Cuceriri SF (21)

Nu, n-am uitat SF-ul, rămâne una dintre laturile literaturii pe care o explorez în mod constant, cele mai recente destinații fiind acestea

The Goblin Reservation – dacă e să dezgolesc acest roman de toată savoarea, aș spune că este e unul de suspans tipic Războiului Rece și plasat într-un mediu universitar. Dar asta ar însemna să omit că în universul imaginat de Clifford D. Simak se poate călători în spațiu și timp, că personajul principal este dedublat prin mijloace tehnologice obscure, că are un amic Neanderthalez, iar altul fantomă, iar că instituția academică este situată lângă o rezervație în care sălășluiesc goblini, trolli, zâne, fiecare cu personalitățile, idiosincraziile și vocabularul lor. Acțiunea are logica ei deșucheată, însă mai presus de toate e plăcerea pe care autorul trebuie să o fi resimțit scriind toate acestea și care se transmite și cititorului. Știu că par bătrân spunând asta, dar pe vremuri Science-Fiction-ul era mai distractiv. Mai naiv, dar mai distractiv.

Grass – atingerea feminină în SF este una aparte, iar Sheri S. Tepper nu face excepție. Planeta eponimă este gazda unei ecologii complexe, iar autoarea își acordă timp și pagini pentru a o contura și a o popula cu preocupări și psihologii diverse. Imaginea cailor infernali și ritualurile la care își supun călăreții umani aristocratici (da, direcția gramaticală este corectă) domină narațiunea, dar nu e singura direcție pe care aceasta o dezvoltă; în ea mai încap o metaforă a chingilor sociale impuse femeii sau diatribă la adresa unei organizații religioase cu iz de Biserică Catolică, nelipsind niște pagini tulburătoare despre impactul unei epidemii asupra destinului unei familii. Actul final al poveștii are prea multe de gestionat, așa că soluționarea multitudinii de conflicte apelează la varianta ajutătoare deux ex machina. Nu-i bai, experiența intelectuală până la acel punct este atât de bogată, încât suportă și un astfel de deficit. O carte pentru aceia care au un buget consistent de atenție și de deschidere mentală.

VALIS – Philip K. Dick n-a fost doar un mare scriitor, ci un veritabil cadou pentru oamenii așa-ziși normali; mintea sa tulburată într-un mod genial, imaginația halucinantă și imensul talent literar ne-au împins limitele înțelegerii și acceptării și ne-au oferit incursiuni captivante în meandrele psihice ale celor pe care îi considerăm disfuncționali. Cartea aceasta este scrisă la persoana a treia și ne prezintă zbaterile unui schizofrenic, care încearcă să regăsească sensul existenței după o traumă, angajându-se în diverse chestii (credeți-mă, mai bine de atât nu pot fi descrise) și elaborând un tratat teosofic în care amestec, budism, creștinism, misticism, zoroastrism, continuum spațiu-timp, cosmologie Dogon, Platon, Aristotel, Pascal, Paracelsus Mircea Eliade (mândrie patriotică!), extratereștri, iar eu mă opresc aici și renunț aici la pretenția de exhaustivitate, pentru că n-are rost. V-am spus că e scrisă la persoana a treia, da? Ei bine, aflați că naratorul și protagonistul sunt de fapt una și aceeași persoană. Lectura îți provoacă migrene și hohote de râs, inseparabile, dar pe mine m-a impresionat cel mai mult că Philip K. Dick nu pierde niciodată frâiele propriei nerozii. Epuizat, dar încântat, la final am înțeles care este rostul vieții. Cred.

I Am Legend – alături de Ciuma de Albert Camus, nu-mi pot imagini vreo operă literară mai adecvată acestei perioade decât acest scurt, dar strălucit roman al lui Richard Matheson. Omenirea a fost lovită de o epidemie care i-a transformat pe toți în zombi. Pe toți mai puțin pe protagonist, care duce o existență pe muchie de cuțit, împărțită între supraviețuire și explorare, între solitudine infernală și speranța trezită de mici evenimente zilnice și hrănită de căutarea unui leac. Povestea a beneficiat de-a lungul timpului de mai multe ecranizări (cu Vincent Price sau cu Charlton Heston sau cu Will Smith), dar niciuna nu poate reda profunzimea abisală a izolării pe care o resimte personajul și pe care am trăit-o fiecare dintre noi în decursul pandemiei. Aceasta este menirea marii literaturi: să îți pună în față oglinda propriilor sentimente. Iar I Am Legend este mare.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Cine dărâmă statui e prizonierul lor

Acum vreun an și ceva, pe ambele părți ale Atlanticului a apărut o febră a dărâmării de statui amplasate în locuri publice.

Ce îi mâna pe distrugători era faptul că acele monumente îi înfățișau pe unii a căror activitate din trecut nu mai corespunde valorilor prezentului.

Ce m-a îngrijorat mai mult n-a fost existența unor astfel de apucați, care cred că trecutul poate fi rescris sau schimbat astfel, ci faptul că au fost aplaudați de mulți cunoscuți din proximitatea mea, fizică sau virtuală.

Am primit un număr semnificativ de unfriend-uri pe rețelele sociale, pentru că mi-am exprimat opinia că orice statuie, indiferent de cât de abominabil a fost personajul respectiv, poate fi folosită în scop educativ și, ca urmare, avem nevoie să le ținem acolo unde sunt plasate în momentul ăsta.

Mă îndoiesc că aceia care s-au simțit pătrunși atât de profund de duhul virtuții vor apuca să citească Prizonierii istoriei de Keith Lowe, dar lor le-ar prinde bine în primul rând.

Chiar dacă aria de cercetare a autorului se limitează la statui care au legătură cu Al Doilea Război Mondial, modul în care temele sunt structurate și prezentate fac din acest volum un veritabil manual aplicabil în orice context, așa cum voi încerca sa demonstrez mai jos.

Ce m-a impresionat cel mai mult la Keith Lowe este că, pe lângă erudiția eficientă, care îl ajută să prezinte rapid evenimentul care se regăsește comemorat simbolic de un monument, beneficiază de acea înțelepciune a umanistului britanic, care îi permite să vadă laturi controversate chiar și în cazul unui Auschwitz.

Ați spune că acel tărâm al ororilor n-are cum să fie contestat sau exploatat sau demitizat, dar iată că se poate, când privești lucrurile cu sine ira et studio.

De fapt, pe lângă apucații care susțin distrugerea statuilor din locuri publice, Prizonierii istoriei este dedicată tuturor înguștilor care pun întrebarea:

Dar la ce-mi folosește să știu asta sau astălaltă?

Răspunsul e simplu:

Ca să fiți liberi.

Nu Prizonieri ai istoriei.

Detaliile se uită, dar lecțiile rămân, iar primul impuls pe care l-am avut după terminarea cărții a fost să mă uit cu un pic mai multă atenție la statuile din orașul în care locuiesc – Craiova – să văd ce ne spun despre istoria noastră și despre noi înșine.

M-a ajutat mult o inițiativă excelentă a mamei mele, care, pe vremea când era profesoară, i-a luat pe elevi în timpul Școlii altfel și i-a plimbat pe la foarte multe dintre statuile din Craiova.

De la acel periplu i-a rămas un album de fotografii pe care l-am frunzărit și am remarcat că majoritatea redau personalitați.

Puține se referă la evenimente anume.

Și mai puțin comemorează vreun martiriu.

Concluzia, pe care o ilustrez cu trei imagini de statui dintr-un perimetru chiar restrâns, este că la români rezistă încă un cult al eroului, al personalității providențiale, care trage societatea către mai bine.

Asta văd în aerul homoerotic al statuii lui Ioan Maiorescu.

Sau în cel impunător până la condescendență al celei a lui Barbu Știrbei.

Ca să nu mai zic de ipostaza pur canonică a lui Mihai Viteazul (Pe vodă-l zărește călare trecând/ Prin șiruri cu fulgeru-n mână).

Să fie oare astfel o explicație despre pasiunile ardente trezite de alegerile prezidențiale, pe care le investim cu un aer mesianic (sau apocaliptic, după caz)?

Ce programe? Ce doctrină?

Oricum ar fi, statuile sunt neprețuite prilejuri de a învața.

Așa că folosiți-le, disprețuiți-le, ridiculizați-le!

Dar lăsați-le la locul lor!

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că a adus la viață statui neînsuflețite.

Un psiholog care n-a apucat să profeseze

Istoria literaturii nu e lipsită de mici paradoxuri:

Scriitori care nu au publicat mult sau chiar deloc în timpul vieții, dar, care, prin valoarea operei și prin tragismul propriului destin, și-au găsit un locșor asigurat în posteritate.

Este și cazul lui Raymond Radiguet, care s-a stins la o vârstă fragedă din cauza tuberculozei (vezi asemănarea cu Max Blecher), și a romanului său Bal la contele d’Orgel, care a văzut lumina tiparului după moartea autorului (vezi asemănarea cu Giuseppe Tomasi di Lampedusa).

Cartea, scurtă, dar încăpătoare, n-are o direcție foarte clară, dar relevă un har literar autentic, de data aceasta manifestat pe tărâmul emoțiilor, în special cele amoroase.

La prima vedere, Radiguet dă impresia că își irosește condeiul pe tot felul de reacții sterile, ale unor personaje aproape goale de substanța, aparținând aceleiași lumi aristocratice muribunde precum cea din Ghepardul lui Lampedusa.

Dar, treptat, au loc niște metamorfoze. O soție fidelă și foarte supusă convențiilor se deplasează inexorabil către îndrăgostirea de un alt bărbat, ca efect al unor mici gesturi din partea acestuia, care, culmea, nici nu le întreprinde pe toate în mod deliberat.

În această evoluție subtilă rezidă flăcăruia grație căreia această creație literară pâlpâie încă în bezna cu care timpul acoperă pe alte atâtea.

Îmi face plăcere să știu că n-am lăsat-o să se stingă citind-o și v-o mai dau mai departe prin aceste umile rânduri.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o pietricică din marele mozaic al literaturii lumii.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Mai citim, mai aflăm una-alta, mai deslușim câte ceva din cele câte există sub soare:

Superlativele României – am parcurs această carte ca pregătire a participării la un concurs de cultură generală despre România, care a avut loc deja, însă cunoștințele și imaginea despre țara în care locuiesc au ieșit sporite perpetuu. Redactată de un colectiv de autori (Ioan Mărculeț, Cătălina Mărculeț, Daniela Marcu, Vasile Mărculeț), lucrarea este structurată ca o enciclopedie, cu un stil pe măsură, și prezintă locuri de la foarte mari la foarte mici. Acestea din urmă sunt cele care mi-au atras atenția cel mai mult. Așa am regăsit lacul Bistreț, situat nu departe de locul de baștină al tatălui meu, un paradis ornitologic pe care îl voi vizita negreșit vara aceasta, precum și lacul Învârtita, cel mai mare lac pe gips din România, o raritate pe care am avut ocazia să o admir după prelungi căutări alături de niște prieteni cu spirit de exploratori. Tot astfel am aflat și despre castanii de la Baia Mare, despre laurii de la Zimbru, despre Fânațele de la Suatu, despre Turnul Trompeților din Mediaș (un veritabil Turn Pisa al României) și alte câte și mai câte daruri ale naturii și ale istoriei. Concluzia: avem o țară frumoasă, hai s-o și locuim pe măsură.

Fortune’s Formula – nu vă repeziți, sub acest titlu nu se ascunde vreo rețetă magică, însă nici nu strâmbați din nas, nu e vreo escrocherie. Este o carte foarte documentată care străbate o arie vastă, de la istoria gangsterilor și a jocurilor de noroc la teoria investițiilor profitabile la bursă. Ideea centrală pornește de la ”criteriul Kelly”, care, utilizat judicios, îi poate feri (nota bene! pe termen lung) pe barbugiu sau pe broker de faliment și îi poate ajuta să iasă în câștig. Nu mă pronunț în privința aplicabilității acestei formule, însă nu ezit să spun că autorul William Poundstone este un excelent portretist: mafioți, oameni de știință, rechini de pe Wall Street, toți se întrupează sub condeiul său. O lucrare interesantă, chiar și în cele mai incomprehensibile momente ale sale, cele ale descrierilor tranzacțiilor cu acțiuni, pagini care mi-au adus aminte de The Big Short și de concluzia extrasă acolo – lumea întreagă e un cazinou, iar oameni sunt jucători sau mize, după caz.

Scurtă istorie a beției – cred că nu mai e nevoie să vă prezint subiectul acestei cărți, așa-i? De menționat că termenul ”istorie” are deplină acoperire, deoarece Mark Forsyth pleacă din Antichitate, trece prin symposium-uri grecești și convivium-uri romane, poposește în mănăstirile medievale, face un ocol pe la azteci, ajungând într-un final la campionii bahici ai lumii, la ruși adicătelea. Documentat, dar niciodată plictisitor, spumos ca un Dom Perignon autentic, volumul reușește să țină același echilibru precum filmul Druk – nu cade niciodată în apologia beției deșănțate, dar îți face o poftă teribilă să îți uzi gâtlejul. Hai noroc și la mai mare!

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Caligrama oamenilor oacheși

Mi-aș fi dorit să pot realiza caligrama ca o salbă de pirandă prin care să redau multitudinea de sensuri pe care le-am găsit în romanul Șatra de Zaharia Stancu direct în WordPress, însă nu m-am priceput.

Așa că iat-o sub formă de imagine.

Fiecare bănuț e bine reprezentat în carte, pe care o recomand puternic, mânca-v-aș!

De la simian la uman

Cu Viața lui Pi, Yann Martel a dat lovitura.

Fenomen literar, vânzări cu nemiluita, premii de vază, ecranizare oscarizată.

O întrebare legitimă a fost formulată de de-a pururea inspiratul Dan C. Mihăilescu, vorbind despre Băgău al Ioanei Bradea, despre care am avut plăcerea de a vă vorbi acum ceva timp:

Da, e bun romanul, acum îl aștept, însă pe al doilea!

Mânat de aceeași curiozitate de a vedea cum poate un condeier să se scuture de povara propriului succes, m-am cufundat în meandrele mai recentului Munții Înalți ai Portugaliei.

Și am găsit că nici Yann Martel nu e imun la blestemul care îi urmărește pe aceia care scriu prea bine la un moment dat.

Nu că aici n-ar scrie bine.

Talentul de povestitor este la locul lui. Chiar și în cele mai bizare sau brutale momente, proza canadianului îți imobilizează neuronii care ar da bir cu fugiții și îi stârnește pe aceia specializați în a vizualiza și interpreta și descifra.

Dar, spre deosebire de Viața lui Pi, această carte nu are vreo revelație atât de puternică, încât să ți se oprească respirația în loc pentru un moment și să constați că, intelectual vorbind, nu vei mai fi niciodată la fel.

Munții Înalți ai Portugaliei este construit tot ca un triptic, dar modul cum sunt legate panourile sale narative este altfel.

Aici fiecare componentă a treimii romanești se regăsește în cealaltă, ca într-un puzzle agathachristian, menit a-l supune pe cititor la o perpetuă pendulare între condiția noastră carnală și cea spirituală.

De fapt, cu un pic de indulgență filosofică, pot afirma că Yann Martel reconciliază cumva evoluționismul și creaționismul, deși nu cred că vreun adept feroce al unuia dintre cele două curente de gândire ar fi pe deplin mulțumit.

Că tot am pomenit numele zeiței suspansului, merită menționat că există niște pagini în Munții Înalți ai Portugaliei în care am întrezărit sublimul din Viața lui Pi.

Sunt acelea în care misterele plăsmuite de Agathei Christie dobândesc valențe biblice.

Nu vă divulg mai mult, acea perorație este o delicatesă, care merită descoperită individual de aceia cărora alegoria lui Richard Parker le-a deschis în prealabil mintea.

Am trăit simțiri interesante citind Munții Înalți ai Portugaliei.

Poate alții o vor recepta altfel.

Însă cred că toți îmi vor da dreptate când voi spune și că mi-a făcut o poftă insațiabilă de a explora patria lui Vasco de Gama și Cristiano Ronaldo în cele mai necunoscute unghere ale ei.

P.S. Obrigado, senhoras e senhores de Libris!

Chestiuni pandemice pe care Camus le-a ochit bine

Pandemia a redeșteptat interesul pentru Ciuma de Albert Camus, așa că m-am aplecat și eu asupra ei.

Nu e o lectură ușoară, autorul rămâne fidel preocupărilor sale existențiale, dar surprinde cu o acuitate fascinantă fenomene psihologice pe care le-am văzut manifestându-se și în zilele noastre.

Stupoarea: De ce tocmai noi și de ce tocmai acum?

Încetineala autorităților când situația e încă incipientă.

Urmărirea asiduă a statisticilor zilnice, în faza de început a epidemiei.

Ignorarea placidă a statisticilor zilnice, în faza de apogeu a epidemiei.

Profitabilitatea industriei filmelor.

Introspecția forțată de împrejurări.

Plăcerea marginalilor și a neadaptaților de a se vedea ajunși la același nivel cu ceilalți.

Rigiditatea măsurilor autorităților.

Revolta populației împotriva lor.

Exacerbarea agresiunii.

Încăpățânarea unora de a nega existența epidemiei și ironia de a-i cădea victimă.

Refugiul în explicații escatologice (acum le-am numi teorii ale conspirației).

Epuizarea doctorilor.

Separarea fizică și abstractizarea persoanei lipsă.

Adâncirea prăpastiei dintre cei bogați (care își permit bunuri la preț de speculă) și cei săraci (care se văd lipsiți de bunuri esențiale).

Formarea de triburi bazate pe interese sau suferințe comune.

Ne mai prezintă Camus și reacțiile față de încetarea epidemiei, perioadă spre care tânjim, dar la care nu am ajuns încă, așa că voi revizita Ciuma când va veni și acel moment.

Însă pot afirma de pe acum că a citi este precum a folosi o busolă.

Nu te scoate neapărat la liman de pe oceanul imprevizibilului existenței, dar măcar te ajută să îți găsești direcția.

La noi e treabă de femeie

Un general american, unul rus și unul român își evaluează soldații.

Cel american începe:

– Soldat Jack, du-te în ocean și adu-mi un rechin!

Soldatul execută ordinul, dar românul spune:

– La noi e treabă de femeie.

Generalul rus cheamă la rându-i un soldat:

– Soldat Ivan, du-te în ocean și adu-mi doi rechini!

Soldatul execută ordinul, dar românul spune:

– La noi e treabă de femeie.

Vine rândul generalului român:

– Soldat Ion, du-te în ocean și adu-mi trei rechini!

– Trimite-o pe mă-ta!

– V-am spus că la noi e treabă de femeie!

În literatura lumii, există numeroase exemple de scriitori care nu s-au sinchisit de pudibonderie și de scabros, care au sfărmat convențiile moralicești și au lăsat să curgă valuri, valuri de proză vulgară, dar irezistibilă.

Vreți un exemplu pe loc?

Na, uite-l pe Henry Miller și Tropicele sale.

La noi a fost treabă de femeie.

Despre Băgau al Ioanei Bradea știam încă de când a apărut, pentru a că a fost elogiat în fel și chip în Academia Cațavencu din perioada sa de glorie.

Dar, din varii motive, n-am reușit să mă întâlnesc cu această creație literară până acum.

Nu-i bai, efectul n-a ieșit știrbit cu nimic.

Acest roman ca o inundație de bloc este fluxul conștiinței unei fete fierbinți de la o linie erotică.

Pentru cititorii mai tineri, acestea erau videochatistele din perioada pre-Internet, care lucrau exclusiv cu vocea chinuită de spasmele unor orgasme cât se poate de false.

Autoarea recompune și suprapune aceste interacțiuni verbal-sexuale cu un haz nebun. Atât de absurde sunt unele schimburi de replici, încât sunt chiar veridice.

Freud ar fi făcut apoplexie de plăcere, când ar fi citit atâtea manifestări lubrico-dereglate ale subconștientului.

Însă Ioana Bradea nu este doar o simplă dramaturgă a pornografiei bășcălioase.

Proza ei este o melasă cu potențial de diluare sau închegare. Uneori devine aproape palpabilă și ne permite să deslușim existența din încăperile liniei erotice sau din universul afectiv al numitei Andreea, dar nu lipsesc momentele de lirism incomprehensibil, deci pur.

Fluiditatea rezistă, indiferent de virajele sau vertijurile vocii narative.

Ajută în acest sens și o alegere stilistică pe care am considerat-o întotdeauna un tertip ieftin, schingiuirea punctuației și abdicarea de la majuscule, dar care, aici, în loc accentueze haosul, îi dă de fapt coerență.

Nu cred că aș vrea să aud aievea toate cele din Băgău.

Dar, vericule, m-am lins pe buze citindu-le!

Care buze?

Vedeți că deja vă merge mintea la prostii?

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un deliciu atât de vulgar, că mi s-au strepezit dinții de drag.

Americanii nu erau prea corecți politic în secolul al XIX-lea

Unul din gândurile care mi-a întreținut și amuzat lectura cărții lui James O. Noyes, România, țară de hotar între creștini și turci era următorul:

Cum ar fi să i-o dau unui american din prezent, înfocat susținător al lui Bernie Sanders și al mișcării Black Lives Matters, fără a-i spune că este scrisă de un compatriot al domniei sale?

Cred că ar fi oripilat de remarcile tendențioase ale autorului despre anumite etnii sau grupuri sociale, precum și de evidenta sa simpatie față de altele.

Apoi i-aș dezvălui detaliul-cheie și l-aș întreba cum se poate așa ceva.

Dar, nefiind american, eu, unul, m-am bucurat de un volum de impresii de călătorie care oferă o dublă provocare intelectuală.

Una este de a vizualiza spații cunoscute, în special cele din Principatele Române, și de a le compara cu tabloul contemporaneității, dar și a le confrunta cu imaginea idealizată sau unilateral dezvoltată la care ne-au condamnat atâția ani de istorie șablonardă predată în școli.

Cealaltă este de a decanta informațiile veridice de prejudecățile fățișe ale lui Noyes, care, protestant american în preajma anului 1850, vede lucrurile prin prisma confesiunii sale, dar și a unei educații unice în lume la acel moment.

Aceste filtre ale religiei și formației democratice fac din carte mult mai mult decât un travelogue de odinioară. Simplul exercițiu al expunerii la păreri pe care azi unii le-ar considera de-a dreptul obscurantiste este foarte util.

Asta ca să nu mai amintesc de preferința pe care o are despre două nații cu care noi, românii, am avut porții copioase de divergențe – ungurii și turcii.

Aș folosi pasaje din această carte drept materiale didactice și i-as provoca pe elevi să distingă ei înșiși cât este informație și cât este senzație preconcepută în rândurile sale.

A nu se înțelege că James O. Noyes și memoriile sale îmi displac.

Dimpotrivă, temerarul doctor american înrolat în armata turcă din timpul Războiului Crimeii a avut și un condei inspirat, și o cultura clasică bogată, care îi slujește la o îmbrăca orice colțișor în veșminte mitice.

Așa mi-am văzut confirmată o convingere:

Călătoria este fizică doar jumătate.

Restul este proporțional cu limitele imaginației.

Pe care le împingi prin supremul sport al minții.

Care să fie acela oare?

Ați ghicit.

Cititul.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că, deși sunt nevoit să stau acasă, am putut totuși peregrina, și nu doar în spațiu, ci și în timp.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Ba vremea, ba restricțiile fluctuante m-au ajutat să mai parcurg trei cărți de non-ficțiune remarcabile:

Istoria Olteniei – a nu se înțelege că sunt adeptul regionalismului separatist, dimpotrivă, dar ca oltean prin naștere și formație, am găsit că nu strică o incursiune în istoria acestei regiuni. Alex Mihai Stoenescu mi-a fost ghid, unul nu foarte spumos, dar riguros la a elucida controverse despre diverse chestiuni, începând de la originea locuitorilor până la gradul de autonomiei al Olteniei în perioada medievală, când, pare-se, centrul de greutate al Țării Românești aici era. Luați de-acișilea, bucureștenii! Pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre, autorul e nevoit să devină din ce în ce mai selectiv în episoadele și temele abordate, însă, chiar și așa, lectura rămâne la fel de captivantă. Istoria este cea mai frumoasă poveste, iar când e despre Oltenia Eterna Terra Nova, parcă îți ticăie inima și mai și!

Switch – dacă e ceva la care ne-a condamnat pandemia asta, schimbarea trebuie să fi fost. Ne-am schimbat modul de lucru, modul de recreere, modul de interacțiune. Și a fost cam greu, nu-i așa? Știind că schimbarea, în special a unor instituții și sisteme întregi, este o sarcină titanică sau chiar sisifică, Chip și Dan Heath au elaborat un model menit a o impulsiona. Cum am aflat dintr-o altă carte din această serie de non-ficțiune, toate modelele sunt rele, însă unele sunt utile, iar al celor doi autori este impecabil (ca și precedentul despre care vă spuneam aici). Sunt trei mari direcții pe care le putem urma (sau conjuga), iar argumentele și exemplele găsite de frații Heath sunt puternice și ilustrative. O carte obligatorie de la vlădică la opincă, de la marii reformatori din capul trebii la cetățeanul care vrea să se lase de fumat și nu prea știe cum.

Phantoms in the Brain – mărturiesc, m-a durut creierul un pic citind această lucrare, dar nu pentru că aș suferi de vreuna dintre ciudățeniile pe care le descrie V.S. Ramachandran, ci pentru că m-a atras și m-a convins demersul său. Pornind de la forme deviante de activitate cerebrală (titlul, de pildă, se referă la membrele-fantomă ale celor care au suferit o amputare), autorul încearcă, prin prisma neurologiei, să deslușească procese pe care însăși mama abstracțiunilor, filosofia, nu le-a clarificat nici măcar parțial. Ca un veritabil om de știință, Ramachandran nu îmbrățișează prea strâns nicio ipoteză, dar nici nu se sfiește să exprime opinii. Provenind din tărâmul suprem al spiritualității, India, are îndrăzneala de a avansa teorii chiar despre natura experiențele religioase și a manifestării lui Dumnezeu în mințile oamenilor. Habar nu am dacă are dreptate sau nu, dar mi-a cimentat o constatare: Secolul XXI va fi al creierului sau nu va fi deloc.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)