Inteligența emoțională se hrănește și cu un pic de cultură emoțională

O istorie a emoțiilor umane de Richard Firth-Godbehere este o lucrare erudită despre exact ce arată titlul.

Și când spun erudită, vă rog să luați cuvântul cu a mai tare accepțiune a lui, pentru că autorul rulează concepte filosofice, religioase și psihologice de la Platon la daoiști, de la Sfântul Augustin la Freud, de la indienii Vedelor la chinezii lui Mao.

Și credeați că vă cunoașteți emoțiile? Că le puteți identifica și numi precis?

O să vă provoc una complexă, un cocktail de dezamăgire și frustrare, spunându-vă că habar n-aveți.

Așa cum mi-am dat seama eu însumi câte stări de spirit îmi poate provoca o carte.

De aceea, în loc de o recenzie standard, o să vă prezint câteva dintre emoțiile pe care le-am încercat citind-o.

Am regăsit povești familiare, precum mitul peșterii din Republica de Platon sau lecțiile din Baghavad-Gita, dar răsucite în a servi vasta aventură intelectuală la care s-a înhămat Firth-Godbehere, trăgându-ne după el (REVELAȚIE).

Am simțit o oboseală feroce în anumite momente, când mă chinuia să pricep anumite explicații sau excursuri (SURMENARE).

Am constatat cât de europo-transatlantico-centrist sunt, descoperind de câtă bogăție emoțională dau dovadă popoarele africane (UMILINȚĂ).

M-am revoltat un pic văzând poemul If al lui Rudyard Kipling, care e, totuși, un manual de bărbăție, interpretat în cheie mai degrabă negativă (FURIE).

Am înțeles că orice fel de moment mai greu al meu a fost cândva trăit și depășit cumva de altcineva (ÎNZDRĂVENIRE).

Am acceptat că vânătoarea de vrăjitoare n-a dispărut niciodată și mi-am propus să nu cad niciodată pradă ei (CONȘTIENTIZARE).

M-am lăsat pătruns de gândul că a simți suferința, îndoiala, neliniștea, nerăbdarea și alte emoții pe care le considerăm îndeobște negative mă fac, până la urmă, om.

Pe mine și pe voi și pe toți ceilalți.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru această cartea grea, frumoasă și utilă (RECUNOȘTINȚĂ).

Cuceriri SF – Ediție de Starcraft

Aceasta este o ediție specială a incursiunii pe tărâmul literaturii SF, deoarece toate romanele sunt rodul succesului unuia dintre cele mai mai mari jocuri pe calculator făcute vreodată – Starcraft, care a făcut și obiectul unei analize culturale detaliate din partea-mi

De precizat că m-am limitat la cărți gravitează în jurul jocurilor Starcraft și Starcraft: Brood War, iar această decizie a fost cauzată de simplul motiv că le cunosc foarte bine și am putut astfel aprecia cât a reușit literatura să extindă universul ludic.

Liberty’s Crusade – foarte bun ca aperitiv pentru a pătrunde în lumea conflictelor acerbe din Sectorul Koprulu, romanul lui Jeff Grubb reia practic firul narativ al campaniei Terran din Starcraft, din perspectiva personajului eponim, Michael Liberty, reporter al canalului principal de știri al Confederației, ajuns alături de Jim Raynor, Sarah Kerrigan și Arcturus Mengsk în timpul evenimentelor deja cunoscute. Deși factorul suspans este astfel redus simțitor, rămâne interesantă senzația de a parcurge acele misiuni memorabile de la firul creep-ului (glumă pentru cunoscători).

I, Mengsk – așa cum îl arată și titlul, romanul lui Graham McNeill îl are în prim-plan pe Arcturus Mengsk, liderul grupării The Sons of Korhal, ulterior împărat al așa-numitului Terran Dominion. Cartea îi urmărește evoluția din adolescență până la momentele ulterioare înfruntărilor din Starcraft: Brood War și încearcă să ilustreze cum au apărut și s-au manifestat acele trăsături care reies atât de bine din joc: charisma, caracterul duplicitar și lipsa de scrupule, precum și să justifice ambivalenta relație cu fiul său, Valerian, personaj din seria Starcraft II. Partea de tinerețe are o semnificativă componentă de SF militar, vădind influențe din clasice ale genului, precum Starship Troopers sau Forever War. Cea a maturității încearcă să înnoade legăturile cu firul narativ central al jocului și reușește mulțumitor, deși anumite conflicte psihologice păcătuiesc prin schematizare sau melodramă. O lectură inegală, dar niciodată plictisitoare, cu o fină aluzie în titlu (vezi creația de căpătâi a lui Augusto Roa Bastos).

Nova – fanii acestui univers ludic și-aduc poate aminte că Blizzard avea la un moment dat în portofoliu un joc intitulat StarCraft Ghost, care urmărea peripețiile unei protagoniste pe nume Nova, aparținând acestei clase de asasini ai rasei Terran. Proiectul a fost abandonat, spre cumplita durere a fanilor de pretutindeni, dar personajul a fost recuperat și s-a regăsit ulterior în seria Starcraft II. Romanul lui Keith DeCandido ne dezvăluie devenirea unei fete blânde dintr-o familie de rang mare de pe Tarsonis (nefericita planeta-capitală a Confederației), înzestrate cu telepatie și telekinezie, în cea mai de frunte membră (exceptând-o pe Sarah Kerrigan, bineînțeles) a temutului ordin Ghost. Tragică și bine scrisă, povestea urmărește două fire narative principale, unul al Novei zbătându-se să supraviețuiască în subteranele societății și celălalt al investigatorului special, cinic și integru, ca un Marlowe futurist, desemnat să îi dea de urmă. Paginile care transpun abilitățile telepatice ale Novei sunt remarcabile și, pe alocuri, pline de umor și compasiune. Cartea beneficiază pe deplin faptul că n-are mult de conectat cu narațiunea principală din Starcraft, calitate pe care romanul de mai jos o exploatează încă și mai mult.

Speed of Darkness – încă de la primul capitol al acestei cărți de Tracy Hickman am simțit că va fi o experiență specială. Atacul înfricoșătorilor Zergi asupra unei colonii neajutorate de oameni este redat cu o intensitate și o brutalitate care m-au pus într-un fel de Lockdown (altă glumă pentru cunoscători) și n-am mai putut-o lăsa din mână. Grosul poveștii se petrece undeva pe planeta Mar Sara, cam în timpul evacuării acesteia (misiunea IV din campania Terran) și urmărește un grup de infanteriști ai Confederației, între care și protagonistul (un simplu Marine), în încercarea de a recupera un obiect de mare însemnătate (cei care au jucat Starcaft cam știu despre ce emițător este vorba). Marea calitate a romanului este acea senzație de deznădejde, împotriva căreia acești soldați condamnați se încăpățânează să continue lupta. Și ce luptă! Există o scenă în care este implicat un Mutalisk (zburătoarea aceea cu țipete sinistre), blocat în mijlocul unei clădiri. Înfiorătoare și pasionante pagini! Mai mult, modul cum personajul principal începe să întrezărească adevărul din spatele condiționării mentale la care fusese supus ca parte a antrenamentului e coerent și cutremurător și învestește finalul cu aerul unei superbe și dureroase mântuiri. O carte extraordinară, indiferent că ați avut de-a face cu Starcraftul sau nu.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Cuceriri SF (21)

Cuceriri SF (22)

Cuceriri SF (23)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Canicula ne împinge la adăpost, iar acolo adastă lectura:

Think the Opposite – o colecție de panseuri despre cum să gândești non-conformist (mă feresc de expresia aia anglo-saxonă, uzată până la sațietate), dar și despre cum să acționezi sănătos, toate venind de la un mare om de publicitate, Paul Arden, director de creație la Saatchi & Saatchi. O carte de auto-ajutorare tipică din punct de vedere al conținutului, dar nu și al prezentării. Fiecare mini-capitol beneficiază de ilustrații surprinzătoare, iar tandemul imagine-text trezește un interes aparte, te provoacă la a decoda intenția autorului, care e un as al comunicării. Unde mai pui că unele sfaturi sunt însăși întruchiparea bunului simț: Suflecă mânecile și pune-te pe treabă.

Knights in Training – subtitlul acestei lucrări e cea mai bună explicație a ce își propune – Ten Principles for Raising Honourable, Courageous and Compassionate Boys. Heather Haupt, mamă de trei feciori, a dezvoltat un sistem de a-i educa inspirat din ucenicia și ideologia cavalerilor medievali. Bineînțeles, ne referim la versiunea idealizată a acestei tagme socio-războinice, fapt pe care însuși autoarea îl recunoaște. Se vede că aceasta aparține și păturii evanghelic-conservatoare moderate din America, în special când vine vorba de educația religioasă, însă ansamblul practicilor ei este sănătos și lumea ar fi un loc infinit mai bun, dacă măcar o parte din părinți ar pune măcar o parte dintre ele în aplicare. Dinamica relațiilor dintre sexe e mai complicată ca niciodată, însă de cavaleri avem nevoie oricând. Mă gândesc numai la nemuritoarea replică din încheierea capodoperei lui Christopher Nolan: Because he’s not our hero. He’s a silent guardian, a watchful protector. A dark knight.

Formula – la cât de strident-motivațional sună titlul și subtitlul acestei cărți, te întrebi cum de s-a apucat mai vechea noastră cunoștință, Albert-Laszlo Barabasi, fizicianul transilvănean de etnie maghiară, ajuns profesor de frunte peste ocean, să scrie așa ceva. Însă, volumul nu e nici pe departe o rețetă, ci mai mult o examinare a fenomenului succesului, despicat în mai multe așa-zise legi, lucide și necesare conștientizări ale faptului că a ajunge să fii mare și tare nu neapărat despre ce faci doar tu, ci și cred ceilalți despre asta. Remarcabil este că, dacă în anumite privințe lucrarea este ca un duș rece, în altele este încurajatoare. Trebuie să fim buni, foarte buni în orice întreprindem, dar să și avem grijă ca alții să afle. Și să spună altora la rândul lor. Nu pot să nu închei cu sfatul pe care un cursant și om foarte drag mie l-a primit de la tatăl său și pe care mi-a făcut privilegiul de a mi-l împărtăși: Băi, poți să te faci ce vrei în viață. Chiar și tinichigiu. Dar să fii un tinichigiu pe care îl caută lumea.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Naziștii printre noi

Am invocat de mai multe ori de-a lungul timpului Fereastra lui Johari, ca mijloc de auto-cunoaștere.

În cadrul ei, cel mai interesant cadran mi se pare cel al părerile altora despre tine, acele lucruri pe care nu le știai, dar ți le relevă alții.

De aceea, mărturiile unui străin care s-a aflat în mijlocul unor evenimente decisive din istoria românilor mi se par neprețuite, oricât de părtinitoare ar fi.

Iar când sunt scrise cu un condei atât de inspirat precum al Rosei Goldschmidt Waldeck, valoarea lor sporește întreit.

Jurnalistă americană din perioada interbelică, autoarea s-a găsit în România în acele luni puțin spus zbuciumate care debutat cu înfrângerea Franței în Al Doilea Război Mondial, moment când Germania se înstăpânește, indirect, dar nemilos, asupra țării noastre, fiind martora terorii regimului legionar, precum și a prăbușirii acestuia, după conflictul cu mareșalul Ion Antonescu.

Cazată la Athenee Palace, luxosul hotel de pe Calea Victoriei, R. G. Waldeck beneficiază de contacte cu personaje sus-puse, uneori influente în mod insidios, decadente și pitorești.

Portretele pe care le realizează acestora sunt sarea și piperul lecturii, pentru că populează relatarea despre acea perioadă (seacă până și la Mihail Sebastian, care a trăit-o pe pielea lui) cu oameni în carne și oase, care construiesc o veritabilă faună a luxului și corupției și care mă liniștesc întrucâtva.

La noi a fost întotdeauna așa, nu acum mai rău.

Poate că ăia de-acum sunt mai inculți, atâta tot.

Mai mult, Athenee Palace poate fi citit ca o descriere a modului cum o mare putere acționează în a devia, controla și acapara opinia publică și modul de gândire al locuitorilor unei alte țări.

Naziștii pe care Waldeck îi intervievează nu sunt brutele din filme, sunt oameni stilați, coerenți în argumentele lor și generoși în acorda mici concesii celeilalte părți.

Nu o dată mi se părea că citesc o versiune de demult a campaniilor de dezinformare care au tulburat și tulbură scena mediatică a românilor și ajung până la discuțiile din tramvai sau de la colțul blocului.

Aceste popoare europene deveniseră ele însele din ce în ce mai indiferente față de democrație, care le era prezentată în termeni de libertate de gândire și libertate de exprimare, dar care în termenii experienței lor de zi cu zi însemna mai ales libertatea de a muri de foame. Am constatat că nu mai mult de zece la sută din populația continentului european era preocupată de libertatea europeană sau era suficient de motivată pentru a lupta să o păstreze. În ceea ce privește restul de nouăzeci la sută, oamenii erau în parte inconștienți de adevărata natură a umbrei lui Hitler, în parte o priveau cu indiferență și în parte erau gata să meargă pe mâna Fuhrer-ului.

Asta scria R. G Waldeck în 1940.

Înlocuiți Hitler cu Putin și, dintr-odată, e 2022!

De-asta e bine să citim istorie.

Ca să ne dăm seamă că nu trebuie doar să ne considerăm mai deștepți decât înaintașii noștri.

Mai trebuie să și fim.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a demonstrat că și Micul, nu doar Marele Paris a fost ocupat de nemți la un moment dat.

Cu demonii trebuie luptat în echipă

E aproape deplasat din partea mea ca, pe canicula asta, să vă vorbesc despre Înghețat, o carte care, fidelă titlului, se petrece într-o regiune muntoasă, iarna.

Dar, fie pe plajă, fie în pridvorul unei cabane înconjurate de brazi, romanul lui Bernard Minier are darul de a umple relaxarea de vacanța cu acea componentă de inteligență care separă popoarele deștepte de cele naive, care citesc cărți siropoase (acest din urmă eufemism îmi aparține, distincția vine de la Mircea Eliade).

Povestea începe cu o descoperire macabră – un cadavru de cal de rasă, decapitat, jupuit parțial de piele și atârnat deasupra unei văi, lângă o uzină parțial dezafectată.

Ineditul acestei brutalități nu pune în mișcare doar o investigație ale cărei ramificații sunt greu de rezumat, ci și un amestec de interes intelectual și încordare emoțională a cititorului, care simte dintru început că va avea de coborât în inima întunericului, acolo unde sălășluiesc cele mai înspăimântătoare impulsuri umane.

Dar nu se poate sustrage curiozității, cea mai mare dintre calitățile neutre ale omului.

Fără cusur redactat, Înghețat dovedește că între literatură și film nu este o relație unilaterală. Nu doar prima artă e sursă de inspirație pentru a doua, ci și invers.

Atât structura romanului, cu planurile sale narative paralele, care converg la un moment dat, cât și atmosfera multor momente sunt impecabile transpuneri romanești ale unor tehnici și motive cinematografice deja clasice. Îmi vine în minte acum modul detaliat în care personajul principal, comandantul Servaz, caută în amănunt în camera fetei care avusese o soartă crudă și neașteptată. De la rând te aștepți să dea peste un amănunt relevant și dureros. Iar autorul are inteligența (și cinismul) să nu lase asta să se întâmple.

Protagonistul, că tot l-am amintit, pare a avea origini mai vechi decât metodele cinematografice de compunere a atmosferei. În el am i-am regăsit pe Philip Marlowe al lui Raymond Chandler sau pe Sam Spade al lui Dashiell Hammett, adică detectivul nu lipsit de defecte, nu strălucit precum Sherlock Holmes și nici savuros precum Hercule Poirot, dar neabătut și integru.

Ce distinge, însă, traseul către dezvăluire și dreptate al cărții lui Bernand Minier de ale confraților din trecut este că nu reprezintă doar opera lui Servaz, oricât de meritorie ar fi activitatea acestuia.

Totul se întâmplă ca rod al muncii în echipă, în care tentaculele informative ale unuia, agilitatea fizică a altuia sau autoritatea juridică a celor de mai sus se combină pentru a pune stavilă și a răzbi prin hățișul monstruos al crimelor de tot felul.

Demonii sunt printre noi.

Numai împreună le putem dejuca oribilele planuri.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lectură intensă, parcă făcută pentru o coloană sonoră de Hans Zimmer.

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Sportul, practicat sau, mai degrabă, privit, e parte integrantă din viața noastră, așa că mi-am spus să citesc câteva cărți de non-ficțiune chiar din acest domeniu. Și ce lecturi pasionante au fost!

What We Think About When We Think About Football – dacă te duci la un meci de fotbal, e greu să vezi în spectatori niște filosofi rasați, însă Simon Critchley ne demonstrează că aceste două direcții ontologice nu sunt incompatibile. Profund cunoscător al sportului-rege, dar și tobă de carte într-ale evoluției înțelepciunii milenare, autorul atacă diverse subiecte, de la contradicția capitalism-socialism pe care o prezintă fotbalul, la estetica aparte a jocului lui Zidane. Simpatic este faptul că Critchley nu își neagă condiția de înrăit suporter al lui Liverpool, ba chiar o canalizează pentru a-și ilustra și mai abitir panseurile. Care sunt scrise într-un limbaj elevat, dar niciodată inaccesibil. Iar dacă, microbist aflându-vă, vă sperie ideea de a citi, merită măcar și vă aruncați o privire pe coperta ediției românești, cu citatul ei delicios din Jean-Paul Sartre: Jocul de fotbal se complică mult prin apariția echipei adverse.

Nadia și Securitatea – că Zeița de Montreal a fost în mijlocul unui păienjeniș de informatori și delatori e lucru știut. Însă chiar și așa, volumul imens de documente pe care îl consultă și organizează Stejărel Olaru relevă o societate comunistă în Nadia Comăneci n-a fost o vedetă, ci mai degrabă o victimă a propriului succes. Nu e personaj real al acestei povești aproape neverosimile care să nu fi dat cu subsemnatul la Secu’. Iar imaginea lui Bela Karolyi care rezultă din această carte este a unui veritabil protagonist odios hollywoodian, cu nimic mai prejos de Charles Boyer în Gaslight, film care a dat numele unei întregi categorii de abuz psihologic. Ca și în volumul despre Maria Tănase, autorul nu excelează prin stilistica textului, care e destul de plat, dar acest este un neajuns minor, față de amploarea dezvăluirilor pe care ni le oferă. Cartea lui Stejărel Olaru merită citită în tandem cu a lui Ioan Chirilă. Ambele sunt biografii, dar sunt de părți diferite ale fațadei.

Love Game – un titlu cu tâlc, în care primul cuvânt are multiple sensuri, toate regăsindu-se în tenis, sportul care este pentru disciplinele individuale ce este fotbalul pentru cele de echipă: un fenomen global care tinde către a deveni un fel de religie. Elizabeth Wilson trasează istoria tenisului din epoca victoriană și până în debutul anilor 2010 și prezintă cu un condei puțin spus inspirat cum mentalitățile din acest sport le-au prefațat sau le-au oglindit pe cele din societate. Portretistă de mare clasă, autoarea readuce în atenție figuri uitate, dar nu mai puțin fascinante, din perioada romantică a tenisului, precum Suzanne Lenglen sau Helen Wills, iar unul ca Ilie Năstase, cu care eu, unul, nu m-am mândrit niciodată, nu mai e doar o notă de subsol caricaturală în povestea sportului alb, ci expresia vie a unui stări de spirit din epocă. Am savurat cartea asta ca pe un Fedal clasic.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

The Moon Is a Harsh Mistress

După aselenizare, și aceea subiect de controversă, omenirea a cam lăsat Luna baltă.

De-abia acum renaște interesul pentru explorarea satelitului nostru natural.

Însă ficțiunea n-a abandonat niciodată Luna.

E greu să te uiți la ea într-o noapte fără nori și să nu-ți simți imaginația decolând într-acolo.

În Luna nouă, Ian McDonald nu face doar atât, ci ne propune o întreagă societate selenară, cu nimic mai prejos decât cea umană, mai ales în privința patimilor necurate.

E greu să rezum povestea din acest roman, pentru că e ramificată ca o păpădie privită sub lupă. Îmi vin tot felul de paralele în minte:

Casa Buddenbrook de Thomas Mann, pentru că urmărește destinul unei familii de vază anume.

Saga Nașul de Mario Puzo, pentru ilustrarea relațiile de putere din sânul acestei familii, dar și conflictele acesteia cu unele rivale.

Urzeala tronurilor de George R. R. Martin, pentru volumul de sex și violența pe care îl include.

A nu se înțelege că autorul doar a ciupit de la cei de mai sus câte una, alta, ca Hagi Tudose, apoi le-a amestecat și le-a împachetat drept o creație nouă.

Se vede o viziune foarte amplă și coerentă asupra acestei societăți de pe Lună și, deși acțiunea e punctată mai ales de intrigi, idile și ample descrieri tehnice, se vede că McDonald n-a ales acest astru întâmplător.

Relieful Lunii, aspru, arid, ucigător, cu o gravitație diferită de a Terrei, dictează cursul evenimentelor, modelează psihicul personajelor și este mobilul carele mână în zbaterile lor.

McDonald urmează direcția trasată de The Windup Girl a lui Paolo Bacigalupi, aceea de a scoate narațiunea SF din chingile culturale anglo-saxone și de a o plasa în medii mai exotice.

Familia principală, Corta, este de origine braziliană, iar cartea abundă în trimiteri la melanjul portughezo-african al acestei nații, iar clanurile rivale au trăsături Yoruba sau slave sau chinezești.

Această multiculturalitate este un semnal clar că literatura științifico-fantastică nu face decât să oglindească evoluția mentalităților lumii reale, fapt și mai apăsat oglindit de moravurile sexuale ale selenarilor.

Homosexualitatea, bisexualitatea, travestiul, auto-satisfacerea sunt prezentate ca endemice, iar acest libertarianism erotic îmi consolidează convingerea că Luna nouă este o încercare de a omagia, dar și de a concura cu faimosul roman al lui Robert A. Heinlein, căruia i-am împrumutat titlul pentru acest articol.

Finalul cărții lasă loc de multe continuări și nu o să mă mir când seria Luna nouă va fi ecranizată într-un serial de mare succes, iar prietenii mei vor deveni inaccesibili câte un weekend întreg, ocupați fiind să hăpăie câte un sezon întreg.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o imagine complexă, dar nu neapărat plăcută a ce s-ar întâmpla după primul pas mic pentru om, mare pentru omenire.

Muream și n-apucam să fumez proză!

Ați fumat vreodată proză?

Nu să rupeți foi și să rulați tutun sau alte substanțe halucinogene.

Să aspirați scriitură direct prin sinapse, efectul fiind că nu mai aveți habar cum se ajunge de la începutul unei pagini la finalul ei.

Asta mi-a întâmplat mie cu Eu l-am ucis pe Kennedy de Manuel Vazquez Montalban.

Când e în sevraj ideatic, critica încearcă să caute o noimă în acțiunea acestei cărți – un agent fost-comunist, infiltrat de el știe cine în anturajul lui Kennedy, ca să îi facă felul la un moment dat. Care Kennedy ia diverse ipostaze, inclusiv de pirat cu un ochi.

Pe parcurs, autorul, spaniol barcelonez inserează tot felul de trimiteri la personaje pentru care trebuie să citești note de subsol, la care eu, unul, am renunțat rapid.

Evident că, urmând calea greșită a logicii, rezultatul nu poate fi decât o migrenă înfiorătoare.

Cel mai bun mod de a gusta acest roman este fum cu fum, întins pe pat sau șezlong sau iarbă (nicio aluzie) sau prosop sau nisip.

Nu se poate hăpăi din prima, pentru că dă greață, dar, luat cu măsură, provoacă niște imagini pe lângă care dragonul ăla din bucătărie e un exercițiu de luciditate.

Și, după cum ați observat, cei care fumează ceva anume au o veselie anume, așa nu va lipsi umorul nici aici, răsărind din asocieri pentru care, în stare de veghe, un psiholog v-ar privi cu mână pe telefon, gata să sune la Psihiatrie.

Na o mostră ușurică:

Îmi iubeam destul de mult fiica, deși întotdeauna am privit-o cu precauția meritată de orice femeie care va ajunge, în cele din urmă, în brațele altui bărbat.

Și una mai adânc trasă în piept:

Muriel își avea propriile eșecuri, pe care i le provocau de regulă tortul cu mere și babele. O înspăimântau babele și încerca mereu să le ajute să treacă strada, deseori chiar fără să le ceară părerea. […] Iar enervată era alt om. Își făcea nevoile pe strămoșii mei cei mai comuni și mai apropiați, mă făcea (și câtă dreptate avea) contrarevoluționar și, în cele din urmă, dacă superioara bogăție a lexicului meu o scotea din sărite, începea să plângă și se refugia în closet. Am visat adeseori că era posibil să piară pentru totdeauna lunecând pe scurgerea latrinei. Cu ce satisfacție aș fi tras, de multe ori, de justițiarul lanț al acesteia.

Însă apogeul etnobotanico-literar a fost atins alături de soția atașatului cultural.

Nu știți cine e soția atașatului cultural?

După ce o să citiți cele de mai jos, o să vă doriți să o cunoașteți pe soția atașatului cultural:

Soția atașatului cultural de la ambasada Austriei e perfectă. Când se despoaie, cărnurile îi par să debarce și saltă prin propria greutate. Deși stau să cadă, rămân suspendate, elastice, ușor șovăielnice, dar sigur pe ele, ca atleții care, pregătindu-se să arunce greutatea, verifică mobilitatea piciorului pe care își vor sprijini elansarea. Sunt bicolore, doar pe jumătate bronzate de soarele zgârcit din Washington și de aparatul de soare artificial.

Doamna atașat are pieptul și șoldurile de 90. Dar nimeni n-ar trebui să vorbească de o femeie fără s-o fi pipăit. Răceala feselor ei are o consistență extracarnală, de fruct inexistent. Iar să-i străbați cu podul palmei vâltoarea piciorului e o călătorie din care nimeni n-ar vrea să se mai întoarcă.

Soția atașatului cultural austriac a învățat amorul la Școala din Viena. Are un stil inconfundabil. Pronunța perfect gemetele, iar fâlfâitul ei final depășește în delicatețe moartea Margotei Fonteyn în Lacul Lebedelor. De la plete la linia degetelor de la picioare, doamna atașat e un animal perfect. Când e îmbrăcată, simte dorința de a o agresa doar 65% din populația masculină și 44,3% din populația feminină a Washingtonului. Dar când doamna atașat se dezbracă, fapt totuși neverificat de Institutul Gallup, agresorii ajung la respectiv, 98% și 76%.

V-am prins în mreje, nu-i așa?

Cred că mă fac dealer de literatură.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru ceva puternic de tot, man!

Adolescența e o cută în timp

Adolescența este o perioadă complicată.

Structuri infantile și impulsuri mature coexistă într-o masă cerebrală în plină expansiune, dar dezorganizată.

Ce-i drept, nu toate trăirile adolescentine sunt atât de traumatizate, precum cele din De veghe de lanul de secară a lui J.D. Salinger.

Rebecca Stead se aventurează pe același teren și îndrăznesc să spun că fetița (sau fata, ca e deja mare?) de doisprezece ani care ne conduce prin povestea din Când mă vei întâlni e mai utilă ca ghid pentru părinți în a înțelege micile, dar importantele metamorfoze din mințișoarele (sau mințile, că sunt mari?) ale copiilor lor.

Liniștită și înțelegătoare din fire, Miranda are un simț de observație în ascensiune și descoperă tot felul de lucruri: lucruri care dispar, lucruri pe care le ascunzi, lucruri care lovesc cu piciorul, lucruri care lasă pete, lucruri care te urmăresc, lucruri pe care ni le dorim, lucruri care ustură, lucruri pe care nu le uiți și multe, multe altele.

Toate acestea, în timp ce se străduiește să navigheze complicata urzeală a unor trăiri diverse: acomodarea cu noul partener de viață al mamei ei, nedumerirea de a se vedea respinsă de fostul amic din copilărie (băiat), rivalități și afecțiuni cu colegele de școală, atracția intelectuală față de un băiat mai mare, bașca niște bilețele misterioase, care par a veni din viitor și care îi cer să procedeze în anumite moduri fără noimă.

Proza Rebeccăi Stead are o progresie impecabilă, o simplitate înșelătoare și un umor fin, ca zâmbetul abia schițat de pe buzele unei părinte care încearcă să rămână sever după ce ăla micu’ a făcut o boroboață simpatică.

Chiar și pentru atât, Când mă vei întâlni este o lectură plăcută și revelatoare.

Însă cititorul familiarizat cu unul dintre marile romane ale literaturii SF, A Wrinkle in Time al lui Madeleine L’Engle, îl va gusta pe deplin. Pentru el sau ea, micile teorii despre timp și paradoxurile lui, care par inițial că tulbură frumoasa relatare a transformării adolescentine, capătă sens și valoare emoțională spre final.

Cel mai frumos omagiu al unui scriitor către un predecesor care l-a influențat este să ia o poveste a acestuia și să plăsmuiască una proprie, apropiată, dar originală.

Când se vor întâlni, Rebecca Stead și Madeleine L’Engle vor avea ce să-și spună.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru niște lucruri care te mișcă.

Să redescoperim Bizanțul (4)

În periplul nostru de redescoperire a Bizanțului nu putem ocoli funestul moment al cuceririi Constantinopolului de către turci în 1453.

Declinul Imperiului Bizantin începuse de mult și a fost un proces îndelungat (A.A Vasiliev îi dedică cel puțin un sfert din monumentala sa lucrare), iar acest episod n-a fost decât momentul eutanasiei oficiale, însă, prin tragismul și grandoarea sa funestă, a atras atenția multor scriitori.

Ore astrale ale omenirii – unul dintre cele mai inspirate condeie ale istoriei romanțate, Stefan Zweig adună în acest volum concise și variate ocazii când cursul existenței umane a fost deviat de mici, dar decisive detalii. Între acestea, descrierea asediului și cuceririi Constantinopolului mi s-a părut întotdeauna ca având o intensitate aproape cinematografică, iar regretul meu este că Ridley Scott a ales să transpună, destul de fad fie spus, ocuparea Ierusalimului de către Saladin în locul acestui scenariu pe care îl avea aproape de-a gata. Dacă nu aveți răbdare să citiți cele două romane de mai jos, paginile lui Stefan Zweig sunt suficiente pentru a vă imprima în memorie unul dintre evenimentele care au schimbat fața lumii.

Căderea Constantinopolelui – ca români, ne putem mândri că și un compatriot, Vintilă Corbul, s-a înhămat la titanica sarcină de a înfățișa acest cutremur din istoria lumii. Realizarea literară are și beteșugurile ei, totuși. Pe parcursul a două volume, însumând peste 1000 de pagini, scriitorul ne ia de la plebicist, cum ar spune Caragiale, și ne potopește cu detalii, începând zeci înainte de evenimentele propriu-zis. Ca un exemplu, simpla descriere a unei decapitări se întinde pe o pagină. Dar, dacă treci de aceste neajunsuri, și te fortifici cu răbdare și atenție, carte lui Vintilă Corbul este cu adevărat captivantă.

Amanții din Bizanț – o voce acidă spunea undeva că, dacă ai citit un roman de Mika Waltari, le-ai citit pe toate. Într-adevăr, și aici regăsim același personaj masculin cu un destin excepțional, care se relevă treptat, printr-o narațiune la persoana I, aceleași interacțiuni problematice cu femeile, același har de a strecura detalii fictive într-o mare de amănunte excelent documentate. Dar, spre deosebire de Egipteanul sau Etruscul, această carte a lui Waltari construiește o atmosferă mult mai vie, dureroasă și înălțătoare deopotrivă. Nu știu și nici nu vreau să știu cum se simțeau locuitorii Constantinopolului în acea perioadă, dar sunt convins că autorul a redat sugestiv alternanța dintre deznădejde și speranță, pendularea între mândria rezistenței și tentația concesiei, indecizia în privința direcționării aversiunii (greci vs. latini sau creștini vs. musulmani), precum și ridicolele sau emoționante încercări de a urma cursul vieții obișnuite în condiții de pericol iminent. N-au fost puține momentele când mi se părea că văd reportaje despre asediul Mariopolului sau încleștările ideologice de pe Facebook-ul românesc în privința războiului din Ucraina. Istoria Bizanțului pare îndepărtată, dar poate că nu e.