă Mondială la Fotbal, așa că adaptăm lecturile corespunzător:

The Ball is Round – o istorie extrem de cuprinzătoare a fotbalului, începând de la forme arhaice, inclusiv unele nebănuit de exotice, precum cele ale mayașilor sau a chinezilor, și până la fenomenul global din prezent. Foarte revelatoare mi s-au părut secțiunile referitoare la perioada când fotbalul și rugby-ul erau frați siamezi, pentru ca apoi să se separe treptat. David Goldblatt nu lasă niciun continent neocolit și procedează ca un Herodot care ia tot în calcul, de la evoluții societale și economice la meciuri celebre și figuri de legendă. Despre Pele sau Maradona sau Cruyff știam unele lucruri, dar a fost fascinant să aflu despre predecesori ai lor precum Matthias Sindelar sau Giuseppe Meazza. Oare ce se scrie peste o sută de ani despre Messi și Cristiano Ronaldo? Tot va fi dispută asupra supremației unuia dintre ei?

How Soccer Explains de World – o suită de analize și incursiuni jurnalistice pline de umor și inteligență, referitoare la diverse fenomene și transformări care unesc fotbalul de societate în general. Alături de Franklin Foer, al cărui condei mi-aduce aminte de cel al lui Jon Ronson, ne aventurăm pe tărâmul periculos al huliganilor englezi sau al ultrașilor Stelei Roșii din Belgrad, care, sub comanda lui Arkan, au devenit trupe militare în toată regula, explorăm corupția din administrarea cluburilor braziliene sau ascensiunea oligarhilor slavi care au investit în fotbal și suntem chiar martori ai metamorfozei percepției asupra sportului-rege în SUA, unde n-a fost întotdeauna la mare preț (în comparație cu ediția asta de Cupă Mondială, în care americanii, zburdă pe teren). Distractiv mai e fotbalul când are cine ți-l povesti (nu, nu la tine mă uit, Ilie Dumitrescu).

The FIFA World Cup – pentru a desăvârși liantul dintre aceste lecturi și perioada de fotbal masiv (și controversat, cum altfel) din aceste săptămâni, vine la țanc această istorie foarte structurată, dar niciodată aridă a Cupei Mondiale, începând cu acea primă ediție din 1930. Fiecare capitol redactat de Clemente A. Lisi prezintă contextul istoric al țării gazdă, cu particularitățile și scandalurile sale (de pildă, Kaiserul Beckenbauer însuși s-a mânjit nițel, zice-se, ca să prindă Germania găzduirea în 2006), evoluția meciurilor, cu accent pe unele memorabile (de exemplu, semifinala Franța-RFG din 1982) și portrete ale unor nume mari ale fotbalului (cum ar fi Eusebio sau Garrincha, ca să îi mai amintim și pe alții). Istoria Cupei Mondiale încă se scrie, iar fiecare dintre noi e cronicarul ei.

Mențiuni despre alte cărți de non-ficțiune puteți găsi aici.

Urmașii Agathei (7)

By Iulian in Carti 0 Comment

Deși întrecerea e tot mai acerbă, încă un roman de suspans aspiră să îi aducă autorului titlul de urmaș al Agathei Christie.

Titlu și autor: Crimă la Paris de Matthew Blake

Rezumat: O specialistă în psihologia memoriei din Anglia primește știrea că bunica ei, franțuzoaică, repetă niște afirmații șoante, referitoare la o crimă comisă odinioară, în timpul ocupației naziste a Parisului, în Hotelul Lutetia. Protagonista pornește astfel într-o căutare a adevărului, dar și o reconciliere cu propriul trecut încărcat de traume.

Originalitate – 7

Un astfel de demers de recuperare a amintirilor și de expunere a vulnerabilității lor nu este singular în literatura de suspans (vezi Cartea oglinzilor de Eugen Ovidiu Chirovici). Matthew Blake insistă mult asupra faptului că, de multe ori, memoria noastră este rodul imaginației, proprii sau a altora, care de obicei procedează a ne-o denatura în scopuri funeste. Iar concesiile francezilor în perioada Ocupației sunt expuse fără menajamente, fără aluziile la care recurge Patrick Modiano, bunăoară.

Coerența narațiunii – 7

Acțiunea are noimă în desfășurarea ei, alternanța trecut-prezent funcționează, iar eroina parcurge atât un proces de redescoperire a propriilor origini, ci și o curățire psihică, însă totul decurge lent, fiind secțiuni unde am simțit că autorul nu face decât să se întoarcă la unele lucruri pe care ni le-a mai spus și arătat deja.

Utilizarea mecanismului deus ex machina – 6

Unele dezvăluiri apar cam din senin, iar o confruntare de final se termină nepermis de ușor, dar, per ansamblu, investigația (și piedicile care i se pun) are loc într-un mod uman, nu nepărat strălucit, cum am proceda cei mai mulți dintre noi, dacă am fi în aceeași situație.

Calitatea scriiturii – 7

Nimic spectaculos în această privință, Matthew Blake e la fel de competent, fără a fi strălucit, precum deja mulții confrați din domeniul literaturii de suspans.

Impactul deznodământului – 5

Nu doar că marea revelație e ușor de intuit cu vreo o sută de pagini înainte, iar soluționarea ei este lipsită de dramatism, dar finalul să zicem fericit este exagerat de siropos.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că îmi îngroașă dosarul concursului menit a alege pe urmașul Agathei Christie.