Bildungsroman în condiții vitrege

Deja nu mă mai pot considera tânăr într-ale cititului, însă, când descopăr câte un autor mare, cu care nu mi se încrucișaseră destinele până acum, simt încântarea din adolescență, când mi se părea că o lume întreagă se deschide minții mele.

Despre această desferecare a personalității este vorba și în romanul Pe vremea fluviului Amur al lui Andrei Makine.

Protagonistul narator ne face părtași la acea perioadă de maximă importanță și de amplă incertitudine a ieșirii din copilărie și pășire pe cărarea anevoioasă a maturității.

Impulsurile erotice, exaltarea față de eroi imaginari, conștientizarea strâmtei existențe de până atunci sunt trăiri de care fiecare dintre noi nu am fost străini, iar Makine are harul literar de a le face deopotrivă personale și universale.

În superba bucată dedicată pasiunii pentru filmele cu Belmondo am regăsit o variantă a propriei obsesii pentru Gladiator, pe care l-am vizionat de vreo zece ori doar în cinematograf, ajungând să o trimit până și pe doamna profesoară de română să-l vadă, ca să aibă argumente să mă combată la ore.

Scriitorul nu se dă în lături a-și valida impecabila înțelegere a evoluției emoționale a unui băietan pe care punctul de a deveni bărbat prin faptul că ne oferă variante la cea a personajului principal.

Prietenii acestuia parcurg procese interioare similare, dar guvernate de propriile povești de viață. Unul are un handicap fizic, celălalt pozează în matur, unul nu vrea decât să se facă acceptat, celălalt e rebelul fără cauză.

Iar fiecare dintre ei este influențat de filmele cu Belmondo în alt fel.

Ca o supremă parafă a calității profunzimii scriitoricești a lui Andrei Makine vine faptul că toate acestea au loc în taigaua siberiană, într-o Uniune Sovietică niciodată numită, dar limpede deslușită, în perioada lui Brejnev, adică a celei mai mari rigidități din istoria acestui experiment social care încă ne bântuie.

Cei trei băieți nu au de înfruntat doar purgatoriul transformărilor personale, ci și iadul înghețat al unei lumi lipsite de perspectivă.

Evadarea e singura soluție.

Dar care îi e prețul?

O întrebare la care Andrei Makine ne răspunde vag.

Așa cum se cuvine unui scriitor care vrea să te întorci la el.

Din nou și din nou.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că am mai simțit încă o dată acea plăcere indescriptibilă de a descoperi un autor mare.

Cărți potrivite în mâini potrivite

Unul dintre cele mai frumoase locuri din Paris este librăria Shakespeare and Company.

Știu că afirmația este surprinzătoare, dat fiind orașul despre care vorbim, dar, dacă o să vă aflați între rafturile acelea ticsite cărți sau o să pășiți pe scările de lemn cele scârțâitoare sau o să admirați imaginile de pe pereți, o să fiți de acord cu mine.

Actuala librărie datează de la începutul anilor ’50 ai secolului trecut și este urmașa celei deschise de Sylvia Beach în perioada interbelică.

Aceasta din urmă este subiectul poveștii din romanul Librăreasa din Paris de Kerri Maher.

Deja îmbibat la fața locului cu farmecul bibliofil și cultural al adresei cu pricina, am început cartea cu gând ca va fi o dezvoltare plăcută a acelor lucruri pe care le știam despre istoria acestui focar de idei moderniste (a se citi subversive de către conservatori).

Impresia persistă cam o treime din roman, când pare că autoarea se lasă în voia plăcerii descrierii boemei pariziene și transformă figuri de legendă ale literaturii – James Joyce, Ernest Hemingway, Ezra Pound – în personaje fugitive ale unei ode aduse celui mai frumos oraș din lume. E varianta romanescă a elegiei cinematografice a lui Woody Allen din Midnight in Paris.

Treptat, însă, Librăreasa din Paris acumulează strat după strat de complexitate.

Lupta Sylviei Beach pentru publicare romanului Ulise al lui James Joyce e o veritabilă frescă a hotărârii neabătute în fața neîncrederii publice și a cenzurii.

Relația ei cu genialul, dar cam neisprăvitul scriitor, este ca o fabulă despre cât de scurtă e recunoștința omului.

Sexualitatea-i descrisă finuț, dar elocvent, e un test pentru adepții familiei tradiționale.

Iar luminile și umbrele din figura mamei pot constitui foarte bine un roman în roman.

Dincolo de erudiție și șarm beletristic, Librăreasa din Paris mi-a relevat unul dintre cele adevăruri pe care avem tendința să le uităm.

Cu tot talentu-i titanic, Michelangelo n-ar fi putut să picteze în veci Capela Sixtină, dacă n-ar fi avut pe lângă el niște meseriași a-ntâia, care să îi construiască niște schele potrivite, astfel încât să ajungă la tavan.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că, asemeni celor de la Shakespeare and Company, își îndeplinesc atât de bine misia de a pune cărți potrivite în mâini potrivite și le dedic imaginea de mai jos.

De-ar mai fi Parajanov cu noi!

Veșnicia s-a născut la sat.

O afirmație a lui Lucian Blaga pe care romanul Din cer au căzut trei mere al lui Narine Abgarian ba o contrazice, ba o confirmă.

Satul armean construit de autoare cu migala narativă a unei țesătoare este supus la tot felul de vitregii, e lovit de foamete și de dezastre naturale și de urmările războiului, astfel că nu e familie fără membri prăpădiți, iar în acel illo tempore în care alegoria este plasată singurii rămași sunt niște bătrâni căpoși și atașați de vatra străbună.

Povestea urmărește vag dragostea de amurg dintre doi oameni nefericiți, dar se ramifică prin genealogiile realist-magice ale amândurora și ale celor care îi înconjoară.

Aceasta este cea dintâi calitate a cărții – aspectul luxuriant al narațiunii, împănate cu elemente specifice culturii armene tradiționale, perfect integrate stilului arhaic al traducerii în română, pentru care avem a-i aduce plecăciuni Luanei Schidu.

Poate că arabescurile literare nu sunt întâmplătoare.

Din aceeași cultură armeană vine și splendidul tip de monument funerar numit kachkar, în care minuțiozitatea și esteticul realizării sunt ca o sfidare adusă morții.

Moartea este pretutindeni în Din cer au căzut trei mere. Poate că omniprezența ei face nu doar acceptabilă, ci de-a dreptul izbăvitoare melodramă dinspre final (căruia unui spirit sarcastic precum al lui V.S. Naipaul i-ar fi indicat imediat că e scrisă de o mână de o femeie).

O idee s-a născut în scăfârlia mea când citeam cartea și nu mi-a dat pace până n-am așternut-o în scris aici.

Tematica romanului, stilul său și afecțiunea nedisimulată pentru obiceiurile străbunilor l-ar fi transformat într-un excelent scenariu pentru marele regizor Serghei Parajanov, care, armean la rându-i, ar fi înțeles cum să îl transpună cinematografic.

Sunt convins că ar fi rezultat o capodoperă la fel de plină de sensibilitate și poezie precum Tini zabutykh predkiv (Umbrele strămoșilor uitați).

N-a fost să fie, așa că nu ne rămâne să împerechem cartea Narinei Abgarian cu acest film, pentru a ni se dezvălui, încă o dată, că, în sufletul unui om, dar și în sufletul unui popor, sunt unele lucruri care nu mor niciodată.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că m-a ajutat să mă lămuresc în privința uneia dintre senzațiile literare ale prezentului.

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

În așteptarea filmului Napoleon al lui Ridley Scott, am purces a mă documenta un pic și a reîmprospăta cunoștințele despre Micul Caporal, prin intermediul a trei din puzderia de cărți care s-au scris despre el:

Napoleon on Campaign – o lucrare atât de artă, cât și de istorie, care prezintă tablouri și desene înfățișându-le pe Napoleon în decursul carierei sale militare, începând de la asediului Toulonului până la Waterloo și chiar câteva ipostaze din timpului exilului pe Sfânta Elena. Fiecare pictură este însoțită de explicații, succinte, dar precise, astfel încât întregul este o excelentă frescă a epopeii napoleoniene. De apreciat că nu toate imaginile alese de autorul H. A. Carruthers îl înfățișează pe comandant, ci redau și momente sugestive din timpul bătăliilor sau din viața armatei de început de secol al XIX-lea.

Napoleon. His Wives and Women – așa cum o arată și titlul, cartea ne duce pe celelalte câmpuri de bătălie ale lui Napoleon, cele amoroase, aproape la fel de numeroase și de viforoase. Evident, mult spațiu este acordat relației cu suișuri și coborâșuri cu Josephine, dar nu lipsesc celelalte nume celebre, precum Maria Walewska, în privința căreia autorul Christopher Hibbert face o afirmație șocantă – că idila cu Napoleon ar fi debutat printr-un viol, fapt care e sugerat și în filmul Conquest. Autorul folosește un amplu material epistolar, iar rezultatul e o veritabil almanah de can-can bine garnisit cu bârfe de tot felul.

Napoleon. A life – o lucrare monumentală, despre viața acestui om care a schimbat fața lumii, din copilărie până la chinul domiciliului forțat de pe insula atât de îndepărtată de Franța. Andrew Roberts e vădit mare fan al cuceritorului, dar nu ezită să îi releve scăderile, precum greșelile militare sau manipularea cu bună știință a buletinelor informative. Foarte interesantă mi s-a părut partea de început a cărții, care descrie tinerețea tumultoasă de naționalist corsican înfocat a lui Napoleon, când nimeni nu bănuia că va ajunge să îi conducă exact pe aceia pe care îi detesta la un acel moment. Remarcabil este și echilibrul pe care autorul îl păstrează între prezentarea unor detalii intime sau frivole și descrierile de amploare ale marilor bătălii. E tabloul complet al unei epoci, cu toată gloria și oroare sa.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Avatarurile singurătății și palidele ei remedii

Există un loc unde timpul și spațiul nu există.

Acesta este mintea omenească.

Acolo ne putem vedea în Babilonul antic sau într-o colonie de pe Marte peste trei secole de-acum.

Acolo se adună amintiri și traume care răzbat de decenii.

Acolo reconstruim ceea ce credem că simt și fac alții.

Această anulare spațio-temporală este unică pentru fiecare dintre noi și e imposibil de duplicat.

Însă Jon Fosse a avut îndrăzneala să exprime asta literar, iar Comitetul Nobel a înțeles și i-a dat premiul atât de râvnit.

Cu largul și promptul concurs al prietenilor de la Libris, am fost în măsură să evaluez justețea acestei decizii la scurt timp după anunțul oficial, prin lectura cărții Numele celălalt. Septologie I-II.

Ce remarci încă de la început este că autorul norvegian duce tehnica narativă a fluxului conștiinței și eludarea punctuației pe culmi nemaiîntâlnite de tupeu.

La William Faulkner, James Joyce sau Camilo Jose Cela tot mai găsești câte un punct să oprească fraza și să te lase să-ți tragi răsuflarea.

Aici, nema.

Jon Fosse te împinge în vâltoarea unui șuvoi de cuvinte și te obligă să te descurci.

Și, odată ce înveți să mergi pe cursul fluid al prozei sale, îi descoperi și meritele.

Unde nu există timp și spațiu, nu există nici ierarhii estetice.

Retrospectiv, sunt profund impresionat de cât de natural și de plastic sunt redate exercitarea nevoilor fiziologice ale unui câine, dar și acute crize existențiale. Scriitura e fasonată atât de fin, încât tranziția de la una la alta nu te șochează, nu te smulge din flux, ci doar te încântă.

Vocea din Numele celălalt. Septologie I-II este a unui pictor care suferă de singurătate, deplasându-se somnambulic într-o lume cu persoane atinse de aceeași cumplită maladie.

Antidot nu există, doar palide îngrijiri paliative – amintirile, solidaritatea, arta, credința, iubirea.

Niciuna nu funcționează impecabil, dar fără ele, simți o pustietate abisală.

Ideal, cartea ar merita citită de la un cap la altul, fără întrerupere. Dar asta e greu de realizat, așa că o provocare este să alegi momentul când să oprești lectura, astfel încât să nu spulberi transa unui moment sau a altuia.

Iar dacă e să aleg o bucată a acestui roman care m-a copleșit pur și simplu, aceasta ar fi rememorarea expediției întreprinse de protagonist, puștan fiind, alături de surioara sa.

E incredibil cum Jon Fosse reușește să stârnească atât pitoresc și atâta tensiune în descrierea unui mic act de iresponsabilitate infantilă, pe care l-am comis, probabil, mulți dintre noi – aventurarea în locuri mai periculoase decât ne dădeau voie părinții.

Acolo, în acele pagini, am simțit pecetea unui Nobel dat pentru literatură pură.

Jon Fosse.

Luați aminte la numele acesta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mă țin bine informat și citit.

Cică Inteligența Artificială n-ar fi așa deșteaptă

Până la Lebăda Neagră (oare?) a conflictului din Orientul Apropiat, cestiunea arzătoare pentru omenire era prezenta și viitoarea relație cu Inteligența Artificială.

Problema în sine nu a dispărut, a intrat doar într-un con de umbră, însă opinia general acceptată este că vom ajunge la un moment să plăsmuim entitate sofwaresc-harwarească în stare să ne surclaseze ca deșteptăciune, iar asta nu ne va prii ca specie.

Psihologul german Gerd Gigerenzer e de altă părere în Cum să rămâi inteligent într-o lume smart.

În înlănțuirea capitolelor cărții, car pot fi citite și separat, date fiind tematicile foarte clar definite, autorul ne expune argumente menite a demonstra că mai e mult până departe, că AI (prefer abrevierea engleză, pentru că e mai ușor de recunoscut) e la hăt distanță de a fi instrumentul care va înlocui toate facultățile omenești.

Exemplele variază de la amor la mașini fără șofer și nu poți remarci și să apreciezi erudiția lui Gigerenzer, care înțelege și poate explica pe înțelesul oricui concepte precum cel de ”rețele neuronale profunde”, baza acelei IA care bagă în sperieți pe unii, dar le și combină cu noțiuni și teorii din psihologie, astfel încât m-a trimis cu gândul la sintagma ”interfață om-mașină”.

Unii cred că asta înseamnă să îți bagi un cip în cap, însă mi-e limpede că un om deștept e cel care stăpânește tehnologia din exterior, fără a fi stăpânit de ea în interior.

Am recunoscut în abordarea autorului și școala gândirii psihologice bazate pe euristici (în engleză ”bias”), însă, într-una dintre notele de la final (pe care le-am urmărit cu atenție, pentru că includeau uneori amănunte demne de luat în seamă) îl contrazice pe însuși Daniel Kahneman, care e unul dintre cei care susțin ideea potrivit căreia IA va mai ameliora din tâmpeniile pe care oamenii sunt predispuși să le facă.

În ultima treime a lucrării, Gerd Gigerenzer recurge la același rechizitoriu la adresa marilor companii din domeniul digitalului, care uzează fără scrupule de mecanisme cunoscute de înhățare și pervertire a atenției. Ilustrativ mi s-a părut aici conceptul de ”consolidare intermitentă”, adică, mai pe șleau spus, setea de like-uri.

Care ”Like” are o poveste cu tâlc în sine. De la un umil scop inițial a ajuns să fie un drog, semn că lumea noastră e guvernată de hazard și viraje neașteptate.

Așa că, vorba aforismului hâtru care circulă pe rețelele alea sociale care ne mănâncă viețile:

Până la Inteligența Artificială, hai să vedem ce facem cu Prostia Naturală.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o gură de oxigen într-o atmosferă îmbâcsită de pesimism tehnologic.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Între atâtea activități, s-au mai strecurat și câteva lecturi de non-ficțiune:

Sindromul Greta Garbo – o lucrarea ambițioasă, nu neapărat încununată de succes, dar meritorie prin demers și erudiția afișată, despre faimă, căutată sau involuntară, sau despre respingerea ei. Cea mai mare parte a cărții Aurorei Liiceanu este dedicată Gretei Garbo, care, deși aproape zeificată grație cinematografiei, a ales să se retragă devreme din activitate și să ducă o viață legendar de retrasă. O altă parte a volumului se referă la Jack Spintecătorul și faima care îl însoțește la aproape două secole de la monstruoasele activități cu care este asociat. Legătura dintre aceste două componente e străvezie, dar autoarea reușește cumva să îi dea coerență, făcând pe parcurs și o interesantă prezentare a ceea ce numim ”Efectul Zeignarnik”, potrivit căruia o poveste care a fost întreruptă sau care nu a avut un deznodământ clar se întipărește mai puternic în memorie.

Întârzierile și promisiunile neîndeplinite – titlul spune totul despre subiectul acestei cărți – două flageluri de pe urma cărora oamenii au avut de suferit de când e lumea, dar care acum încep să fie studiate mult mai în detaliu. Nu întâmplător, de curând am citit despre conceptul de ”time blindess”, căruia îi cad pradă din ce în ce mai mulți reprezentați ai generațiilor mai tinere, corelat fiind cu expunerea masivă la tehnologia hoață de timp a ecranelor digitale. Olga Karasnikova face o amplă prezentare a posibilelor cauze ale celor două probleme, iar aici nu pot decât să apreciez că nu ocolește niciun factor demn de luat în seamă, de la predispoziție genetică la rea voință. Nu lipsesc nici sfaturile pentru aceia care au în preajmă ipochimeni care nu vin la timp sau una spun și alta fac. O carte utilă, în ciuda unor sentințe prea apăsate uneori sau a tentei creștin-ortodoxe cu care nu toți cititorii vor rezona, probabil.

Blind Spots – subtitlul cărții este Why Smart People Do Dumb Things, iar autoarea Madeleine L. Van Hecke își propune să demonstreze că nu există prostie ca atare, ci doar ”unghiuri moarte” variate, care duc la decizii sau atitudini eronate sau contraproductive pentru toată lumea. Van Hecke identifică zece astfel de distorsiuni de gândire și proces decizional, care gravitează în jurul incapacității de a te vedea pe tine însuți, de a verifica validitatea opiniilor proprii și de a privi lucrurile în ansamblu. Nu știu dacă m-a convins să renunț la a-i mai categorisi pe unul sau altul drept proști, dar cert este că m-a îndemnat să nu o mai fac înainte de a-mi extrage bârna din propriul ochi. Iar una dintre ideile centrale ale lucrării este atât generoasă, cât și practică: pentru a le acorda celor din jur o șansă să își depășească unghiurile moarte, e nevoie să le dai deopotrivă provocări și sprijin. A găsi echilibrul între cele două e o căutare benefică în sine.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Clarobscur italian

Italia a sedus pe mulți, inclusiv pe subsemnatul.

Printre multitudinea de alți înamorați de această țară atât de dăruită de natură și de istorie se numără și Leslie Forbes, care i-a dedicat un întreg roman, Waking Raphael.

Plasat în Urbino, cartea urmărește peripețiile interioare și exterioare a trei femei, pe care destinul le aduce în același timp în orașul renascentist care l-a oferit lumii pe Rafael Sanzio.

Una este o englezoaică de vârsta a doua, proaspăt divorțată, chemată să restaureze tabloul rafaelit La muta.

A doua este o fătucă din Canada, ignorantă și dinamică, prezentatoare a unui documentar despre pictorul Madonelor.

A treia este o femeie de vârstă nedefinită, marginală și taciturnă, care trăiește departe de ochii celorlalți, numită de unii chiar La muta.

Firele lor narative se împletesc și chiar se întretaie, dezvăluind o poveste complexă și tenebroasă, în care trecutul marcat de ororile fascismului influențează încă prezentul zbuciumat de scandalurile asociate cu Mafia și Biserica Catolică.

Aici este marea calitate a romanului, faptul că nu este doar un ghid entuziast al acelei părți a Italiei. Dincolo de plăcerea descrierilor culinare sau a peisajelor pitorești, urbane sau rurale, și lăsând deoparte foarte documentatele aspecte legate de restaurarea unei picturi, cartea nu ocolește corupția umană și insituțională din spatele acelei la vita e bella pe care o vedem când mergem în vacanță în Cizmă pentru câteva zile.

Chiaroscuro nu e doar un termen din artă.

Mai deunăzi o auzeam pe o amică exprimându-și admirația față de romantismul bărbaților italieni (în contrapondere cu țărănia celor autohtoni, bănuiesc).

Leslie Forbes nu-și poate dezamăgi cititoarele și compune trei derivate ale acestui arhetip.

Bărbatul dur, cu șorțul plin de sânge de porc, dar și capabil de sensibilitate.

Tinerelul volubil și pilot de scuter.

Contele rafinat (și viciat).

Așa că damele care vor să facă turism intelectual vor găsi prilej de visare oricum ar fi.

Waking Raphael e perfect ingredient pentru la dolce vita estivală.

Antrenantă, facilă și deloc superficială.

A se asocia cu un cocktail, pe un șezlong pe malul Adriaticii.

Despre Invictus și manifestările lui

Închisoarea este un microcosmos aparte.

Însă sunt puțini cărora le place să fie parte din el.

Unii dintre rezidenți merg chiar mai departe și evadează.

Iar modul cum o fac este o mărturie grăitoare asupra innventivității, perseverenței și rezistenței psihicului uman.

Fugarii a Ruxandrei Cesereanu vine să ne ofere un crâmpei din această latură spectaculoasă a istoriei, mai precis Evadări din închisori și lagăre în secolul XX.

Autoarea declară dintru început că se concentrează asupra evadărilor unor deținuți politici sau a unor prizonieri de război, dar asta nu știrbește bogăția relatărilor.

Poveștile pe care ni se spune, deși doar câteva picături într-un ocean, sunt atât de fascinante, încât parcurgi volumul cu nesaț, ca pe o carte bună de aventuri.

Cu un condei doct, dar fluid, Ruxandra Cesereanu procedează aristotelic, descompunând expozeul în tipologii diverse, de evadări și evadați, de procedee și motivații.

Iar marele său merit este puterea de sinteză, pe care o s-o dovedesc într-un mod cât se poate de plăcut mie.

În timp ce parcurgeam paginile cărți, mă descopeream gândindu-mă la diverse filme care pot ilustra diversele aspecte tehnice sau psihologice prezentate.

Iată mai jos o listă lungă, dar nici pe departe exhaustivă a unor astfel de pelicule:

Le trou – tradus simplu – Gaura – acesta este filmul suprem care demonstrează de câtă ingeniozitate sunt în stare acei deținuți chitiți să scape; iar dacă aveți îndoieli în privința veridicități, aflați că unul dintre protagoniști este el însuși un fost fugar, ales să joace în film tocmai pentru asta.

***

Un condamné à mort s’est échappé (ou Le vent souffle où il veut) – un film care prezintă evadarea ca atitudine filosofică, dar care nu e cu mai prejos în privința suspansului decât producția de mai sus.

***

The Shawshank Redemption – știu că e un pic urât din partea mea să vă dezvălui oarecum deznodământul, dar erau pagini ale cărții Ruxandrei Cesereanu care parcă descriau perseverența personajului lui Tim Robbins.

***

Escape from Alcatraz – titlul e elocvent în sine, însă merită menționat că, dincolo de partea fizică a operațiunilor desfășurate de Clint Eastwood, mentalitatea sa de om care acceptă provocarea supremă este leit a multora dintre figurile descrise în carte.

***

Midnight Express – la un moment dat în acest film, protagonistul și prietenii săi dezbat posibilele metode de evadare – peste zid sau pe sub zid; nu doar că acestea corespund exact taxinomiei propuse de Ruxandra Cesereanu, dar finalul peliculei ilustrează o a treia abordare pe care autoarea o menționează în lucrarea sa.

***

The Fugitive – cartea nu acordă atenție doar metodelor de evadare, ci și modului de viață al fugarului după ce a reușit să depășească barierele constrângerii fizice a închisorii, iar cu greu se poate găsi surprinsă această perpetuă vigilență și dedublare mai bine decât în această peliculă pe care pot să o văd și o să revăd la nesfârșit.

***

The Runaway Train – cel puțin prima parte a filmului este o impecabilă frescă a unor tipologii diverse de evadați (profesionistul și oportunistul), precum și a măsurilor de precauție luate de aceștia pentru a se ține departe de raza de acțiune a urmăritorilor.

***

The Great Escape – așa cum ne spune și Ruxandra Cesereanu, evadările colective au fost mai rare și mai puțin încununate de succes decât cele individuale; aici avea povestea romanțată a uneia dintre cele mai cunoscute dintre ele.

***

Papillon – nu putea să lipsească acest film, care prezintă, într-un cadru luxuriant, întregul traseu al unei evadări, de la idee la execuție.

***

Stalag 17 – un film complex și surprinzător de amuzant, având în vedere că se petrece într-un lagăr de prizonieri din Al Doilea Război Mondial; e foarte ilustrativ pentru eterna cursă dintre captivii care vor să evadeze și autoritățile care voi să îi împiedice.

***

Out of Sight – o peliculă care merită să fie pe această listă, chiar și numai pentru scena de final, care îi are în prim plan pe George Clooney și Samuel L. Jackson.

***

Life – o comedie dulce-amară cu Eddie Murphy și Martin Lawrence, amici și deținuți pe viață, în care unul dintre ei încearcă în permanență să evadeze, cu succesul pe care îl au mulți în a se lăsa de fumat.

Ca o concluzie, vă las cu versurile de final din Invictus, poezia lui William Ernest Henley, pe care un deținut faimos, Nelson Mandela, și-o recita în lunga-i captivitate, pentru a-l ajuta să evadeze.

Nu fizic, ci psihic.

De unde începe totul.

It matters not how strait the gate,

How charged with punishments the scroll,

I am the master of my fate,

I am the captain of my soul.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o istorie a neîmblânziților.

The Misfits

În 2005, doi critici literari de la revista Time au compilat o listă cuprinzând cele mai bune romane de limbă engleză publicate din 1923 (anul debutului publicației) și până la momentul respectiv.

Printre acestea se găsea și Under the Volcano a lui Malcom Lowry.

Când, scotocind prin cutiile cu chilipiruri de la un anticariat celebru, am găsit o ediție mai veche a acestei cărți, am înșfăcat-o mai mult de dragul prețului derizoriu.

Nu știam ce dar extraordinar urma să-mi fac.

A durat ceva până am citit-o și a durat ceva să o citesc.

Cineva caracteriza proza lui Lowry ca situându-se între Hemingway și Nabokov.

Parțial sunt de acord. Psihologia personajelor și descrierea atentă, obsesivă a fiecărui gest trimit către Hemingway, care ar fi rezonat sigur și cu apucăturile protagonistului.

În privința lui Nabokov, înțeleg paralela, dar am unele obiecții în privința ei. Da, și scriitura lui Lowry este luxuriantă (dat fiind și cadrul în care se desfășoară așa-zisă acțiune), dar, dacă autorul Lolitei se lasă în voia plăcerii unui estet, aici am simțit și furia unui suflet care căută expiația.

În Under the Volcano urmărim chinurile interioare a trei personaje: un consul britanic dintr-un orășel mexican, dependent de alcool până la delirium tremens; soția (actriță ratată) care îl părăsise, dar care se întoarce animată de firava speranță că o pot lua de la început; fratele lui mai mic, aventurier și idealist ambivalent, la rându-i încercând să repare o relație alterată din motive emoționale pe care le deducem pe parcurs.

Fiecare dintre cei trei are monologuri și conturi de reglat cu sine, confesiuni sincere sau duplicitare în care trecutul și prezentul se amestecă, însă paginile care descriu prăbușirea neuronală a Consului sunt, într-adevăr, demne să stea alături de cele mai mari capodopere ale literaturii.

Cu mijloace stilistice deloc științifice, Malcom Lowry reușește să redea precis descompunerea cognitivă a unui creier, în care stimulii exteriori sunt percepuți distorsionat, iar reprezentările interioare se transferă în percepțiile asupra lumii înconjurătoare.

În aceste momente, romanul devine cel mai greu de citit și cel mai captivant de decodat.

John Huston a ecranizat această carte în 1984, oferindu-i lui Albert Finney unul dintre cele mai mari roluri ale carierei.

Să fie oare o simplă coincidență că este vorba de același regizor care a suferit el însuși de probleme cu băutura, dar și care realizase cu două decenii înainte The Misfits, elegia a trei suflete chinuite, jucate de trei actori bântuiți de proprii demoni?

Poate că da.

Sau poate că John Huston a înțeles ce am înțeles și eu, și cei de la Time și mulții alții.

Under the Volcano este ca o radiografie a abisului naturii noastre corticale.