Am avut de-a face cu un scriitor

Ce este un scriitor?

Povestitor? Portretist? Peisagist? Confesor? Penitent? Învățător? Învățăcel? Demiurg? Imbecil vierme de pământ? Magician al cuvintelor? Birocrat al buchiilor? Alchimist al metaforelor? Designer de puzzle-uri? Detectiv de sentimente? Telescop? Microscop?

Oricare dintre cele de mai sus și mult mai multe, în combinații de n luate câte k.

Eu nu sunt scriitor, dar, conform butadei, știu să-l recunosc pe unul când îl văd.

Iar Norman Manea este unul dintre aceștia.

Întoarcerea huliganului, romanul care l-a făcut celebru și, lăudat fie-mi calamburul, hulit, este o demonstrație a caleidoscopicului rol al celui care alege să se exprime prin condei sau versiunile-i mai moderne, tastatura și Word-ul.

Cartea e o cronică a vieții sale, deloc structurată, puternică filtrată subiectiv dar care punctează trei mari etape – Holocaustul transnistrean, zbaterile în socialism și ambivalența emoțională a unei efemere revederi a meleagurilor strămoșești, în condițiile unui exil transatlantic,

Valoare documentară? Există, dacă te chinui să cerni fapte.

Orientare ideologică? Există, în special în stil apofatic, adică deslușim ce nu-i place vocii auctoriale.

Sinceritate? Există, în limitele autoamăgirii de care fiecare dintre noi e capabil.

Până la urmă, am extras din Întoarcerea huliganului ce a rezonat cu personalitatea mea, entitate pe care o pot defini, dar niciodată îndeajuns.

Ce e sigur, totuși, e că am avut de-a face cu un scriitor.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Vreme din cea în ce mai rea, vremuri din ce în ce mai rele, ce ne mai rămâne? Cărțile, acești prieteni reci, dar siguri (inclusiv din punct de vedere epidemiologic):

Population 10 Billion – una dintre temerile care măcină omenirea este suprapopularea catastrofală, care va duce la tragedii pe scară largă și la prăbușirea civilizației. Deși domolită, mai ales acum, această preocupare rămâne una constantă, iar Danny Dorling vine în întâmpinarea ei cu o analiză amplă asupra scenariului potrivit căruia oamenii vor ajunge să se calce pe pe bombeuri în ultimul hal. De fapt, e mai bine spus ”scenarii”, pentru că autorul descompune această posibilă tragedie colectivă în diverse aspecte, precum natalitatea, impactul asupra mediului, disparitățile dintre săraci și bogați. Orientarea-i ideologică răzbate destul de clar: progresist, de stângă si chiar mușcat de morbul acela al tiraniei penitenței unei fost puteri coloniale, pe care îl satirizează cu mare precizie Jean Raspail în Le Camp de Saints. Rezonezi sau nu cu expozeurile sale, amploarea demersului și claritatea unor concluzii sunt demne de laudă.

Intellectuals – Jean-Jacques Rousseau, Karl Marx, Bertrand Russell, Ernest Hemingway, Jean-Paul Sartre; nume de granit ale culturii universale, intelectuali care au mutat gânduri și spirite și care au deviat cursul istoriei în fel și chip. Cum au fost, însă, oamenii din spatele acelor idei care ne guvernează modul de a vedea lumea chiar și acum? Paul Johnson își propune să scoată la iveală tot mucegaiul unor personalități mai deviante decât mi-aș fi imaginat. Niciunul dintre aceia asupra cărora se apleacă ochiul de copoi și penița nemiloasă a autorului nu scapă de o radiografie puțin spus neglorioasă. Firește, ne putem întreba cât de obiectivă a fost investigația și cât de părtinitor investigatorul. Dar, ca să nu cad în același păcat al disonanței cognitive, precum mulții dintre greii din această carte, mărturisesc că am citit aceste biografii scandaloase (dar și consistent documentate) cu același nesaț cu care mulți lecturează detalii picante despre vreo starletă sau starlet în tabloide. Mă va influența asta când mă voi avea din nou de-a face cu creațiile acestor intelectuali? Probabil că da, dar ideile nu sunt lingouri de aur, ci bunuri intangibile și fluide, în care fiecare se poate cufunda cum dorește. Vorba ceea: Să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa!

Civilizația islamică în 30 de vieți – religia musulmană și acțiunile unor adepți ai ei sunt subiect de controversă în zilele noastre, iar asta aruncă o umbră asupra contribuției aduse de civilizația islamică în cultura omenirii. Și ar fi păcat, pentru că are o complexitate minunată, iar diversitatea figurilor care au compus-o nu e cu nimic mai prejos față de cea europeană, bunăoară. Chase F. Robinson ne demonstrează asta, schițând tablouri rapide, dar nu simpliste, ale războinicilor, dar și învățaților, poeților din primii 1000 de ani ai Islamului, precum și ecourile pe care aceștia le au în prezent (vezi modul cum a fost reînviat Saladin ca precursor al naționalismului arab). Descoperim astfel că au existat și disidenți, îndrăzneți, sofiști, care au pus la îndoială dogme pentru care azi se organizează atentate. Mi-a plăcut foarte mult că autorul a alocat capitole de dimensiuni aproximativ egale fiecărei personalități, indiferent că s-a făcut cunoscută cu sabia sau cu condeiul. De aceea, închei prin a vă reda câteva dintre versurile lui Rumi, care m-au încântat prin subtilitate și m-au pus pe gânduri prin inteligență:

Un om bătu la ușa prietenului drag

”O cine ești tu, oare, om vrednic și pribeag?”

”Sunt eu”, răspunse insul. ”Te du! Nu se cuvine

să stea la masa asta un om necopt ca tine.

În focul surghiunirii ființa-ți să se coacă,

și n-o să mai încerce atunci să se prefacă”.

Plecă de-ndată omul. Călători vreun an,

surghiunul pârjolindu-l cu focul său avan.

Și ars de-acea văpaie, dar și cu mintea coaptă,

se-ntoarse la amicu-i, să vadă de-l așteaptă.

Bătu din nou la ușă cu teamă și-umilință,

ca nu cumva să-i scape iar vreo necuviință.

Și-l întrebă amicul: ”Cine-i la ușă-acu?”.

Și omul îi răspunse: ”La ușă ești chiar tu!”.

Prietenul îi zise: ”O, intră, eu al meu,

căci tu ești și eu și-n casă nu-i loc pentru-un alt eu”.

(Rumi, Masnawi apud. Chase F. Robinson, Civilizația islamică în 30 de vieți)

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Băiet fiind povești cutreieram

A fost o dată ca niciodată un băiat, care a crescut într-o casă cu multe cărți.

Inevitabil (sau nu), a îndrăgit încă de mic poveștile.

A început cu cele clasice, apoi s-a afundat în legende, mituri, istorie, artă, psihologie, științe ale comunicării și nenumărate ale domenii scornite de mintea umană.

A explorat și alte medii, precum audio-vizualul.

Iar ce l-a fermecat întotdeauna a fost o poveste bine spusă.

La un moment dat, a întâlnit Enciclopedia Pământului Dintâi de Isabel Greenberg.

Romanele grafice nu îi sunt cele mai familiare povești, dar, după Integrala Maus, le este mult mai binevoitor.

Această creație scrisă și desenată este povestea (da, o să vă tot întâlniți cu acest cuvânt) unui băiat, nu naratorul de aici, dar ar putea foarte bine fi, care își caută o frântură din suflet.

Totodată, este și o poveste de dragoste, un pic tristă, un pic amuzantă și foarte frumoasă.

Băiatul-personaj spune povești, iar băiatul-cititor are multă experiență într-ale poveștilor, așa că s-a delectat cu modul cum autoarea poveștii s-a jucat cu unele celebre, care au influențat sufletul omenirii din cele mai îndepărtate timpuri.

Structură narativă de Panciatantra sau 1001 de nopți, Cain și Abel, mituri din îndepărtatul nord, Turnul Babel, cifra magică ”trei”, sirene, cosmogonii care mai de care, Polifem sau Goliat sau oricare alt gigant învins de unul mai mic decât el, tirani și dușmănii ancestrale, Luceafărul nostru (dar în varianta feminină), Noe-Arca-Potopul, Filemon și Bacis, Iona și chitul uriaș și alte câte mai câte.

Băiatul a fost încântat să le regăsească, să le le vadă reinterpretate și să se minuneze cât de fluid sunt integrate poveștii celei mari.

L-a ajutat și modul voit naiv, dar foarte sugestiv și plastic în care sunt realizate desenele, care redau de multe ori dramatismul celuilalt mare univers al poveștilor – cinematografia.

Nu contează de unde începe și unde se sfârșește această poveste.

Băiatul știe deja de mult timp că o poveste este o călătorie, nu o destinație.

Vraja depărtării

Dacă ar fi atacat un tărâm intelectual virgin, povestirile despre Tibet din volumul Scoate limba! a lui Ma Jian m-ar fi lăsat zdrobit sufletește.

Dar, fortificat și informat de lucrarea amplă a lui Sam van Schaik și de două filme extraordinare – Kekexili și Dao ma zei – știam că acest platou supranumit ”Acoperișul lumii” e departe de a fi o oază sapiențială în care toți levitează și practică bunătatea.

Dimpotrivă, asprimea reliefului, precaritatea surselor de trai și brutalitatea care decurge din acestea îi fac pe tibetani să fie o versiune înzecită a muntenilor de pretutindeni.

Ma Jian nu ocolește nimic din aspectele șocante ale cutumelor din partea locului, însă, deși pornește la drumul narativ ca un jurnalist sadea, pe parcursul fiecăreia devine posedat de un realism magic și de un lirism care îndreptățesc, cumva, reputația de spiritualitate de care se bucură Tibetul.

Nu este, însă, o spiritualitate în sensul european al cuvântului, ci una care aduce mai degrabă cu acele transe șamanice, în care contururile clare ale materialului se estompează, timpul nu mai are o curgere liniară, iar senzațiile abolesc gândirea conștientă.

Faptul că toate acestea sunt redate cu fascinația scepticului care ajunge să le vadă aievea trebuie să fi contribuit la interzicerea acestei cărți de către autoritățile chineze.

Altminteri, nu-mi dau seama de ce nu au folosit Scoate limba! pentru a spune lumii:

Uitați ce primitivi și obscurantiști sunt încă tibetanii, e de datoria noastră să îi aduce pe calea modernizării și bunăstării!

Inițial, era, tentat să spun că asta se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, dar, aruncându-mi încă o privire printre rândurile lui Ma Jian, am început să am îndoieli.

E ceva în natura umană care se sustrage raționalului.

Iar Tibetul, cu aerul său rarefiat și pur, dezvăluie acest ceva într-un mod care pare îndepărtat, când ții ochii deschiși, dar apropiat când îi închizi.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o călătorie în Tibet cum nicio agenție de turism nu ar putea oferi.

Cuceriri SF (20)

Într-o perioadă în care adepții științei și cei ai fantasticului se luptă în argumente, lectura unor cărți SF e mai mult decât adecvată:

Babel-17 – fără a-mi fi plăcut în mod deosebit, îi recunosc acestui roman al lui Samuel R. Delany meritul aparte de a fi îngrămădit într-un spațiu relativ redus o mulțime de teme și personaje. Dacă am rezerve în privința acestui clasic al genului, este din cauză că părțile cele mai bune rămân incomplete, ca și cum scriitorul te-ar chinui tantalic. Povestea exploatează vag ipoteza Sapir-Whorf (aceeași pe care și-a bazat Ted Chiang nuvela care a dat superbul Arrival), cum că limba în care comunicăm ne influențează gândirea, și vizează un fel de spionaj la nivel galactic, transplantat într-un germene de epopee spațială, care, încăput pe mâna unui Iain M. Banks, s-ar fi extins luxuriant. Părțile de început sunt cele mai reușite și demonstrează că scriitorul are condei și imaginație, ceea ce îmi dă argumente să mă apropii vreodată și de capodopera-i controversată Dhalgren.

A Fire Upon the Deep – roman-mamut, care înglobează două fire narative distincte, atât de bine construite, încât ar fi putut fără probleme să aibă succes separat. Și mai meritoriu e faptul că Vernor Vinge reușește să le înnoade și să le aducă împreună într-un mod coerent, care uzează acumulările afective din ambele părți. Într-o eră în care omenirea s-a extins atât de mult în spațiu, că s-a divizat în specii de tot felul și a mai și găsit altele inteligente pe unde s-a aciuat, o parte de univers e infectată de o entitate malefică transcendentală, care amenință să îl acapareze în întregime. O parte dintre protagoniști sunt pe o navă care gonește contracronometru spre o planetă micuță și aparent insignifiantă, unde se găsește singura șansă de a o învinge. Acolo, alți protagoniști umani descoperă o civilizație de un inedit uimitor. Este vorba de un fel de lupi care acționează și gândesc colectiv, astfel că o haită este un organism unitar, cu trăsături care le reunesc pe cele ale componentelor sale. Durează un pic până ce te acomodezi cu acest concept și cu modul cum autorul jonglează cu pronumele, însă, odată instalat în poveste, ești condamnat la a-i fi captiv și, ca și în Children of Time, pentru care Adrian Tchaikovsky pare a-și fi tras oarece inspirație din structura și ideile lui Vinge, jumătatea dedicată odiseei spațiale, oricât de bine ar fi scrisă, pălește în comparație cu intrigile și suspansul din societatea animală, în care vezi oglindindu-se însăși istoria umanității. Indiferent ce fel de antologii SF am consultat, acest roman se încăpățânează să apară constant în paginile lor. Însă acolo îi e locul, n-ai ce-i face.

Exhalation – După șiragul de nestemate din Stories of Your Life and Other Stories, Ted Chiang era dublu condamnat: să mai scrie o colecție de povestiri, dar și să se ridice la înălțimile amețitoare ale calității celor dintâi. Volumul de față este rezultatul acestei ingrate sarcini, iar autorul e cât pe-aci să-și egaleze senzaționala performanță. Nu reușește, pentru că, spre deosebire de prima serie, aici Chiang e mai apăsat didactic, vrea să îmbibe aproape fiecare nuvelă cu un tâlc. Nu mai e chinuit exclusiv de acea tenie a scriitorului autentic, ci și de constrângerile ipostazei de moralist subtil, pe care și-a asumat-o, poate chiar involuntar, cu unele dintre scrierile de dinainte. Cele mai multe dintre narațiunile acestui volum (ale căror arome variază de la oriental la asimovian) atrag atenția asupra uneia dintre interogațiile sau angoasele la care suntem supuși, în special din cauza evoluție amețitoare a tehnologiei. Atenție! Nimic din ce am spus mai sus nu este o critică la adresa lui Ted Chiang. Toate sunt constatări lucide. Cum aș putea oare să îi reproșez ceva acestui autor, ale cărui inteligență, imaginație și profunzime psihologică sunt o binecuvântare? Sper că profesorii de pe mapamond vor avea înțelepciunea de a folosi povestirile sale la cursuri. Așa și-ar ajuta elevii să-și dea seama că a citi rămâne suprema formă de cunoaște viața și pe tine însuți.

Le Camp des Saints – controversat încă de la apariție, când părea înspăimântător de profetic, acest roman al lui Jean Raspail mai poate stârni revoltă în rândul stângiștilor pe care îi demolează cu sarcasmul, precum și entuziasm în rândul celor pe care îi numim ”white supremacists”. Povestea aceasta distopică este esențialmente simplă – din India cea suprapopulată pornește o flotă de vase rablagite, ticsite de săraci și înfometați și decrepiți. Destinația: Europa cea mănoasă și dezvoltată, mai precis Franța autorului, pe care acesta o cunoaște și o ia în răspăr cu o precizie magnifică. Prinși în capcana propriilor idealuri generoase și a demagogiei, europenii permit acestei migrații oceanice să ajungă pe țărmurile lor, iar rezultatul este destrămarea civilizației occidentale și schimbarea raporturilor de demografie și putere în defavoarea rasei albe. Un scenariu apocaliptic pe care alde Trump, Le Pen și Orban al ungurilor încă o exploatează politic și care de la scrierea cărții (1973) nu s-a împlinit decât pe ici, pe colo, dar pe care îl regăsim în variatele manifestări ale corectitudinii politice, precum și în cutremurătoarele imagini ale refugiaților care înfruntă valurile și alte pericole pentru a ajunge pe acest continent al făgăduinței. E imperios necesar să menționez că, deși Raspail nu face vreun secret din atitudinea sa favorabilă excepționalismului și superiorității europene, portretul colectiv al masei de invadatori pașnici e coerent din punct de vedere al psihologiei mulțimilor și nici pe departe la fel de caustic precum al prostiei, relei-voințe și oportunismului diverșilor actori individuali și instituționali din partea cealaltă. În plus, afirm cu toată tăria că umorul și intensitatea scriiturii de care dă dovadă autorul sunt greu de egalat în toată literatura franceză, care oricum numai insignifiantă nu e. Cumva, această carte este un test de turnesol, îi separă pe cei habotnici (indiferent de orientare) de aceia care pot întreține un gând contrar, chiar dacă nu sunt de acord cu el, și care apreciază un monument cultural autentic.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Situația pandemică fluctuează, însă pasiunea pentru lectură nu:

Seducătorul domn Nae – o lapidară incursiune în viața și evoluția ideologică a lui Nae Ionescu, charismatic profesor și om politic, antisemit inveterat care a hrănit minților unor agresori precum Corneliu Zelea Codreanu, dar și ale unor intelectuali de marcă, precum Cioran, Eliade sau Noica, ba chiar, culmea, si a unui evreu pe nume Mihai Sebastian. Lucrarea Tatianei Niculescu e departe de a fi exhaustivă, dar oferă destule detalii, încât să mă ajute să îmi completez imaginea pe care mi-am făcut-o despre acest influencer interbelic, dar și despre perioada aceea după care tânjesc mulți nostalgici. Interesant, și aproape amuzant, este cum tăria opiniunilor lui Nae Ionescu s-a mulat pe interesele de moment. Lecția e limpede: să n-ai încredere în cei care propovăduiesc ceva cu prea mare tărie, mai ales când o fac cu vervă și stil.

Numbers Rule Your World – ne uităm cu toții la statisticile infecțiilor cu SARS-CoV-2, așteptăm să vedem cum ne-au ieșit KPI-ii la final de semestru sau încercăm să intuim cum cât va mai reuși USRPLUS să ia la următoarele alegeri. Cum, necum, ne lovim de cifre în viața de zi cu zi, iar Kaiser Fung încearcă să explice și să prezinte impactul uneori subtil pe care îl au în decizii personale sau instituționale. Cartea este structurată în jurul unor concepte esențiale ale domeniului statisticii (vezi Naked Statistics de Charles Wheelan), dar nu din perspectiva teoreticianului, ci a practicianului, care trebuie să ia decizii vitale și pentru care corelația e, totuși, cauzalitate. Poveștile pe care le prezintă se referă la Statele Unite, însă rămân fascinante și pline de suspans, precum combaterea unei epidemii de E-coli sau lumea întunecată a dopajului în sportul profesionist. Argumentele autorului au venit să-mi întărească o convingere: în viață, niciun model nu e perfect, dar unele sunt utile.

Where Do Camels Belong – îmi place să-mi fie puse la încercare ideile înrădăcinate și puține cărți au făcut-o mai strașnic decât aceasta care tratează chestiunea speciilor invazive de plante și animale și raportul cu ecosistemul în care pătrund. Autorul, Ken Thompson, este specialist în domeniu, iar unele pasaje m-au depășit, însă umorul britanic pursânge și fluența expunerii sale mi-au ținut atenția încordată la maxim, iar rezultatul a fost remarcabil. Prezentând câteva cazuri de astfel de invazii cu meșteșugul unui autor de romane de suspans, m-a făcut să înțeleg cât de complexă e lumea în care trăim, câtă înțelepciune are în a se regla și cât de nesupusă este unor evaluări izvorâte dintr-o gândire statică. Și când spun lumea, nu mă refer doar la cea naturală, ci și la cea antropică, multifațetată și multistratificată. Pentru biolog, acest volum este o revelație; pentru sociolog sau psiholog, este o Istorie ieroglifică mai amuzantă și mai complexă.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Reacționarii aveau condei

Istoria ca proces este un fluid.

Istoria ca poveste este fie un fluid, fie o stâncă, în funcție de cine o scrie și de cât de conservatori sau reformatori sau revizioniști sunt condeierii.

Despre Revoluția de la 1848 suntem învățați îndeobște lucruri de bine, dar cum o fi să ascultăm și cealaltă parte?

Amintirile colonelului Lăcusteanu sunt o astfel de nesperată ocazie, cu o condiție:

Să lăsăm la intrarea în lectură prejudecățile și să vedem cum a filtrat mintea unui boier din moși, strămoși, rusofil și militar o perioadă de cruciale transformări pentru evoluția poporului român.

Directa participare la evenimentele pașoptiste este cârligul care a aninat interesul posterității pentru aceste memorii, însă pentru mine de o și mai mare valoare documentară au fost laturile umane ale relatării sale.

Pe de o parte, avem scurtele genealogii ale rudelor, din care reiese o uimitoare varietate a unor trasee de viață, chiar daca expunerea se limitează la clasele mai sus-puse. Imaginea statică, simplificată și edulcorată a privilegiaților de pe vremuri e zguduită și poate servi drept instrument pentru aceia care se duc la psiholog și se vaită că s-a dezintegrat nucleul familial de odinioară.

Colonelul Lăcusteanu ne arată că, statistic vorbind, rata de succes în această privință de-a lungul istoriei nu depășește prea mult curba lui Gauss.

Strict necesare pentru vremurile pe care le trăim sunt acele câteva pagini dedicate unei epidemii de holeră, cu toate ororile sanitare și reacțiile iraționale pe care le deplângem acum. Cu un pic de atenție, în descrierile călătoriilor domnului Alexandru Ghica peste Dunăre se pot decela și măsurile de carantină de la punctele de trecere a frontierei la care, Nota bene!, se supuneau și cei mari, și cei mici în ierarhie.

Tragedia personală care a marcat viața lui Grigore Lăcusteanu este redată cu un simț dramatic despre care mi-e greu să cred că a fost premeditat de autor. E doar rodul unui condei inspirat și plin de savoarea stilistică a secolului al XIX-lea, pe care îl simțim pretutindeni în volum, dar și al unui spirit puternic, animat de convingeri ferme.

Există șansa ca, lecturând Amintirile colonelului Lăcusteanu, să ajungeți la concluzia că era un tip nasol.

Poate că da, poate că nu, dar vă invit să vedeți ce a spus candidatul republican John McCain despre rivalul său democrat Barack Obama:

No, ma’am, he is a decent family man, citizen, that I just happen to have disagreements with on fundamental issues.

Colonelul Lăcusteanu ne-a lăsat informații, opinii și o invitație involuntară la exersarea nunațelor.

Să le prețuim și să le folosim.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un blog de eră pașoptistă.

De Ziua Internațională a Sănătății Mintale

Mi-a trecut prin fața ochilor informația că data de 10 octombrie este stabilită a marca Ziua Internațională a Sănătății Mintale, iar asta a declanșat o scăpărare de neuroni și rememorarea a trei romane care, cu o dureros de inspirată scriitură, te conduc prin resorturile complicate și disfuncționale ale unor astfel de suferinzi.

Primii doi sunt autori de Nobel, unul controversat, cealaltă contestată, iar pe ultimul l-a făcut celebru Mel Gibson.

Aceasta nu este o listă definitivă, ci doar începutul uneia.

Ca îndemn să o continuați, vă mai menționez și prima parte din tripticului etajat al lui Eshkol Nevo.

Hirsuții de la Soare Răsare

Am derulat de curând un mic sondaj de opinie în mediul virtual, menit a chestiona modul cum este privită civilizația din insulele arhipelagului nipon de către compatrioții și cunoscuții mei.

Pe Facebook (atât deschis, cât și în privat) și pe Whatsapp am primit următoarele răspunsuri (le selectez puțin, pentru evita redundanța și supraîncărcarea textului):

Budism Zen, tehnologie (de mai multe ori), femei mature îmbrăcate în școlărițe, izolare, excepționalism, samurai (de cele mai multe ori, inclusiv cel întruchipat de Tom Cruise), temple, disciplină (de mai multe ori), onoare, muncă, loialitate, tradiție, origami, shogun, sakura, haiku, Fuji, seppukku (de mai multe ori, de la aceeași persoană, ceea ce ar trebui să-i dea de gândit), ikebana, sake, Akihabara, Fushimi Inari, Kinkakuji, studiourile Ghibli (vezi ce am scris aici), austeritate, ikigai, gheișe (surprinzător, doar de două ori), bukkake, Anri Okita.

Respondenții au fost în număr de 32 și, după cum puteți observa, nimeni nu a menționat populația Ainu din Hokkaido.

Pentru a elimina orice suspiciune de condescendență din partea mea, îmi declar eu însumi neștiința – în afară de acest nume și de localizarea lor în acea insulă nordică a Japoniei, nu mi-era cunoscut nimic despre această populație ancestrală a Țării Soarelui Răsare.

Un gol care se poate umple cu lucrarea Misterioasa populație Ainu din Japonia a unuia dintre cei mai reputați specialiști români în istoria acelor meleaguri – Octavian Simu.

Cărturar de modă veche, însă departe de a fi prăfuit în atitudine și cu un condei excelent (are la activ inclusiv o reușită incursiune pe tărâmul romanescului – Herghelia verde), specialistul elaborează o monografie fără pretenții de exhaustivitate, dar și fără cusur a acestui grup uman, care, cu toate injoncțiunile și influențele la care a fost supus de-a lungul timpului, și-a păstrat cultura materială și imaterială, fiind un exemplu viu al modului cum era structurată și funcționa societatea umană în vremuri preistorice.

Lectura cărții lui Octavian Simu are darul de a pune la încercare mentalitățile contemporane.

Militantele feministe ar detesta condiția net inferioară a sexului slab în societatea Ainu, cu toate cele care survin ca urmare a acesteia, de la tatuajele faciale la faptul că, după naștere, bărbatul era acela care zăcea în lăuzie, căci el era acela care pierduse o parte din spiritul vital pentru a aduce pe lume un copil!

Iubitorii de animale ar fi oripilați la descrierea tratamentului aplicat puilor de urs ținuți captivi în vedere sacrificării în cadrul celei mai importante sărbători Ainu.

În același timp, apărătorii drepturilor minorităților ar protesta vehement împotriva asimilării forțate la care au fost supuși de cuceritorii mongoloizi, care i-au dislocat treptat din toate teritoriile lor și care i-au obligat la a se cantona în insula Hokkaido.

Susținătorii eliminării pedepsei cu moarte ar fi încântați să audă că aceasta nu exista în societatea Ainu, deloc pașnică în sine, nici chiar pentru crimă, iar purtătorii moderni de barbă ar vedea în podoabele faciale ale acelor vajnici bărbați niște modele demne de urmat (nu întâmplător, unul dintre cele mai importante elemente de recuzită zilnică era sprijinul pentru mustață, utilizat în momentul când posesorul dădea ceva pe gât).

Nu în ultimul rând, aceia care adoră civilizația clasică a Japoniei (despre care puteți citi în detaliu în superbul volum al lui Paul Varley) ar privi-o pe cea Ainu cu dispreț.

Ca unul care are oarece practică în lectura și interpretarea acestei neîntrecute povești care este istoria, am reușit să țin toate cele de mai sus în echilibru și am avut parte de o experiență fascinantă, pe care o pot compara cu acea vizită neplanificată la un muzeu de etnografie din Florența, unde am rămas aproape la fel de uimit în fața esteticii societăților așa-zis primitive pe cât o făcusem în fața sculpturilor lui Michelangelo sau a porților de bronz ale lui Ghiberti.

Sper ca imaginile de mai jos să vă facă să înțelegeți măcar un crâmpei din această fascinație.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că au adăugat cea de-a patra mare insulă niponă în arhipelagul cunoștințelor mele.

Zâmbetul etrusc*

Era o după-amiază plăcută de început de septembrie în Roma.

După o zi de hoinărit și după o plăcută odihnă în Parcul Borghese, prietenii cu care eram au acceptat să mă însoțească la Villa Giulia din apropiere, care adăpostea Muzeul Etrusc, pe care îmi doream neapărat să îl văd.

Bucuria de a fi acolo a fost augmentată de fascinația cu care tovarășii de călătorie descopereau comorile unei civilizații care încă le dă de furcă istoricilor.

Exponatul care atrage atenția fără putința de a-i rezista este minunatul Sarcofag al soților**.

Iată-l mai jos, iar imaginea surprinsă de telefonul meu slăbuț nu poate ascunde acel zâmbet enigmatic, cum numai la statuile și basoreliefurile de la Angkor Wat am mai remarcat.

Este un zâmbet al seninătății?

Este un zâmbet al superiorității?

Este un zâmbet menit a acoperi o durere profundă?

Întrebări fără răspunsuri definitive, dar pe care le abordează, totuși, Lucy Shipley în cartea Etruscii.

Deși nu este o lucrare exhaustivă, nu e ocolit niciun aspect reprezentativ din cele puține care s-a păstrat de la această civilizație italică – mormintele ca mărturii ale vieții, rolul atipic de înalt al femeilor, practica divinației, originea incertă sau limba încă nedescifrată.

Arheolog de profesie, autoarea își începe fiecare incursiune în trecut de la un set de obiecte reprezentative, însă nu se limitează la limbajul arid al descrierii pur fizice. E o muncă de detectiv condamnat la probe sumare și care are nevoie să nu se lase furat de frumusețea unei ipoteze, doar pentru că opinia generală a încetățenit-o.

Dincolo de informațiile despre etrusci, acest permanent apel la scepticism și la coroborarea probelor și mărturiilor face din acest volum un fel de îndreptar gnoseologic.

Și, pentru că istoria nu aparține niciodată doar trecutului, ci, prin exprimarea și interpretarea ei, și prezentului, Lucie Shipley acordă un număr semnificativ de pagini prezentării modului cum laturi ale civilizației etrusce sunt sau au fost exploatate ideologic.

Am început cu vizita la Villa Giulia și voi sfârși tot acolo.

Știam că la Muzeul Etrusc mă voi afla față în față cu artefacte neprețuite, precum Tăblițele de la Pyrgi sau Apollo din Veii, dar nu eram pregătit pentru o surpriză colosală.

Ne odihneam pe o bancă, admirând un prelungă vitrină cu vase superb decorate, când o doamnă care supraveghea ne-a întrebat zâmbind:

– Sunteți exact cinci, iar acum e liber, nu vreți să coborâți și la subsol?

Mirați, am urmat-o și am pătruns într-un mic mormânt etrusc, dezasamblat dintr-o necropolă mai mare și reconstituit fără cusur acolo.

A fost momentul când și cel mai bombănitor dintre companionii mei, care tânjea după un cappuccino de când pășisem în muzeu, a rămas mut de uimire.

Etruscii de Lucy Shipley și acea amintire m-au silit la următorul obiectiv:

După ce pandemia devine mai indulgentă, în speranța că recesiunea economică nu va fi aspră, voi călători în cea mai frumoasă țară din lume, iar printre destinații se vor număra Tarquinia și Cerveteri.

* Am ales acest titlu fără să fi știut în prealabil că este și al unui roman de Jose Luis Sampedro.

** Trăgând cu urechea la explicațiile ghidului unui grup de turiști francezi, am aflat că denumirea de ”sarcofag” este cumva improprie, deoarece se crede că ar fi de fapt o urnă funerară.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că, oare a câta oară, mă văd nevoit să constat că istoria este cea mai frumoasă poveste.