Cuceriri SF (22)

SF-ul nu se uită, SF-ul continuă:

The World of Null-A – un roman dintr-o epocă care, din punct de vedere al ideilor și desfășurării, pare îndepărtat ca istoria antică, dar care are câteva calități intacte. Prima dintre acestea este cadrul în care este plasată acțiunea, un viitor în care o Mașină atotștiutoare organizează destinele oamenilor, idee pe care o vom regăsi chiar mai jos, într-o altă creație SF, dar care devine și devine realitate pe zi ce trece. Protagonistul poveștii este un om fără identitate și cu abilități deosebite, pe care le descoperă în stil deux ex machina, când narațiunea are mai mare nevoie de ele, silit să supraviețuiască unei urzeli extrem de complicate de intrigi și personaje. Autorul A. E. Vogt nu urmărește neapărat tehnologia, ci mai degrabă conceptualul, cu aluzii către filosofia greacă (null-A s-ar traduce prin non-aristotelian). Acest aspect este util în a înțelege finalul, care capătă un sens remarcabil, mai ales că vine după o învălmășeală care mi-a adus aminte de cea plăsmuită de Alfred Bester în The Stars My Destination. Ca și acesta din urmă, și romanul în discuție aici merită citit dintr-un interes istoric față de evoluția SF-ului ca expresie a imaginarului.

Starship Troopers – o creație de referință a genului, dar și una care mi-a relevat că Robert A. Heinlein putea să scrie și din puncte de vedere care nu corespundeau ideologiei sale libertariene, atât de prezente în The Moon Is a Harsh Mistress sau Stranger in a Strange Land. Protagonistul cărții își descrie transformarea de la simplu recrut la ofițer cu experiență, într-un viitor în care omenirea a populat spațiul și are de înfruntat specia brutală și tenace a unor Bugs, neîndoios sursă de inspirație pentru universurile Alien sau Starcraft. Autorul nu ne scutește de inteligentele sale tirade, însă acestea sunt doar momente de respiro într-o narațiune intensă și foarte meșteșugit condusă. Spiritul cazon și dăruirea față de un esprit de corps descris în detaliu sunt atât de pătimașe, că nu m-a mirat să aflu că romanul este prins în bibliografiile recomandate la Academiile Militare de pe glob. Am o bănuială, însă: nu cumva Heinlein a vrut de fapt să satirizeze și să înfiereze o astfel de cultură belicoasă, tocmai imaginând una dus la extrem? O carte mare e mereu deschisă interpretărilor.

A Plague of Demons and Other Stories – tot despre războinici scrie și Keith Laumer, însă despre unii care acționează solitar, uneori chiar împotriva sistemului. Acest tipar narativ se regăsește în aproape toate povestirile acestui volum și, totuși, niciodată nu am simțit vreun deja vu, ci, dimpotrivă, parcurgeam fiecare fir narativ cu sufletul la gură. Autorul nu stăpânește doar meșteșugul suspansului, ci este și un maestru al stilului. În nuvela cea mai amplă, care dă și numele cărții, se întâlnesc la un moment dat (nu vă îngrijorați, nu dezvălui nimic semnificativ) soldați din diverse perioade ale istoriei, iar modul cum Laumer le recreează modul de a vorbi este o încântare. Un scriitor care mi-a relevat că n-aș avea decât de câștigat explorând proza scurtă a SF-ului, pe care am atins-o doar ocazional.

Player Piano – inteligența, sarcasmul, intuiția, imaginația sunt calități ale lui Kurt Vonnegut pe care le cunoșteam dinainte. Dar în acest prim roman al său le-am simțit în cea mai curată formă, grație și faptului că are o structură mai clasică, mai puțin alambicată sau psihedelică decât creații ulterioare. Protagonistul cărții este un director de fabrică plictisit de viață, într-un viitor în care mașinile au înlocuit munca oamenilor, iar un supercomputer ia toate deciziile în locul instituțiilor publice. Stai așa, nu cumva ăsta e făgașul pe care s-a angajat omenirea în secolul XXI? Ba da, iar colosal nu este doar faptul că o astfel de viziune s-a închegat în mintea unui om acum șapte decenii (romanul a apărut în 1952), ci și că include efectele devastatoare asupra condiției umane, precum și revolta celor văduviți astfel de roadele muncii și pregătirii lor. Pentru aceia care au fost supuși la acea cutumă tipic corporatistă numită teambuilding, există o bucată a cărții dedicată unei versiune extreme, grotești și amuzante, a acestei manifestări a ipocriziei spiritului de echipă. Cu umor și sinceritate, Vonnegut mărturisea într-un interviu că ”I cheerfully ripped off the plot of Brave New World, whose plot had been cheerfully ripped off from Yevgeny Zamyatin’s We”. Da, SF-ul este o panoramă în perpetuă transformare a felului cum privim lumea în care trăim și lumea în care credem că o să trăim.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Cuceriri SF (21)

Unde-l găsim pe Socrate?

În zilele noastre, când ”Ce știu sigur e că nu știu nimic” pare a fi fost înlocuit cu ”Lasă că știu eu, am citit pe net”, Socrate pare cam greu de găsit.

Și, cu toate acestea, îl mai aflăm uneori, precum în această carte de Josef Toman și al Miroslava Tomanova.

Pe Toman-el îl știam drept autor de solide romane istorice, cum ar fi excelentul După noi, potopul, iar atingerea partenerei de condei și de viață se vede în nuanțarea figurilor feminine, precum Xantipa sau Aspasia.

Socrate nu a lăsat nimic scris, iar ce știm (sau credem că știm) despre el sunt mărturii ale altora.

Cuplul de scriitori ia această penurie de informații și o îmbogățește cu o poveste care îl urmărește pe dascălul într-ale deslușirii de sine din copilărie și până la fatidicul moment al ingerării de cucută. Niște artificii narative furnizează scurtături prin viața-i lungă și bogată în evenimente.

Dată fiind influența ulterioară a lui Socrate asupra gândirii europene, figura lui de aici mi se pare cuminte din punct de vedere al vivacității ideilor. Se simt uneori pasajele emblematice din Platon, dar și plăsmuiri de episoade sugestive, menite a-l umaniza și integra tabloului mai amplu al Atenei.

Aici strălucește, într-adevăr, scriitura celor doi, precum statuia criselefantină a zeiței adăpostite de Partenon. Ruinele glorioase ajunse până în prezent și descrierile aseptice din manualele de istorie se îmbibă cu imagini și sunete și mirosuri.

Atena prinde viață, iar astfel am avut revelația că nu Socrate i-a asigurat nemurirea, ci invers.

Dacă pe Socrate îl găsim mai greu (deși merită de-a pururi căutat, merită spus), Atena e pretutindeni.

În formă și în fond.

Iată un crâmpei al ei pe Calea Unirii din Craiova, o stradă care adăpostește atâtea comori arhitecturale, încât, după ani buni de peregrinat de-a lungul ei, tot mai am câte una de descoperit.

O viața necercetată nu merită trăită, spunea Socrate.

La fel și un polis, mai ales cel în care trăiești.

Din lumea celor care foșnesc și umbresc

Printre copaci îmi găsesc pacea.

Poate e aerul, poate e condiționare mentală, poate e culoarea, nu știu.

Însă acolo, între Rămuroși, îmi aflu liniștea pe care viața urbană contemporană o agresează continuu.

Însă lumea acestor necuvântătoare imobile este departe de a fi liniștită, după cum ne spune Peter Wohlleben în Viața secretă a copacilor.

E un univers în care are loc o permanentă luptă, pentru supraviețuire și pentru creștere, dar una greu perceptibilă de către efemera creatură umană.

De formație pădurar, autorul emană o știință a naturii incontestabilă, care îi permite să fie atât de sugestiv în stilul prezentării, încât n-are nevoie de artificii narative meșteșugite și nici măcar de ilustrații, pentru a ne face să vizualizăm o puzderie de procese și transformări, atât în interiorul arborilor, cât și la nivelul ecosistemelor pe care le compun.

Poate cea mai drastică modificare cognitivă pe care va fi nevoie s-o fac după lectura acestei lucrări este să nu mai privesc copacii ca entități individuale, ci să îmi plăsmuiesc mental o construcție de o complexitate incredibilă, în care aceștia comunică, își transferă resurse, învață și adaptează unor condiții noi.

Tot o reașezare intelectuală va avea loc si în cazul ciupercilor. Nu mai sunt doar ocazionalele și amuzantele locuitoare secundare ale pădurii, ci, într-un fel, stăpânele subterane și nevăzute ale acesteia.

M-am dezumflat un pic și aflând că acei copaci pe care i-am plantat de-a lungul timpului în cadrul unor acțiuni organizate vor fi departe de a-și împlini pe deplin menirea de a constitui o pădure sănătoasă.

Un ecosistem viabil nu este democratic și nici egalitarist, așa cum ne-am dori în privința celor umane. Natura are căile ei, uneori mai subtile, alteori mai brutale, de a ajunge la echilibru.

O spune foarte elocvent Peter Wohlleben:

Singura condiție e ca structura socială a pădurii să nu fie perturbată prin defrișări și să poată, astfel, să își regleze singură microclimatul.

Așa că, data viitoare când vă bate gândul să vă schimbați mobila și să cumpărați una de stejar masiv, mai gândiți-vă o dată.

Chiar nu mai puteți suporta să stați pe același scaun și să dormiți în același pat?

Pentru că eu, unul, nu aș suporta să nu mai am o pădure care să mă vindece.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte care ar merita să devină bibliografie obligatorie în școli, ministere și ocoluri silvice.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

În vacanța se stă, iar statul e favorabil cititului. Ergo:

A Brief History of Time – această lucrare de astro-fizică și alte chestiuni cumplit de complicate e la ani-lumină depărtare de preocupările și pasiunile mele, dar nu regret că am parcurs-o, chiar dacă am gradul meu de înțelegere a fost limitat. O celebritate științifică dincolo de fruntariile domeniului, Stephen Hawking încearcă să facă din Univers și transformările lui ceva inteligibil publicului larg, dar rezultatul tot peste medie de dificil rămâne. Autorul e conștient de asta, remarcând cu umor că s-au luat mulți au luat premiul Nobel arătând că nu știm mare lucru despre noi și mare schemă a existenței cosmice. Socrate ar fi fost încântat. Însă, în momentele când neuroni-mi reușeau să se închege și întrezăream peisajul originilor Universului sau ale modului cum (credem că) funcționează, am simțit aceeași uimire care trebuie să îi fi cuprins pe un Aristotel sau un Galilei sau un Newton. Ce mici suntem, dar asta nu ne împiedică să ne zbatem să cunoaștem mai mult. Există oare vreo glorie mai mare ca aceasta?

1066 – titlul cel mare al acestei cărți este de efect, însă subtitlul îi relevă practic conținutul: The Hidden Mystery in the Bayeux Tapestry. Un monument istoric și artistic, pe care, grație unui noroc chior al istoriei, încă putem să îl admirăm în orășelul eponim și care spune povestea bătăliei de la Hastings, în urma căreia normanzii lui William Cuceritorul au pus stăpânire pe Anglia. Multă vreme considerată un simplu exercițiu de propagandă din partea învingătorilor, tapiseria (termen impropriu, fiind o broderie, de fapt) devine, sub privirea scrutătoare și proza inspirată al lui Andrew Bridgeford, o urzeală mult mai încurcată de sensuri, unele dintre ele de-a dreptul subversive. Pe site-ul muzeului din Bayeux se poate găsi o versiune digitală, de foarte bună calitate, a întregii istorisiri textile, astfel că mi-am însoțit lectura cu analiza fiecărui moment asupra căruia autorul ne atrage atenția. Rezultatul a fost o formidabilă lecție de a vedea dincolo de imagine, de a privi în context, de a corela cu alte informații, de a supune un mesaj criptic filtrului gândirii. Am propriile concluzii, însă parcă acestea nici nu mai contează. Călătoria a fost totul.

A Book of Americans – zilele astea, americanii sunt beșteliți de toată lumea, pentru că i-au lăsat pe afgani de izbeliște. Însă americanii nu pot salva pe toată lumea, sunt oameni ca toți oamenii, cu bune și cu rele, iar cel mai mare cadou pe care ni-l pot face este să ne demonstreze că ei înșiși înțeleg asta. Cel mai elocvent exemplu este această carte încântătoare, în care autorii Rosemary și Stephen Vincent Benet, ajutați de ilustratorul Charles Child, prezintă diverse personaje marcante din istoria Statelor Unite, individuale (Washington, Pocahontas, Lincoln) sau colective (pelerinii, indienii, pionierii). Dar nu oricum. Ci în versuri! Atât de bine sunt întoarse din condei, încât aproape că nu bagi de seamă cât de echilibrate sunt. Prima ediție a volumului datează din 1933, deci nu cea mai corectă politică perioadă a Americii, însă modul cum sunt creionate aceste personalități este o pildă minunată de cum trecutul poate fi subiect de dezbatere și de învățăminte. Iar asta într-un mod distractiv, nu pedant cum încă îl abordează unii. Iată cum se încheie poezia despre Jesse James:

Some call Jess Missouri’s pride

Some say he’s her shame,

All we can say is, anyway,

He earned his outlaw fame.

Pe când o astfel de carte despre Mihai Viteazul, Ion C. Brătianu sau moții lui Horea, Cloșca și Crișan?

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

În așteptarea unui Dune, hai să vorbim despre celălalt

Știindu-mă pasionat de cărți și de filme și cunoscând că evenimentul cinematografic al anului va fi lansarea noii ecranizări a romanului emblematic Dune, prietenii de la librăria online Libris mi l-au trimis pe neașteptate, fapt pentru care le sunt multiplu recunoscător.

În primul rând, pentru că a primi o carte este un deliciu căruia nu îi rezist.

Apoi, a zgândărit în cel mai plăcut mod așteptarea până în octombrie, când producția regizată de Denis Villeneuve ni se va dezvălui pe marele ecran.

Însă, cu ocazia acestui cadou minunat, mi-am adus aminte că mai există o transpunere filmică a universului planetei Arrakis, aceea mult hulită a lui David Lynch.

Și pe nedrept, aș zice, pentru că, deși pare pe undeva a comprima și demitiza universul imaginat de Herbert, multe dintre percepțiile încetățenite despre cum ar trebui să arate personajele și tehnologia și ecologia acestuia de aici vin.

Și uite-așa s-a născut ideea unei provocări pe care v-o adresez.

Găsiți, vă rog, un motiv mai bun decât cel de jos în favoarea ideii că Dune al lui David Lynch merită reabilitat.

Greu, nu-i așa?

Această cerere de oferte argumentative va avea loc pe Facebook, iar comentariile voastre la postarea mea de acolo vor fi considerate intrările în concursul pentru a câștiga exact cartea Dune a lui Frank Herbert, pe care mi-au pus-o la dispoziție cu atâta mărinimie cei de la librăria online Libris.

Comentariul care va aduna cele mai multe like-uri până pe data de vineri, 13 august, ora 18:00, îi va aduce autorului ei Spice pentru minte, adică un roman SF de legendă.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Canicula ne ține în casă, iar în casă putem citi.

Întrebări fără răspuns – e important de menționat că această carte a lui Lucian Boia are și subtitlul Sau cu prea multe răspunsuri, pentru că astfel se vădește și cea mai mare calitate a ei – ne vădește dilemele lumii în care trăim. Altminteri, cu stilu-i defetist deja arhi-cunoscut, istoricul român preia idei de la Yuval Harari sau alți confrați în vogă, iar factorul de noutate e scăzut spre inexistent. De remarcat, însă, capacitatea de sinteză a lui Lucian Boia, care, unde aceluiași Harari îi erau necesare câteva sute de pagini să ne întristeze, n-are nevoie decât de vreo câteva zeci.

Putere și teritoriu – pasiunea pentru domeniu, voința și simțul detectivistic zgândărit de deducțiile autorului Marian Coman m-au ajutat să duc până la capăt lectura acestui volum dens și deloc atractiv pentru aceia care văd doar latura anecdotică și suculentă a istoriei. Demersul științific are ca scop elucidarea unor controverse și zdruncinarea unor păreri încetățenite referitoare la evoluția teritorială a Țării Românești în Evul Mediu timpuriu și la a raportului dintre puterea centrală a domnitorilor și cea locală a boierilor. Cartea este destinată neîndoios profesioniștilor, însă stilul de redactare, deși doct, este suficient de accesibil, încât, cu puțină concentrare, devii părtașul unei veritabile investigații, ale cărei logică și proceduri pot fi aplicabile și în viața de zi cu zi. Sper că citesc aceste rânduri toți aceia pe care îi cunosc și care îmi spun de fiecare dată când constată că știu câte un crâmpei din îndelungata poveste a omenirii: Și cu ce te ajută asta în viață? Uite m-ajută să gândesc și să nu rămân un obtuz și nici să nu fiu patriot de carton.

The Selfish Gene – o carte cu o reputație care o precedă, cu idei care unora le par revoltătoare, altora depășite. Richard Dawkins, evoluționist convins, vine cu o teoria complexă, conform cărei orice se întâmplă în lumea vie, adică inclusiv în societatea umană, este rezultatul acțiunii numitelor gene, entități care au ca scop să se replice și să se perpetueze întru nemurire. Ca indivizi, nu suntem decât vehicule ale acestor gene, iar ceea ce numim liber-arbitru sau altruism nu sunt decât iluzii, autorul găsind explicații funcționale pentru astfel de manifestări despre care credem că ne pun pe noi, oamenii, mai presus de necuvântătoare. Spre cinstea lui științifică, Dawkins punctează și hibele propriei teorii, iar asta sporește experiența intelectuală a lecturii. Pentru că acesta este supremul beneficiu al parcurgerii acestei cărți – îți pune mintea la încercare, te expune unei urzeli complicate de concepte, forțează neuronii să se combine în moduri în care nu sunt învățați și nici nu le place, poate. Iar un astfel de exercițiu este sănătate curată pentru creier, organul cel mai afurisit și mai grandios pe care genele ăstea egoiste l-au plăsmuit ca să le poarte mai departe.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Țesături de sentimente

Muzeul Cluny din Paris nu este potrivit pentru hoardele de turiști care obișnuiau să năvălească în capitala Franței și care o vor face din nou când se va mai astâmpăra pârdalnica de pandemie.

Nu are vreo panoramă completă a Evului Mediu, ci doar crâmpeie de artă materială și spirituală, greu accesibile călătorului aflat în goană, care mai are de rulat trei obiective până la finalul zilei.

Însă într-o sală anume a acestei foste abații am regăsit aceeași sfială și admirație manifestate universal, ca la Mona Lisa sau Capela Sixtina.

Este lăcașul care adăpostește celor șase tapiserii ale Doamnei și licornului.

Lumina difuză, bogăția decorațiunilor, neclaritatea semnificațiilor și acea adorabilă naivitate figurativă gotică de dinainte de explozia naturalistă a Renașterii fac din această încăpere un loc magic.

Nu e de mirare că una dintre tapiserii apare în universul vrăjitoresc al lui Harry Potter.

Se știu câteva lucruri, dar nu foarte multe, despre cine a comandat și cine a executat aceste opere de artă, iar acest vacuum de informații este exploatat de Tracy Chevalier în Doamna și licornul.

Se vede o documentare temeinică a autoarei, mai ales în descrierile migăloase ale procesului de realizare, de la picturile inițiale la cusăturile finale, însă remarcabil este că această latură informativă este întrețesută cu o narativitate reușită și elocventă din punct de vedere emoțional.

Diverși actori implicați în geneza seriei de tapiserii primesc cuvântul pe rând și ne dezvăluie tumulturi interioare care par a se reflecta în detalii din povestea domniței care seduce sau este sedusă de un unicorn.

Deoarece e scris de o femeie și este despre imaginea multiplă a unei femei, se vede preponderența aspectului feminin în roman. Nu că ar fi vreun fapt supărător sau dăunător reconstituirii istorice.

Fiecare scriitor recompune lumea trecutului după chipul și asemănarea sa. O face Gustave Flaubert în Salammbô, Boleslaw Prus în Faraonul, iar acum Tracy Chevalier în Doamna și licornul.

A critică adusă îndeobște abordării romanțate a istoriei (s-a întâmplat recent cu serialul The Crown) este că publicul larg are tentația să dea valoare prea mare de adevăr ficțiunii, iar de aici până la a înghiți toate fake news-urile de pe Internet nu e cale lungă.

Ca urmare, după ce vă delectați cu proza frumoasă și profundă a lui Chevalier, vă invit să începeți a descoperi voi înșivă Doamna și licornul, urmărind un mic reportaj despre modul cum această serie de tapiserii este renovată (care ilustrează cumva și durerile facerii ei) sau parcurgând un site foarte bogat, izvorât din pasiunea unei doamne japoneze pentru această multiplă enigmă artistică – www.ladyandtheunicorn.com.

Iar ca fundal sonor puteți folosi un foarte interesant album de muzică de inspirație medievală, dar cu influențe electronice, intitulat La Dame à la licorne, compus de Dominique Guiot.

Fie ca simțurile să vă fie răsfățate după cum doriți.

Dar cu măsură!

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o panoramă a celei mai complicate urzeli din câte există – sufletul omenesc.

Încă un strop de nemurire

În vremuri atinse de morbul unei dezorientări amețitoare, merită să ne întoarcem la aceia care au propus varii metode de a rămâne stabili, fizic și psihic.

Iar unii dintre ei chiar își asumă provocarea asta ad literam – dervișii rotitori.

Adepții ai sufismului, aceștia își întemeiază ritualurile și învățăturile pe scrierile lui Jalal-ud-Din, cunoscut mai ales sub numele de Rumi.

Mistic persan din secolul al XIII-lea, este autorul unor poeme care transcend religia și granițele.

Când citești câte unul din Oceanul sufletului, simți într-adevăr cum te afunzi într-un univers al căutării interioare, uneori incredibil de familiar, alteori teribil de îndepărtat.

Multe dintre aceste poeme încep precum fabulele, iar simpla lor interpretare în această cheie este benefică în sine.

Însă, este limpede precum o apă cristalină de munte că scopul lor este de a reconcilia plăpândele ambiții și trăiri omenești cu viziunea unei eternități căreia îi aparținem doar vremelnic.

Omului modern nu îi cade prea bine un astfel de îndemn la umilință, iar eu, om modern fiind, n-am fost străin de acest disconfort.

Totuși, am observat că, lecturând versurile excelent potrivite în română de Otto Starck, își face loc în mintea mea și un dram de seninătate, de detașat amuzament față de zbaterile existenței.

Iar acest neprețuit beneficiu pe care mi l-a transmis cartea s-a conjugat cu aceeași fascinație pe care am simțit-o parcurgând și alte comori ale culturii universale, precum suratele de mai jos, care au primit Oceanul sufletului cu bucurie în rândul lor, fără a mai ține seama că le separă milenii sau limbi diferite sau idei diferite.

Cei de la UNESCO au dreptate.

Există un patrimoniu material al umanității.

Și există și unul imaterial.

Și nu știu dacă nu cumva acesta din urmă este cel mai de preț.

Republica de Platon

Etica Nicomahica de Aristotel

I, Ching

Baghavad-Gita

Edda

Mic manual de campanie electorala de Quintus Tullius Cicero

Cântecul Nibelungilor

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-au dat să sorb încă o picătură de nemurire.

O capodoperă pentru care am plătit prea mult

Irene Nemirovsky a fost o mare scriitoare.

Ce am întrezărit în volumul care reunește două scrieri mai scurte – Dușmanca și Balul – s-a vădit indubitabil în Suita franceză.

O carte care, prin însăși valoarea ei multiplă, s-ar fi impus fără dificultăți chiar și în peisajul atât de august al literaturii franceze, dar care beneficiază și de aura tragismului și a miracolului regăsirii.

Evreică de origine, Irene Nemirovsky a fost victima antisemitismului încă de dinainte de Al Doilea Război Mondial (în 1938 i s-a refuzat cetățenia) și a ajuns într-un lagăr de concentrare în timpul ocupației germane, unde a murit în 1942.

Fiicele ei au supraviețuit, însă, și au salvat manuscrisele mamei lor, iar în 2004 a apărut această mărturie extraordinară a perioadei pe care autoarea o descria și o recompunea literar chiar în timp ce evenimentele se desfășurau, iar tăvălugul istoriei se apropia funest chiar de ea.

Dincolo de scriitura impecabilă, de finețea pur umană cu care sunt trasate personajele, de coerența și empatia cu care sunt priviți și francezii, și germanii (în special în partea a doua, intitulată Dolce), impresionează și chiar cutremură precizia și obiectivitatea cu care Irene Nemirovsky descrie reacțiile unei țări înfrânte și relațiile ambivalente dintre ocupați și ocupanți (ceva similar am regăsit și în Le dernier métro al lui Francois Truffaut).

În romanele sale, excelente de altfel, Patrick Modiano încearcă să exorcizeze traumele ocupației germane, însă o face având de partea-i detașarea dată de timp.

Irene Nemirovsky și-a asumat o sarcină infinit mai grea:

Să rămâne fidelă idealurilor sale estetice și umaniste, chiar când destinul său psihic și biologic era călcat în picioare.

O asemenea tărie de caracter ar merita un premiu Nobel postum dublu, atât pentru Literatură, cât și pentru Pace.

Azi e Ziua Națională a Franței, iar în mijlocul celebrărilor, ar merita ținut un moment de reculegere în memoria unei femei care ne vorbește cu blândețe, compasiune și umor chiar și dincolo de moarte.

Merci pout tout, Irene Nemirovsky!

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Caniculă sau ploaie, lectura merge înainte.

România în 100 de ani – un mare prieten al românilor, dar un și mai mare prieten al adevărului, istoricul Oliver Jens Schmitt (pe care l-am descoperit la o excelentă ediție a emisiunii Garantat 100% a lui Cătălin Ștefănescu), comprimă un veac de evoluție a societății de pe meleagurile mioritice într-un mod admirabil de coerent. Din prezentarea sa reiese că apucăturile naționaliste contemporane nu sunt o noutate, că antisemitismul a fost o realitate incontestabilă și că legionarismul n-a murit o dată cu Zelea Codreanu, ci s-a perpetuat cu brio în perioada comunistă. O sinteză care precis a iritat pe mulți, dar care ne scutură puțin de complexele și iluziile cu care suntem hrăniți de generații.

Zapping prin științe – deși o astfel de lucrare generalistă pare superficială, credeți-mă, cu toată bunăvoința pe care am avut-o, n-am putut să citesc mai mult de două-trei secțiuni într-un calup de lectură. Nu doar pentru că pe fiecare două pagini alăturate, sunt prezentate tematici variate, de la genetică la fizică cuantică, dar modul cum este organizată informația suscită reflecții aparte. Colectivul de autori, în frunte cu Ivan Kirilow și Lea Milsent, are o preocupare anume în a arăta cum a evoluat un anume concept în știință de-a lungul istoriei, cu accent pus pe controverse, fapt care m-a făcut să cred că acest fetișism pe care unii îl arată tehnologiei și ramurilor ei în prezent este orice, numai științific nu. O carte de avut în bibliotecă, chiar și de către umaniști.

The Age of Surveillance Capitalism – chiar mai deunăzi citeam că Google este sub investigație de către autoritățile Uniunii Europene sau că aplicațiile mobile de sănătate par a stoca mai multe informații decât ar fi cazul; crâmpeie din vastul tablou cu accente apocaliptice pe care îl zugrăvește Shoshana Zuboff în această lucrare monumentală. Autoarea este revoltată împotriva pierderii intimității la care consimțim aproape fără să ne dăm seama, iar rezultatul este un rechizitoriu subiectiv, dar formidabil de documentat împotriva a tot ce este rețea socială sau motor de căutare. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost că se întoarce în istorie pentru fiecare dintre componentele eșafodajului său de idei și recurge la nume mari ale gândirii universale, de la Karl Marx la Hannah Arendt sau Emile Durkheim. Lectura a fost grea, nu a fost plăcută, dar la capătul ei am simțit că, într-adevăr, chiar în momentele când scriu aceste rânduri, se dă o luptă pentru însăși esența umanității, iar cine vrea să și-o păstreze va avea de ales între confort și libertate. Iar cea din urmă e, totuși, cea mai de preț.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)