Termenul de ”mitologie” poate fi înțeles în două feluri.
Ansamblul acela de povești ale unui civilizații de mult apuse, povești pe care le citim cu plăcere, dar și cu detașare.
Sau poate fi acel ansamblu de povești care guvernează modul cum trăim în prezent.
Există oare vreo legătură între cele două fațete ale acestui cuvânt?
Seria de dialoguri din Puterea mitului ne provoacă să ne convingem singuri că sunt una și aceeași semnificație și că nu s-au schimbat cu nimic în esență, din zorii omenirii și până astăzi.
Cartea reprezintă versiunea scrisă a discuțiilor televizate dintre reputatul specialist în mitologie Joseph Campbell și realizatorul Bill Moyers și este o lectură care îți întoarce mintea pe toate părțile.
Ca orice interacțiune verbală, deși pornește de la un subiect anume, virează în moduri nebănuite. De multe ori simțeam nevoia să mă opresc din citit, pentru a rumega pe deplin ceea ce parcursesem și a nu mi se apleca de la prea multă fierbere neuronală.
Erudiția lui Joseph Campbell este uluitoare, chiar și acceptând încă dintru început că este o autoritate în domeniu. Și nu doar volumul de informații copleșește, ci mai ales conexiunile suprinzătoare.
Sau poate nu atât de surprinzătoare.
E greu să fii de acord cu tot ce se vehiculează în această carte, însă asta e un câștig în sine. Ești expus la păreri contrare sau necunoscute, la opinii care contrazic mitologia în care te-ai scăldat până acum sau care îți ies în cale pentru prima dată.
Dar există și momente de pură încântare a confirmări, când eu, unul, am găsit confirmarea poveștilor după care am ales să îmi conduc viața.
Vă las mai jos cel mai important pasaj din Puterea mitului, cu mențiunea că este doar unul din multele momente de sublimă revelație pe care le-am avut citind-o:
MOYERS: În acest sens, spre deosebire de eroii ca Prometeu sau Iisus, noi nu plecăm într-o călătorie ca să salvăm lumea, ci pe noi înșine.
CAMPBELL: Dar, făcând asta, salvăm lumea. Influența unei persoane vitalizează, fără îndoială. Lumea fără spirit este un tărâm pustiu. Oamenii cred că lumea se schimbă mutând lucruri, schimbând reguli, schimbând conducători și așa mai departe. Nu, nu! Orice lume este o lume validă, dacă este vie. Trebuie să aducem viață în lume și singurul mod în care o putem face este să ne găsim viața individuală, să fim noi înșine.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un dialog la fel de măiestru ca al lui Platon.
Primăvara își reintră în drepturi, dar lectura continuă neabătută:
Enciclopedia inutilității – o colecție de panseuri despre diverse aspecte ale existenței, de la foarte mărunte la fundamentale, toate abordate cu un aer aristocratic și condescendent. A nu se citi arogant, pentru că Alexander von Schonburg are destulă luciditate, încât să nu facă apologia vreunei epoci trecute, ci doar își oferă gândurile de moment, unele dintre ele savuroase și inteligente. Chiar în momentul acesta mi-aduc aminte de radiografia călătorilor de la low-cost și o regăsesc în peste două treimi din propriile-mi voiajuri. O carte care nu va mulțumi pe toată lumea, dar care are ceva pentru fiecare.
Atomic Habits – o carte-vedetă a prezentului, semn că oamenii înțeleg că ești și cum îți propui să fii, nu doar cum îți e scris în frunte. Formula propusă de James Clear este, în esență simplă, fără a musti de originalitate și se referă la a face obiceiurile bune atractive și pe cele rele neatractive, distanța să fie scurtă la primele și lungă la cele din urmă, iar progresele să fie mici, dar clare. Ușor de zis, mai greu de făcut. Unele dintre poveștile cu care autorul infuzează fiecare capitol sunt superflue, altele interesante, unele melodramatice, altele ilustrative. Dar, dacă, în întregul ei, volumul ne ajută să ducem o viață un picuț mai sănătoasă, mai veselă, mai împlinită, atunci își va fi atins menirea.
Cyberpsihologia – efectele lumii digitale asupra personalităților noastre nu mai sunt doar speculații, sunt certitudini. Eu însumi le văd la tot pasul, e plin trotuarul de persoane care merg cu nasurile în telefoane. Spre deosebire de confrații din lumea anglo-saxonă, care își structurează lucrările ca pe un discurs, cu interes pentru efect narativ, Catarina Katzer e nemțoaică și procedează metodic, fără prea mult umor și cu o documentare exhaustivă. Metoda ei este de a descompune psihicul uman în componente majore, cum ar fi memoria, atenția, afectivitatea sau relaționarea, să le explice și să prezinte transformările pe care le suferă, din cauza Internetului și a rețelelor sociale, așa cum reies din datele care curg valuri, valuri. Concluziile nu sunt prea îmbucurătoare, iar dacă nu avem de ce să o firitisim pe autoare pentru vreo soluție salvatoare, îi putem fi totuși recunoscători că ne pune adevărul gol-goluț în față. Înțelepciunea de a face ceva în privința asta e treaba guvernelor, dar și a fiecăruia dintre noi.
După cataclismul din Turcia și Siria și după zgâlțâiala la care am fost supuși inclusiv noi, românii, și eu, ca și alții, am început să îmi pun întrebări precum aceasta:
Oare am ce-mi trebuie, cunoștințe și resurse, în caz de dezastru?
Autorii sunt foarte riguroși și nu ocolesc nimic (sau cel puțin așa i s-a părut iresponsabilului de mine) din cele de trebuință, comportamentale sau materiale, în situația unei urgii.
Cartea are două părți mari, cea despre ansamblul de pregătiri generale în caz de dezastre, și cea despre măsurile specifice în varii scenarii, de la pană de curent generalizată la caniculă, și de la contaminare radioactivă la alunecări de teren.
În prima, este detaliat conținutul unei truse (mai degrabă valize) care să asigure supraviețuirea timp de 72 de ore în oricare dintre situațiile de mai sus, iar conținutul ei, foarte detaliat, m-a pus pe gânduri.
Pe de o parte, recunosc justețea tuturor obiectelor și produselor enumerate acolo.
Pe de altă parte, a le procura, întreține și reînnoi presupune un efort de timp, energie și bani.
Și aici ajungem la vechea dilemă – până unde merge precauția și de unde începe paranoia.
Departe de mine a avea un răspuns.
Ce am remarcat și mi-a plăcut în acest volum este că autorii au menționat că, pentru situații de izolare sau părăsire mai îndelungată a domiciliului, este nevoie să avem cu noi și mijloace de destindere (cărți sau jocuri). E semn de mare înțelepciune să accepți că sănătatea psihică este la fel de importantă precum cea fizică și că are nevoie de mijloace specifice.
Dacă nu mă credeți, aveți Nepovestitele iubiri de Tatiana Niculescu, să vă convingă ce varietate de amoruri au animat și dereglat suflarea românească la cumpăna veacurilor XIX-XX sau în perioada interbelică, pe care o idealizăm cu încăpățânare și după care tânjim fără scăpare.
Proza Tatianei Niculescu e greu de categorisit. Autoarea ia crâmpei de mărturii reale, le lasă la dospit, le frământă literar și scoate niște istorii personale de odinioară, nu neapărat exacte, dar veridice.
Unele dintre ele sunt mai cuminți stilistic, altele sunt redactate la persoana I. În special acestea au intensitate psihologică și, uneori, chiar sunt stropit cu esență de suspans veritabil.
Prima dintre Nepovestitele iubiri are o astfel de atmosferă, ajutată și de gravitatea dezvăluirilor care se succed.
Deși fluidă precum o lucrare de ficțiune, cartea Tatianei Niculescu contribuie în felul ei mărunt la marea știință a istoriei, precum și la maturitatea la care te obligă, expus fiind la ea.
De exemplu, am avut parte de ororile comise de români în timpul Revoluției de la 1848.
Dar, românii cei împilați și animați de nobile idealuri s-au dedat la orori împotriva altor nații.
O provocare și mai mare este să îl vezi pe generalul Bem, cunoscut din manualele de istorie ca infam, în ipostaza de binefăcător.
Recunosc, impulsul inițial de a citi acest roman a venit de la identitatea de nume dintre mine și titlu.
Însă a contat și că știam câteva lucruri despre împăratul Iulian Apostatul, care, în ciuda unei domnii scurte, și-a gravat locul în posteritate prin faptul că, deși urmaș al lui Constantin cel Mare, a încercat să se împotrivească talazului reprezentat de creștinism și să readucă Imperiul Roman pe făgașul venerării vechilor zei.
Această atitudine, vrednică de de hybrisul anticelor tragedii grecești, precum și interesul pentru filosofie, l-au făcut drag scriitorilor, printre aceștia numărându-se chiar și Henrik Ibsen, care i-a dedicat cea mai lungă piesă a întregii sale opere.
La rându-i, Gore Vidal se aplecă asupra vieții, ideilor și enigmei personalității sale, cu rigoare de autor de biografii istorice, dar și cu inteligența unui romancier care vrea să dea cititorilor de gândit.
Iulian se bazează pe lucrările redactate de el însuși, precum și pe cronici apropiate cronologic de perioada sa, iar rezultatul este că are sute multe de pagini și ar fi fost insuportabil prin densitate, dacă autorul s-ar fi limitat să facă pe lectorul de facultate și doar să înșiruie evenimente.
Pe lângă povestea depănată de împărat, avem părerile, uneori divergente, a doi cărturari care l-au cunoscut, iar această relativitate a memoriei și a interpretării unor situații este atât strecurată de Vidal cu subtilitate și umor în structura narativă, astfel că marea de detalii și descrieri nu mai par pedante sau obositoare.
Atractiv, fără a fi intens, romanul ia viteză dramatică spre final, în timpul campaniei din Persia, în timpul căreia Iulian și-a găsit sfârșitul, neelucidat de specialiști, așadar prilej pentru scriitori să îl exploateze în scopurile ideatice pe care și le-au propus.
Gore Vidal nu face excepție și vine cu propria versiune, care îi slujește la a întregi dimensiunea tragică, în sens shakespearian, a personajului.
Am prieteni care nu suportă ideea de a vizita situri arheologice antice. Li se pare că nu sunt decât niște pietre.
Au dreptate.
Pentru a combate această ariditate avem romane precum Iulian al lui Gore Vidal sau Memoriile lui Hadrian al lui Marguerite Yourcenar, cele două fiind surate stilistice și tematice.
Ambele readuc la viață o lume de mult apusă, glorioasă și sângeroasă, în care încă ne regăsim, chiar dacă nu ne place s-o recunoaștem.
Suntem în plin sezon de Oscar și am remarcat că, printre nominalizați, mai precis la categoria scenariu adaptat, se află și Kazuo Ishiguro, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.
Autorul nipono-britanic, atât de fin cunoscător al celor două culturi din care își extrage seva inspirației, era singurul capabil să ia capodopera lui Airo Kurosawa, Ikiru, și să o transpună în Anglia victoriană în Living, prilejuindu-i lui Bill Nighy un rol extraordinar.
Această întâlnire dintre Nobel și Oscar m-a ispitit să explorez puțin istoria cinematografiei, dar și a literaturii, ca să descopăr când a mai avut loc.
Astfel, Kazuo Ishiguro aparține unui club foarte restrâns și ilustru.
O să-l includ aici și pe Bon Dylan care a luat Nobelul în 2016, după ce câștigase Oscarul în 2001, deși nu pentru vreo categorie care are legătură cu scenariul, ci pentru melodia originală Things Have Changed de pe coloana sonoră a filmului Wonder Boys (2000). Dar versurile sunt scrise de el și sunt atât de subtile, sarcastice și chiar întunecate, încât locul lui în club este incontestabil.
John Steinbeck, câștigător de Nobel în 1962, are nu una, ci trei nominalizări la Oscar pentru scenariu: Lifeboat (1944), A Medal for Benny (1945) și Viva Zapata! (1952).
Dintre aceste filme, merită menționat Lifeboat, pentru cadrul restrâns și inedit în care are loc acțiunea, precum și pentru cea mai simpatică apariție fugitivă a regizorului Alfred Hitchcock.
Deși a refuzat Nobelul care i-a fost decernat în 1964, Jean-Paul Sartre figurează printre laureații acestui premiu, fiind totodată nominalizat la Oscar pentru scenariul filmului Les orgueilleux (1953).
Harold Pinter a luat Nobelul în 2005, dar înainte de asta deja bifase două nominalizări la Oscar, una pentru modul cum a adaptat scriitura lui John Fowles în The French Lieutenant’s Woman (1981), iar cealaltă pentru propria piesă transpusă pentru marele ecran în Betrayal (1983).
Președinte de onoare al acestui club rămâne George Bernard Shaw, care, după ce primise Nobelul în 1925, a cîștigat și Oscarul în calitate de co-scenarist al propriei lucrări dramaturgice Pygmalion, ecranizată cu același titlu în 1938 și avându-i în distribuție pe Leslie Howard și Wendy Hiller.
Referitor la Oscarul lui Shaw, există două anecdote care merită amintite.
Deoarece scriitorul nu a fost prezent la ceremonie, premiul a fost preluat chiar de cel care prezentase nominalizările, Lloyd C. Douglas, care a glumit spunând: Povestea domnului Shaw este acum la fel de originală ca acum trei mii de ani.
Deși n-a refuzat statueta, ireverențiosul autor n-a avut prea multă grijă de ea, astfel încât, la moartea sa, când reședința i-a fost transformată în muzeu, prețiosul premiu era atât de plin de patina vremii, încât curatorul a crezut că e un obiect fără valoare și l-a folosit drept suport pentru ușă.
Și așa a rămas ceva vreme, până când, din fericire, cineva și-a dat seama de însemnătatea ei, iar Oscarul stă acum alături de Nobel în muzeul dedicat unuia dintre cei mai hâtri scriitori din toate timpurile.
Lectura de non-ficțiuni rămâne constantă, chiar dacă neregulată, grație tumultului vieții care a luat-o de la capăt după pandemie:
The Distracted Mind – sintagma din titlu este sugestivă cât cuprinde, mai ales pentru lumea adâncită în telefoane în care trăim. Cei doi autori, Adam Gazzaley și Larry Rosen, sunt preocupați de atenție, ca mecanism și super-putere omenească, precum și pericolele care o asaltează, de la factori universali, precum vârsta sau stresul sau bolile psihice, la chestiuni specifice prezentului, îndeobște tehnologia. Cea mai instructivă parte a cărții este aceea în care autorii descompun și prezintă metodic procesele cognitive din care se compune atenția. Pot eu însumi să depun mărturie asupra validității modelului lor, precum și a deficiențelor crescânde din zilele noastre, pentru că, în calitate de instructor, remarc că tot mai mulți oameni, de vârste diverse, dar în primul rând copiii, întâmpină probleme în a utiliza sau a se motiva să utilizeze memoria de scurtă durată, numită și memorie funcțională.
Raising Humans in a Digital World – ca o continuarea la problematica anterioară vine și acest volum, prin care Diane Graber își propune să compună un veritabil manual de gestionare a educației digitale a copiilor și adolescenților. Două mari direcții ideatice am desprins din această carte. Una este că părinții înșiși au nevoie să aibă instrumente emoționale bine puse la punct, să nu fie la rândul lor victime ale abuzului de tehnologie și să fie în stare să le explice celor mici toate aspectele delicate ale vieții virtuale, precum ar face-o în cazul celorlalte aspecte esențiale ale devenirii umane. Cealaltă este expunerea graduală a copiilor la tehnologie, începând de la a-i feri cu totul în primii ani ai vieții până la folosirea graduală a tuturor formelor de manifestare digitală, într-un mod judicios, bazat pe reguli și pe respect față de ceilalți. Cartea nu e atât de aridă pe cât am făcut-o să pară, ci abundă în exemple, pozitive sau negative, astfel încât e folositoare oricui.
Influence – ca să fac un joc de cuvinte, deși deloc recentă, această carte își păstrează influența, pentru că autorul Robert Cialdini a reușit să distileze câteva principii universal-valabile ale eternei lupte a direcționării comportamentului celorlalți. Aceste principii sunt reciprocitatea, coerența interioară, dovada socială, caracterul agreabil, autoritatea și raritatea. Cialdini le ia pe fiecare la puricat și, deși se folosește de multe studii celebre, dintre care unele îmi sunt deja cunoscute, are meritul de a fi mers la firul ierbii, adică de a se fi implicat activ în diverse activități mundane, de la cea de chelner la cea de vânzător de mașini, pentru a se convinge practic despre cum funcționează. Lăudabil este că lucrarea sa nu reprezintă vreun îndreptar despre cum să-i manipulezi și fraierești pe alții, ci este menită mai degrabă a fi un antrenament de apărare împotriva unor astfel de tertipuri. Suntem oameni și, ca urmare, suntem foarte vulnerabili la acțiunile semenilor noștri.
Că omenirea produce gunoaie cu toptanul, o știm cu toții.
Trebuie să fii de ultra-rea credință, încât să negi că avem probleme structurale, pe care, într-un fel sau altul, trebuie să le abordăm.
Colin Beavan a făcut-o într-un mod radical.
Timp de un an de zile și-a propus să nu mai consume electricitate, să nu mai genereze deșeuri, să nu mai cumpere produse noi, iar în privința mâncării, să nu achiziționeze nimic crescut sau cultivat la mai mult de 400 de kilometri distanță de domiciliu.
Și toate acestea împreună cu familia, nu singur!
Acesta mi s-a părut un aspect remarcabil al poveștii No Impact Man – că a demonstrat coeziunea și ambiția unui grup, nu a unui individ, că a existat atâta înțelegere și spirit de sacrificiu din partea mai multor persoane, dintre care una de-abia făcuse ochi.
Cartea lui Beavan este cronica acestui an de trăit în asceză.
Nu e doar relatarea faptică a măsurilor și zbaterilor protagoniștilor, ci și o sumă de reflecții despre natura fericirii și a sensului vieții în secolul XXI.
Ajungem aici la principalul motiv de critică la adresa acestei lucrări. Nu puțini l-au acuzat pe autor că s-a întins prea mult cu vorba (din motive editorial-financiare), când un eseu bine structurat ar fi redat mai bine acest experiment al austerității auto-impuse.
Sunt de acord că Beavan se pierde uneori în elucubrații și că e prea chitit pe umor, ca să îi mai și iasă de fiecare dată, însă întrebările și problemele generale pe care le ridică sunt esențiale.
Până la urmă, merită să ne interogăm singuri în privința lucrurilor care ne fac fericiți, precum și a cauzelor care ne mână spre a achiziționa una sau alta.
De cele mai multe ori, nu e vreo nevoie stringentă, ci una de ordin psihologic, iar acolo se poate lucra.
Se poate lucra fără înverșunare, astfel încât să devenim cât mai mulți un pic mai cumpătați și să nu mai aibă teribiliștii argumente în a deveni asceți care îți bat obrazul cu sacrificiile lor.
P.S. Mulțumesc celor la librăria online Libris pentru o lecție extremă despre cum o putem lăsa mai moale cu consumul și consumerismul.
Tracy Chevalier este specializată pe romane de inspirație istorică, bine documentare, care înfățișează vieți, în principal de femei, cu zbaterile, aspirațiile și căderile lor.
Fata cu un cercel de perlă sau Doamna și licornul sunt exemple de povești în care s-a proptit pe opere de artă celebre, cărora le-a construit geneze fictive, dar convingătoare.
Albastru pur, cartea ei de debut, nu mai beneficiază de vreo capodoperă ca sursă și mobil al acțiunii, dar acesta nu e vreun semn de inferioritate, dimpotrivă, autoarea muncește mai mult și cu mai multă gravitate la intrigă și la efectele ei emoționale.
Romanul are două mari fire narative, ale unor femei din epoci diferite, una din perioada războaielor religioase dintre catolici și hughenoți din Franța, cealaltă din prezent, americancă stabilită în Franța.
Cea de-a doua pornește pe urmele descoperirii propriilor origini și, așa cum puteți intui, cele două istorii personale vor sfârși prin a fi convergente.
Cel mai interesantă provocare intelectuală pe care ne-o propune Tracy Chevalier este să comparăm condiția femeii de atunci și de acum.
Fiecare dintre cele două este cumva parte a unui triunghi amoros, din care mai fac parte soțul și un alt bărbat, fiecare dintre ele are de soluționat dilemele maternității, fiecare dintre ele are de înfruntat o condiție marginală.
Însă, dacă în cazul femeii contemporane, dramele sunt interioare și există sprijin extern de tot felul, în cazul celei din trecut lucrurile stau mult aproape invers.
Libertatea de alegere este minimă, mijloacele de revoltă și emancipare sunt aproape inexistente, iar lumea interioară este, în fapt, una dintre singurele căi de evadare.
Dacă aș avea-o în față acum pe Tracy Chevalier, aș întreba-o următoarele:
Doamnă, sunteți conștientă că această dihotomie pe care este construit romanul Albastru pur dă apă la moară vocilor masculine răutăcioase care combat feminismul arătând cât de rău le era urmașelor Evei în trecut, în comparație cu prezentul?
Apoi, vă dați seamă că proverbul ”Femeia, ochi alunecoși, inimă zburdalnică” e alimentat de cele două personaje, în special eroina din prezent?
Nu în ultimul rând, albastrul este culoarea seninătății sau a tristeții?
Nu știu dacă ar fi iritată de aceste întrebări, bănuiesc că nu, mai ales că aș avea să-i adresez niște călduroase felicitări pentru un roman care te ține în priză precum unul de suspans profesionist.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte care, printre altele, ilustrează foarte bine ce spunea Lucille Ball:
Odată în viață, fiecare bărbat are dreptul să se îndrăgostească nebunește de o roșcată splendidă.
Ultimul Festival Shakespeare din Craiova a avut loc în 2022, acum suntem la început de 2023 și deja mi-e pofta să mă întorc cumva la lucrările Bardului, ca să îmi umplu timpul până în 2024.
O scurtă, dar de efect metodă a fost lectura cărții Hag-Seed a lui Margaret Atwood, în care, precum în The Penelopiad, această inepuizabilă autoare reia, rescrie și reinterpretează un bun cultural universal.
În cazul de față este Furtuna de Shakespeare, care este transpusă literal, dar și metatextual.
Un faimos om de teatru este lucrat de un colaborator și de un oficial, astfel încât își pierde postul de regizor, exact când lucra la această piesă.
După ce revine pe linia de plutire și se aciuează undeva departe de ochii lumii și, mai ales, ai celor care i-au făcut bucata, protagonistul își găsește o nouă menire ajungând să își practice profesia într-un penitenciar, unde dezvoltă un complex sistem de educare și motivare a deținuților, întru punerea în scenă a unor variate opere shakespeariene.
Iar pentru momentul vizitei celor doi vechi destinatari ai dorinței lui de răzbunare, pregătește chiar Furtuna.
E clar că, din punct de vedere al originalității subiectului, Atwood n-a nădușit prea mult.
Dar inteligența și umorul ei sunt la locul lor, iar prin ele o piesă atât alunecoasă precum Furtuna se desface cu buchete inedite de înțelesuri și perspective.
Și, încă o dată (oare a câtă), am rămas uimit de cât teren de joacă oferă Shakespeare minții umane.
Tot ce ne-a lăsat e un imens parc de distracții, în care putem trăi oroarea și exaltarea, înduioșarea și revolta, ambiția și resemnarea, dragostea și ura, iar enumerarea acestor perechi antinomice poate continua la nesfârșit.
Offff, cât am citit Hag-Seed am uitat de dorul de Shakespeare!
