Pe urme de International Booker Prize (2)

Continuăm incursiunea pe tărâmul romanelor distinse cu International Booker Prize cu o frescă a unei societăți în zbaterile metamorfozei.

Stăpânele lumii de Jokha Alharthi este un amalgam de voci din Omanul care se transformă dintr-o societate patriarhală și pastorală într-una mai emancipată, cu problemele ei de identitate.

Se disting ca personaje vag principale trei surori, fiecare cu destinul ei marital, căci aceasta este menirea femeii din societatea omaneză.

Dar, pe lângă ele, scriitoarea adaugă și glasuri și conștiințe masculine, precum și al altor generații, pentru a realiza astfel un dublu arc peste timp, unind cel puțin trei tipuri de mentalități.

Stilistic, Alharthi e leit celor pe care îi înfățișează în carte, adică pendulând între tradiția seculară a lirismului arab, care a culminat cu versurile transcendentale ale lui Ibn Arabi, și luciditatea unui flux al conștiinței propriu literaturii europene (autoarea e școlită și în Marea Britanie).

Rezultatul este o proză care se deschide lumii întregi, care poate observa particularul unei comunități îndepărtate, dar și universalul trăirilor omenești.

Chiar dacă Stăpânele lumii este și o discretă diatribă împotriva condiției inferioare a femeii, scopul ideologic nu e niciodată împins cu forță, ci survine doar ca o concluzie firească a ansamblului de evenimente și reacții la care sunt supuse personajele.

O carte prețioasă, precum un volum cu miniaturi persane.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un voiaj în deșertul viu al literaturii mapamondului.

Poezia trăirilor neînțelese

În 2026, canadiencei Anne Carson i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură pentru ”opera sa îndrăzneață și inventivă care, într-un dialog ludic cu tradiția clasică, a creat noi forme pentru literatura contemporană”.

Mai mult ca oricând, juriul academiei suedeze a comprimat excelent ce o distinge pe aceasta într-o lume în care scriitori buni sunt cu duiumul.

Iar o ilustrare subtilă a personalității sale literare e Autobiografia roșului, definit drept un roman în versuri.

Cartea ete vag legată de mitul lui Geryon, uriașul cu trei capete și trei corpuri, răpus de Herakles pentru a-i răpi vitele pe care le păstorea, aceasta fiind a zecea muncă a eroului vechii Elade.

Firele pe care le țese autoarea între mitologie și propria lirică sunt străvezii, uneori insesizabile, dar niciodată absente.

E o răsturnare completă a mitului, prin care Geryon devine protagonistul unei cronici a unei vieți interioare în perpetuă zbatere, începând în copilărie și sfârșind odată cu romanul, la o vârstă tânăr-adultă.

Relația lui Herakles cu Geryon este una amoroasă, dar și oarecum conflictuală, iar dincolo de disconfortul pe care îl poate stârni unei pături a cititorilor, este marca unei profunde și iscusite translatări din partea lui Carson a eposului străvechi în formă contemporană.

Legăturile dintre bărbați erau o constantă a antichității grecești, iar împletirea Erosului cu Thanatosul, popularizată de Freud, datează de fapt de atunci.

Poetesă în cuget și simțiri, scriitoarea se folosește de pretextul așa-ziselor versuri în care își îmbracă discursul interior al lui Geryon pentru a lăsa să curgă un șuvoi de lirism, uneori ermetic, alteori uimitor de inventiv.

De aceea cred că lectura cărții ei mi-a transmis impresia deopotrivă deconcertantă și fascinantă că, asemeni vremurilor când citeam Iliada sau Bhagavad-Gita sau Viteazul în piele de tigru, sunt în contact cu un suflet îndepărtat, pe care nu îl voi înțelege niciodată pe deplin.

Dar tot un suflet rămâne.

P.S. Mulțumesc celor la librăria online Libris pentru promptitudinea cu care m-au ajutat să mă lămuresc și cu Nobelul din acest an.

Pe urme de International Booker Prize

The International Booker Prize este o distincție literară prestigioasă, care răsplătește traducerile în limba engleză (de unde și apartenența la organizația Booker) a romane de pe tot globul.

Premiul îi răsplătește atât de pe autor, cât și pe traducător, fapt lăudabil, iar larga circulație asigurată de lingua franca a zilelor noastre asigură creației o expunere mai mare pe mapamond.

Ca urmare, pornesc într-o scurtă explorare a câtorva câștigători ai International Booker Prize care ajuns să poată fi citiți și în română.

Primul despre aceștia este David Diop care ne poartă în universul coșmăresc al Primului Război Mondial prin Frate de suflet.

Tranșee, dezumanizare, carnagii, un pic de solidaritate și multă traumă.

Teme pe care alte cărți mari, precum Pe frontul de vest nimic nou sau Călătorie la capătul nopții le tratează la rându-le.

Ceea ce aduce scriitorul franco-senegalez este filtrul aparte ale culturii Africii negre în această experiență abisală a omenirii.

Vocea din roman este a unui recrut senegalez, care trăiește cu povara de a nu fi fost în stare să îi curme suferința celui mai bun prieten, rănit mortal.

Pentru a compensa asta, devine independent în gândire, dar și un fel de asasin în serie al inamicilor care îi ies în cale.

E remarcabil cum autorul îmbină această nou câștigată libertate cu transformarea monstruoasă a personajului său.

Rezultatul este că tu, cititor, trăiești într-o permanentă tensiune față de spusele celui pe care îl urmezi ca vrăjit.

Contribuie la această vrajă și stilul narativ arhaic, plin de repetiții și incantații pe care îl folosește Diop.

Prin asta și prin descrierea comunității din care provine, naratorul face o punte între lumi, fiecare cu problemele ei.

Incluiv a noastră de acum, care se comportă ca și cum ar fi cea mai rea perioadă din istorie.

Încă nu e, așa că hai să ascultăm la ce ne spun cei din alte emisfere și alte vremuri.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a deschis noi orizonturi literare.

Urmașii Agathei (9)

Un concurent inedit în peisajul scriitorilor de suspans.

Titlu și autor: Quaresma, descifrator de Fernando Pessoa.

Rezumat: Printre manuscrisele rămase după moartea prodigiosului și originalului scriitor portughez Fernando Pessoa s-au descoperit și câteva povestiri polițiste, unele doar parțiale, avându-l pe protagonist pe doctorul Abilio Quaresma, un individ altminteri neîmplinit, dar care are abilitatea (vezi și prenumele-i sugestiv) de a dezlega orice mister aplicând scheme de gândire teoretică, fără măcar să aibă de-a face direct cu puținele dovezi existente.

Originalitate – 8

Deducțiile de tipul celor realizate de Quaresma nu sunt diferite în sine de cele ale unui Hercule Poirot sau Sherlock Holmes, însă aici abstractizarea este dusă la extrem, cu rezultate care uneori sunt spectaculos de inteligente și coerente. Nu o dată avem de-a face cu un veritabil arbore decizional și logic care ar putea fi ilustrat printr-o diagramă sau introdus într-un program informatic.

Coerența narațiunii – 6

Volumul reunește mai multe povestiri, dintre care unele sunt incomplete, așa că scorul de aici este media dintre unul foarte scăzut al acestora și unul maxim al celor câteva nuvele care sunt compacte și care sunt strălucite. Cea referitoare la pergmanentul furat este un exemplu peremptoriu că, dacă Pessoa ar fi urmat această cale a literaturii detectivistice cu mai multă stăruință, ar fi rămas în istorie în rând cu Agatha Christie sau Sir Arthur Conan Doyle.

Utilizarea mecanismului deux ex machina – 6

Și aici se aplică aceeași medie a unor povestiri impecabile din punct de vedere intelectual, unde totul pare a se soluționa doar pe calea micilor celule cenușii, cu efectul debusolant și aproape neplăcut de a urmări o enigmă și de a te pomeni cu ea dezlegată deodată, fie pentru că autorul fie n-a scris nimic despre descifrarea ei, fie pentru că acele pagini s-au pierdut pe vecie.

Calitatea scriiturii – 7

Față de lirica sa deja celebră, în versuri sau proză, Fernando Pessoa utilizează aici un stil mai puțin înflorat, dar foarte eficient, căci uneori, mai ales în acele momente de deducție care vizează personalitățile umane și se cufundă într-o psihanaliză sui generis, frazele sunt extrem de lungi. Urmărite cu atenție, însă, sunt timpul coerente și solicitante. Cu atât mai neplăcute devin astfel acele pasaje trunchiate brusc de lipsa manuscrisului aferent.

Impactul deznodământului – 6

Fiind vorba de o colecție de povestiri, impactul fiecăreia variază în funcție de natura misterului pe care îl înfățișează, de inspirația autorului și, așa cum am tot amintit, de integritatea manuscrisului. Nuvelele care ne-au parvenit intacte sunt, în general, mai mult decât satisfăcătoare din punct de vedere al finalului.

Măști din neant

Există scriitori a căror faimă se întemeiază cu precădere pe o singură carte.

Uneori și Nobelul le este tot decernat tot grație ei.

E și cazul lui Ivo Andric, scriitorul iugoslav (prefer termenul ăsta anacronic, ca să evit discuția cărei nații îi aparține) care ne-a oferit o minunată frescă multiseculară a unui crâmpei de Balcani în Era un pod pe Drina….

Ispitit de harul său de narator, dar și de curiozitatea de tip avocatul diavolului, menită a explora justețea marei distincții oferite de Academia Suedeză, m-am aplecat asupra volumului postum Povestiri din singurătate.

Deși scurtă, cartea parafează orice fel de onoruri care s-au abătut asupra autorului și elimină orice motiv de dubiu că suntem în preajma unui mare scriitor.

Este vorba de o suită de portrete de diverse feluri și din diverse epoci, pe care le trasează cu un penel de Gericault, dar cu o profunzime de Francis Bacon.

Fiecare dintre aceste figuri ne este prezentată drept o fantomă care îl vizitează pe povestitor, dibaci mecanism stilistic, care îi permite lui Andric să adopte postura de narator omniscient fără posibile obiecții din partea cititorilor.

Deși venind din neant, acești oameni evocați de autor sunt credibili, palpabili chiar.

Nu sunt glorioși, dar sunt elocvenți pentru a construi un vast peisaj multicultural. Nu e o jelanie față de un trecut pașnic.

Ba chiar cartea s-ar putea citi în cheia psihologiei contemporane, căci ilustrează sfâșietor concepte precum ”mecanisme de coping” sau ”tramă trangenerațională”.

Povestirile din singurătate nu ocolesc escrocheriile, asasinatele, adulterele, manipulările, ba nici sclavia sau suicidul.

Dar istoria nu este cea mai frumoasă poveste pentru că are cele mai frumoase fapte sau personaje.

Este frumoasă, pentru că în ea regăsești tot e uman.

A-l fi avut pe Ivo Andric drept cronicar a fost un privilegiu, iar a putea încă să îi citim scrierile este o ocazie care nu trebuie ratată.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mă pregătesc pentru un nou sezon de Nobel aducîndu-mi-l pe unul meritoriu din trecut.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (97)

August e o lună lejeră, adică favorabilă cititului:

Offline – o carte mai veche, dacă e să ne luăm după data apariției (cândva înainte de pandemia de Covid-19), dar al cărei conținut încă e aplicabil. Cei doi autori sunt doctor, respectiv profesionist în publicitate, adică vin cu două perpective diferite, dar complementare asupra modului cum funcționează mintea noastră, a ce înseamnă conștiință și cum poate fi aceasta descompusă și, mai ales, a feluritelor metode de design prin care rețele sociale au impact asupra acestor procese cognitive și intelectuale. Practic, Imram Rashid și Soren Kenner aduc împreună toate constatările și semnalele de alarmă care apăruseră până atunci (ehe, și încă nu se manifestase TikTok-ul plenar!) și despre care am auzit, probabil, cei mai mulți dintre noi. Dar e cert că, adunate, toate analizele indică spre un fenomen alarmant, la care există remedii, dar sunt cumva paradoxale: lăsați articolul ăsta și puneți telefonul deoparte, intrați în contact cu familia, prietenii și natura. Acolo a fost și este salvarea.

Inteligența Artificială – autorul faimoasei cărți Demența digitală (care a fost și nu prea exactă în previziuni) revine cu o cuprinzătoare panoramă a modului cum noua zeitate virtuală a contemporaneității va influența varii domenii, de la medicină, chimie sau științe umaniste la înfruntările armate (cea mai îngrijorătoare direcție, de departe). Riguros și documentat (de, neamțu’, am spune, dacă ne-am lăsat călăuziți de stereotipuri), Manfred Spitzer explică doct, dar accesibil ariile de aplicare ale respectivelor domenii, prezentând atât situația ante-AI, cât și pronosticuri rezonabile pentru viitor. Am apreciat că autorul nu lasă furat de entuziasm deșănțat sau de ieremiade apocaliptice. Inteligența Artificială va fi parte din viața noastră, dar cum, asta va depinde de fiecare dintre noi.

The Full Facts Book of Cold Reading – înainte de a mă cufunda în detalii despre această carte, merită explicat conceptul de ”cold reading”: ansamblul de tehnici psihologice prin care cineva dă impresia că are puteri paranormale, de a citi gândurile au treutul cuiva, ba chiar de a avea canal de comunicare cu lumea celor decedați. Alde Mama Omida, practic. Acestea fiind stabilite, Ian Rowland, el însuși practicant al acestei deștepte forme de escrocherie, ne dezvăluie amănunțit și cu exemple cum procedează omologii săi. Expozeurile sale merită citite cap-coada, dar, dacă ar fi să amintesc câteva dintre aceste trucuri, ar fi exersarea simțului de observație, afirmațiile de tip Barnum (declarații vagi, care se pot aplica multora, vezi horoscopul), previziunile generaliste cu grad mare de probabilitate, precum și accentuarea succeselor și trecerea rapidă peste eșecuri. Credeți ce vreți despre impostorii aceștia, dar sunt niște psihologi al naibii de pricepuți.

Despre multe alte cărți de non-ficțiune puteți citi aici.

Cu o Odisee toți suntem datori

Dincolo de calitatea mizanscenei în transpunerea (relativ) fidelă a epopeii, ce am apreciat cel mai mult la Odiseea lui Christopher Nolan a fost că i-a dat o interpretare proprie.

O idee a sa, inedită, un punct de vedere care te pune pe gânduri, chiar fără a fi obligat să ți-l însușești.

Odiseea este a omenirii întregi, dar este și a ficăruia dintre noi.

Acesta este și modul în care Daniel Mendelsohn se apleacă asupra operei homerice în romanul semi-autobiografic An Odyssey: A Father, a Son, and an Epic.

Fiind narator, dar și personaj, autorul ne poartă prin toate cânturile epopeii cu multă erudiție, analizând și încercând să deslușească ambiguitățile și subtilitățile de limbaj din limba cea dintâi în care a fost scrisă – greaca veche.

Fiecare pas este însă însoțit de o cronică a percepției asupra personalității tatălui său, precum și a relației cu acesta.

O odisee a explorării și redescoperirii de sine, în care suntem martori, dar, așa cum proceda însuși Homer sau avatarurile sale antice, suntem și atrași, prin propriile noastre trăiri și traume și aporii existențiale.

Pe lângă o scriitură care reușește să fie deopotrivă pedagogică și profund personală, cartea are și meritul că nu te lasă în urmă, dacă nu cunoști subiectul și episoadele din Odiseea în detaliu.

Daniel Mendelsohn este un profesor mare, care te ia într-un voiaj peste mări și țări, gânduri și idei, chiar dacă nu ai toate bagajele făcute.

Finalul te va găsi adânc atașat de tovarășii de călătorie și îți va releva puternic adagiul care pare este atât de utilizat, încât unii îl văd ca pe un clișeu:

Călătoria este importantă, nu destinația.

Căci aceea este comună.

Cuceriri SF (32)

Alte lecturi, ale aventuri pe tărâmul literaturii științifico-fantastice:

The Escape Orbit – ca în multe romane de gen, omenirea s-a aventurat în spațiu și a intrat în conflict cu o civilizație extraterestră. Spre deosebire de altele, însă, aceasta este mai miloasă când capturează nave omenești, trimițând echipajul în captivitate pe diverse planete de unde nu au, teoretic, șanse să mai scape. Acesta este și cazul protagoniștilor acestei cărți, în frunte cu un ofițer de rang înalt. Planeta pe care sunt repartizați are deja o colonie considerabilă de prizonieri, sfâșiați în două ideologii contrare: să încerce orice, chiar și cu șanse mici de reușită, pentru a evada sau să se împace cu soarta și să făurească o nouă colonie. De menționat că rangurile militare rămân valabile și asta influențează relațiile din cadrul acestei societăți formate ad hoc. Noul venit se folosește de prestigiul și experiența sa pentru a unifica diversele grupări și a pune la cale un plan extrem de ambițios. James White balansează cu abilitate între descrierile evoluțiilor tehnologice, cu eșecurile lor inevitabile, necesare evadării, și psihologia diverselor personaje, influențată de coerciția cazonă, dar și de tortura speranței. Deși fictiv, romanul rămâne un ilustrativ studiu de caz asupra chestiunii motivației ca factor de coeziune a unui grup.

The Genocides – oamenii, odinioară stăpâni ai Pământului, au ajuns o specie pe cale de dispariție pe propria planetă. Asta, deoarece forțe extraterestre au transformat Terra într-o plantație a unei singure plante, un fel de arbust gigantic, care produce o sevă dulce și care a acaparat terenurile unul după unul. Civilizația umană s-a prăbușit, iar supraviețuitorii rezistă fie în comunități sedentare mici, cu un nivel de cultură scăzut și cu o disciplină draconică, aproape religioasă, fie în bande migratoare, cele două forme de organizare intrând în inevitabile conflicte. Când unul dintre prizonieri, fost vagabond, dar și fost profesor universitar, deci cu un intelect ridicat, începe să submineze regulile comunității, apar tensiuni cu potențial violent între membrii acesteia. Thomas M. Disch este neîndurător, nu îți dă motive deșarte de speranță, dar reacțiile naturii umane în peisajul deznădăjduit pe care îl creionează sunt credibile. Iar simplul exercițiu de a fi puși în situația opusă, aceea a speciilor care au pătimit din cauza noastră, dă hrană amară, dar sănătoasă pentru reflecție.

iPhuck 10 – cred că titlul va atras deja atenția, dar stați să vedeți cum e romanul în sine! Într-un viitor care nu pare chiar atât de îndepărtat, algoritmii de Inteligență Artificială sunt polițiști, dar și scriitori care redau anchetele în mod livresc, ca să mai facă și forțele de ordine un ban în plus. Mai mult de atât, un astfel de algoritm poate fi închiriat în scopuri secretarial-sexuale de orice doritor, exact ce se întâmplă cu protagonistul nostru virtual, Porfiri Petrovici, care este repartizat unei critice de artă care are niște interese nu foarte legale, pare-se. Delicioasă preț de vreo trei sferturi, cartea lui Viktor Pelevin o ia pe arături existențiale de-alea rusești abisale spre final, dar amuzamentul inițial și hiperbola viitorului ultradigitalizat erau prea haioase, așa că impresia generală rămâne favorabilă. De menționat că dispozitivul care dă și titlul romanului dă posibilitatea, odată conectat la el într-un fel de Realitate Virtuală, să ai parte de cele mai deșucheate experiențe sexuale. Iar dacă nu vă ajută imaginația proprie, stați fără grijă, vă ajută cea a lui Pelevin.

Wastelands – sfârșitul omenirii este o temă recurentă în literatura SF. A nu se înțelege că asta este totuna cu sfârșitul lumii. De fapt, foarte de interes a fost dintotdeauna pentru autorii de gen să își imagineze ce vine după Apocalipsă. Aceasta este tema care leagă toate povestirile din acest volum editat de John Joseph Adams. Iar viziunile sunt de o diversitate stilistică și ideologică greu de bănuit. În unele nuvele, oamenii au dispărut cu totul, în altele s-au transformat în creaturi bizare, iar într-altele supraviețuiesc cum pot. Printre aceia care și-au pus talentul la bătaie pentru a ne da fiori și învățăminte despre ce ne-ar putea aștepta după colț sunt nume grele precum Stephen King, George R. R. Martin, Orson Scott Card, Octavia Butler sau Gene Wolfe, dar ar fi o greșeală să mergeți numai după prestigiu. Cartea merită parcursă povestire cu povestire, iar efectul e hipnotic, copleșitor și antrenant. Sper doar ca totul să rămână la nivel de ficțiune.

Despre alte remarcabile creații ale literaturii SF puteți citi aici.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (96)

E criză energetică, dar, de citit, se poate citi și la lumina zilei sau a lumânării:

The World of Odysseus – o carte de referință, care a revenit în atenția publicului odată cu lansarea filmului lui Christopher Nolan și pe bună dreptate, pentru că este desăvârșită în demersul pe care și-l propune. M.I. Finley încearcă să deslușească în versurile poemului atribuit lui Homer modul de organizare a societății (structura familiei, repartizarea bogăției, valori morale și etice) din perioada pe care o asociem în mod tradițional cu desfășurarea Războiului Troian și întoarcerea acasă a eroul eponim. După cum observați, am introdus niște note de relativizare, pentru că aceasta este o lecție importantă pe care ne-o ilustrează eruditul autor – în absența unor date certe sau, mai rău, contradictorii, maximul pe care îl putem extrage dintr-o operă de ficțiune este la nivel de supoziții, indiferent de cât de argumentate sunt. Un volum esențial, recomandat mai ales celor care țin morțiș la sisifica misie de a-i imputa lui Nolan, autorul unei opere de ficțiune, varii inexactități.

Factfulness – un termen modern, asociat practicii universale și ubicue a citirii știrilor pe telefon, este ”doom scrolling”, adică senzația că lumea asta se duce de râpă. Așa este sau poate că suntem victimele unor percepții greșite? Hans Rosling (cu ajutorul Olei Rosling și al Annei Rosling Ronnlund) își propune să ne demonstreze că omenirea e într-o stare mai bună decât reiese din mass-media. Pentru aceasta, apelează la câteva principii de a vedea și interpreta noianul de date care vin peste noi, aceste metode fiind și remedii împotriva acelor tendințe înnăscute pe care un Daniel Kahneman le numea ”bias-uri”. Autorul se folosește de îndelungata sa experiență ca doctor trecut prin multe țări oropsite ale lumii, dar mecanismele generale de gândire sunt coerente și, dacă unele nu diferă de strategii mentale similare din alte lucrări, altele m-au dus cu gândirea pe căi noi și demne de reținut. Două sunt de menționat: 1) linia evoluției nu este niciodată liniară, are și momente de cădere, așa că e important să ne dăm seama dacă nu cumva suntem pe panta temporar descendentă; 2) reevaluarea categoriilor (pe românește, nu comparăm merele cu perele). Aplicând toate cele extrase din carte, am concluzionat că nu trebuie să cad în abisul deznădejdii, dar nici relaxat cu totul nu pot fi. Sunt destule belele, oricum le-am întoarce și răstălmăci.

The Art of Political Storytelling – te uiți la Donald Trump și te minunezi de cum a reușit un asemenea specimen de om să ajungă pe culmile măriri și, mai ales, să se și întoarcă acolo. Totul are legătură cu poveștile, în opinia lui Philip Seargeant. Poveștile, aceste creații pur umane care ne însoțesc de când e lumea și care au trăsături care s-au păstrat, indiferent câte milenii s-au scurs și tehnologii s-au schimbat. Autorul se cufundă în analiza modului cum e compusă și funcționează, ajungând la teorii precum a lui V. I. Propp sau Kurt Vonnegut, fără a pierde niciodată legătura cu prezentul derutant. Odată epuizată chestiunea generală a poveștilor, urmează o incursiune foarte precisă, dar și doctă, în fenomene ultramoderne, cum ar fi ”fake news”, ”statul paralel” sau teoriile conspirației. Concluzia este că poveștile, aceleași care ne-au îmbogățit de când am făcut ochi pe lume asta, sunt exploatate cu nerușinare de unii sau alții pentru a ne înrobi. Depinde de noi ce povești alegem să credem. Și să spunem.

Despre multe alte cărți de non-ficțiune puteți citi aici.

Spuma zilelor românești

E 1 august și, printre alte semnificații, e și ziua când s-a născut Gellu Naum, pe care mulți îl știm drept părinte al lui Apolodor din Labrodor, dar care a fost, mai presus de orice, un poet al suprarealismului cum n-au mai avut românii neam de neamul lor și nu cred că o să mai aibă vreodată.

A citi chiar și o simplă poezie a lui este o experiență deconcertantă, însă eu am fost ros de viermele a ce credeam că va fi un masochism literar și am lecturat romanul său Zenobia.

Cartea e un fel de filtrare a iubirii sale pentru numita demozeală, precum și impresii ale spiritului său liric catalizate de diverse interacțiuni.

Dar tot ce vă spun e iluzoriu.

Zenobia e suprarealism la fel de vârtos precum Spuma zilelor a lui Boris Vian, adică în orice moment când simți că ai prins Logica, îți fuge imediat printre neuroni ca un țipar.

Orice încleștare a coerentului e inutilă și te-ar abate de la plăcerea fundamentală a Zenobiei – frumusețea limbii române.

Dincolo de orice alte considerații, cartea lui Gellu Naum este un imn adus caracterului melodios, dar și profund narativ al graiului nostru.

Dacă ne abandonăm lecturii fără pretenții de soliditate epistemologică, Zenobia ne răsplătește uneori cu mici bijuterii de reflecție care nu doar că au sens, ci unul atât de pătrunzător, că simți că lucrurile ți s-au așezat mai bine în cap.

Iată un pasaj elocvent:

Fiecare poartă cu sine un neadevăr menit să-i deslușească mișcarea încâlcită a lumii sublunare. Acesta se numește adevăr și ține până când apare altul. Destinul său pare a fi ciocnirea, rând pe rând, atât cu adevărurile agresive ale celorlalți, luate în parte, cât și cu adevărul depresiv al tuturor, luați laolaltă.

Cărții nu-i pasă de ce crezi tu că ar trebui să spună sau pe unde să o ia, dar oferă totuși o constantă aproape reconfortantă.

Periodic, autorul introduce în contrapunct diverse ciudățenii și curiozități pe care pretinde că le-ar fi adunat din ziare.

Adevărate sau nu, incursiunile acestea rapide în aiureala lumii sunt delicioase.

Iat-o pe una dintre ele:

Culcat pe vârfurile ascuțite ale unor cuie înfipte într-o scândură, fachirul elvețian Mirna Bey (pe numele adevărat Augustin Fournier) a coborât ghețarul din Saas Fee, la peste 3000 de metri altitudine. Îmbrăcat numai cu un slip din piele de leopard și purtând pe cap un turban, Mirna Bey a folosit drept săniuță scândura plină de cuie.

Umorul nu e limitat doar la intarsiile psedo-jurnalistice, ci se găsește una, două, în interacțiunile dintre personaje, atât de suprareliste, că par chiar verosimile.

Iată un exemplu și de acest fel:

Stai să vezi, am spus, mai știu un caz cu un băiat simpatic, unul, Robescu. Ăsta spunea mereu ”after you”, îi plăcea lui așa. Dacă erai cu el și voia să intri într-o cameră, se dădea frumos la o parte, spunea ”after you” și te lăsa pe tine să intri primul. Dacă voia să fumeze, scotea pachetul, îți oferea o țigară, spunea ”after you” și așa mai departe. Cred că venise pe lume numai ca să spună ”after you” și să se ducă, fiindcă ne-a luat-o înainte la toți: s-a curățat, primul, la nouăsprezece ani…

E limpede.

Literatura română, literatura universală și omenirea, în general, au primit un mare cadou pe 1 august 1915.