Să redescoperim Bizanțul (3)

În milenara și zbuciumata istorie a Bizanțului, epoca lui Iustinian este văzută ca una de vârf, marcată, printre altele, și de performanța de a restabili controlul imperial asupra unor teritorii din Apus, precum Italia sau Africa de Nord.

Dar aceste teritorii n-au revenit sub umbrela Constantinopolului de bună voie, ci au fost cucerite prin forța armelor, iar artizan nu a fost împăratul, ale cărui merite a fost încă de atunci subiect de controversă, ci ilustrul său general Belisarius (sau Belizarie, după cum a fost adaptat pentru română).

Ca urmare, am explorat viața și cariera acestei figuri din povestea Bizanțului pe două căi: una pur istorică, alta romanescă.

Belisarius: The Last Roman General de Ian Hughes se concentrează pe campaniile militare conduse de comandant, într-un mod aproape științific.

Informațiile din lucrările lui Procopius sunt trecute prin filtrul unei analize lucide, astfel încât Belisarius nu este un general infailibil, așa cum vom vedea că a încercat Robert Hughes să îl creioneze, ci unul înzestrat, dar supus și greșelii.

Fiecare bătălie este disecată precum în documentarele despre conflictele recente (precum extraordinarul Battlefield, cel mai bun despre Al Doilea Război Mondial făcut vreodată), dar am rezerve că lucrurile au stat atât de matematic pe cât le descrie Hughes.

Impresionează atenția acordată de autor armamentului și tehnicilor de luptă din epocă, nu doar ale bizantinilor, ci și ale adversarilor acestora, perșii, vandalii sau goții.

Nu lipsesc precizări la intrigile și scandalurile care au rămas asociate cu Iustianian și soția sa, Teodora, sau cu Belisarius și soția sa, Antonina, preluate neîndoios din Istoria secretă a lui Procopius (pe care, curios, am căutat-o în studenție și am luat-o de la bibliotecă, descoperind că era adnotată masiv, mai ales la detaliile picante).

Fără a fi o lectură pasionantă, Belisarius: The Last Roman General mi-a oferit baza de care aveam nevoie pentru a aprecia demersul literar al lui Robert Graves în Count Belisarius.

Scriitorul procedează la fel precum în mult mai faimosul Eu, Claudius Împărat, adică brodează ficțiune pe o documentare temeinică. Și la el sursa de informații este neîndoios opera lui Procopius, dar scopul cărții nu mai e obiectivitatea.

Graves vrea să dea Imperiului Bizantin culoare și miros și sânge și patimă, iar asta îi reușește foarte bine și face părțile mai cărturărești mai ușor de trecut. Mai mult de-atât, îi conferă lui Belisarius o aură de devotament eroic, neverosimilă, dar necesară pentru a spori forța parabolei de la final.

E greu și periculos să ai succes și, mai rău, integritate, când deasupra ta este un șef vanitos, nesigur pe autoritatea lui și ipocrit.

Bizanțul n-a murit, e în corporații, instituții publice și chiar în familii.

Să redescoperim Bizanțul (2)

Dacă Istoria Imperiului Bizantin de A. A. Vasiliev este Hagia Sophia, atunci Curiozități bizantine de Anthony Kaldellis poate fi Hagia Irene.

Un edificiu simțitor mai mic, dar care este la rându-i elocvent în a ne prezenta detaliile unei epoci, gustul ei pentru proporții sau pentru excese.

Autorul e un fin cunoscător al acestei civilizații și nu face rabat de la metodă – nu se bazează decât pe surse, dar interesul său are aerul acela mozaical al noii atitudini față de istorie, care nu mai e un proces coerent, ci o însumare de apucături, mentalități și perspective.

În mod sistematic, ne cufundăm în dramele conjugale ale bizantinilor, în religiozitatea lor apăsată, marcată de conflicte acerbe (uneori soluționate prin flatulență, vezi pagina 159), în gusturile lor culinare sau în prejudecățile față de străini.

Nu e un volum pe care îl citești cap-coadă și uiți de el. Dimpotrivă, e un instrument de lucru și amuzament, la care te întorci după cum ți-i voia. De exemplu, tocmai am revăzut capitolul dedicat poreclelor, de cele mai multe ori insultătoare, semn că bizantinii, deși au fost departe de a fi vreo democrație, au înțeles că figurile publice nu sunt uși de biserică, ba chiar merită invective cât cuprinde.

Tot acum am căutat din nou detaliile despre Anthemius, unul dintre genialii arhitecții ai Hagiei Sophia, care, până la lectura acestei cărți, nu era decât o entitate abstractă și demnă de laudă. Potrivit mărturiilor, era, de fapt, un ranchiunos haios, care i-a făcut zile fripte vecinului care a construit o casă mult prea înaltă (probabil fără autorizație sau cu una obținută pe șestache) lângă a sa. Nu că aș vrea să vă dau idei, dar unii și le caută cu opaițul.

Când am încercat să fac prozeliți în campania mea și i-am arătat unui amic Istoria Imperiului Bizantin a lui Vasiliev, s-a uitat la mine ca și cum mi-ar fi lipsit o doagă sau aș fi avut una în plus.

M-am învățat minte de atunci.

Când vreau să readuc pe cineva pe calea redescoperirii Bizanțului, o să încep cu acest volum.

Să vezi după-aia cum se roagă de mine să le împrumut tot ce am pe subiectul ăsta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru politică și delicatețuri din Constantinopol și împrejurimi.

Fetișism sistematic întrupat

Există visători care pornesc de la cărți și materializează ficțiunea care i-a impresionat profund.pro

Elon Musk, de pildă, mărturisea undeva, cândva, că romanele lui Iain M. Banks (autorul seriei SF Culture) i-au dat multă hrană pentru ideile, care transpuse în practică, influențează însăși lumea în care trăim.

Dar ca un scriitor să compună o poveste amplă, având tot timpul în minte și modul cum să propună în formă fizică, este o raritate.

Muzeul inocenței de Orhan Pamuk reprezintă cazul singular al unui binom imaterial-material remarcabil.

Cartea este o dublă istorie de amor: una este a lui Kemal față de Fusun, adică a unui bărbat de vreo treizeci de ani, pe cale să se căsătorească, față de o tânără de-abia ieșită din adolescență, cealaltă este a autorului față de un Istanbul al anilor ’70, un oraș contorsionat și pitoresc, în plin proces de modernizare și europenizare, dar nu atât de puternic, încât să anihileze tradițiile trecutului.

Admirabilă nu este doar scriitura lui Pamuk, care reușește să te poarte prin 700 (șapte sute!) de pagini de descrieri de locuri, obiecte și sentimente, ci și abilitatea sa de a uni cele două povești, de a da sens atât avatarurilor sentimentale ale protagonistului, cât și pretextelor de a reda fresce ale obiceiurilor cât se poate de mundane ale epocii.

De fiecare dată când Kemal sustrage un obiect legat de Fusun, ca manifestare a unui fetișism pe care Pamuk aproape că îl face scuzabil, ni se deschide spectacolul societății turce a acelei perioade, pe care ajungem să o cunoaștem în intimitate, ca un iubit pe adorata sa.

Muzeul inocenței cel literar ar fi o experiență bogată în sine, dar existența Muzeului Inocenței cel fizic din Istanbul și alăturarea lor sunt o experiența unică.

Nu știam exact la ce să mă aștept când am ajuns lângă clădirea aceea, dar îmi doream nespus să primesc ștampila pe exemplarul meu al cărții, pentru a o transforma astfel într-un artefact valoros.

Și am primit-o, împreună cu intrarea gratuită pe care Kemal însuși o propune în universul paralel al ficțiunii.

Orhan Pamuk declara că muzeul poate fi receptat și decodat independent de lectura cărții. Am rezerve în această privință, cred că asta e valabil, doar dacă apelezi la audio-ghid, dar am mărturie de la companionul meu, care nu citise romanul, de fapt nu avea habar de existența lui, că exponatele sunt elocvente în sine.

Unele sunt ilustrări literale ale câte unui obiect semnificativ de pe tărâmul fictiv.

Altele sunt înduioșătoare și ușor amuzante metafore ale suferinței lui Kemal.

Sunt și unele care subliniază un aspect discret al cărții, critica la adresa condiției femeii turce, condamnate la virtute, înfierate când aceasta nu e nepătată și izolate în fața agresiunilor fățișe sau alunecoase ale bărbaților.

Există chiar și compoziții plastice suprarealiste, care te fascinează, eliberându-se de cătușele romanescului.

Ce unește cele două narațiuni, cea literară și cea muzeală, este senzația de tristețe pe care o încerci la capătul fiecăreia.

Este tristețea care caracterizează marile povești de dragoste ale omenirii.

A lui Kemal față de Fusun e una dintre ale.

Una care ne spune că dragostea stă în lucrurile mici.

Să redescoperim Bizanțul

Ca foști profesori, chiar dacă nu de istorie, și ca membri ai unei generații care s-a ținut de carte, părinții mei au habar de cele mai multe evenimente și personaje marcante ale evoluției omenirii.

Cu toate acestea, povestea Imperiului Bizantin, care, să nu uităm, a dăinuit aproape o mie de ani, le este aproape necunoscută.

O explicație ar fi că istoriografia sovietică a vrut să minimalizeze rolul acestei puteri, care, deseori, i-a cam pus cu botul pe labe pe slavi. Sau poate că rolul esențial jucat de religie în cadrul acestei civilizații să nu fi fost pe placul ideologiei marxiste.

Cert este că, față de importanța pe care a avut-o pentru această parte a Europei din care facem și noi parte, Bizanțul este prea puțin cunoscut, așa că am demarat o campanie micuță, dar, sper eu, eficientă, de a-l readuce în atenția publicului larg.

Și, așa cum Hagia Sophia, prin statura-i grandioasă și muzica sferelor care îi compun arhitectura, domină orice realizare materială a imperiului a cărui inimă a fost Constantinopolul, când începem orice discuție pe acest subiect, pornim de la monumentala lucrare a lui A. A. Vasiliev – Istoria Imperiului Bizantin.

Nu e nevoie să fii expert în domeniu, încât să îți dai seama de amploarea și importanța acestui volum. E suficient să îl ții în mână, să îi simți aura de tom mustind de cunoaștere, și să îi parcurgi cuprinsul, căci și numai atât și deja ai un tablou general coerent al prefacerilor și zbaterilor Bizanțului.

Pentru cei slabi de inimă, nu recomand consultarea secțiunii dedicate bibliografiei, este copleșitoare.

A. A. Vasiliev are o imensă capacitate de sinteză, astfel că, sub cupola cărții, asemănătoare capodoperei care tronează deasupra Hagiei Sophia, își găsesc locul aspecte politice, militare, religioase, sociale, culturale, precum și mici detalii care dovedesc că autorul nu a văzut istoria ca pe ceva mecanic și determinist, ci și ca pe o complicată urzeală a patimilor omenești.

Evident, Istoria Imperiului Bizantin nu se poate citi de la un cap la altul, ca un roman. Cea mai lucidă abordare este să mergi direct la perioada sau tematica de interes, așa cum am procedat eu însumi în privința celei iconoclaste, astfel că, aflându-mă în Hagia Irene, singurul edificiu de cult bizantin pe care otomanii nu l-au transformat în moschee, acest mozaic, care înfățișează o cruce misterios de simplă, mi-a dezvăluit întreaga dramă a conflictului ideologic și chiar mediatic care a zdruncinat Bizanțul în secolele VIII-IX.

Dar de ce să ne intereseze lumea aceasta moartă de mult?

O întrebare legitimă, la care vă răspund cu imagini pentru care n-a fost nevoie să călătoresc peste mări și țări, pentru că le am foarte aproape, în orașul meu, Craiova, mai precis în Biserica purtând hramul Sfântului Nicolae (cunoscută și drept Belivacă, după numele unuia dintre ctitori).

Ca o primă dovadă, uitați-vă la crucea pe care acest personaj sanctificat o are în mână – este crucea specifică Bizanțului, fapt pe care îl putem verifica în diverse moduri, inclusiv prin recursul la jocul pe calculator Medieval: Total War, cu extraordinara-i grijă pentru detalii.

Apoi, vedem chiar cum Imperiul Bizantin a fost continuatorul, în multe privințe, al tradițiilor Romei antice; acești doi sfinți, Gheorghe și Pricopie, au fost la origini soldați romani, care purtau pe armuri sau scuturi figuri mitologice, precum cea a Medusei, pe care le regăsim la ambele personaje din imagine.

După ce a Hagia Sophia a redevenit moschee, o parte din mozaicurile bizantine nu mai sunt ușor accesibile publicului. Cu toate acestea, în spatele acestor văluri, putem întrezări imaginea Fecioarei Maria, pe care o regăsim, la fel de maiestuoasă, și în Biserica Sfântul Nicolae (Belivacă).

Și, ca o ultimă dovadă a persistenței culturii bizantine în zilele noastre, de aici și utilitatea redescoperirii ei, vizibila paralelă între imaginile lui Iisus Pantocrator din Hagia Sophia și edificiul craiovean.

Bizanț după Bizanț, spunea Nicolae Iorga.

Bizanț în căutare de Bizanț, am spune noi.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a așternut în față cărarea către universul fascinant al unei civilizații apuse, dar nu dispărute.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Lectura e refugiu în fața unor vitregii precum ale vremurilor noastre, așa că nu am ezitat să îl folosesc.

Parallel Lives: Five Victorian Marriages – epoca victoriană a rămas drept emblema respectabilității, mai ales în ceea ce privește instituția căsniciei, dar Phyllis Rose crede că lucrurile au stat mai nuanțat de-atât și explorează relațiile a cinci figuri de marcă ale perioadei ( patru bărbați – Thomas Carlyle, Charles Dickens, John Stuart Mill, John Ruskin și o femeie – George Eliot), cu partenerii lor de viață. Rezultatul este un superbă frescă a jocurilor de putere de tot felul dintr-o relație. Bărbatul e când supus, când tiran, femeie e când victimă, când agresoare. Deși cartea este scrisă într-o cheie vădit feministă, menită a da glas și urmașelor Evei și le pune pe plan (măcar) egal cu al masculilor reținuți de posteritate, Rose are o vervă stilistică irezistibilă, iar lectura merge ca unsă. Vorba unui înțelept, nu mai știu exact cine: Ce contează într-o căsnicie fericită nu este compatibilitatea, ci cum gestionezi incompatibilitatea.

Mythematics – mitologia grecilor antici este izvor nesecat de inspirație, dar chiar nu mi-aș fi imaginat că poate servi la a promova matematica. Pornind de la cele 12 Munci ale lui Herakles (Hercule), Michael Huber propune probleme de tot felul, precum și rezolvările lor. Recunosc, pe unele le-am priceput, pe altele nu, și nu doar pentru că nu e chiar aria mea de expertiză, ci pentru că, în unele cazuri, e vorba de de matematici superioare, de-alea de olimpiadă. Dar tocmai asta este frumusețea acestui inedit demers cultural și științific. Arată matematica în plenitudinea varietății ei, adunând laolaltă aritmetică de bază cu integrale, calcule savante și logică de bun simț. Nu în ultimul rând, este și o pledoarie pentru a cunoaște marile povești ale omenirii, pentru că acestea sunt atât de generoase, încât pot fi folosite în fel și chip.

Life and Society in the Hittite World – probabil că vă mirați că includ aici o carte de istorie, cu un subiect atât de îngust, încât e greu accesibil, dacă nu ai o preocupare apăsată pentru Antichitate și nu cunoști măcar vag această civilizație a Anatoliei, care, la apogeu, era un dușman de temut chiar și pentru Egiptul faraonilor. Însă Trevor Bryce își cunoaște obiectul de studiu atât de bine, încât îl organizează coerent, îl explică impecabil și îl îmbibă cu un umor magnific. Sub penița sa, hitiții prind viață, se dezvăluie cu apucăturile, obiceiurile și specificul loc, astfel încât, la finalul volumului, simți impulsul de a călători în inima Turciei, la Hattușa, pentru a fi acolo, în mijlocul lor. Trevor Bryce nu ne-a lăsat doar un simplu tratat pe o temă anume de istorie, ci ne arată cum se scrie despre istorie, cum se predă istoria, cum se interpretează istoria.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Două flageluri dintr-o lovitură

Pe mulți i-a apucat dorul curățeniei în timpul pandemiei.

Unii au început să bormașineze întru exasperarea vecinilor.

Alții, mai pașnici și cu mai mult bun simț, precum Ludmila Ulițkaia, au ales să-și facă ordine în hărtii.

Iar în cazul scriitoarei din Rusia, rezultatul a fost că a găsit manuscrisul unui scenariu plăsmuit în 1988, pe care l-a retușat un pic și l-a dat lumii întregi, relevând astfel două flageluri într-un roman, super ofertă – A fost doar ciumă.

Într-o Moscovă de an 1939, așadar în plină dictatură stalinistă, un cercetător prezintă simptome de ciumă, e izolat într-un spital, iar NKVD-ul (strămoșul mai puțin subtil al KGB-ului) pornește pe urmele tuturor contacților.

Curat anchetă epidemiologică de-a noastră, de-a Covidului, cu diferența că metodele sovieticilor nu se împiedicau de vreun scrupul democratic, iar cetățenii erau atât de obișnuiți să fie umflați pe nepusă masă, încât reacțiile fiecăruia sunt sursă de umor și tragism îngemănate.

Se vede că proza a fost scenariu de film la origini, însă tocmai această structură lapidară dă tonul alert atât de necesar pentru a sugera sentimentul urgenței și cursa contra cronometru pentru învingerea unei maladii ucigătoare.

În același timp, faptul că acțiunile aparatului represiv sunt, în ultimă instanță, eficiente, ne pune în fața unei neplăcute ambivalențe.

Ca să luptăm cu un astfel de dușman nevăzut, nu e foarte mult loc de drepturile omului, așa cum le propovăduiesc alde Șoșoacă și Olivia Steer.

Și tot atât de adevărat este că deținătorilor puterii nu le displace deloc ideea de a profita de o astfel de situație, pentru a ciobi din mijloacele poporului de a-i trage la răspundere.

Iar acum suntem cu războiul la ușă, așa că să fim înțelegători, dar și vigilenți.

Pentru că un flagel nu vine niciodată singur.

Istoria ca lecție, nu ca legitimare

Ca mulți oameni de pe mapamond, sunt revoltat de invazia Ucrainei de către Rusia.

Mi-e limpede cine e agresorul și cine e victima.

Dar, de când a început conflictul, cei care susțin tabăra rusă sau doar au chef să facă pe Gică Contra propagă tot felul de mesaje menite să inducă stare de relativizare și de abstractizare care să ne abată atenția de la tragediile omenești care au loc sub ochii noștri.

Ca să combat astfel de atitudini, am acționat așa cum cred că e mai sănătos, documentându-mă mai adânc, dincolo de știri și articole variind de la pertinente la propagandistice.

Cartea lui Serhii PlokhyPorțile Europei. O istorie a Ucrainei – o lectură pe care o plănuiam de mult, oricum, a venit la țanc.

Autorul, ucrainean de origine, dar hrănit la sânul cărturăriei occidentale, ne poartă peste un mileniu de zbaterii și evoluții ale popoarelor care au sălășluit și luptat și suferit pe meleagurile care se întind la nord de Marea Neagră, până înspre stepele asiatice.

Sunt multe nume și evenimente, nu vă faceți griji că trebuie să le rețineți pe toate, Serhii Plokhy are o mare capacitate de sinteză și fluență în explicații, fără a deveni pedant sau dogmatic.

Știu că e mare tentația de a sări direct la contemporaneitate, pentru a desluși cauzele conflictului actual, dar merită să parcurgeți volumul pe îndelete, pentru că imaginea de ansamblu astfel formată este cea mai bună pavăză împotriva manipulărilor și prostiilor de tot felul care circulă pe Internet.

Una dintre acestea e chiar din tabăra pro-ucraineană, propagată de Ambasada SUA la Kiev și preluată de mulți amici ai mei, care s-au lăsat seduși de poantă, neștiind că istoria e mai complicată de atât.

După cum puteți vedea, e un fel de insultă la adresa rușilor, care nici nu ființau, pe când ucrainenii înălțau construcții maiestuoase.

Eronat, pentru că la vremea respectivă nu putem vorbi de niciunul dintre cele două popoare, ci de acela numit generic Rus, o combinație a grupului slavilor așezați în aceste ținuturi cu câteva secole mai înainte, peste care s-a suprapus o pătură de cuceritori vikingi.

De partea cealaltă, aceia care vor să banalizeze conflictul și să minimalizeze interesul pe care românii merită să îl acorde susținerii Ucrainei invadate brutal răspândesc sintagma războiului între frați, în care nu merită să ne amestecăm.

Așa cum spuneam mai sus, popoarele rus și ucrainean au rădăcini comune, fapt foarte interesant ilustrat de figura lui Iaroslav cel Înțelept, care apare pe bancnotele ambelor țări.

Dar, tot din cartea lui Plokhy reiese foarte clar că, în cristalizarea sa, nația ucraineană datorează mult și interacțiunilor cu cea polonă vecină, ceea ce explică și orientarea preponderentă a refugiaților către această țară. Cu această ocazie demontăm și tâmpenia potrivit căreia ucrainenii îi detestă pe români și de-asta nu vor să vină în număr mare la noi.

Zbuciumata poveste a cazacilor mi-a adus aminte de Taras Bulba, tragicul roman al lui Gogol, dar și de un joc pe calculator al tinereții mele – Cossacks: European Wars – care, dacă n-a putut concura cu Age of Empires II din cauza că era prea greoi, a compensat printr-o documentare greu de egalat și printr-o amploare a bătăliilor cu care doar seria Total War poate rivaliza.

Poziționarea Ucrainei față de românii minoritari de pe teritoriul ei este des invocată de aceia care susțin că vecinii noștri i-a lovit o pedeapsă providențială pentru intoleranță.

Dincolo de lipsă de omenie a unei astfel de atitudini, putem accepta că ucrainenii ar mai avea de învățat în a deveni cu adevărat europeni în această privință.

Așa cum încă o facem și noi, care n-am strălucit întotdeauna la incluziunea minorităților, așa cum aflăm din pasaje ale cărții, referitoare la șovinismul autorităților române interbelice față de celelalte populații din Bucovina.

Bineînțeles, o să puneți sub chestiune obiectivitatea autorului, care e ucrainean. Eu însumi am făcut-o, dar mi-a câștigat încrederea prin sinceritatea de a nu ocoli pagini negre ale istoriei ucrainene, precum pogromurile împotriva populațiilor evreiești.

Este Ucraina un stat artificial?

Existența sa este doar o anomalie care trebuie corectată de Maica Rusie?

Ca ansamblu, Porțile Europei. O istorie a Ucrainei relevă că relațiile dintre cele două popoare pot fi caracterizate cu vorbele lui Mihail Kogălniceanu din discursul de proclamare a independenței României la 9 mai 1877, în care creiona raporturile noastre cu Imperiul Otoman:

[…]niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături care erau tari când românii erau slabi.

Acum, în secolul al XXI-lea, Rusia dă semne că nu înțeles că forța nu mai este o soluție, ba, mai mult, nu își dă seamă cât de slabă a ajuns ea însăși și cum se condamnă la un stigmat care o va urmări generații de-acum încolo.

Serhii Plokhy își începe cartea cu o dedicație către poporul ucrainean.

O preiau pentru finalul acestui expozeu, ca omagiu adus curajului unui popor, care, în ciuda greșalelor lui, a ajuns să apere democrația și liber arbitru în fața întregii lumi.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă o mostră de istorie ca lecție, nu ca legitimare.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Atenție ne este furată de evenimentele tragice din Ucraina, dar cititul rămâne un refugiu sănătos și util.

Întoarcere în Bucureștiul interbelic – mitul Epocii de Aur de mult apuse e omniprezent în cultura omenirii, iar la români ia forma perioadei interbelice, când totul era stilat și frumos, iar apoi au venit războiul și comuniștii și au stricat tot. Scotocind publicații și jurnale ale unor literați de marcă din acea perioadă, precum Camil Petrecu, Gala Galaction, Liviu Rebreanu sau Mihail Sebastian, Ioana Pârvulescu își propune să realizeze o frescă amplă a vieții și moravurilor interbelice, ambiție aproape pe deplin atinsă, grație și unui veritabil fler scriitoricesc, care malaxează multitudinea de surse și dă fluiditate lecturii. Îndrăgostită de subiect, autoarea se aventurează în a emite unele concluzii naive, cum ar fi aceea că societatea interbelică era mai egalitară și mai civilizată decât cea contemporană. Oricum, aș recomanda introducerea acestei cărți în programa școlară, dacă o citesc pe aceaata mai întâi, sunt mari șanse ca elevilor de liceu să le fie mai drag să se bage la Ion sau Fefeleaga sau Patul lui Procust. Iar cititul e ceva la care predecesorii noștri ante-comuniști ne erau superiori, într-adevăr.

Thank You for Arguing – încă un autor care se întoarce spre trecut, de data aceasta pentru a readuce la lumină arta retoricii, așa cum au structurat-o și au definit-o anticii. Jay Heinrichs încearcă din răsputeri să transpună preceptele oratoriei în exemple contemporane elocvente și amuzante, uneori prea mult, însă faptul că își acordă spațiu și timp din belșug să explice toate aceste concepte te ajută să le vezi în toată utilitatea lor. Așa am înțeles distincția dintre logos, patos și etos, am priceput cât de important este să vezi că acela pe care te bazezi are phronesis (adică înțelepciune practică) și m-am lămurit cum e musai pentru cine vrea să convingă să prindă kairos, adică exact momentul oportun când să livreze mesajul dorit. Lucid și lăudabil mi s-a părut că Heinrichs nu-i prezintă pe Obama și Trump drept retorul bun vs. retorul rău, ci drept exponenți ai unor stiluri diferite de persuasiune, ambele având succes, după cum probabil știți. Această atitudine de sine ira et studio în analiza discursurilor e o necesitate pentru cine vrea să deslușească lumea încurcată în care trăim și nu vrea să fie un simplu pion care reacționează la manipularea altora.

Creating the Worlds of Star Wars. 365 Days – sub îndrumarea lui John Knoll, unul dintre greii de la compania Industrial Light & Magic, parcurgem, pentru fiecare zi a anului, povestea realizării câte unui efect special din saga Star Wars (Episoadele I VI). Prima parte a cărții absoarbe cea mai mare parte a fascinației, pentru că filmele cele dintâi ale acestui univers n-au beneficiat de posibilitățile vaste ale ecranului verde, pe care se altoiesc imagini după plac, necesitând în schimb o ingeniozitate materială grandioasă în sine. Un deliciu suplimentar al fiecărui scurt capitol este că îți trezește amintirea câte unui scene emblematice, precum o madlenă vizuală care acționează proustian asupra memoriei. Cu acest minunat volum nu intrăm doar în culisele unei producției unor simple filme, ci drept în miezul conjurației unor iluzioniști, în mijlocul unei fabrici a viselor de a long time ago, in a galaxy far far away.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Suspans cu iz de telenovelă

Răposatul V.S. Naipaul a declarat că poate dibui dintr-o ochire dacă o bucată de frază e scrisă de un bărbat sau femeie.

Așa cum vă imaginați, afirmația sa a stârnit ceva scandal, mai ales în rândul reprezentantelor mai aprige ale sexului delicat.

Nu trebuie să fi laureat de premiul Nobel pentru literatură să te prinzi că Fata din tren este opera unei urmașe a Evei.

Deși are o premisă excelentă (un fel de Rear Window în mișcare) și o structură narativă excelentă (pendularea între trei voci distincte și între date din trecutul și prezentul desfășurării acțiunii), conținutul abundă în trăiri și percepții feminine.

Iar personajele masculine sunt, fără excepție, nasoale.

Nu par așa la început?

Nicio problemă, aici autoarea Paula Hawkins punctează bine de tot. Nu știu dacă e talent sau educație scriitoricească modul cum lasă să apară la momentul adecvat câte o dezvăluire sau o întorsătură, dar declarația lui Stephen King de pe coperta inferioară, cum că suspansul acestei cărți l-a ținut treaz o noapte întreagă, ca să îi afle deznodământul, e credibil.

Mie Fata din tren nu mi-a tulburat somnul, dar mi-a ținut captiv interesul da capo al fine, chiar și când disfuncționalitățile femeilor cu pricina avea aerul de articol de revistă glossy.

Nu e de mirare că ecranizarea romanului, în ciuda unei interpretări meritorii a lui Emily Blunt, a cam dat chix. Lectura îți deschide porți sufletești la care cinematografia, cu toate atuurile sale, încă nu are acces deplin.

În rest, ce să zic, nu mai beți, că face rău.

Arhipelagul Gulag prin ochi de copil

Departe de mine gândul de a vrea să inflamez și mai mult situația, aducând vorba despre Gulag, dar s-a întâmplat ca, exact în perioada asta, când conflictul mocnește exact prin partea ceea de lume, să parcurg un roman grafic remarcabil – Haiku siberian.

Scris de Jurga Vili și ilustrat de Lina Itagaki, spune povestea deportării unei comunități lituaniene în 1941, filtrată de ochii și mintea unui băietan pe nume Algis.

Nu sunt memorii de o mare exactitate, ci o recreere voită, menită a sublinia două mari direcții ideologice.

Unul este cronica privațiunilor și răutăților pe care le-au îndurat aceia pe care regimul sovietic i-a dislocat fără milă și expediat într-una dintre cele mai inospitaliere regiuni ale lumii. Haiku siberian nu-și propune să fie exhaustiv, precum monumentala operă a lui Soljienițîn, Arhipelagul Gulag, însă nu ocolește aspecte foarte mundane și dureroase ale existenței în acele lagăre de muncă.

Foamea.

Ploșnițele.

Lipsa intimității.

Ceea ce am numi azi bullying.

Și, cel mai rău, deznădejdea.

Însă, precum într-o altă carte a lui Soljienițîn, O zi din viața lui Ivan Denisovici, cele două autoare ne arată și cum oamenii, chiar în cele vitrege condiții, reușesc să găsească moduri să supraviețuiască, nu doar fizic, ci și psihic.

Un triumf mic, neimportant din punct de vedere al geopoliticii momentului, dar esențial pentru progresul umanității.

Într-un roman grafic, e întotdeauna interesant de urmărit raportul dintre cuvânt și imagine.

În Sosirea, graficul este suveran, n-are nevoie de logos.

În Integrala Maus, cele două componente ale narațiunii sunt la parități egale, pentru că replicile au pondere importantă în atmosferă, deși nu sunt numeroase sau lungi

În Haiku siberian, am simțit o ușoară întâietate a părții scrise, grație și fonturilor utilizate și a micilor artificii de care sunt însoțite. Asta nu înseamnă că adorabilele desene sunt de neglijat. Dimpotrivă, e o încântare să vezi cum aerul ușor neglijent în care sunt realizate, premeditat de altfel, contribuie la senzația că ești cuibărit în mintea unui copil care trece prin toată gamă emoțiilor omenești, ca un fel de Inside Out – Episode II: Puberty.

Holocaustul nu trebuie uitat.

Gulagul nu trebuie uitat.

Tuol Sleng nu trebuie uitat.

Niciun astfel de abis nu trebuie uitat, ca să avem grijă că niciunul nu se va mai repeta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o incursiune sugestivă într-unul dintre marile infernuri ale istoriei.